61. Sentimentele mi-au întunecat judecata
Bună,
Huijuan,
Am primit scrisoarea ta. În ea spuneai cum copiii noștri au fost îndepărtați din biserică. La început, n-am putut accepta asta. Acum câțiva ani, când am venit acasă, Xiaotao și Xiaomin încă mergeau la întruniri și îndeplineau îndatoriri, deci cum au ajuns să fie îndepărtați? Deși nu căutau realmente adevărul, amândoi erau credincioși adevărați. Oare conducătorul cerea prea mult de la ei? Oare înlăturarea lor a fost o greșeală? Ba chiar mi-am îndreptat plângerile către tine. Copiii noștri urmau obiceiurile lumești, urmăreau doar banii și nu voiau să facă o datorie sau să mănânce și să bea cuvântul lui Dumnezeu. M-am întrebat de ce nu avuseseși părtășie cu ei. Simțeam că, dac-aș fi fost acasă, i-aș fi ajutat și sprijinit mai mult și nu i-aș fi lăsat să ajungă să fie îndepărtați. Acestea erau gândurile care-mi umpleau mintea și eu stăteam noaptea în pat, fără să pot dormi, bântuit de amintiri fericite în care eram toți împreună, cântând laude lui Dumnezeu și mâncând și bând cuvântul Său. Îmi amintesc că ți-am spus că speram ca familia noastră să poată urmări adevărul, să fie mântuită de Dumnezeu, să trăiască în Împărăția Sa și cât de minunat ar fi acest lucru. Nu mă așteptasem ca, la finele lucrării lui Dumnezeu, copiii noștri să fie expuși drept non-credincioși și îndepărtați din biserică. Nu însemna asta că își pierduseră șansa la mântuire? Gândul la asta mă mâhnea tot mai mult. Când am văzut dezastrele sporind și pandemia înrăutățindu-se, mi-am făcut multe griji în legătură cu viitorul copiilor noștri. Ba chiar am vrut să-i scriu conducătorului bisericii, ca să întreb dacă ei aveau să rămână în slujba bisericii, astfel încât să existe o fărâmă de speranță pentru mântuirea lor. Petrecând mulți ani plecat să-mi fac datoria din cauza arestărilor PCC, am simțit că nu am avut grijă de ei și că nu mi-am îndeplinit responsabilitățile de tată. Mă simțeam îndatorat față de ei. Huijuan, știai că, în vreme ce trăiam în starea aceea, inima îmi era întunecată și deprimată și nu mă puteam concentra la datoria mea? Mi-am dat seama că starea mea era greșită, așa că m-am rugat: „Dumnezeule! Mă doare să știu despre copiii mei că au fost îndepărtați din biserică. Deși știu că Tu permiți asta și că ar trebui să mă supun, pur și simplu nu pot renunța la copiii mei. Mă simt foarte îndatorat față de ei. Dumnezeule! Te rog să mă luminezi ca să înțeleg adevărul în această chestiune și să nu fiu constrâns de sentimentele mele.”
După ce m-am rugat, am citit cuvântul lui Dumnezeu. „Practica lui Iov a fost detaliată, nu-i așa? Mai întâi, haideți să vorbim despre felul în care și-a tratat copiii. Obiectivul său a fost să se supună orchestrării și rânduielilor lui Dumnezeu în toate lucrurile. El nu a preluat cu forța inițiativa de a face ceva ce nu a făcut Dumnezeu și nici nu a făcut planuri sau calcule bazate pe idei umane. În toate lucrurile, el a respectat și a așteptat orchestrarea și rânduielile lui Dumnezeu. Acesta era principiul lui general. […] Cum și-a tratat Iov copiii? El doar și-a îndeplinit responsabilitatea de tată, împărtășind Evanghelia și având cu ei părtășie despre adevăr. Cu toate acestea, fie că l-au ascultat sau nu, fie că s-au supus sau nu, Iov nu i-a obligat să creadă în Dumnezeu – el nu i-a târât cu forța, nici nu s-a amestecat în viața lor. Ideile și opiniile lor erau diferite de ale lui, așa că el nu a intervenit în ceea ce făceau ei și în privința tipului de cale pe care o urmau aceștia. Le-a vorbit rar Iov copiilor săi despre credința în Dumnezeu? Cu siguranță, avusese destule discuții cu ei despre asta, dar ei au refuzat să asculte și nu le-au acceptat. Care a fost atitudinea lui Iov față de acest lucru? El a spus: «Mi-am îndeplinit responsabilitatea; cât despre tipul de cale pe care sunt capabili să o urmeze, acest lucru depinde de ceea ce aleg și de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu lucrează asupra lor sau nu îi emoționează, nu voi încerca să-i forțez.» Prin urmare, Iov nu s-a rugat pentru ei înaintea lui Dumnezeu, nici nu a vărsat lacrimi de suferință pentru ei, nici nu a postit pentru ei și nici nu a suferit în vreun fel. El nu a făcut aceste lucruri. De ce nu a făcut Iov niciunul dintre aceste lucruri? Pentru că niciunul dintre acestea nu reprezenta o modalitate de a se supune cârmuirii și rânduielilor lui Dumnezeu; toate proveneau din idei umane și erau modalități de a forța în mod activ calea unei persoane spre frunte. […] Metoda lui de practicare era corectă; în toate felurile în care a practicat, în punctul de vedere, atitudinea și starea cu care a tratat totul, el s-a aflat mereu într-o situație și stare de supunere, așteptare, căutare și dobândire a cunoașterii. Această atitudine este foarte importantă. Dacă oamenii nu au niciodată acest tip de atitudine în ceea ce fac și au idei personale deosebit de puternice și pun motivele și beneficiile personale înainte de orice, atunci oare se supun cu adevărat? (Nu.) În cazul unor astfel de oameni nu se poate vedea supunerea autentică; sunt incapabili să dobândească o supunere autentică” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile de practică ale supunerii față de Dumnezeu”). Cuvântul lui Dumnezeu despre experiența lui Iov m-a umilit și rușinat. Am văzut că Iov nu se baza pe sentimente când se ocupa de copiii lui și că putea fi rațional. Deși spera că ei aveau să creadă în Dumnezeu și să se ferească de rău, ca să nu păcătuiască prea mult și să meargă pe calea distrugerii, când a văzut că nu-L venerau pe Dumnezeu și trăiau în depravare, el nu i-a forțat să-și schimbe obiceiurile și nici să meargă pe o anumită cale. El doar s-a supus rânduielilor lui Dumnezeu și s-a abținut să păcătuiască împotriva Lui. Ulterior, când copiii lui au fost zdrobiți, Iov nu L-a învinuit pe Dumnezeu. Am văzut că, în relația cu copiii lui, Iov Îl venera pe Dumnezeu și I se supunea. Totuși, când am aflat că fiul meu părăsise biserica pentru țeluri lumești și că fiica mea fusese îndepărtată, m-am axat pe afecțiunea trupească față de familia mea. M-am gândit că puteau păstra speranța de a fi mântuiți. Indiferent dacă ei credeau sincer sau nu sau dacă urmăreau sau nu adevărul, voiam doar să poată rămâne în cadrul bisericii. Ba chiar voiam să-l fac pe conducător să le mai dea o șansă, lăsându-i să rămână în slujba bisericii în orice mod posibil. Când era vorba de copiii mei, voiam să folosesc metode umane ca să salvez situația. Nu mă supuneam suveranității sau rânduielilor lui Dumnezeu. Mai ales când am aflat că ei au fost identificați drept non-credincioși, nu numai că n-am căutat adevărul ca să le discern esențele, dar am trăit în neînțelegere, îndoindu-mă de felul în care conducătorul s-a ocupat de lucruri și mi-am pierdut impulsul de a-mi face datoria. În inima mea era loc doar pentru copiii mei, nu și pentru Dumnezeu. Mi-am amintit cerințele clare ale decretelor administrative ale lui Dumnezeu. „Rudele care nu sunt credincioase (copiii tăi, soțul sau soția ta, surorile sau părinții tăi și așa mai departe) nu ar trebui să fie forțațe în biserică. Casa lui Dumnezeu nu este lipsită de membri și nu este nevoie să își constituie numărul cu oameni care nu au niciun folos. Toți aceia care nu cred cu bucurie nu trebuie să fie conduși în biserică. Acest decret este adresat tuturor oamenilor. Ar trebui să vă verificați, să vă monitorizați și să vă reamintiți unii celorlalți de această chestiune; nimeni nu o poate încălca” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cele zece decrete administrative care trebuie respectate de aleșii lui Dumnezeu în Epoca Împărăției”). Îmi amintesc că ai spus în scrisoarea ta că ceilalți îi sprijiniseră mult și că ei înșiși au ales să nu se căiască, să nu citească din cuvântul lui Dumnezeu și să nu mai meargă la întruniri. Asta a arătat deja că erau non-credincioși, totuși, eu am ignorat cuvântul lui Dumnezeu și m-am bazat pe sentimentele mele ca să-i țin în biserică. Am fost foarte răzvrătit! Nu pot continua să mă bazez pe sentimentele mele. Față de copiii mei, trebuie să fiu ca Iov, să caut adevărul și să mă supun rânduielilor lui Dumnezeu. Aceasta e rațiunea pe care ar trebui s-o am.
După aceea, m-am gândit la toți oamenii care au fost expuși și alungați în ultimii ani. Când vedeam acele înștiințări de înlăturare emise de casa lui Dumnezeu, nu aveam noțiuni. Știam că Dumnezeu e drept și că, în casa Lui, adevărul stăpânește și nimeni nu e nedreptățit. Dar când am văzut că sunt îndepărtați copiii noștri, de ce nu m-am supus lui Dumnezeu și nu I-am lăudat dreptatea, bazându-mă, în schimb, pe sentimentele mele și îndoindu-mă că biserica luase decizia corectă? Am continuat să citesc cuvântul lui Dumnezeu. „Prin ce se caracterizează emoțiile? Cu siguranță, prin nimic pozitiv. Este un accent pe relațiile fizice și satisfacerea predilecțiilor trupului. Favoritismul, găsirea de scuze pentru ceilalți, adorația, răsfățul și îngăduința, toate se încadrează în categoria emoțiilor. Unii oameni investesc mult în emoții, reacționează la orice li se întâmplă pe baza emoțiilor lor; în inimile lor, ei știu foarte bine că acest lucru este greșit și totuși sunt încă incapabili să fie obiectivi, cu atât mai puțin să acționeze conform principiilor. Când oamenii sunt întotdeauna conduși de emoție, sunt ei capabili să practice adevărul? Acest lucru este extrem de dificil. Incapacitatea multor oameni de a practica adevărul se reduce la emoții; ei consideră emoțiile ca fiind deosebit de importante, le pun pe primul loc. Sunt oameni care iubesc adevărul? Cu siguranță nu. Ce sunt emoțiile, în esență? Sunt un fel de fire coruptă. Manifestările emoțiilor pot fi descrise folosind mai multe cuvinte: favoritism, protecție exagerată, menținere a relațiilor fizice, părtinire; asta reprezintă emoțiile. Care sunt consecințele probabile ale faptului că oamenii au emoții și trăiesc după ele? De ce urăște Dumnezeu cel mai mult emoțiile oamenilor? Unii oameni, conduși mereu de emoțiile lor, nu pot pune adevărul în practică și, deși doresc să asculte de Dumnezeu, nu pot. Prin urmare, ei suferă emoțional. Și sunt mulți oameni care înțeleg adevărul, dar nu îl pot pune în practică. Și acest lucru se întâmplă tot pentru că sunt conduși de emoții. Cei care urmăresc adevărul vor să renunțe la emoțiile lor, însă a face acest lucru nu reprezintă o chestiune simplă. Nu este suficient să fie, pur și simplu, eliberați de constrângerile acestora – sunt implicate natura și firea persoanei respective. Atunci când unii oameni își petrec tot timpul fiindu-le dor de familiile lor și se gândesc la acestea zi și noapte și încetează să-și îndeplinească datoria în mod corespunzător, este aceasta o problemă? Când unii oameni au o pasiune secretă pentru cineva, iar această persoană este singura din inima lor, iar acest lucru le afectează îndeplinirea datoriei, reprezintă aceasta o problemă? Când unii oameni venerează și admiră o anumită persoană și nu ascultă pe nimeni altcineva – doar pe acea persoană – și nici măcar cuvintele lui Dumnezeu nu ajung la ei și se află sub controlul acelei persoane, este aceasta o problemă? În inimile lor, unii oameni idolatrizează o anumită persoană. Pentru ei, această persoană este dincolo de reproș sau critică; dacă îi găsești vreun cusur acelei persoane, vor face o criză de furie. Ei nu eșuează niciodată în a-și apăra idolul, în a pretinde contrariul celor spuse. Ei nu pot permite niciodată «denigrarea» idolului lor. Și fac tot posibilul pentru a proteja renumele acestuia, susținând că ceea ce este greșit este corect, nelăsându-i pe oameni să spună adevărul, să le dea în vileag idolul. Sunt părtinitori – acestea sunt emoțiile lor care vorbesc” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este realitatea adevărului?”). Din cuvântul lui Dumnezeu, am înțeles că sentimentele aparțin unei firi satanice corupte și că, dacă ne bazăm pe ele, nu numai că nu putem vedea corect lucrurile sau oamenii, dar începem să avem prejudecăți și favoritisme și încălcăm principiile ca să ne apărăm relațiile trupești. Ca atunci când am aflat că Xiaotao și Xiaomin fuseseră îndepărtați: nu am căutat voia lui Dumnezeu, lecțiile de învățat sau aspectul adevărului în care trebuia să pătrund. În schimb, am născocit ideea că liderul a acționat neprincipial. Îmi făceam griji că ne-au fost nedreptățiți copiii și voiam să merg mai departe scriindu-i conducătorului, ca să-i cer să fie iertați și să li se permită să continue să facă o datorie în biserică. Am văzut că a acționa pe baza sentimentelor cu privire la copiii mei era o formă de prejudecată și favoritism și un lucru neprincipial. După toți acești ani de credință, știam că biserica are principii pentru îndepărtarea oamenilor și că asta se face pe baza comportamentului global al unei persoane, nu a unei greșeli de moment. O persoană va fi tratată conform principiilor numai dacă nu se căiește după ajutor și părtășie ample și este indentificată, în cele din urmă, drept răufăcător sau non-credincios. O persoană poate fi îndepărtată doar cu aprobarea a cel puțin 80% dintre membrii bisericii. E corect și conform adevărului. M-am gândit la fiul nostru și cum îl întrebasem de ce a venit să facă o datorie. Mi-a spus: „Am venit să fac o datorie fiindcă-mi era dor de tine.” Am văzut că nu avea loc pentru Dumnezeu în inima lui, că nu iubea deloc adevărul și că nu-și făcea datoria ca să urmărească adevărul. Când a văzut cum casa lui Dumnezeu avea părtășie mereu despre adevăr și că asta nu-i satisfăcea dorințele, a vrut să renunțe la datoria lui. Conducătorii au avut des părtășie cu el, dar n-a ascultat niciodată. Când ajungea acasă, se juca în loc să citească din cuvântul lui Dumnezeu. Era un non-credincios. La fel și fiica noastră. Credea de mai mult de un deceniu, dar rareori mânca sau bea cuvântul lui Dumnezeu, iar părerile ei erau ca cele ale necredincioșilor. Deși, ocazional, își făcea datoria, nu voia să facă lucruri care nu erau conform noțiunilor ei sau îi afectau interesele. Nu avea credință adevărată în Dumnezeu și era și ea, în esență, o non-credincioasă. Mi-am amintit că Dumnezeu a zis odată: „Când o persoană este într-adevăr clasificată de Dumnezeu că s-a retras, nu este vorba doar de faptul că a părăsit casa Lui, că nu mai este prin preajmă și că a fost scoasă din registrele bisericii. Realitatea este că, dacă o persoană nu citește cuvintele lui Dumnezeu, atunci, indiferent de dimensiunea credinței sale și indiferent dacă mărturisește sau nu că este credincioasă în Dumnezeu, i se arată că nu recunoaște, în inima sa, că Dumnezeu există și nici că ale Sale cuvinte reprezintă adevărul. Pentru Dumnezeu, acea persoană s-a retras deja și nu mai este pusă la socoteală. Cei care nu citesc cuvintele lui Dumnezeu sunt un gen de oameni care s-au retras. […] Mai există un fel: cei care refuză să îndeplinească îndatoriri. Orice le-ar cere casa lui Dumnezeu, indiferent ce fel de lucrare ar vrea ca ei să facă, indiferent de datoria pe care le-ar da-o spre îndeplinire, în ceea ce privește chestiuni importante și neînsemnate deopotrivă, chiar și în ceva atât de simplu cum ar fi să transmită ocazional un mesaj – ei nu vor să o facă. Ei, autoproclamați credincioși în Dumnezeu, nu pot îndeplini nici măcar sarcini pentru care un necredincios ar putea fi căutat să le facă; acesta este un refuz de a accepta adevărul și un refuz de a îndeplini o datorie. Indiferent cum îi îndeamnă frații și surorile, ei refuză acest lucru și nu-l acceptă; când biserica le rânduiește o anumită datorie pe care să o îndeplinească, ei o ignoră și găsesc scuze din abundență. Aceștia reprezintă genul de oameni care refuză să îndeplinească îndatoriri. Pentru Dumnezeu, astfel de oameni s-au retras deja. Retragerea lor nu reprezintă o chestiune care ține de faptul că i-a îndepărtat sau i-a scos din registre casa lui Dumnezeu; mai degrabă, ei sunt cei care nu mai au credință adevărată – ei nu se recunosc a fi credincioși în Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu există nicio funcție și speranța de a câștiga binecuvântări”). „Cine este Satana, cine sunt demonii și cine sunt dușmanii lui Dumnezeu, dacă nu cei ce se împotrivesc și care nu cred în Dumnezeu? Nu sunt ei acei oameni care nu Îl ascultă pe Dumnezeu? Nu sunt aceia care pretind că au credință și, totuși, sunt lipsiți de adevăr? Nu sunt ei aceia care doar caută să obțină binecuvântări, în timp ce nu sunt în stare să fie martori pentru Dumnezeu? Tu tot te amesteci cu acei demoni astăzi și acorzi importanță conștiinței și iubirii față de ei, dar, în cazul acesta, nu ai intenții bune față de Satana? Nu complotezi cu demonii? Dacă oamenii din zilele noastre sunt încă incapabili să distingă între bine și rău și continuă orbește să fie iubitori și miloși fără nicio intenție de a căuta voia lui Dumnezeu și fără a fi capabili în vreun fel de a nutri intențiile lui Dumnezeu ca pe ale lor, atunci sfârșiturile lor vor fi cu atât mai jalnice” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Dumnezeu și omul vor intra în odihnă împreună”).
Huijuan, după ce-am citit aceste cuvinte ale lui Dumnezeu, am realizat cât de jalnic de prost am fost. Voiam să folosesc mijloace omenești ca să-i țin pe copiii noștri în biserică, gândind că poate, în final, aveau să fie mântuiți dacă slujeau biserica. Însă prin prisma cuvântului lui Dumnezeu, văd cât de absurd am fost. De fapt, toți cei ce cred în Dumnezeu, dar nu-I citesc cuvântul sau nu fac o datorie, nu sunt recunoscuți deloc de Dumnezeu drept credincioși, chiar dacă încă nu au fost îndepărtați, ca și cum deja s-au retras în ochii lui Dumnezeu. Am comparat asta cu purtarea copiilor noștri. După toți anii lui de credință, Xiaotao tot urma tendințele lumești, nu citea cuvântul lui Dumnezeu și nu făcea o datorie. Am văzut că nu iubea deloc adevărul, că îi era lehamite de el și era un non-credincios. Xiaomin credea de mulți ani, dar nu s-a axat niciodată pe citirea cuvântului lui Dumnezeu și, doar pentru asta, ar fi putut fi îndepărtată drept o non-credincioasă. Casa lui Dumnezeu nu are nevoie de astfel de oameni ca să-și îngroașe rândurile, darămite de serviciul unor astfel de non-credincioși. Chiar dacă biserica nu i-ar fi îndepărtat, Dumnezeu nu i-ar fi recunoscut drept credincioși. Ar trebui să am discernământ cu privire la ei, să stau alături de Dumnezeu, privind lucrurile cu principii și adevăr și să mă supun suveranității lui Dumnezeu. Dar eu m-am bazat pe sentimente în relația cu copiii noștri și, fără să știu faptele, am bănuit că au fost îndepărtați în mod greșit de către conducător și am vrut ca acești non-credincioși să rămână și să îngroașe rândurile membrilor bisericii. Mereu îmi protejam relațiile trupești. Oare nu mă amestecam cu demoni, transmițând Satanei bunele intenții și iubirea lui Dumnezeu, exact cum a dezvăluit Dumnezeu? Nu știam ce e bine și ce-i rău, mă asociam cu demoni și, în esență, mă împotriveam lui Dumnezeu. Realizând aceste lucruri, am înțeles pe deplin că îndepărtarea lui Xiaotao și a lui Xiaomin era conform cuvântului lui Dumnezeu și principiilor adevărului.
M-am întrebat și de ce m-am simțit atât de vinovat și rușinat când copiii noștri au fost îndepărtați și de ce am simțit că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de tată, presupunând că dacă aș fi găsit vreme să mă întorc acasă și să am mai multă părtășie cu ei, ei n-ar fi ajuns niciodată în acest punct. Huijuan, ești în aceeasși stare ca și mine? Ulterior, am citit cuvântul lui Dumnezeu care analiza și expunea gândirea tradițională a oamenilor și am văzut că fusesem influențat de noțiunea tradițională că „A hrăni fără a instrui este vina tatălui.” Cuvintele lui Dumnezeu spun: „«A hrăni fără a instrui este vina tatălui.» Ce fel de propoziție este aceasta? Ce este în neregulă cu ea? Această propoziție înseamnă că, dacă un copil este neascultător sau imatur, acest lucru se întâmplă din cauza neglijenței tatălui și a faptului că părinții l-au educat greșit. Chiar așa stau lucrurile, totuși? (Nu.) Unii părinți acționează ca la carte și se străduiesc din greu să fie oameni buni și totuși fiii lor ajung să devină huligani, iar fiicele lor ajung să devină prostituate. Dacă atunci un tată se înfurie și spune: «„A hrăni fără a instrui este vina tatălui” – copilul este răsfățat de mine!», ar fi corecte acele cuvinte? (Nu.) Ce este greșit la ele? Dacă poți să înțelegi ce este în neregulă cu ele, aceasta dovedește că înțelegi adevărul și poți să pricepi care este problema cu ele. Dacă nu înțelegi adevărul din aceasta, atunci nu poți să vorbești clar despre această chestiune” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea întâi)”). „În primul rând, trebuie să clarificăm că zicala «În cazul în care copiii nu urmează calea cea bună, acest lucru are de-a face cu părinții lor» este incorectă. Indiferent cine este, o persoană este calea pe care o parcurge. Este acest lucru incontestabil? (Da.) Calea pe care o parcurge o persoană determină ceea ce este această persoană. Calea pe care o parcurge și tipul de persoană sunt treaba ei. Sunt rânduite, înnăscute și legate de natura sa. Prin urmare, ce rol joacă învățăturile părinților cuiva? Fac o diferență pentru natura oamenilor? (Nu.) Ceea ce oamenii sunt învățați de mama și tatăl lor nu face nicio diferență pentru natura lor; nu poate decide calea pe care o urmează. Ce sunt capabili să predea părinții? Tot ce pot să-și învețe copiii sunt anumite comportamente simple pentru viața de zi cu zi, câteva gânduri și principii de comportament relativ brute; acestea au o oarecare legătură cu părinții. Înainte ca ai lor copii să crească, părinții fac ceea ce ar trebui să facă: îi învață să meargă pe calea cea bună, să studieze din greu, să încerce să aibă succes când vor crește, să nu facă lucruri rele, să nu fie persoane rele. Responsabilitățile părinților includ, de asemenea, să se asigure că ai lor copii respectă normele de comportament, să-i învețe să fie politicoși și să-și respecte bătrânii, învățându-i astfel de lucruri legate de comportament. Influența părinților acoperă îngrijirea copiilor lor și predarea anumitor principii de bază de comportament, dar temperamentul unei persoane nu este ceva ce poate fi instruit de părinți. Unii părinți sunt flegmatici și nu fac nimic în grabă – în vreme ce temperamentul copilului lor este nerăbdător, nu poate sta locului mult timp, iar la vârste fragede de 14 sau 15 ani începe să-și croiască propriul drum în viață. El decide ce face, nu are nevoie de părinți și este extrem de independent. E învățat astfel de mama și tatăl său? Nu. Prin urmare, temperamentul, firea unei persoane, chiar și lucrurile legate de esența sa și calea pe care o alege în viitor – niciunul dintre acestea nu are nicio legătură cu părinții săi. […] Unii părinți cred în Dumnezeu și își învață copiii să creadă în Dumnezeu, dar indiferent de ceea ce spun părinții, copiii lor refuză și părinții nu pot face nimic în privința asta. Unii părinți nu cred în Dumnezeu și copiii lor cred, din proprie inițiativă. După ce cred în Dumnezeu, copiii încep să-L urmeze, se sacrifică pentru El, devin capabili să accepte adevărul și să obțină aprobarea Lui, iar soarta lor este astfel transformată. Este acesta rezultatul educației părinților? Nicidecum. Acest lucru are de-a face cu predestinarea și selecția lui Dumnezeu. Există o problemă cu expresia «A hrăni fără a instrui este vina tatălui». Deși părinții au responsabilitatea de a-și educa copiii, nu sunt ei cei care decid soarta copiilor lor; aceasta este determinată de natura lor. Poate educația să rezolve problemele cu natura cuiva? Nu poate, deloc. Calea pe care o parcurge cineva în viață nu este hotărâtă de părinții săi, ci este rânduită de Dumnezeu. După cum se spune, «Destinul omului e decis de Ceruri». Aceasta este ceea ce umanitatea a cules din experiență. Nu poți vedea care va fi calea cuiva înainte ca acea persoană să crească; odată ce devine adult, are propria minte, își poate da seama de lucruri și astfel alege ce va deveni în acest grup de oameni. Unii spun că vor să lucreze la nivel înalt în guvern, alții că vor să fie avocați sau scriitori; fiecare face propria alegere. Fiecare are o idee anume. Nimeni nu spune: «Voi aștepta ca părinții mei să mă instruiască, voi fi orice mă învață ei». Nimeni nu este atât de prost. După ce ajung la vârsta adultă, mințile oamenilor prind viață; încet, dar sigur, se maturizează, iar calea și scopurile dinaintea lor devin din ce în ce mai clare; în acest moment, tipul de persoană care sunt și tribul căruia îi aparțin ies treptat la suprafață, arătându-se puțin câte puțin. Din acest moment, temperamentul fiecărei persoane devine treptat clar, la fel ca firea ei și calea spre care tinde, direcția vieții și tribul din care face parte. Pe ce se bazează acest lucru? În analiza finală, acest lucru este rânduit de Dumnezeu și nu are nimic de-a face cu părinții săi – acest lucru se vede limpede acum, nu-i așa?” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul nouă: Ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar vând aceste interese în schimbul gloriei personale (Partea întâi)”). Cuvântul lui Dumnezeu a analizat clar noțiunea tradițională că „A hrăni fără a instrui este vina tatălui.” Viitorul copiilor noștri și calea pe care merg sunt decise doar de naturile lor, care sunt inerente. Ele sunt determinate și de suveranitatea lui Dumnezeu și nu au nicio legătură cu felul în care îi creștem. Felul în care îi creștem le poate afecta doar viața de zi cu zi sau câteva purtări externe ale lor, dar nu și naturile. Odată ce gândirea copiilor noștri se maturizează, ei aleg căi diferite, conform naturilor lor înnăscute, ajungând în categoriile de care aparțin. Acest lucru e predestinat de Dumnezeu și nu poate fi schimbat de nimeni. Dar eu nu puteam percepe naturile sau esențele copiilor noștri când era vorba de calea pe care au mers în credința lor. Ba chiar am vrut să îi ajut în felul meu, ca ei să rămână în credință și în biserică. Am sperat în van că mă puteam baza pe metodele mele ca să le salvez destinele. Mă împotriveam cu încăpățânare lui Dumnezeu. Sunt doar o ființă creată nesemnificativă și n-am control nici măcar asupra sorții mele, deci cum pot spera să controlez viitorul copiilor mei sau să le schimb soarta? Am fost atât de arogant și ignorant și mi-am supraestimat abilitățile. Apoi m-am întrebat: „De ce gândesc așa?” Când erau mici, credeam cu toții în Domnul, iar când am acceptat lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu, i-am adus la biserică și i-am încurajat să-și asume o datorie. Credeam că abilitatea lor de a crede în Dumnezeu era direct legată de felul în care îi creșteam. Așa că atunci când am aflat că fuseseră îndepărtați, m-am gândit că nu-mi îndeplinisem responsabilitățile de tată și că, dacă le-aș fi fost mai mult alături ca să-i ajut și să am părtășie cu ei, poate nu și-ar fi abandonat credința și n-ar fi plecat în lume. Din cuvântul lui Dumnezeu, acum văd cât de absurde îmi erau părerile și cum nu erau deloc conform adevărului. Credeau în Dumnezeu de mai mult de un deceniu, Îi citeau cuvântul, ascultau predici și știau că o viață adevărată trebuia să fie trăită urmărind adevărul și făcând datoria unei ființe create. Dar ei nu erau deloc interesați de adevăr și, când au văzut că nu erau binecuvântați după ani de credință, au început să-și răsfețe trupul. L-au trădat pe Dumnezeu și au urmat tendințe lumești, deși știau adevărata cale și, chiar dacă ceilalți aveau adesea părtășie cu ei și îi ajutau, ei erau încăpățânați și nu se căiau. Asta arată că le era lehamite de adevăr și că încurajau răul. Ei nu sunt printre cei ce vor fi mântuiți de Dumnezeu, ci printre diavolii acestei lumi. Când vor fi distruși în dezastrele care vin, va fi din cauză că L-au trădat pe Dumnezeu și va fi doar vina lor. M-am gândit și la numeroșii oameni din biserică, pe care nu i-au convertit părinții lor. Au fost convertiți din întâmplare de colegi, prieteni sau chiar de străini care le-au împărtășit Evanghelia, iar persecuția părinților lor nu i-a putut împiedica să creadă sau să facă o datorie. Unii părinți se bazează pe sentimente ca să le tot predice copiilor lor, dar aceștia nu cred și chiar le poartă pică și se împotrivesc părinților lor. Unii părinți sunt excluși fiindcă urmăresc statutul fără să se căiască și fac multe rele, totuși copiii lor nu sunt afectați și chiar pot discerne esența părinților lor conform cuvântului lui Dumnezeu și îi resping. La fel, mulți copii sunt îndepărtați și excluși, iar părinții lor le pot discerne esențele în lumina cuvântului lui Dumnezeu. De aici, putem vedea că dacă un om merge pe calea corectă sau pe cea greșită, dacă e bun sau rău, dacă iubește sau urăște adevărul și finalul lui, toate acestea sunt determinate de natura și esența lui și nu sunt rezultatul modului în care a fost crescut. Responsabilitatea pe care o pot îndeplini părinții este de a-și crește copiii și de a-i aduce înaintea lui Dumnezeu. Dar calea pe care merg și soarta lor nu sunt deloc în mâinile părinților lor. Copiii noștri au ales singuri să meargă pe calea greșită, iar îndeplinirea resposabilităților mele de tată nu i-ar aduce înapoi. Asta n-are nicio legătură cu faptul că mi-am îndeplinit sau nu aceste responsabilități. Naturilor lor le este lehamite de adevăr. Chiar dacă rămâneam cu ei și îmi petreceam fiecare zi în părtășie cu ei, ar fi fost în zadar. Responsabilitățile noastre de părinți erau să-i creștem și să-i aducem înaintea lui Dumnezeu. Cât despre ceea ce urmăresc sau pe ce cale merg, asta n-are nicio legătură cu noi, ca părinți. Când i-am tratat pe copiii noștri conform cuvântului lui Dumnezeu, m-am simțit eliberat și n-am mai fost tulburat în datoria mea.
Huijuan, asta am câștigat din situație. Știu că afecțiunea ta pentru copiii noștri e puternică și că probabil ți-a fost foarte greu. Nu știu cum ai depășit această situație. Deși îndepărtarea copiilor noștri poate că nu s-a conformat noțiunilor noastre, sigur avem ceva de învățat din situația creată de Dumnezeu. Sper că vei putea căuta adevărul în asta și vei putea trata corect chestiunea. Și tu îmi poți scrie dacă ai câștigat ceva din situația asta. Aștept cu nerăbdare răspunsul tău!
Zhou Ming
20 august 2022