de Jian Xi, China

Când eram mică, aveam o constituție plăpândă și mă îmbolnăveam des. Uneori, părinții mei mă duceau de urgență la spital în toiul nopții. Băteau la ușa casei medicului târziu în noapte și, oricât de neplăcut era tonul lui sau oricât de proastă era dispoziția lui, părinții mei erau mereu dispuși să suporte totul, pentru ca eu să pot primi tratamentul fără întârziere. Se temeau că starea mea se putea înrăutăți, așa că rămâneau peste noapte să aibă grijă de mine. Apoi am mai crescut și când am văzut că părinții mei erau epuizați după muncă zi de zi, mi-a fost milă de ei. Dar ei obișnuiau să îmi spună mereu: „Trebuie să câștigăm mai mulți bani ca să îți oferim o viață mai bună și să îți cumpărăm ce-ți place.” Mă gândeam că părinții mei făcuseră atât de multe pentru mine, așa că m-am hotărât să fiu o fiică bună și să nu-i las să obosească prea mult. Când părinții mei plecau la muncă, eu făceam curat în casă, am învățat să spăl rufe și să gătesc. De fiecare dată când părinții mei veneau acasă și vedeau că totul este în ordine, spuneau foarte mulțumiți: „Nu am crescut în zadar acest copil!” Când auzeam cuvintele lor, mă simțeam foarte fericită. Gândeam că merită să le fac viața un pic mai ușoară părinților mei și să le ofer puțin mai mult timp de odihnă.

Mai târziu, toți trei am început să credem în Dumnezeu, iar eu m-am dus în alt loc să îmi îndeplinesc datoria. Mama m-a sprijinit foarte mult în îndeplinirea datoriei mele și, deși tatăl meu nu era la fel de încântat de acest lucru, mi-a respectat și el alegerea. Mai apoi, circumstanțele au devenit din ce în ce mai nefavorabile și mulți frați și surori au fost arestați în timp ce își făceau îndatoririle. Odată, m-am dus acasă, iar tatăl meu mi-a spus neliniștit: „Te-am crescut atât de mulți ani și nu ți-am cerut niciodată să ai un viitor prea strălucit; am vrut doar să rămâi alături de noi. Dar ai plecat de acasă pentru a-ți face datoria și, de obicei, nu te putem vedea când vrem. Acum, aceste circumstanțe sunt destul de potrivnice; dacă vei fi arestată în viitor, ce pot face eu? Ce se va alege de viitorul tău?” Cuvintele tatălui meu m-au surprins foarte tare. Cum putea spune așa ceva? Dacă renunțam la îndeplinirea îndatoririlor mele de frica arestării, asta nu însemna că Îl trădam pe Dumnezeu și deveneam dezertoare? I-am spus solemn tatălui meu: „Tată, n-ar trebui să mă împiedici să îmi îndeplinesc datoria. Sunt adult acum și plecarea mea de acasă pentru a-mi îndeplini datoria a fost o alegere pe care am făcut-o după ce am cumpănit cu atenție. Ar trebui să mă sprijini!” El s-a mâniat foarte tare și a spus: „Te-am crescut atât de mulți ani și tu pleci pur și simplu. Mi-e clar acum. Am crescut o nenorocită nerecunoscătoare!” Când am auzit cuvintele tatălui meu, am fost foarte neliniștită și nu mi-am putut stăpâni lacrimile din ochi. Mi-am amintit cum mă îmbolnăveam când eram copil și cum tatăl meu mă ținea în brațe toată noaptea, fără să închidă ochii, doar ca să aibă grijă de mine și cum părinții mei lucrau din greu ca să câștige bani și să îmi ofere o viață bună. Dar acum nu numai că nu eram o fiică bună, dar nici măcar nu le puteam ține companie. Nu-mi îndeplinisem deloc obligația de fiică. Urmărindu-l pe tatăl meu cum se îndepărta furios, m-am simțit vinovată; voiam să fiu împreună cu părinții mei și să petrec mai mult timp cu ei. Dar în acel moment, m-am gândit la Dumnezeu. Pe vremea când nu credeam în Dumnezeu, mă simțeam adesea goală pe dinăuntru și nu știam de ce exist în această lume. După ce am crezut în Dumnezeu, am ajuns să înțeleg, citind cuvintele Sale, că Dumnezeu este Cel care a creat oamenii și tot El este Cel care mi-a dat această suflare. Am propria misiune în această lume. Abia atunci am găsit valoarea propriei existențe și nu m-am mai simțit goală și pierdută. După ce m-am bucurat de o dragoste atât de mare din partea lui Dumnezeu, nu puteam fi fără conștiință și nu puteam renunța să-mi fac datoria. În acel moment, am dobândit puterea de a mă răzvrăti împotriva trupului meu și am mers să îmi fac în continuare datoria.

În 2019, am fost arestată o dată în timp ce îmi făceam datoria. În timpul interogatoriului, polițiștii l-au adus pe unchiul meu la centrul de detenție, spunând că el este tatăl meu biologic. Mi-au cerut să explic imediat situația bisericii, astfel încât să pot merge acasă și să mă regăsesc cu părinții mei naturali. Eu nu am spus nimic. În cele din urmă, unchiul meu a plătit o sumă de bani pentru a mă elibera din arest. Polițiștii bănuiau că îmi urmez părinții în credința în Dumnezeu și nu mi-au permis să merg acasă sau să intru în contact cu ei. L-au lăsat doar pe unchiul meu să mă ducă într-un alt loc. Pentru că unchiul meu mi-a plătit cauțiunea, polițiștii l-au sunat aproape în fiecare zi ca să îl intimideze. Unchiul meu a crezut zvonurile pe care le-a auzit de la Partidul Comunist și a încercat să mă împiedice să cred în Dumnezeu. El spunea: „Ești adultă, ar trebui să știi mai bine. Mama ta și cu mine, precum și părinții tăi adoptivi, nu putem suporta să fim chinuiți astfel. Pentru că tu crezi în Dumnezeu, polițiștii sună în fiecare zi să ne hărțuiască. Deja sunt foarte bătrân. Când polițiștii m-au mustrat, tot am pus o vorbă bună pentru tine, ca un nerușinat. Știi cât de greu îmi este?” Vâzând că tatăl meu biologic și părinții mei adoptivi au fost amestecați în problemele mele, am suferit teribil. În antichitate, oamenii obișnuiau să spună că „pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva.” Toți copiii ar trebui să fie filiali față de părinții lor și să le mai îndepărteze din griji. Părinții mei adoptivi m-au crescut în toți acești ani, iar părinții mei biologici au fost șantajați să plătească 140000 de yuan poliției pentru a mă elibera pe cauțiune. Mă simțeam extrem de vinovată. Înainte, îmi îndeplineam îndatoririle și nu le puteam fi alături pentru a avea grijă de ei, iar acum fusesem arestată pentru credința mea în Dumnezeu, implicându-i în suferința mea. Nu făcusem nimic din ce ar trebui copiii să facă; le adusesem doar greutăți. Cu cât reflectam mai mult la asta, cu atât mă simțeam mai rău și chiar am gândit: „Oare cu adevărat problemele familiei mele se vor diminua doar dacă renunț la credința mea în Dumnezeu? Oare cu adevărat doar moartea mea i-ar face pe polițiști să înceteze să-mi mai urmărească familia și să îmi hărțuiască și umilească părinții?” În acel moment, mă simțeam extrem de persecutată. Știam că dezvoltasem gânduri de trădare a lui Dumnezeu și credeam că Îi sunt datoare, dar de îndată ce mă gândeam la modul în care părinții mei adoptivi și biologici fuseseră implicați în problemele mele, mă simțeam plină de vinovăție. Eram în cumpănă între cele două părți și nu reușeam să fiu calmă.

În acea perioadă, unchiul și mătușa mea m-au forțat să încep să lucrez pentru a mă împiedica să cred în Dumnezeu. De asemenea, îi puneau pe colegii mei să mă monitorizeze și dacă mă întorceam acasă târziu, mă luau la întrebări: „Unde ai fost? Cu cine?” Mătușa mea chiar s-a așezat în genunchi, implorându-mă, și a refuzat să mănânce ca să mă forțeze să renunț la credința în Dumnezeu. Confruntată cu astfel de circumstanțe, am avut o cădere psihică. Simțeam că nu am niciun pic de libertate și mai ales niciun drept personal în casa lor. Aveam senzația că mi se strânge gâtul și că nu mai pot respira. Am vrut să mă opun și să mă cert cu ei: „De ce mă tratați așa doar pentru că am credință în Dumnezeu?” Dar de îndată ce m-am gândit că din cauza mea au fost implicați în acest necaz și amendați cu atât de mulți bani, împotrivirea din inima mea a dispărut. În schimb, m-am gândit că de fapt eu nu eram o fiică bună, că ei nu au avut de ales decât să mă trateze așa și că părintele are întotdeauna dreptate. Mai ales când m-am gândit la faptul că în ultimii ani nu am fost alături de părinții mei pentru a le ține companie și pentru a da dovadă de pietate filială, m-am simțit și mai mult ca și cum i-aș fi dezamăgit. În acea perioadă, am epuizat toate mijloacele pentru a mă revanșa pentru tot ceea ce le datoram părinților mei. Le-am cumpărat produse medicale, m-am ocupat de toate treburile casnice și am făcut tot ce mi-a stat în puteri ca să muncesc și să câștig bani. Am îndurat cu plăcere greutățile de a lucra peste program, până târziu în noapte, în fiecare zi. Voiam doar să câștig mai mulți bani și să le aduc mai multă bucurie. Înainte să-mi dau seama, distanța dintre Dumnezeu și mine s-a tot mărit.

După un timp, au sunat polițiștii, spunând că vor veni să mă ia și că vor să le spun despre situația bisericii. Știam că, dacă voi continua să stau acasă, exista posibilitatea să fiu arestată, dar m-am gândit și că, dacă plecam, nu știam când mă puteam întoarce. În plus, dacă polițiștii nu m-ar găsi, mi-ar lua părinții și unchiul și mătușa? Dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat așa, atunci cât de ingrată aș fi ca fiică. Nu mă puteam gândi decât la cuvintele părinților mei: mătușa mea voia să rămân alături de ea și să avem o familie frumoasă. Unchiul meu a spus că sunt adultă și rațională și că trebuie să mă gândesc la ei. Tatăl meu a spus că voia ca eu să dau dovadă de pietate filială față de el și că nu voia să crească un copil nerecunoscător. În acel moment, am simțit că totul se destramă. M-am rugat atunci la Dumnezeu: „Dumnezeule, din moment ce polițiștii mă vor aresta, nu pot rămâne acasă. Dar cred că, dacă aș pleca, aș fi o fiică ingrată și lipsită de conștiință. Sufăr foarte mult. Dumnezeule, cum ar trebui să aleg? Te rog, îndrumă-mă!” După ce m-am rugat, m-am gândit la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Dacă nu ar fi predestinarea și călăuzirea Creatorului, o nouă viață născută în această lume nu ar ști încotro să apuce sau unde să stea, nu ar avea relații, nu ar aparține niciunui loc și nu ar avea un cămin adevărat. Dar, datorită aranjamentelor atente ale Creatorului, această nouă viață are un loc în care să stea, părinți, un loc căruia să-i aparțină și rude și, prin urmare, acea viață pornește în propria călătorie. Pe toată durata acestui proces, materializarea acestei noi vieți este determinată de planurile Creatorului și tot ce va ajunge să dețină îi este conferit de către Creator. De la un trup care plutește liber și căruia nu îi aparține nimic, devine treptat o ființă umană tangibilă, vizibilă, în carne și oase, una dintre creațiile lui Dumnezeu, care gândește, respiră și simte căldura și frigul, care poate lua parte la toate activitățile obișnuite ale unei ființe create în lumea materială și care va trece prin toate lucrurile pe care o ființă umană creată trebuie să le experimenteze în viață. Predeterminarea nașterii cuiva de către Creator înseamnă că El va oferi acelei persoane toate lucrurile necesare supraviețuirii; și, de asemenea, faptul că o persoană se naște înseamnă că va primi toate lucrurile necesare supraviețuirii de la Creator și că, din acel moment, ea va trăi într-o altă formă, oferită de către Creator și supusă suveranității Creato” (Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că sunt doar un trup solitar în derivă. Dumnezeu a fost cel care mi-a rânduit să am o familie și părinți; Dumnezeu a fost cel care a hotărât toate acestea. Dar nașterea mea în această lume nu a fost doar pentru a mă bucura de căldura familiei și pentru a da dovadă de pietate filială față de părinții mei, ci mai mult pentru a-mi asuma responsabilitatea și misiunea așteptate de la ființele create. Atunci mă gândeam să renunț la propria mea datorie pentru a-mi mulțumi părinții. Nu asta voia Dumnezeu să vadă. Dumnezeu mi-a oferit totul; nu puteam să renunț la datoria mea și să Îl trădez. După aceea, am plecat de acasă pentru a-mi face datoria.

La scurt timp, am aflat că polițiștii îl luaseră pe unchiul meu, pentru că nu m-au putut aresta pe mine. Au lăsat să se înțeleagă că îl vor elibera doar când mă voi întoarce. În acea clipă, am simțit că leșin și m-am gândit că aveam o datorie față de unchiul meu. Îmi doream foarte mult să mă întorc și să îi iau locul în arest. Nu aveam dispoziția necesară pentru a-mi face datoria și nu mă gândeam decât la vocile și chipurile membrilor familiei mele. Credeam că nenorocirea lor era numai din cauza mea, mai ales când mă gândeam că unchiul meu fusese arestat; nu știam cum se vor purta polițiștii cu el. Oare îl vor bate? Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai tare mă durea și m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea: „Dumnezeule, astăzi mă confrunt cu aceste circumstanțe și nu știu cum să le experimentez. Inima mea este îndurerată și nu mă mai pot dedica îndeplinirii datoriei mele. Nu vreau să trăiesc într-o astfel de stare. Dumnezeule, ce ar trebui să fac? Te implor să mă călăuzești astfel încât să pot schimba această situație.” După ce m-am rugat, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Unii oameni își abandonează familiile pentru că ei cred în Dumnezeu și își îndeplinesc îndatoririle. Devin faimoși din această cauză, iar guvernul le percheziționează frecvent casa, le hărțuiește părinții și chiar îi amenință pe aceștia ca să îi predea. Toți vecinii lor vorbesc despre ei, spunând: «Această persoană nu are conștiință. Nu are grijă de părinții ei în vârstă. Nu numai că nu se comportă într-un mod filial, dar le mai și cauzează atâtea necazuri părinților lor. Este un copil fără sentimente filiale!» Este vreunul dintre aceste cuvinte în concordanță cu adevărul? (Nu.) Dar nu sunt toate aceste cuvinte considerate corecte în ochii non-credincioșilor? Non-credincioșii cred că acesta este cel mai legitim și mai rezonabil mod de a privi lucrurile și că este în conformitate cu etica omenească și cu standardele de conduită umană. Oricât de mult conținut este inclus în aceste standarde, cum ar fi cum să arăți respect filial față de părinți, cum să ai grijă de ei la bătrânețe și să le aranjezi înmormântările sau cât de mult să îi răsplătești și indiferent dacă aceste standarde sunt sau nu în concordanță cu adevărul, în ochii non-credincioșilor, acestea sunt lucruri pozitive, sunt energie pozitivă, sunt corecte și sunt considerate ireproșabile în cadrul tuturor grupurilor de oameni. În rândul non-credincioșilor, acestea sunt standardele după care trebuie să trăiască oamenii, iar tu trebuie să faci aceste lucruri pentru a fi o persoană suficient de bună în inimile lor. Înainte de a crede în Dumnezeu și de a înțelege adevărul, nu credeai și tu cu tărie că o astfel de conduită înseamnă să fii o persoană bună? (Ba da.) Mai mult, ai folosit aceste lucruri pentru a te evalua și a te înfrâna și ți-ai impus să fii acest tip de persoană. Dacă voiai să fii o persoană bună, trebuie să fi inclus cu siguranță aceste lucruri în standardele tale de conduită: cum să fii filial față de părinții tăi, cum să-i faci să se simtă mai puțin îngrijorați, cum să le aduci cinste și recunoaștere și cum să aduci glorie strămoșilor tăi. Acestea erau standardele de conduită din inima ta și direcția conduitei tale. Cu toate acestea, după ce ai ascultat cuvintele lui Dumnezeu și predicile Sale, punctul tău de vedere a început să se schimbe și ai înțeles că trebuie să te lepezi de tot pentru a-ți îndeplini datoria de ființă creată și că Dumnezeu le cere oamenilor să se comporte în acest fel. Înainte de a fi sigur că îndeplinirea datoriei de ființă creată este adevărul, credeai că trebuie să fii filial față de părinții tăi, dar simțeai, de asemenea, că trebuie să-ți îndeplinești datoria de ființă creată și aveai un conflict lăuntric. Prin udarea și păstorirea continuă a cuvintelor lui Dumnezeu, ai ajuns treptat să înțelegi adevărul și atunci ți-ai dat seama că îndeplinirea datoriei de ființă creată este perfect naturală și justificată. Până în ziua de azi, mulți oameni au fost capabili să accepte adevărul și să renunțe complet la standardele de conduită din noțiunile și închipuirile tradiționale ale omului. Atunci când ai renunțat complet la aceste lucruri, nu mai ești constrâns de cuvintele de judecată și de condamnare din partea non-credincioșilor atunci când Îl urmezi pe Dumnezeu și îți îndeplinești datoria de ființă creată și ai putut să te eliberezi de ele cu ușurință” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este adevărul-realitate?”). Am fost foarte emoționată după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu. De cele mai multe ori, judecam binele și răul conform standardului conștiinței, dar acest lucru nu este în conformitate cu adevărul. Viața mea provine de la Dumnezeu; Dumnezeu este Cel care mi-a adus sufletul în această lume și mi-a rânduit o familie și părinți, Cel care m-a ales să accept mântuirea Sa în zilele de pe urmă și Cel care mi-a dat ocazia să-mi îndeplinesc datoria de ființă creată. Acestea sunt dragostea și harul lui Dumnezeu. Dar pentru că unchiul meu fusese arestat de poliție, am crezut că aceste greutăți au fost aduse familiei mele din cauza credinței mele în Dumnezeu și am vrut să-mi abandonez datoria și să Îl trădez. Ce prostie din partea mea! Până în ziua de azi, tot ce a pătimit familia mea a fost provocat de demon, de Partidul Comunist. Ei s-au opus lui Dumnezeu și i-au persecutat pe creștini, mi-au hărțuit familia și mi-au arestat unchiul și au făcut în așa fel încât părinții mei să nu petreacă nici măcar o zi în pace. Partidul Comunist a fost adevăratul vinovat! Dar eu nu uram Partidul Comunist și gândeam că, de fapt, credința mea în Dumnezeu adusese probleme familiei mele. Chiar nu puteam deosebi binele de rău. Acum înțeleg că era absolut firesc și justificat ca eu să Îl urmez pe Dumnezeu și să-mi fac datoria. Aceasta este conștiința și rațiunea pe care ar trebui să o aibă oamenii! M-am gândit la un alt fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Măsura în care trebuie să sufere un individ și distanța pe care trebuie să o parcurgă pe calea lui sunt rânduite de Dumnezeu și nimeni nu poate ajuta cu adevărat pe altcineva” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Calea… (6)”). Indiferent dacă cineva crede sau nu în Dumnezeu, viața fiecărei persoane este în mâinile Lui și este controlată și hotărâtă de El. Dumnezeu a predeterminat cât de mult va suferi fiecare persoană, iar noi nu putem schimba acest lucru. Părinții mei și părinții mei adoptivi sunt, de asemenea, în mâinile lui Dumnezeu; ar trebui să-i încredințez lui Dumnezeu. Apoi, m-am rugat în tăcere lui Dumnezeu, dorind să Îi încredințez totul Lui și să mă supun rânduielii Sale. După aceea, m-am cufundat în îndeplinirea datoriei mele.

Ulterior, am citit un fragment din cuvintele lui Dumnezeu care mi-a adus o înțelegere mai profundă a propriei mele stări. Dumnezeu Atotputernic spune: „Din cauza condiționării culturii tradiționale chineze, în noțiunile tradiționale ale chinezilor, ei cred că oamenii ar trebui să respecte pietatea filială față de părinții lor. Cine nu respectă pietatea filială nu este un copil devotat părinților. Aceste idei au fost insuflate oamenilor încă din copilărie și, practic, sunt predate în fiecare gospodărie, precum și în fiecare școală și în societate, în general. Când capul unei persoane a fost umplut cu astfel de lucruri, ea crede că «Pietatea filială este mai importantă decât orice. Dacă nu aș respecta-o, nu aș fi o persoană bună – nu aș fi un copil devotat și aș fi învinuit de societate. Aș fi o persoană lipsită de conștiință.» Este corectă această părere? Oamenii au văzut foarte multe adevăruri exprimate de Dumnezeu – a cerut Dumnezeu ca o persoană să manifeste pietate filială față de părinții săi? Este acesta unul dintre adevărurile pe care credincioșii în Dumnezeu trebuie să le înțeleagă? Nu, nu este. Dumnezeu doar a avut părtășie cu privire la câteva principii. Pe baza cărui principiu cuvintele lui Dumnezeu le cer oamenilor să-i trateze pe ceilalți? Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El: acesta este principiul la care ar trebui să se adere. Dumnezeu îi iubește pe cei care urmăresc adevărul și care-I pot respecta voia; aceștia sunt oamenii pe care și noi ar trebui să-i iubim. Cei care nu pot urma voia lui Dumnezeu, cei care-L urăsc pe Dumnezeu și se răzvrătesc împotriva Lui – acești oameni sunt detestați de Dumnezeu și ar trebui să-i detestăm și noi. Asta le cere Dumnezeu oamenilor. Dacă părinții tăi nu cred în Dumnezeu, dacă știu prea bine că a crede în Dumnezeu reprezintă calea cea dreaptă și că aceasta poate conduce la mântuire, totuși rămân nereceptivi, atunci nu există nicio îndoială că sunt oameni scârbiți de adevăr și îl urăsc, că sunt oameni care se împotrivesc lui Dumnezeu și-L urăsc – iar Dumnezeu, în mod natural, îi detestă și îi urăște. Ai putea detesta asemenea părinți? Se împotrivesc lui Dumnezeu și Îl ocărăsc – caz în care cu siguranță sunt demoni și satane. Ai putea să-i urăști și să-i blestemi? Acestea sunt toate întrebări reale. Dacă părinții tăi te împiedică să crezi în Dumnezeu, cum ar trebui să-i tratezi? După cum cere Dumnezeu, ar trebui să iubești ce iubește Dumnezeu și să urăști ce urăște El. În timpul Epocii Harului, Domnul Isus a spus: «Cine este mama Mea și cine sunt frații Mei?» «Căci oricine face voia Tatălui Meu, Care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră și mamă.» Aceste cuvinte existau deja în Epoca Harului, iar acum cuvintele lui Dumnezeu sunt și mai clare: «Să iubească ce iubește Dumnezeu și să urască ce urăște El.» Aceste cuvinte pun punctul pe i, însă oamenii sunt adeseori incapabili să le priceapă adevăratul sens. Dacă o persoană este o ființă care Îl tăgăduiește pe Dumnezeu și I se împotrivește, care este blestemată de Dumnezeu, dar este un părinte sau o rudă de-a ta și, din câte știi tu, nu pare să fie o persoană rea și te tratează bine, atunci s-ar putea să te trezești incapabil să urăști acea persoană și chiar să păstrezi strâns legătura, iar relația voastră să rămână neschimbată. Te va tulbura să auzi că Dumnezeu urăște astfel de oameni și nu ești capabil să fii de partea lui Dumnezeu și să-i respingi fără milă. Ești tot timpul constrâns de sentimente și nu poți renunța pe deplin la ei. Care este motivul acestui lucru? Se întâmplă pentru că sentimentele tale sunt prea puternice și te împiedică să practici adevărul. Acea persoană este bună cu tine, așa că nu poți să o urăști. Ai putea să o urăști numai dacă te-ar răni. Ar fi acea ură în acord cu adevărurile-principii? De asemenea, ești constrâns de noțiuni tradiționale, crezând că este un părinte sau o rudă, așa că, dacă o urăști, vei fi disprețuit de societate și ponegrit de opinia publică, condamnat ca fiind lipsit de sentimente filiale, de conștiință, ca nefiind nici măcar uman. Crezi că vei îndura condamnarea și pedeapsa divină. Chiar dacă vrei să o urăști, conștiința ta nu te va lăsa. De ce funcționează conștiința ta în acest mod? Fiindcă un mod de gândire ți-a fost imprimat încă din copilărie, prin moștenirea familiei tale, prin educația pe care ți-au dat-o părinții și prin îndoctrinarea culturii tradiționale. Acest mod de gândire este foarte adânc înrădăcinat în inima ta și te face să crezi, în mod greșit, că pietatea filială este absolut firească și justificată și că orice este moștenit de la strămoșii tăi este întotdeauna bun. Ai învățat mai întâi acest mod de gândire și el rămâne dominant, creând un mare obstacol și o mare tulburare în credința ta și în acceptarea adevărului, făcându-te incapabil să pui cuvintele lui Dumnezeu în practică și să iubești ce iubește Dumnezeu, să urăști ce urăște Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). Din cuvintele lui Dumnezeu, am înțeles că Satana a folosit tot felul de mijloace pentru a corupe oamenii. De exemplu, îndrumarea părinților noștri, educația din școlile noastre și opiniile oamenilor din jurul nostru ne-au făcut să credem că, deoarece părinții noștri ne-au crescut, trebuie să le răsplătim bunătatea și că asta înseamnă să ai umanitate și conștiință. În caz contrar, am fi lipsiți de conștiință, ingrați ca fii și fiice și disprețuiți de ceilalți. De la o vârstă fragedă, mi-au fost insuflate aceste idei și perspective, cum ar fi: „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva”, „Părintele are întotdeauna dreptate”, „A da dovadă de pietate filială față de părinți este absolut firesc și justificat”. Pentru că îmi însușisem aceste idei și perspective tradiționale, când plecam de acasă pentru a-mi face datoria și nu puteam avea grijă de părinții mei, mă învinovățeam și mă simțeam vinovată. Nu aveam dispoziția necesară pentru a-mi îndeplini datoria și regretam că plecasem să o fac. Când am văzut că unchiul meu cheltuise 140000 de yuan pentru a mă elibera și când am aflat că fusese hărțuit și arestat de poliție, m-am gândit că familia mea a fost implicată în aceste probleme doar pentru că eu credeam în Dumnezeu și am vrut să renunț la a-mi face datoria și să Îl trădez pe Dumnezeu, ba chiar să-mi iau viața. Unchiul și mătușa mea îmi controlau libertatea și îmi urmăreau deplasările pentru a mă împiedica să cred în Dumnezeu. Mătușa mea chiar s-a așezat în genunchi și nu a mai mâncat, ca să mă constrângă să renunț la credința în Dumnezeu. Sufeream foarte mult și mă simțeam extrem de persecutată. Dar nu am îndrăznit și nu voiam să mă opun lor. Credeam că „părintele are întotdeauna dreptate” și că faptul că eu, copilul lor, îi făceam să treacă prin astfel de greutăți, până într-acolo încât mătușa mea s-a așezat în genunchi, implorându-mă, însemna că eram o fiică prea ingrată. Chiar dacă, în acel moment, știam că a mă supune lor și a nu-mi face datoria însemna să Îl trădez pe Dumnezeu și că aș fi pierdut șansa de a dobândi adevărul, nu am avut puterea de a mă opune lor. Deși nu am spus niciodată că nu voi mai crede în Dumnezeu, diferitele mele comportamente din cea mai mare parte a acestui an au arătat că m-am înclinat în fața Satanei și a gândirii tradiționale. Au rămas doar fărădelegile și pângăririle; L-am trădat pe Dumnezeu din nou și din nou. Acum văd limpede că, deși a fi o fiică bună față de părinți era un lucru pozitiv, nu era adevărul, pentru că un astfel de punct de vedere m-ar face lipsită de principii și chiar incapabilă să deosebesc binele de rău sau ce e corect de ce e greșit. Unchiul și mătușa mea au încercat să mă împiedice să cred în Dumnezeu, întemnițându-mă în taină, și au spus cuvinte blasfematoare despre El. Au spus chiar că, atât timp cât ei trăiesc, nu-mi vor permite să cred în Dumnezeu, până la moartea lor și că, dacă Îl voi păstra pe Dumnezeu, îmi voi pierde familia. Însă, dacă îmi păstram familia, Îl pierdeam pe Dumnezeu. Esența lor era ostilă adevărului și lui Dumnezeu. De asemenea, tatăl meu adoptiv mă trăgea mereu înapoi, jucând rolul negativ de lacheu al Satanei. Ar fi trebuit să-i discern, iubind ceea ce Dumnezeu iubește și urând ceea ce El urăște. Dar eu credeam că „pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de orice altceva”, iar o astfel de gândire tradițională mă făcea să mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu. Aproape că am renunțat să-mi fac datoria și L-am trădat. Acum înțeleg că ideile și punctele de vedere pe care Satana le insufla oamenilor erau toate purtătoare de planuri viclene. Ele îi induceau în eroare și le făceau rău oamenilor.

Mai târziu, am citit acest fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) Faptul că părinții tăi și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine nu poate fi considerat bunătate, așa că dacă își îndeplinesc responsabilitatea față de o floare sau o plantă, udând-o și fertilizând-o, asta poate fi considerată bunătate? (Nu.) Acest lucru este chiar mai departe de a fi bunătate. Florile și plantele cresc mai bine afară – dacă sunt plantate în pământ, cu vânt, soare și apă de ploaie, atunci le merge bine. Nu cresc la fel de bine ca afară, când sunt plantate într-un ghiveci, înăuntru, dar oriunde s-ar afla, trăiesc, nu-i așa? Oriunde ar fi, acest lucru a fost predestinat de Dumnezeu. Ești o persoană care are viață, iar Dumnezeu Își asumă responsabilitatea pentru fiecare viață, permițându-i să supraviețuiască și să urmeze legea pe care o respectă toate ființele create. Însă, ca persoană, trăiești în mediul în care te cresc părinții tăi, așa că ar trebui să crești și să exiști în acel mediu. Faptul că trăiești în acel mediu se datorează, la scară mai mare, predestinării de la Dumnezeu; la scară mai mică, se datorează faptului că părinții tăi te-au crescut, nu-i așa? În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar nu sunt multe. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât efort depun și câți bani cheltuiesc pentru tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului I, „Cum să urmărești adevărul (17)”). Din cuvintele Sale, am înțeles că nașterea, creșterea și îngrijirea meticuloasă a copiilor de către părinți nu înseamnă bunătate, ci sunt mai degrabă responsabilitatea și obligația de părinte. Este la fel ca atunci când Dumnezeu a spus că dacă cineva mută în casa lui florile și iarba de afară, atunci acela are responsabilitatea de a le îngriji, uda și fertiliza; aceasta este responsabilitatea lui. Un alt exemplu este acela al pisicilor, câinilor și altor animale care se reproduc și au grijă de puii lor, acționând din instinct. La fel se întâmplă și cu părinții oameni și copiii lor. Până când devine adult, copilul este crescut și îngrijit de părinți, aceasta fiind o responabilitate și obligație pe care toți părinții ar trebui să o îndeplinească și este totodată un instinct dat oamenilor de Dumnezeu. Copiii nu le sunt datori părinților din acest motiv. Întotdeauna am crezut că grija meticuloasă a părinților mei adoptivi era semnul bunătății lor, care trebuia recompensată, și că trebuie să-i răsplătesc pe unchiul și mătușa mea pentru că m-au născut. Acum înțeleg că această suflare mi-a fost dată de Dumnezeu, și nu de părinții mei. Dacă Dumnezeu nu îmi dădea suflare, atunci chiar dacă părinții mei m-ar fi născut, aș fi fost doar un făt născut mort. Părinții mei m-au crescut și au avut grijă de mine, oferindu-mi un mediu propice pentru a crește. Asta trebuie să facă în calitate de părinți și asta a predeterminat și rânduit Dumnezeu. Totodată, crescând, Dumnezeu a fost Cel care a avut cu adevărat grijă de mine și m-a protejat. De exemplu, o dată, după școală, am mers cu bicicleta electrică prea repede, fără să mă mai pot opri și am fost înghesuită între plăcile de piatră și un camion mare. În acel moment, camionul înainta cu viteză maximă, iar eu am fost, de asemenea, forțată să continui să merg înainte cu bicicleta electrică. În tot acest timp, piciorul meu era blocat între camion și bicicletă, frecându-se continuu de ele. Când drumul s-a lărgit, bicicleta mea electrică s-a oprit în cele din urmă. A fost foarte stresant. Mulți oameni au avut atunci emoții pentru mine și au crezut că voi fi cu siguranță grav rănită. Și eu gândeam că sigur nu voi mai putea merge cu acel picior. Am fost uimită să văd că nu aveam nici măcar o rană pe corp. Am experimentat pe propria piele cum Dumnezeu are mereu grijă de mine și mă protejează în tăcere. De asemenea, când unchiul și mătușa mea au plătit 140000 de yuan poliției pentru ca eu să fiu eliberată, am crezut că aceasta este cea mai mare bunătate pe care o puteam primi și că trebuie să îi răsplătesc. Înțeleg acum că deși părea că unchiul și mătușa mea au fost cei care au plătit acei bani, Dumnezeu hotărâse și rânduise acest lucru din culise. În acea perioadă, unchiul și mătușa mea câștigau bani foarte ușor, atât de ușor, încât chiar și ei erau surprinși. De fapt, acum că mă gândesc la asta, dacă Dumnezeu nu i-ar fi binecuvântat să câștige toți acei bani, atunci de unde ar fi venit banii pentru a mă elibera? Mi-am amintit că Dumnezeu a spus: „Dacă ne-ar ajuta cineva cu ceva, ar trebui să acceptăm acest lucru de la Dumnezeu – în special părinții noștri, care ne-au adus pe lume și ne-au crescut; toate acestea sunt rânduite de Dumnezeu. Dumnezeu are suveranitate peste toate; omul este doar o unealtă pentru servicii” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar prin recunoașterea propriilor păreri nechibzuite se poate obține cu adevărat o transformare”). La suprafață, părinții mei au fost cei care m-au crescut, iar unchiul și mătușa mea au fost cei care mi-au plătit eliberarea. Dar din perspectiva adevărului, toate acestea au fost hotărâte și rânduite de Dumnezeu. Nu le sunt îndatorată. Nu trebuie să-mi folosesc viața pentru a achita această datorie cu prețul mântuirii mele. Pot da dovadă de pietate filială față de ei, dar numai în limitele puterilor mele. În circumstanțe și condiții adecvate, le pot ține companie și le pot arăta pietate filială. Dar dacă nu sunt îndeplinite condițiile, nu trebuie să-mi fac reproșuri. Trebuie doar să-mi îndeplinesc bine îndatoririle. Dacă aș fi renunțat la Dumnezeu și la adevăr pentru a le arăta pietate filială părinților mei, atunci chiar dacă oamenii ar fi spus că sunt o fiică recunoscătoare, L-aș fi trădat pe Creator, ceea ce este o mare răzvrătire și lipsă de umanitate! De fapt, eram cu adevărat datoare lui Dumnezeu, nu părinților mei. Grija și protecția lui Dumnezeu au fost cele care mi-au permis să răzbat până astăzi; El este cel căruia ar trebui să-I mulțumesc cel mai mult! Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, ce trăiesc părinții mei și cum se poartă polițiștii cu ei se află în mâinile Tale acum. Eu nu pot schimba nimic și vreau să ți le încredințez Ție. Îmi doresc doar să îmi îndeplinesc pașnic datoria de ființă creată și să experimentez cum se cuvine lucrarea Ta.”

Din acel moment, m-am simțit un pic mai liniștită în legătură cu circumstanțele cu care s-a confruntat familia mea și am început să mă gândesc la cum să-mi îndeplinesc bine datoria. La scurt timp, am luat legătura cu mama mea. Mi-a scris o scrisoare în care îmi împărtășea experiența ei. Mi-a spus că experiența unor astfel de situații i-a întărit hotărârea de a căuta adevărul și m-a îndemnat să nu-mi fac griji pentru ce se întâmpla acasă și să mă concentrez asupra căutării adevărului și a îndeplinirii datoriei mele. A mai spus că polițiștii au văzut că încă nu mă întorsesem acasă și știau că reținerea unchiului meu nu avea niciun sens, așa că l-au lăsat să plece. În acel moment, am fost cuprinsă de emoții. Am devenit extrem de conștientă de faptul că împrejurările cu care mă confruntasem până acum purtau intenția lui Dumnezeu în ele și erau menite să-mi schimbe perspectiva asupra lucrurilor și să curețe impuritățile din mine. Așa Își asuma Dumnezeu responsabilitatea pentru viața mea!