de Lin Ran, China

Încă de când eram mică, părinții mi-au spus că, neavând fiu, ci doar două fete, pe mine și pe sora mea, le era greu să-și înfrunte familia, deci trebuia neapărat să studiez temeinic, să-i fac mândri și să arăt familiei că fiicele erau la fel de bune ca fiii. Când mama mi-a zis asta, m-a impresionat profund și m-am hotărât să studiez temeinic, să-i fac mândri și să le aduc onoare. Mereu am studiat temeinic și am luat note bune. Când cei mai în vârstă întrebau amabili cum mă descurcam, să o văd pe mama atât de fericită când răspundea chiar mă bucura și-mi dădea senzația că o făceam mândră și câștigam respect pentru ea.

La masterat, părinții mi-au spus: „Trebuie să ai rezultate bune în programul ăsta, apoi faci un doctorat. După aceea poți obține o slujbă confortabilă ca profesor universitar, câștigi mulți bani și ne faci mândri de tine.” M-a stresat rău să-mi aud părinții spunând asta. După toți anii ăștia de studiu, de mult îmi era lehamite de examene. M-am gândit la toți cei care-și luaseră viața sărind în gol de stresul unui doctorat și m-am temut că voi sfârși exact ca ei. Nu mai voiam să studiez. Dar uitându-mă în ochii plini de speranță ai părinților, pur și simplu n-am putut spune nu.

În vremea aceea am acceptat lucrarea lui Dumnezeu Atotputernicul din zilele din urmă, însă, fiind atât de ocupată, nu puteam merge la adunări. De-abia în timpul doctoratului, când predam la țară, am putut merge la adunări în biserica locală. La o adunare, sora Zhang Lu mi-a zis că tot mai mulți oameni acceptau lucrarea din zilele de pe urmă a lui Dumnezeu și că era urgentă nevoie de udători. A întrebat dacă vreau să ud nou-veniți. Mi-am amintit de când eram copil și era gata să mă calce un camion, mergând pe bicicletă. Mulțumită protecției lui Dumnezeu am supraviețuit. În facultate am avut un accident auto grav, alegându-mă doar cu o tăietură la frunte. Și aici a fost tot Dumnezeu veghindu-mă tăcut. Dumnezeu mereu mă protejase în tăcere ca să pot crește cum trebuie. Știam că mă bucurasem, ca făptură creată, de mult din harul lui Dumnezeu și hrana adevărului și că se cuvenea să răsplătesc iubirea Lui îndeplinind o datorie, deci am acceptat cu bucurie. Udând nou-veniții, sora-parteneră și cu mine ne rugam și ne bizuiam pe Dumnezeu să avem părtășie despre cuvântul Lui și să le rezolvăm dificultățile. Ne făcea foarte fericite să vedem că le sunt rezolvate problemele și că prind rădăcini pe adevărata cale și simțeam că îndatoririle chiar ne sunt pline de sens.

Mai târziu, pe măsură ce tot mai mulți nou-veniți trebuiau udați, am vrut să renunț la școală și să-mi fac datoria cu normă întreagă, dar m-am gândit cum părinții își puseseră toate speranțele în mine. Dacă mă lăsam de școală, ceilalți săteni continuau să-mi disprețuiască părinții. Cheltuiseră așa de mult cu mine. Cum puteam să-i dezamăgesc? Am ezitat, neștiind ce să fac. Într-o zi, am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Tu ești o ființă creată – ar trebui, desigur, să-L slăvești pe Dumnezeu și să urmărești o viață plină de sens. Dacă nu-L slăvești pe Dumnezeu, ci trăiești în trupul tău murdar, atunci nu ești doar o bestie cu chip de om? Deoarece ești o ființă omenească, ar trebui să te sacrifici pentru Dumnezeu și să înduri toate suferințele! Ar trebui să accepți cu bucurie și cu încredere mica suferință la care ești supus astăzi și să trăiești o viață plină de sens, ca Iov și Petru. În această lume, omul poartă hainele diavolului, se hrănește cu mâncare de la diavol, lucrează și slujește la porunca diavolului, devenind cu totul călcat în picioare în mizeria lui. Dacă nu deslușești sensul vieții sau nu obții adevărata cale, atunci ce însemnătate are să trăiești astfel? Sunteți oameni care urmăriți calea cea dreaptă, aceia care își doresc o îmbunătățire. Sunteți oameni care vă ridicați în națiunea marelui balaur roșu, cei pe care Dumnezeu îi numește drepți. Nu este aceasta viața cea mai plină de sens?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Practica (2)”). Din cuvântul lui Dumnezeu am înțeles că sunt o făptură creată, că viața mi-a fost dată de Dumnezeu și că pentru El ar trebui să trăiesc. Să urmez adevărul în datoria mea, să mă lepăd de firea mea coruptă și să obțin mântuirea lui Dumnezeu – aceasta-i o viață care merită trăită și plină de sens. Atât de mulți ani, viața mea a constat doar în studiu și predare, ca să-mi fac părinții fericiți. Mereu eram foarte ocupată, dar simțeam un gol în suflet. Nici măcar nu știam ce rost aveau toate. Nici chiar în timpul liber nu știam ce puteam face care să aibă sens. Nu știam cum să scap de senzația asa de gol. Am încercat atâtea lucruri – să-nvăț să cânt la instrumente, să pictez, să citesc, să ascult muzică, să alerg – dar niciunul nu a schimbat felul în care mă simțeam. Tot simțeam un mare gol în suflet. Viața mi se părea tot fără direcție și fără țel. M-am gândit iar la anii mei de muncă universitară serioasă. Deși obținusem un titlu postuniversitar și devenisem profesoară, iar lauda și aprobarea celor din jur îmi satisfăceau vanitatea, lucrurile astea nu-mi aduceau împlinire sau consolare spirituală. În fața marilor dezastre, nici cele mai nobile cunoștințe nu te pot salva. Doar urmând adevărul, îndeplinind o datorie și scăpând de firea ta coruptă poți să fii mântuit de Dumnezeu și să supraviețuiești. Înțelegând asta, m-am rugat lui Dumnezeu și-am decis să-mi dau demisia din postul de profesoară și să fac cerere de retragere din școala doctorală.

Într-o zi, după ce m-am întors de la udarea de noi credincioși, am văzut că familia îmi trimisese mesaje repetate încercând să mă contacteze. Inima a-nceput să-mi bată cu putere. Ce aveam să fac dacă se împotriveau categoric să-ndeplinesc o datorie? Am sunat-o pe mama, care a zbierat la mine în telefon: „Da știu că ai tupeu, să te lași de școală fără să ne spui!” Apoi, rudenii din orașul natal au venit în grabă să-mi spună să mă-ntorc la predare și să-mi termin școala, altfel mă vor aduce direct înapoi în orașul natal. M-am temut că într-adevăr o vor face și nu voi mai putea să merg la adunări ori să-ndeplinesc o datorie. Așa că m-am întors la slujba de profesoară. Dar mă simțeam foarte stingherită și vinovată. M-am gândit la rapida răspândire a Evangheliei lui Dumnezeu în zilele de pe urmă, la toți nou-veniții ce au nevoie de udare și la cum ar trebui să-mi fac datoria. Când mă gândeam, însă, la speranțele părinților pentru mine, începeam să fiu în dilemă. Mi se părea că le eram datoare și mă temeam să nu-i rănesc. La o adunare, ceilalți au aflat de starea mea și mi-au citit din cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu Atotputernic spune: „Nu sunt mulți printre voi care au ezitat între bine și rău? În competiția dintre pozitiv și negativ, dintre alb și negru, sunteți cu siguranță conștienți de alegerile pe care le-ați făcut între familie și Dumnezeu, copii și Dumnezeu, pace și tulburare, bogăție și sărăcie, statut social și normalitate, a fi susținuți și a fi marginalizați și așa mai departe. Între o familie liniștită și una destrămată, ați ales-o pe cea dintâi și ați făcut-o fără nicio ezitare; între bogăție și datorie, din nou ați ales-o pe cea dintâi, chiar lipsiți de voința de a vă întoarce la țărm; între lux și sărăcie, ați ales prima opțiune; când alegeți între fiii, fiicele, soțiile, soții voștri și Mine, i-ați ales pe cei dintâi; și între noțiune și adevăr, ați ales-o, încă o dată, pe cea dintâi. Fiind confruntat cu toate faptele voastre rele, pur și simplu Mi-am pierdut încrederea în voi. Sunt pur și simplu uimit că inimile voastre se împotrivesc atât de mult să fie înmuiate. Mulți ani de dăruire și de efort nu Mi-au adus aparent decât resemnarea și deznădejdea voastră, dar speranțele Mele pentru voi cresc cu fiecare zi care trece, căci ziua Mea a fost deja dezvăluită tuturor. Cu toate acestea, insistați să căutați lucruri întunecate și rele și refuzați să vă slăbiți strânsoarea asupra lor. Așadar, care va fi, atunci, finalul vostru? V-ați gândit vreodată cu atenție la acest lucru? Dacă vi s-ar cere să alegeți din nou, care ar fi poziția voastră? Ar mai fi tot prima? Mi-ați mai aduce dezamăgire și întristare jalnică?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cui îi ești credincios?”). Am fost foarte emoționată când am citit aceste cuvinte. Dumnezeu S-a întrupat pentru a lucra și a ne mântui, Și-a vărsat inima și sufletul în noi ca în cele din urmă să putem fi mântuiți și să rămânem. Orice om rațional, cu conștiință, ar trebui să îndeplinească bine o datorie pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Mie, însă, de fiecare dată când alegeam să-ndeplinesc o datorie, mi se părea că-mi dezamăgesc părinții, că investiseră atât de mult în mine și eu nu-i răsplăteam, lăsând să se irosească toată iubirea și devotamentul lor. În plus, mă temeam că renunțând la școală nu le aduceam onoare părinților și că vor fi disprețuiți în familie. Nu puteam să mă gândesc decât cum să-mi satisfac părinții și chiar am renunțat la datoria mea ca să nu-i supăr. Ca făptură creată, m-am bucurat de hrana cuvântului lui Dumnezeu, dar nu-mi îndeplineam datoria de făptură creată pentru a răsplăti iubirea Lui. Eram atât de imorală. Îl dezamăgeam pe Dumnezeu. Deși eram așa de rebelă, Dumnezeu tot nu m-a abandonat. A continuat să mă îndrume și să mă susțină prin frați și surori. Dar tot ce I-am dat eu schimb a fost durere și dezamăgire. Nu reușeam să fiu la înălțimea strădaniilor Lui pentru mine. M-am simțit plină de remușcări și vinovată, deci m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, eu nu Te mulțumesc. Îți datorez atât de mult! Dă-mi Te rog credință și putere și îndrumă-mă să fac alegerea corectă.” După rugăciune, am scris familiei o scrisoare, spunându-le că am hotărât să renunț la școală și să îndeplinesc o datorie.

Mai târziu, părinții m-au sunat, zicând: „Dacă-ndrăznești să renunți la școală, vom lua supradoză și mâine vom fi morți.” A fost crunt să-mi aud mama și tatăl spunând asta și mă tot rugam lui Dumnezeu: „Dumnezeule, orice spun ei, nu Te voi trăda. Te rog doar să-mi dai să rostesc cuvintele potrivite. Statura mea e foarte mică și mă tem că voi spune, fără să vreau, ceva ce Satana va folosi contra mea din cauza ignoranței și nesăbuinței mele. Te rog îndrumă-mă să fiu fermă în mărturia mea.” După rugăciune m-am simțit puțin mai liniștită și le-am zis: „Știți că am ales calea cea bună. Atunci, de ce mă constrângeți așa? Vreau doar să cred în Dumnezeu, să urmez adevărul și să-mi fac datoria. Nu mă puteți lăsa să-mi aleg propria cale?” Mama a replicat furioasă: „Credința în Dumnezeu e calea cea bună, știu, dar, pentru a îndeplini o datorie, ai renunțat până și la studii. Crezi că ne-a fost ușor să-ți plătim școlarizarea, toți anii ăștia? Cât de egoistă poți fi!” Auzind-o pe mama, m-am gândit: „Omul e creat de Dumnezeu. Toate lucrurile de care ne bucurăm de El ne-au fost date. E responsabilitatea și obligația noastră să-ndeplinim o datorie și să ne sacrificăm pentru El. Dac-ar fi să nu-ndeplinesc o datorie ca să-mi satisfac părinții, asta ar fi egoist.” Așa că le-am spus: „Eu m-am hotărât. Oricum mă împiedicați, îndeplinesc o datorie.” Agitată, mama a spus: „Am cheltuit pe tine așa de mult ca să avansezi în viață, să ne faci mândri în fața restului familiei și să putem duce o viață mai ușoară. Cum nu te gândești deloc la noi? Ești atât de crudă.” Soră-mea m-a sunat și ea să mă certe: „Îți dai seama că, dacă renunți la școală, toți din sat ne vor disprețui și părinții noștri se vor umple de rușine? Dacă renunți la școală și la serviciu, sun la poliție să vă aresteze pe toți credincioșii!” A fost foarte deprimant să-mi aud familia vorbind așa. Se dovedea că tot ce făcuseră pentru mine a fost o simplă investiție. Când eram la doctorat, făcându-i mândri în fața prietenilor lor și a familiei, îmi vorbeau cu blândețe, zicând că eram fiica lor cea mai dragă, dar când urmam adevărul și îndeplineam o datorie în loc să le aduc onoare, îmi aruncau cuvinte de ocară. Nu investeau în mine iubire, ci se foloseau de mine. Mi-am amintit cuvântul lui Dumnezeu: „«Iubirea», cum este ea numită, se referă la o emoție care este pură și fără cusur, în care îți folosești inima pentru a iubi, a simți și a fi grijuliu. În iubire, nu există niciun fel de condiții, obstacole și distanțe. În iubire, nu există nicio bănuială, nicio înșelăciune și nicio viclenie. În iubire, nu există niciun comerț și nimic necurat” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Mulți sunt chemați, puțini sunt aleși”). E cea mai bună explicare a iubirii a lui Dumnezeu. Numai iubirea Lui de oameni e pură și fără pată. Pentru a mântui oamenii de corupția și răul Satanei, Dumnezeu S-a întrupat de două ori și a rostit milioane de cuvinte de adevăr, plătind în tăcere un preț pentru noi. Dumnezeu nu ne-a cerut nimic niciodată. El doar speră să putem urma adevărul și obține mântuirea. Numai iubirea Lui pentru noi e altruistă. „Iubirea” familiei față de mine era să mă folosească pentru a câștiga respectul altora. Asta nu era iubire, ci o tranzacție, o relație în scop clar de beneficiu. Mi-am amintit că Dumnezeu a spus: „Oamenii care trăiesc în trup se bucură de diferitele relații și legături de familie ale trupului. Ei cred că oamenii nu pot trăi fără cei dragi lor. De ce nu te gândești la modul în care ai intrat în lumea omului? Ai venit singur, fără relații cu ceilalți la început. Dumnezeu aduce oamenii aici unul câte unul; când ai venit, erai, de fapt, singur” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Relația dintre membrii familiei poate fi apropiată în trup, dar nu există legătură spirituală. Fiecare om a fost predestinat de Dumnezeu să vină pe lumea asta. Fiecare are propriul rol de jucat și propria misiune de îndeplinit. Deși după sânge ei sunt mama, tata și sora mea, nu avem nicio legătură spirituală. Ei doar m-au crescut, și-au îndeplinit responsabilitatea și mi-au făcut mai bună viața trupească, dar nu-mi pot decide viitorul sau destinul, cu atât mai puțin să mă mântuiască de corupția și răul Satanei. Numai Dumnezeu îmi poate da adevărul și viața, mă poate curăți și mântui. Faptul că părinții nu-mi permiteau să îndeplinesc o datorie, să fiu aproape de Dumnezeu, să dobândesc mântuirea Lui îmi făcea rău și-mi distrugea viața. Nu se putea să fiu constrânsă de ei. Înțelegând asta, m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că mi-ai dat discernământ în privința familiei mele. Te rog veghează-mi inima, să pot rămâne fermă!” După-masa următoare am abandonat școala să merg să preiau o datorie.

Mai târziu mi-am spus: „Știu că am ales calea cea bună. Atunci, când familia mă împiedică și-ncearcă să mă facă să renunț la datoria mea, de ce mereu mă simt constrânsă de atașamente, de parcă le datorez foarte mult? De ce anume se-ntâmplă asta?” La un devoțional, am citit cuvântul lui Dumnezeu. „În trecut, oamenii acționau întotdeauna în funcție de conștiința lor și se foloseau de ea pentru a-i evalua pe alții. Oamenii trebuiau să treacă constant testul conștiinței, temându-se mereu să nu fie bârfiți, să nu se râdă de ei, să dobândească o reputație proastă sau să fie numiți «lipsiți de conștiință, persoane rele». Așadar, erau nevoiți să fie de acord cu unele lucruri doar pentru a se integra. Cum sunt evaluați oamenii acum? (După principiile adevărului.) Cum stăteau lucrurile în trecut, când viețile oamenilor erau legate de noțiunile și sofismele necredincioșilor? De exemplu, de când erai mic, părinții tăi te-au tot îndoctrinat cu vorbe precum: «Când vei crește, trebuie să ne faci mândri; trebuie să aduci onoare familiei noastre!» Ce au reprezentat aceste cuvinte pentru tine? O încurajare sau o restricție? O influență pozitivă sau un soi de control negativ? Cert este că ele reprezintă un fel de control. Părinții tăi ți-au stabilit un obiectiv pe baza unei afirmații sau teorii pe care oamenii o consideră corectă și bună, făcându-te să-ți trăiești viața în slujba acelui scop, iar tu ajungi să-ți pierzi libertatea. De ce ajungi să-ți pierzi libertatea și să cazi sub controlul ei? Pentru că oamenii cred că a aduce onoare familiei lor este un lucru bun care ar trebui făcut. Dacă nu împărtășești acel gând sau nu aspiri să faci lucruri care aduc onoare familiei tale, ești văzut ca făcând umbră pământului degeaba, un ratat bun de nimic, iar oamenii te vor privi cu dispreț. Pentru a avea succes, trebuie să studiezi din greu, să dobândești tot mai multe abilități și să aduci onoare numelui familiei. În acest fel, oamenii nu te vor intimida pe viitor. Oare toate lucrurile pe care le faci de dragul acestui scop nu sunt, de fapt, cătușe care te leagă? (Ba da.) Întrucât urmărirea succesului și onorarea familiei reprezintă ceea ce-ți cer părinții tăi și de vreme ce aceștia acționează în interesul tău, astfel încât să trăiești o viață bună și să-ți faci familia mândră, este firesc să aspiri la un astfel de stil de viață. Însă aceste lucruri sunt, în esență, necazuri și cătușe într-un fel. Când oamenii nu înțeleg adevărul, ei cred că aceste lucruri sunt pozitive, că reprezintă adevărul, calea corectă și, prin urmare, le iau de bune și le respectă sau ascultă de ele. Iar când aceste cuvinte și cerințe vin de la părinții tăi, asculți întru totul de ele. Dacă trăiești după aceste cuvinte, trudind și dedicându-ți tinerețea și întreaga viață și, în sfârșit, ajungi în vârf, trăiești o viață bună și-ți faci mândră familia, s-ar putea să fii sclipitor pentru alți oameni, dar, în lăuntrul tău, ești din ce în ce mai pustiit. Nu știi care este scopul vieții sau ce destinație îți rezervă viitorul sau ce fel de cale ar trebui să urmeze oamenii în viață. Nu ai înțeles și nu ai dobândit absolut nimic cu privire la acele taine ale vieții după ale căror răspunsuri tânjești, pe care vrei să le știi și să le înțelegi. Oare nu ai fost efectiv distrus de bunele intenții ale părinților tăi? Oare n-au fost tinerețea și întreaga ta viață distruse de cerințele părinților tăi, care, după spusele lor, sunt «în interesul tău»? (Ba da.) Așadar, e corect sau greșit ca părinții tăi să facă cereri care sunt «în interesul tău»? Este posibil ca părinții tăi să creadă cu adevărat că acționează în interesul tău, dar sunt ei oameni care înțeleg adevărul? Dețin ei adevărul? (Nu.) Mulți oameni își petrec toată viața agățându-se de cuvintele propriilor părinți: «Trebuie să ne faci mândri, trebuie să aduci onoare familiei» – cuvinte care îi inspiră și care îi influențează de-a lungul vieții. Când părinții spun: «Este în interesul tău», acesta devine impulsul din spatele vieții unei persoane, oferind o direcție și un obiectiv pentru care să lucreze. Prin urmare, oricât de plină de farmec este viața acelei persoane, oricât de demnă și de plină de succes este, aceasta e, de fapt, distrusă. Nu-i așa? (Ba da.) Nu înseamnă acest lucru că dacă o persoană nu trăiește conform cerințelor părinților, este distrusă? Nu; are și aceasta un scop propriu. Care este scopul? Este, în continuare, același, și anume să «trăiască o viață bună și să-și facă părinții mândri», deși nu pentru că i-au spus părinții, ci pentru că a acceptat de altundeva acest scop. Tot vrea să trăiască după aceste cuvinte și să-și facă familia mândră, să ajungă în vârf și să devină o persoană onorabilă și demnă. Scopul ei nu s-a schimbat; tot își dedică întreaga viață pentru obținerea acestor lucruri. Prin urmare, atunci când oamenii nu înțeleg adevărul, ei acceptă multe doctrine, afirmații și perspective așa-zis corecte care predomină în societate. Apoi, ei transformă aceste lucruri corecte în direcția, baza și motivația pentru eforturile propriilor vieți. În cele din urmă, oamenii trăiesc fără compromisuri și fără rezerve de dragul acestor obiective, zbătându-se toată viața, până la moarte, moment în care, unii tot nu sunt dispuși să vadă adevărul. Ce vieți jalnice duc oamenii! Cu toate acestea, odată ce înțelegi adevărul, nu lași treptat în urmă aceste lucruri, învățături și afirmații așa-zis corecte, precum și așteptările părinților tăi de la tine? Odată ce lași treptat în urmă aceste lucruri așa-zis corecte, iar standardul după care măsori lucrurile nu se mai bazează pe afirmațiile culturii tradiționale, nu-i așa că nu mai ești legat de acele afirmații? Și dacă nu ești legat de aceste lucruri, trăiești liber? S-ar putea să nu fii complet liber atunci, dar cel puțin cătușele vor fi fost slăbite” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este realitatea adevărului?”). Chiar m-a emoționat citirea cuvântului lui Dumnezeu. Din copilărie, mama îmi spusese mereu să studiez temeinic, să avansez, s-o fac mândră, să aduc onoare familiei. Ca să aduc onoare familiei și să câștig lauda altora, am făcut din „Oprește zgomotul lumii și îngroapă-ți capul în cărți” mantra mea, iar studiul a devenit în bună măsură unicul meu țel. Timp de atâția ani, fusesem ca o mașină de studiu, lucrând zi și noapte. Nu aveam drept de-a alege și nici simț al împotrivirii. Deși eram lăudată de părinți și de cei din jur, mereu aveam un gol în suflet. Mă întrebam adesea: De ce trăiesc în felul acesta? Are sens o astfel de viață? Însă n-am putut găsi un răspuns și deseori eram deprimată și sufeream. Citind cuvântul lui Dumnezeu am realizat că toate erau un rău făcut de Satana. Satana folosea otrăvuri ca „Pietatea filială este o virtute care trebuie pusă mai presus de toate orice altceva”, „Să te distingi și să aduci onoare străbunilor tăi” pentru a lega și controla oamenii. Erau ca un jug pe care Satana îl pusese pe trupul meu. Dacă nu urmăream aceste lucruri, eram condamnată de familie și societate, etichetată ca neambițioasă și inutilă. Influențată de acest mediu, mergeam pasivă pe calea urmăririi bogăției și renumelui. În goana după note bune și titluri, mulți studenți ajung depresivi din cauza presiunii academice. Unii chiar se sinucid și viețile lor sunt distruse. Dar de fiecare dată când voiam să renunț la școală ca să-ndeplinesc o datorie, mă simțeam legată și controlată de aceste otrăvuri. Mi se părea că părinții cheltuiseră așa de mult cu mine și, dacă renunțam la școală, îi dezamăgeam și nu le aduceam onoare. Până la urmă am văzut că otrăvurile astea-s modurile Satanei de-a ne induce în eroare și corupe. Ele ne distorsionează direcția și țelurile în viață, ne fac să ne abandonăm credința, să nu ne facem datoria de făptură creată, ne fac să ne-ndepărtăm încet de Dumnezeu și să-L trădăm. Fără revelația cuvântului lui Dumnezeu, n-aș fi văzut niciodată răul acestor otrăvuri satanice. Aș fi continuat pe drumul acesta fără întoarcere, pierzând mântuirea lui Dumnezeu și fiind distrusă alături de Satana, în cele din urmă. Înțelegând asta, am fost plină de recunoștință față de Dumnezeu. Dumnezeu mă proteja și mă mântuia.

Ulterior, am mai citit din cuvântul lui Dumnezeu. „Întrucât a fi filial față de părinți nu reprezintă adevărul, ci doar o responsabilitate și o obligație umană, atunci ce ar trebui să faci în cazul în care obligația intră în conflict cu datoria ta? (Să acord prioritate datoriei mele; s-o pun pe primul loc.) O obligație nu reprezintă neapărat datoria unei persoane. A alege să-ți îndeplinești datoria înseamnă a practica adevărul, în timp ce îndeplinirea unei obligații, nu. În cazul în care circumstanțele sunt potrivite, îți poți îndeplini această responsabilitate sau obligație, dar dacă mediul actual nu ți-o permite, ce ar trebui să faci? Ar trebui să spui: «Trebuie să-mi fac datoria – asta este practicarea adevărului. A fi filial cu părinții mei înseamnă să trăiesc după conștiința mea și nu se ridică la nivelul practicării adevărului.» Prin urmare, ar trebui să acorzi prioritate datoriei tale și să o susții. Dacă nu ai nicio datorie acum, nu lucrezi departe de casă și locuiești aproape de părinții tăi, atunci găsește modalități pentru a avea grijă de ei. Fă tot posibilul pentru a-i ajuta să trăiască puțin mai bine și a le ușura suferința. Dar asta depinde și de ce fel de oameni sunt părinții tăi. Ce ar trebui să faci dacă părinții tăi au o umanitate slabă și te împiedică în mod constant să crezi în Dumnezeu, dacă ei continuă să te îndepărteze de credința în Dumnezeu și de îndeplinirea datoriei? Care este adevărul pe care ar trebui să-l practici? (Renunțarea.) În acest punct, trebuie să renunți la ei. Ți-ai îndeplinit obligația. Părinții tăi nu cred în Dumnezeu, așa că nu ai nicio obligație să te îngrijești de ei. Dacă ei cred în Dumnezeu, atunci sunt familie, sunt părinții tăi. Dacă nu o fac, atunci voi mergeți pe căi diferite: ei cred în Satana și-l venerează pe diavol și merg pe calea Satanei, ceea ce reprezintă o cale diferită de cea a celor care cred în Dumnezeu. Nu mai sunteți o familie. Ei îi consideră pe credincioșii în Dumnezeu drept adversarii și dușmanii lor, așa că nu mai ai nicio obligație să ai grijă de ei și trebuie să rupi orice legătură cu ei. Care este adevărul: să fii filial față de părinți sau să-ți îndeplinești datoria? Desigur, îndeplinirea datoriei reprezintă adevărul. A-ți îndeplini datoria în casa lui Dumnezeu nu înseamnă doar a-ți îndeplini obligația și a face ceea ce se cuvine să faci. Este vorba despre îndeplinirea datoriei unei ființe create. Implică însărcinarea dată de Dumnezeu; este obligația și responsabilitatea ta. Aceasta este o adevărată responsabilitate, și anume să-ți îndeplinești responsabilitatea și obligația înaintea Creatorului. Aceasta este cerința Creatorului de la oameni și lucrul de mare importanță al vieții. Însă respectarea părinților reprezintă doar responsabilitatea și obligația unui fiu sau ale unei fiice. Cu siguranță, nu este însărcinată de Dumnezeu și cu atât mai puțin îndeplinește cerința Lui. Prin urmare, între respectarea părinților și îndeplinirea datoriei nu există nicio îndoială că a-ți îndeplini datoria, și numai asta, înseamnă a practica adevărul. A-ți îndeplini datoria de ființă creată reprezintă adevărul și este o datorie de legământ. Respectarea părinților înseamnă a fi filial cu oamenii. Nu înseamnă că o persoană își îndeplinește datoria și nici că practică adevărul” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Care este realitatea adevărului?”). Cuvântul lui Dumnezeu arată principii de comportament cu părinții: Dacă ei te susțin în credința și datoria ta, poți să-i onorezi pe cât e posibil fără să-ți întârzii datoria. Dar dacă I se opun lui Dumnezeu și te împiedică în credință și datorie, nu ar trebui să fii constrâns de ei și-ar trebui să dai întâietate îndeplinirii datoriei și mulțumirii lui Dumnezeu. Părinții mei urmăreau banii și reputația, urmându-l pe Satana. Erau diavoli în esența lor și-i aparțineau Satanei. În credința mea, vreau să urmez adevărul și să-ndeplinesc o datorie. Căile noastre sunt total opuse. Dac-ar fi să-mi ascult părinții și să nu-ndeplinesc o datorie, l-aș urma pe Satana și m-aș împotrivi lui Dumnezeu. Realizând asta, am simțit o eliberare și am știut cum să-mi tratez familia conform principiilor.

Apoi, am continuat să îndeplinesc o datorie în biserică și, spre surpriza mea, familia s-a dus la școală să-mi rezolve retragerea în numele meu. Văd că tot mai mulți oameni acceptă lucrarea actuală a lui Dumnezeu. Sunt foarte norocoasă să mă alătur celor care răspândesc Evanghelia Lui și să pot să-mi ofer puterile pentru răspândirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu. Sunt atât de fericită pentru asta! Acum îmi fac datoria cu frații și surorile, avem părtășie și practicăm adevărul. Deși înțeleg foarte puțin din adevăr, simt că firea mea coruptă se schimbă, încetul cu încetul, trăiesc o oarecare asemănare umană, pot avea părtășie despre adevăr și mărturisi despre lucrarea lui Dumnezeu. Sunt lucruri pe care nu le-aș fi învățat niciodată, oricâți ani aș fi studiat în școală. Simt cu adevărat că a-mi face datoria și a mă sacrifica pentru Dumnezeu e cea mai corectă alegere a mea.