de Wang Ju, China

În 2016, făceam datoria de diacon de udare în biserică. La acea vreme, conducătoarea bisericii era reprimată și chinuită de un antihrist și trăia în negativitate. A pierdut lucrarea Duhului Sfânt și a fost demisă. Conducătoarea de rang superior mi-a oferit instrucțiuni, spunând că antihristul din biserică nu fusese pe deplin dezvăluit, iar fraților și surorilor încă le lipsea discernământul, așa că spera că aș putea să lucrez cu sora Yang Yue și să preluăm lucrarea bisericii. Ulterior, din moment ce nu stăteam grozav cu sănătatea și nu aveam puterea sau energia necesară, biserica avea să îmi reatribuie datoria. Însă înainte de reatribuire, s-a întâmplat ceva în biserică. Atunci, conducătoarea superioară mi-a programat o întâlnire cu alte câteva surori. Ca întotdeauna, am ajuns la casa de găzduire la timp dar, spre mirarea mea, am așteptat la nesfârșit și n-a venit nimeni. Așa că m-am dus acasă la Yang Yue ca să o caut. Am tot bătut la ușă, dar n-a răspuns nimeni. Mă simțeam puțin neliniștită, temându-mă că fusese arestată. Pe neașteptate, două zile mai târziu, Chen Hui mi-a spus că Yang Yue și doi conducători superiori fuseseră arestați în acea zi, iar polițiștii îi întorseseră toată casa cu susul în jos. Auzind aceste vești groaznice, știam că ne confruntam cu o încercare și o rafinare din partea lui Dumnezeu, dar tot m-am simțit foarte agitată. M-am gândit cum fusesem acasă la Yang Yue în acea zi și bătusem la ușa ei și, din fericire, totuși, am avut protecția lui Dumnezeu și nu am dat peste polițiști, altfel nu aș fi scăpat din ghearele lor. Am scăpat ca prin urechile acului!

Ulterior, am auzit oameni prin oraș vorbind despre acea arestare și astfel am aflat că era o operațiune la nivel național. În orașul nostru, au fost mobilizați numeroși polițiști înarmați și făceau descinderi în tot orașul, arestându-i frenetic pe aleșii lui Dumnezeu. Erau bannere pe toate străzile și aleile și toate felurile de propagandă negativă pe ziduri. Era un sentiment de panică în tot orașul. M-am gândit la faptul că mulți frați și surori cu îndatoriri fuseseră arestați și că toate casele implicate ar putea fi percheziționate, iar bunurile bisericii ar putea fi confiscate în orice clipă de marele balaur roșu, așa că lucrurile bisericii ar trebui transferate undeva în siguranță, dar polițiștii erau încă în căutări și supravegheau zona. Ce putea fi făcut? Simțeam că-mi ies din minți. Când am ajuns acasă, fiica mea mi-a arătat telefonul ei și a spus: „Mamă, ai grijă și nu ieși din casă câteva zile. Unul dintre clienții mei de la securitate publică mi-a trimis un videoclip, spunând că au arestat deja peste 70 de credincioși și continuă căutările.” Auzind asta, m-am speriat și mai tare și nervii mi s-au întins la maximum. M-am gândit la cum lucrasem mereu împreună cu Yang Yue. Am fost deseori și acasă la ea, iar acum, că era arestată, oare m-ar găsi polițiștii în urma monitorizării? Dacă aflaseră deja despre mine, nu cumva aș intra în bătaia puștii, în caz că aș ieși din nou pentru a-mi face datoria? Aveam deja o boală profesională din cauza serviciului meu și eram foarte fragilă. În caz că eram într-adevăr arestată, câte bătăi aș putea suporta? Dacă polițiștii încercau să mă tortureze până mărturiseam și mă omorau în bătaie, nu aveam să-mi pierd șansa la mântuire? Mintea mi se tot întorcea la scenele în care frați și surori erau torturați în videoclipurile pe care le vizionasem înainte și deveneam tot mai neliniștită pe măsură ce mă gândeam la asta. M-a trecut o transpirație rece, am paralizat și mă simțeam complet lipsită de putere, incapabilă să mă calmez. M-am gândit că ar trebui să fug de pericol imediat, să mă ascund și apoi să văd ce fac mai departe. Dar apoi m-am gândit la câtă lucrare de gestionare a urmărilor trebuia făcută în biserică în urma arestărilor și la faptul că, de vreme ce Yang Yue a fost arestată, trebuia să preiau lucrarea bisericii. Trebuia să le spun acelor frați și surori aflați în pericol să se ascundă și să mut de îndată cărțile cuvintelor lui Dumnezeu. Era o responsabilitate uriașă. Dacă nu făceam bine această lucrare, asta avea să dăuneze și mai mult lucrării casei lui Dumnezeu. M-aș descurca dacă s-ar pierde lucrurile mele, dar dacă ar fi luate cărțile cuvintelor lui Dumnezeu, acest lucru ar provoca pierderi în viețile aleșilor lui Dumnezeu într-un mod pe care banii nu îl pot măsura. Dacă mă ascundeam într-un moment atât de critic, m-aș mai putea numi credincioasă? Mi-ar lipsi realmente umanitatea. Unde mi-ar fi simțul responsabilității? Însă nu puteam face bine aceste sarcini de una singură. Era posibil ca polițiștii să mă fi pus deja sub supraveghere. Dacă eram într-adevăr arestată, n-ar fi fost și mai puțini oameni care să preia lucrarea bisericească? Apoi mi-a trecut brusc prin minte că două surori, Chen Hui și Zhang Min, erau sârguincioase în urmărirea adevărului și puteau să-și asume responsabilitatea și că ar trebui să le pun pe ele să gestioneze consecințele, iar eu aș putea lucra din culise. Ele știau că nu stăteam bine cu sănătatea, așa că probabil aveau să fie înțelegătoare. În acest fel, lucrarea bisericii nu ar fi ținută în loc, iar eu m-aș feri de pericol. Atunci, ceva ce mi-a spus conducătoarea superioară mi s-a tot ivit în minte. Îmi spusese să preiau lucrarea bisericii împreună cu Yang Yue. Știam că Yang Yue fusese arestată, așa că ar trebui să port acea responsabilitate, dar mă temeam de pericol. Voiam să fug și să mă ascund în acest moment de criză pentru a mă proteja. Ba chiar voiam să pasez acel pericol și acea greutate altor surori. Eram atât de egoistă. Îmi abandonam datoria, ceea ce înseamnă că făceam rău! M-am gândit brusc la un fragment din cuvintele lui Dumnezeu: „Felul în care ar trebui să tratezi însărcinările date de Dumnezeu este extrem de important. Este o chestiune foarte serioasă. Dacă nu poți duce la bun sfârșit ceea ce ți-a încredințat Dumnezeu, atunci nu ești vrednic de a trăi în prezența lui Dumnezeu și ar trebui să-ți accepți pedeapsa” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Cum să cunoști natura omului”). Cuvintele lui Dumnezeu au fost un semnal de alarmă imediat. M-am simțit vinovată și plină de regret pentru că gândeam așa. Cum puteam pasa altora însărcinarea mea față de biserică? Acceptasem atât de multă hrană spirituală din adevărurile lui Dumnezeu, așa că ar fi trebuit să reflectez la cum să-mi fac bine datoria pentru a-L răsplăti. În timp ce biserica era în pericol, trebuia să protejez frații și surorile și să apăr interesele casei lui Dumnezeu. Eram supraveghetoarea, dar în clipa aceea critică, voiam să mă fac mică, să mă ascund și să le impun altora riscul. Dacă lucrurile casei lui Dumnezeu și cărțile ce conțin cuvintele Sale ar fi căzut pradă marelui balaur roșu din cauza egoismului meu și a dorinței mele de a mă proteja, acest lucru avea să fie o fărădelege iremediabilă! Chiar dacă eram în siguranță o vreme, în ochii lui Dumnezeu, aveam să fiu o lașă care duce o existență rușinoasă, o trădătoare care fuge de luptă. Aș fi fost atunci vrednică să trăiesc înaintea lui Dumnezeu? Dacă-mi abandonam datoria, nu însemna asta că-L trădam pe Dumnezeu? Atunci ce sens ar avea să trăiesc? Gândindu-mă la asta, m-am simțit supărată și vinovată. Mă simțeam atât de îndatorată lui Dumnezeu și mă uram pentru că eram atât de detestabilă și nerușinată. Trăisem mereu pentru mine însămi, dar măcar o dată trebuia să practic adevărul și să trăiesc pentru Dumnezeu. Știam că indiferent cu ce mă confruntam, cea mai mare înțelepciune era să mă rog la Dumnezeu și să mă bazez pe El. Așa că m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Nu știu dacă poliția a pus deja ochii pe mine. Mă simt slăbită și speriată, însă dacă voi fi sau nu arestată este în mâinile Tale. Nu vreau să trăiesc o existență abjectă sau să-mi trădez conștiința și să mă răzvrătesc împotriva Ta. Este multă lucrare de gestionare a urmărilor care trebuie făcută la timp pentru biserică. Trebuie să-mi duc la bun sfârșit responsabilitățile. Dumnezeule, Te rog, protejează-mi inima și dă-mi determinarea de a îndura greutăți. Dacă voi fi într-adevăr arestată și omorâtă în bătaie, va fi ceea ce ai permis Tu. Sunt dispusă să mă supun rânduielilor și orchestrărilor Tale și nu voi vinde niciodată interesele casei lui Dumnezeu!” După rugăciune, am citit câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Nu ar trebui să îți fie frică de una și de alta; indiferent cu cât de multe dificultăți și pericole ai putea să te confrunți, ar trebui să fii capabil să rămâi neclintit înaintea Mea, fără să te împiedice nimic, pentru ca voia Mea să poată fi nestingherit adusă la îndeplinire. Aceasta este datoria ta […]. Tu trebuie să suporți totul; pentru Mine, trebuie să fii pregătit să te lepezi de tot și să Mă urmezi cu toată puterea ta, și să fii gata să plătești orice preț. Acesta este momentul în care te testez: Îmi vei oferi loialitatea ta? Poți să Mă urmezi până la capătul drumului cu loialitate? Nu te teme; avându-Mă pe Mine ca sprijin al tău, cine ți-ar putea bloca vreodată drumul? Ține minte asta! Ține minte! Totul cuprinde intențiile Mele bune și este supus scrutării Mele. Oare fiecare cuvânt și fiecare faptă a ta urmează cuvântul Meu? Când testele focului vor veni asupra ta, vei îngenunchea și vei striga? Sau te vei ghemui de frică, incapabil să mergi mai departe?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 10). Când am văzut că Dumnezeu a spus „Ține minte asta! Ține minte!”, am fost foarte emoționată. Era exact ca atunci când părinții îi spun copilului: „Nu te teme, sunt aici.” Brusc, aveam credință și putere și simțeam că aveam sprijin. Puteam simți că Dumnezeu nu voia ca eu să trăiesc în anxietate și teamă continuă. N-ar trebui să mă tem că nu-mi fac bine datoria sau că voi fi arestată de marele balaur roșu și, mai ales, n-ar trebui să uit că Dumnezeu este mereu cu noi. Oricât de înșelător și rău ar fi marele balaur roșu, el nu poate opri ceea ce vrea să realizeze Dumnezeu. Chiar dacă poliția ar sta zilnic cu ochii pe credincioși, nu ar putea distruge lucrarea bisericii, deoarece totul este sub suveranitatea și orchestrarea lui Dumnezeu. Ar trebui să am credință, să mă dedic lui Dumnezeu și să termin bine lucrarea ulterioară cât mai curând posibil. Dumnezeu îmi testa credința și îmi verifica adevărata statură prin această situație oribilă, ca să vadă dacă puteam să-mi risc viața pentru a-mi îndeplini datoria cu loialitate, să protejez frații și surorile și să apăr lucrarea bisericii. Gândindu-mă la asta, mi-a venit un singur lucru în minte: orice ar fi, trebuia să mă gândesc la o cale să biruiesc dificultățile din fața mea, să minimizez pierderile și să-mi fac bine datoria, altminteri nu mi-aș găsi liniștea. Când eram gata să mă supun și să trec prin acea situație, spre surprinderea mea, Chen Hui și Zhang Min au apărut, împreună, pe neașteptate la locuința de găzduire pentru a discuta despre gestionarea consecințelor. Văzându-le, m-am simțit cu adevărat fericită și rușinată în același timp. Având în vedere felul în care voisem să le pun în cârcă pericolul, simțeam cât de detestabilă și egoistă fusesem. Gândirea mea a fost abjectă și rușinoasă. Deși nu le informasem, în momentul critic, ele au venit în grabă, fără ezitare, pentru a preveni orice daună la adresa intereselor casei lui Dumnezeu. Eram atât de emoționată și Îi mulțumeam încontinuu lui Dumnezeu. Am putut să văd că Dumnezeu conducea și orchestra totul și nu mă înhămase la o povară prea greu de dus. Apoi am avut o discuție rapidă, am împărțit responsabilitățile și am pornit imediat la drum. Mai întâi, am mers singură la o casă din apropiere unde Yang Yue participase la adunări, ca să o anunț pe gazdă că trebuia să fie atentă. M-am rugat tot drumul până acolo, acoperindu-mi fața cu umbrela. Am ajuns acolo destul de repede și am informat-o pe sora gazdă. La a doua casă, eu și Chen Hui am fost nevoite să mutăm câteva cărți ale cuvintelor lui Dumnezeu. Era departe și tot traseul era sub supraveghere. Puteam vedea mașini de poliție patrulând în depărtare. Mi s-a făcut din nou puțin teamă și m-am gândit: „Poliția întețește căutările. Dacă trec prin punctul de control și sunt recunoscută, voi da de necaz. Atunci, cărțile cuvintelor lui Dumnezeu vor fi luate, iar Chen Hui va fi implicată.” Stăteam în spate, pe scuterul electric al lui Chen Hui, strângându-i hainele, cu palmele transpirând. Înainte de a ajunge la casa de găzduire, inima îmi bătea cu putere și-mi făceam griji că erau polițiști la pândă în apropiere. Am continuat să strig la Dumnezeu în inima mea, iar apoi m-am gândit la ceva ce a spus El: „Credința este ca un pod dintr-un singur buștean: cei care se agață de viață și se tem de moarte vor avea dificultăți în a-l traversa, dar cei care sunt gata să-și dea viața pot să-l traverseze cu pas sigur și fără griji” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvântări ale lui Hristos la început”, Capitolul 6). Cuvintele lui Dumnezeu mi-au dat curajul de a înfrunta acest mediu ostil. Mi-am spus în sinea mea: „Chiar dacă trebuie să-mi pun viața în joc, trebuie să protejez cărțile cuvintelor lui Dumnezeu. Trebuie să am credință și să cred că Dumnezeu domnește peste toate. Oricât de nebun este marele balaur roșu, fără permisiunea lui Dumnezeu, nu ne poate face nimic.” Gândind astfel, nu m-am mai simțit atât de timidă și speriată. În asentiment, Chen Hui și cu mine ne-am rugat lui Dumnezeu și, în final, am mutat fără probleme cărțile într-un loc sigur. Mi s-a ridicat, în sfârșit, o greutate uriașă de pe inimă.

Mai târziu, am primit o scrisoare de la o conducătoare superioară, în care scria că situația era periculoasă și că diverse aspecte ale lucrării bisericii fuseseră oprite. Voia ca eu, Chen Hui și Zhang Min să ne ocupăm de lucruri. Mi-a venit în minte că antihristul și oamenii răi nu fuseseră îndepărtați și încă perturbau lucrurile și că ar trebui să preiau acea responsabilitate și să-i înlătur pe acei oameni, astfel încât frații și surorile să poată continua o viață bisericească normală în curând. Însă situația nu s-a îmbunătățit deloc. La câteva zile erau știri teribile despre arestarea fraților și surorilor și percheziția caselor acestora. Mai târziu, am fost informată că marele balaur roșu folosea tot felul de tactici abjecte pentru a-i ispiti și induce în eroare pe arestați și a-i momi astfel încât să se vândă unii pe ceilalți, folosind tortura pentru a-i constrânge dacă nu făceau așa. Mai târziu, au fost vești că Zhu Feng, o conducătoare falsă care fusese demisă din biserică, nu a putut îndura inducerea în eroare și interogarea din partea marelui balaur roșu, care folosise deopotrivă tactici blânde și dure și, în câteva zile, a devenit o iudă și L-a trădat pe Dumnezeu. La auzul acestor vești am ajuns din nou în pragul disperării. M-am tot gândit la asta și nu am putut să dorm noaptea aceea. Mi se părea că-i văd pe frați și pe surori agonizând, pe banca de tortură. Mă gândeam totodată că Zhu Feng știa totul despre lucrarea bisericii și unde locuiam. Dacă putea să-L trădeze chiar pe Dumnezeu, cine știe când avea să mă vândă pe mine. Oare puteam să rezist torturii crude dacă eram arestată? Nu ar fi groaznic dacă aș muri în închisoare? În timp ce aveam aceste gânduri, m-am trezit cufundată în întuneric. Nu simțeam o povară pentru datoria pe care trebuia să o fac și eram complet sleită de puteri. În drum spre adunări, am fost foarte agitată când o mașină de poliție a trecut pe lângă mine. Când treceam prin zona în care au fost arestați câțiva frați și surori, eram agitată și speriată să nu fiu arestată. Mă gândeam că aș putea să mă ascund o scurtă perioadă de timp, să aștept până se îndreptau lucrurile și atunci să particip la adunări cu ceilalți. Însă gândul acela m-a neliniștit. M-am gândit la faptul că, dacă nu se ocupă cineva de antihrist și de oamenii răi din biserică, aceștia aveau să continue să perturbe lucrurile și, dacă trăiam în continuare într-o stare de lașitate și frică de moarte, fără să-mi fac bine datoria, nu aș fi avut fapte bune sau mărturie și, totodată, deveneam obiectul batjocurii Satanei. M-am gândit: „Toată lumea trece prin naștere, îmbătrânire, boală și moarte. De ce mă temeam atât de tare să mă confrunt cu moartea?” În principal, mă protejam prea mult. Îmi era teamă că nu voi avea un final bun, în ciuda credinței mele și, în schimb, aveam să fiu torturată și omorâtă în bătaie de marele balaur roșu, îndurând dureri îngrozitoare. Eram credincioasă doar de câțiva ani și nu înțelegeam încă adevărul. Dacă muream așa, îmi pierdeam șansa să mănânc și să beau cuvintele lui Dumnezeu, să-I experimentez lucrarea și să fiu mântuită. Atunci n-ar fi credința mea în zadar? Cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mai greu era de acceptat, așa că m-am rugat de îndată lui Dumnezeu, cerându-I să mă lumineze și să mă îndrume ca să înțeleg adevărul și să obțin o înțelegere corectă a acestor lucruri. Mai târziu, am dat peste acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Dumnezeu are rânduieli pentru fiecare dintre cei care-L urmează. Fiecare dintre ei are un mediu, pregătit pentru el de Dumnezeu, în care să-și realizeze datoria, și are harul și favoarea lui Dumnezeu de care se poate bucura. De asemenea, are circumstanțe speciale, pe care Dumnezeu le pregătește pentru el, și trebuie să treacă prin multă suferință – nici vorbă de drumul lin pe care și-l închipuie oamenii. […] Cum au murit discipolii Domnului Isus? Printre discipoli, s-au numărat cei care au fost lapidați, târâți în urma unui cal, răstigniți cu capul în jos, dezmembrați de cinci cai – diverse forme de a muri s-au abătut asupra lor. Care a fost motivul pentru moartea lor? Acela că s-au implicat în vreo fărădelege și apoi au fost executați conform legii? Nu. Ei au propovăduit Evanghelia Domnului, dar oamenii lumii nu au acceptat-o, ci, în schimb, i-au condamnat, i-au bătut și i-au batjocorit și chiar i-au ucis – astfel au fost martirizați. Să nu vorbim de finalul acestor martiri sau de verdictul lui Dumnezeu asupra faptelor lor, ci să întrebăm asta: când acei martiri au ajuns la sfârșit, modurile în care s-au încheiat viețile lor au fost în acord cu noțiunile umane? (Nu, nu au fost.) Din perspectiva noțiunilor umane, acei martiri au plătit un preț atât de mare pentru a propovădui lucrarea lui Dumnezeu, dar în cele din urmă au fost vătămați cumplit de Satana, până la moarte. Acest lucru nu este în acord cu noțiunile umane. Totuși, exact aceste lucruri li s-au întâmplat – asta este ceea ce a permis Dumnezeu. Ce adevăr poate fi căutat în asta? Faptul că Dumnezeu le-a permis să moară în acest fel a fost blestemul și condamnarea Sa sau a fost rânduiala și binecuvântarea Sa? Nu a fost niciunul dintre aceste lucruri. Ce a fost? Îi îndurerează pe oameni să se gândească la moartea acelor martiri, totuși, acestea sunt într-adevăr faptele. Ce explicație ar trebui dată pentru moartea credincioșilor în Dumnezeu în acest fel? Când menționăm acest subiect, voi vă puneți în locul lor, așa că în inimile voastre simțiți supărare și un pic de durere ascunsă? Vă gândiți: «Acești oameni și-au făcut datoria de a propovădui Evanghelia lui Dumnezeu și ar trebui considerați oameni buni, deci cum au putut avea un astfel de sfârșit și un astfel de final?» De fapt, acesta este felul în care trupurile lor au murit și au mers pe lumea cealaltă; aceasta a fost maniera în care au părăsit lumea omenească, dar asta nu înseamnă că finalul lor a fost același. Indiferent de maniera în care au murit, în care au plecat sau în care s-a întâmplat asta, acesta nu a fost felul în care Dumnezeu a determinat finalurile acelor vieți, acelor ființe create. Acesta este un lucru pe care trebuie să-l vezi clar. Din contră, aceasta a fost întocmai maniera în care au condamnat această lume și au adus mărturie pentru faptele lui Dumnezeu. Aceste ființe create și-au folosit viețile lor foarte prețioase – au folosit ultima clipă a vieții lor – ca să aducă mărturie despre faptele și marea putere a lui Dumnezeu și să-i declare Satanei și lumii că faptele lui Dumnezeu sunt corecte, că Domnul Isus este Dumnezeu, că El este Domnul și Dumnezeu întrupat. Până și în ultima clipă a vieții lor, ei nu au negat niciodată numele Domnului Isus. Nu a fost aceasta un fel de judecată asupra acestei lumi? Și-au folosit viețile ca să proclame lumii, ca să le dovedească ființelor umane că Domnul Isus este Domnul, că Domnul Isus este Hristos, că El este Dumnezeu întrupat, că lucrarea de răscumpărare a întregii omeniri pe care a făcut-o îi permite acesteia să trăiască mai departe – acest fapt nu se va schimba niciodată. În ce măsură și-au realizat datoria cei care au fost martirizați pentru propovăduirea Evangheliei Domnului Isus? Până la extrem? Cum s-a manifestat extrema? (Și-au oferit viețile.) Așa este, ei au plătit cu viețile lor. Familia, averea și lucrurile materiale ale acestei vieți sunt toate lucruri exterioare; singurul lucru care are legătură cu sinele este viața. Pentru fiecare om viu, viața este lucrul cel mai demn de a fi prețuit, cel mai de preț lucru, iar acești oameni au putut, tocmai, să-și ofere bunul cel mai prețios ca dovadă și mărturie a iubirii lui Dumnezeu pentru omenire. Chiar până la moarte, ei nu au negat numele lui Dumnezeu și nici lucrarea lui Dumnezeu și și-au folosit ultimele clipe din viață pentru a aduce mărturie despre existența acestui fapt – nu este aceasta cea mai înaltă formă de mărturie? Acesta este cel mai bun mod de a-ți realiza datoria; asta înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitatea. Când Satana i-a amenințat și i-a terorizat și, în cele din urmă, chiar și când i-a făcut să plătească cu prețul vieții, ei nu și-au abandonat responsabilitatea lor. Asta înseamnă să-ți îndeplinești datoria în cea mai mare măsură. Ce vreau să spun prin asta? Oare intenționez să vă fac să folosiți aceeași metodă ca să aduceți mărturie despre Dumnezeu și să propovăduiți Evanghelia Sa? Nu e necesar să faci asta, dar trebuie să înțelegi că asta este responsabilitatea ta, că dacă Dumnezeu are nevoie de tine, ar trebui să accepți acest lucru ca pe ceva ce este datoria ta să faci” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Predicarea Evangheliei este datoria pe care toți credincioșii sunt obligați să o îndeplinească”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au ajutat să văd mai clar problema morții. Am aflat ce mentalitate să am în situații de viață și de moarte și că fusesem mereu constrânsă și limitată de frica mea de moarte, în principal, pentru că nu înțelegeam pe deplin adevărul că Dumnezeu deține suveranitatea peste soarta noastră. Deși citisem multe dintre cuvintele lui Dumnezeu în calitate de credincioasă și, teoretic, înțelegeam că Dumnezeu conduce și rânduiește viețile și morțile noastre, nu aveam nicio experiență personală sau înțelegere reală. Mi-am văzut, de asemenea, defectul fatal. Cel mai tare mă temeam de moarte pentru că îmi era frică să nu fiu torturată și să sufăr fizic înainte de a muri și mă temeam că nu voi avea un final și o destinație bune dacă muream. Simțeam că a-l lăsa pe marele balaur roșu să mă tortureze până la moarte ar fi o moarte tragică. Mai ales când m-am gândit la cât de mulți frați și surori erau arestați și torturați și am auzit despre cum Zhu Feng L-a trădat pe Dumnezeu, m-am temut să nu fiu vândută de ea. Eram îngrijorată că și eu aș putea suferi asemenea torturi devastatoare sau chiar să mor din această cauză, așa că m-am simțit foarte supărată. Însă, de fapt, suferința fizică nu este cea mai rea durere. Dacă nu putem suporta tortura și-L trădăm pe Dumnezeu, duhurile, sufletele și corpurile noastre vor fi pedepsite. Aceasta este cea mai mare suferință și cea mai insuportabilă durere. M-am gândit la cei care au fost iude și L-au trădat pe Dumnezeu și de care S-a lepădat atunci Duhul Sfânt. Au spus că e la fel de rău ca și cum le-ar fi smuls inimile și nu știau cum aveau să continue să trăiască, de parcă ar fi fost cadavre fără suflet, nimic mai mult decât zombi. A trăi astfel ar fi mult mai dureros decât a fi torturat până la moarte. Atunci m-am gândit la Petru. După ce a scăpat din închisoare, Domnul Isus i S-a arătat și a spus: „Ai vrea să fiu răstignit încă o dată pentru tine?” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Oamenii au prea multe cereri de la Dumnezeu”). Petru a înțeles ce a vrut să spună Dumnezeu și a știut că venise ziua pe care Dumnezeu o pregătise ca el să dea mărturie. El s-a supus, gata să se supună până la moarte și să dea totul și să fie răstignit pentru Dumnezeu. Petru știa că a fi răstignit însemna să suporte dureri sfâșietoare, dar tot a ales să se supună lui Dumnezeu, să fie mărturie frumoasă, răsunătoare pentru Dumnezeu și să-l batjocorească pe Satana. În lumina supunerii lui Petru față de Dumnezeu, mi-a fost foarte rușine. Gândul morții m-a umplut de frică și am avut cerințe de la Dumnezeu, sperând să nu mor în chinuri și să am o destinație frumoasă. În ce fel era acest lucru rațional sau o dovadă de supunere? Însă apoi mi-am dat seama că, atunci când suntem răniți de Satana și înfruntăm moartea, cea mai bună mărturie și cu adevărat semnificativă este capacitatea de a ne sacrifica viața. Dacă alegeam să mă protejez și să trăiesc fără demnitate, chiar dacă trupul meu ar trăi și n-ar suferi durere, pentru Dumnezeu, acest lucru însemna să-L trădez și să eșuez în a aduce mărturie. În ochii lui Dumnezeu, sufletul meu era deja mort și aveam să fiu pedepsită de El în final. Numai asta înseamnă cu adevărat să mori. Dacă aș putea să-mi sacrific viața, să protejez lucrarea bisericii, să-mi fac bine datoria, să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu și să-l fac de rușine pe Satana, chiar dacă aș fi omorâtă în bătaie, sufletul meu tot ar fi în mâinile lui Dumnezeu și ar continua să trăiască. În acel moment, mi-am dat seama că eram prea răzvrătită și nu eram dispusă să mă supun suveranității și orchestrărilor lui Dumnezeu și nu eram dedicată sacrificării vieții mele ca să aduc mărturie pentru Dumnezeu. Dumnezeu mi-a permis să experimentez această persecuție și acest necaz, sperând să învăț adevărul și să mă înarmez cu acesta și să ajung să știu că ființele create ar trebui să se supună lui Dumnezeu și că, dacă într-o zi El avea nevoie ca eu să dau acest fel de mărturie, trebuia să mă supun necondiționat, să fiu ca Petru și hotărâtă să-L mulțumesc pe Dumnezeu. Deși tot nu aveam multă înțelegere cu privire la Dumnezeu, credeam că tot ceea ce face El este drept. Chiar dacă face ca cineva să trăiască sau să moară, acest lucru conține buna intenție, suveranitatea și rânduielile Lui. Odată ce am înțeles aceste lucruri, nu am mai fost atât de constrânsă de gândul morții. Indiferent cât de aprigă era persecuția din partea marelui balaur roșu și dacă eram sau nu arestată, eram gata să mă pun în mâinile lui Dumnezeu și să-mi îndeplinesc datoria.

Atunci am mers la locurile de întâlnire pentru a avea părtășie cu frații și surorile despre cuvintele lui Dumnezeu, astfel încât toți au înțeles că Dumnezeu folosea marele balaur roșu pentru scopurile Sale, pentru a ne desăvârși, utilizând arestările și persecuția din partea acestuia, ca să vedem clar esența lui rea, să avem discernământ în ceea ce-l privește și să-l respingem din inimile noastre, desăvârșindu-ne totodată credința și iubirea prin aceste încercări și necazuri. În timp ce marele balaur roșu se afla în frenezia arestării noastre, antihristul provoca haos și perturbare în biserică. Însă noi trebuie să ne bazăm cu toții pe Dumnezeu, să perseverăm în a mânca și a bea cuvintele Sale și să deslușim antihristul în acel mediu, să ne îndeplinim datoria și să rămân fermă în mărturia mea pentru Dumnezeu. Odată ce au înțeles intenția lui Dumnezeu, au fost cu toții gata să continue să aibă viața bisericească în acest mediu dur și să-și îndeplinească bine datoria pentru a-l face de rușine pe Satana.

După aceea, am reflectat și eu asupra mea. De ce îmi lipsise atât de mult credința în precedenta situație, gândindu-mă mereu la mine, în mod egoist? Care era motivul real? În căutarea mea, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriștii sunt extrem de egoiști și josnici. Nu au credință adevărată în Dumnezeu, cu atât mai puțin loialitate față de El; când întâmpină o problemă, se protejează și se apără doar pe ei înșiși. Pentru ei, nimic nu este mai important decât propria siguranță. Atât timp cât pot să trăiască și nu vor fi arestați, nu le pasă cât rău este făcut lucrării bisericii. Acești oameni sunt extrem de egoiști, nu se gândesc deloc la frați și la surori sau la lucrarea bisericii, se gândesc doar la propria siguranță. Sunt antihriști. Așadar, când astfel de lucruri li se întâmplă celor care sunt loiali lui Dumnezeu și au credință adevărată în El, cum le gestionează? Care este diferența între ceea ce fac ei și ceea ce fac antihriștii? (Când astfel de lucruri li se întâmplă celor care Îi sunt loiali lui Dumnezeu, ei se vor gândi la orice modalitate de a păzi interesele casei lui Dumnezeu, de a împiedica pierderile aduse jertfelor lui Dumnezeu și vor face rânduielile necesare pentru conducători și lucrători, precum și pentru frați și surori, pentru a reduce la minimum pierderile. Între timp, antihriștii se asigură că ei sunt mai întâi protejați. Nu sunt preocupați de lucrarea bisericii sau de siguranța aleșilor lui Dumnezeu, iar atunci când biserica se confruntă cu arestări, asta rezultă într-o pierdere pentru lucrarea bisericii.) Antihriștii abandonează lucrarea bisericii și jertfele lui Dumnezeu și nu rânduiesc ca oamenii să se ocupe de consecințe. E ca și cum i-ar permite marelui balaur roșu să confiște jertfele lui Dumnezeu și să-i captureze pe aleșii Lui. Nu este aceasta o trădare ascunsă a jertfelor lui Dumnezeu și a aleșilor Lui? Când aceia care sunt loiali lui Dumnezeu știu clar că un mediu este periculos, ei tot înfruntă riscul de a face lucrarea de gestionare a consecințelor și reduc la minimum pierderile casei lui Dumnezeu, înainte de a se retrage ei înșiși. Ei nu dau prioritate propriei siguranțe. Spune-Mi, în această țară ticăloasă a marelui balaur roșu, cine s-ar putea asigura că nu există niciun pericol în a crede în Dumnezeu și a face o datorie? Indiferent de datoria pe care și-o asumă o persoană, aceasta implică un oarecare risc – totuși, îndeplinirea datoriei reprezintă însărcinarea dată de Dumnezeu și, în timp ce Îl urmează pe Dumnezeu, o persoană trebuie să-și asume riscul de a-și face datoria. Ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și este nevoie să ia măsuri pentru a-și asigura securitatea, dar nu ar trebui să pună siguranța personală pe primul loc. Ar trebui să țină cont de intențiile lui Dumnezeu, punând pe primul loc lucrarea casei Sale și răspândirea Evangheliei. Ceea ce contează cel mai mult este să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu, iar acesta este primul lucru pe care ar trebui să-l facă. Antihriștii pun pe primul loc propria lor siguranță; ei cred că nimic altceva nu are legătură cu ei. Nu le pasă când altcineva pățește ceva, indiferent cine ar putea fi. Atât timp cât nu li se întâmplă nimic rău antihriștilor înșiși, ei se simt împăcați. Sunt lipsiți de orice loialitate, fapt care e determinat de natura-esență a antihriștilor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a doua)”]. Cuvintele lui Dumnezeu mi-au intrat ca un cuțit la inimă. Dumnezeu dezvăluie că antihriștii sunt incredibil de feroce, egoiști și detestabili prin natură și că nu Îi sunt loiali. În fața pericolului, ei aleg doar să se protejeze, indiferent de siguranța fraților și surorilor. Țin cont doar de interesele lor trupești și de propria siguranță, permițând ca aleșii lui Dumnezeu și jertfele Sale să fie capturate de marele balaur roșu. Făcând asta, îi vând în mod indirect pe frați și pe surori și interesele casei lui Dumnezeu. Așa acționează antihriștii. La început, am avut gânduri și idei egoiste și detestabile, care mi-au dezvăluit, de fapt, firea de antihrist. Atunci când Yang Yue a fost arestată, mulți alții trebuiau informați, iar eu a trebuit să preiau responsabilitatea de a muta rapid cărțile cuvintelor lui Dumnezeu, dar m-am temut să nu fiu arestată de marele balaur roșu, torturată și omorâtă în bătaie și apoi să-mi pierd șansa la mântuire, așa că am vrut să-mi abandonez datoria. În calitate de conducătoare, eram responsabilă de lucrarea bisericii. Era responsabilitatea mea să protejez siguranța fraților și surorilor și să mă asigur că interesele bisericii nu erau compromise. Însă, când a devenit periculos, nu m-am gândit deloc la ceilalți, ci doar la viața și moartea mea. Orice legat de frați și surori sau de interesele bisericii era doar un gând secundar în acel moment, de parcă nu aveam deloc empatie pentru ei dacă erau arestați, bătuți sau în suferință. Credeam că daunele aduse intereselor casei lui Dumnezeu nu aveau nicio legătură cu mine și că era suficient să mă țin pe mine în siguranță. Cum puteam fi atât de lipsită de umanitate, detestabilă și răuvoitoare? Cei loiali lui Dumnezeu pun interesele casei Sale pe primul loc în toate. Însă când s-a întâmplat ceva, eu am vrut doar să-mi abandonez datoria și să mă ascund în culise. Am sperat să nu trebuiască să fac nimic periculos sau să înfrunt ceva ce-mi amenința viața. În repetate rânduri, am vrut să pasez lucrarea periculoasă lui Chen Hui și Zhang Min. Deși nu am făcut efectiv acele lucruri, gândurile și ideile mele au ieșit puternic la suprafață. Această fire a mea era la fel de răuvoitoare și detestabilă ca a unui antihrist. De fapt, eram deja pe punctul de a comite rău. Din fericire, cuvintele lui Dumnezeu m-au judecat, m-au expus și m-au îndrumat la timp, așa că am evitat la limită să fac rău. Altminteri, Dumnezeu avea să mă urască, să mă disprețuiască și să mă respingă. Dându-mi seama de asta, am înțeles, în sfârșit, pe deplin, cât de important este să experimentez judecata și mustrarea cuvintelor lui Dumnezeu în credința în El.

În zilele care au urmat, marele balaur roșu a fost neobosit în arestările și persecuția membrilor bisericii. O soră care fusese transferată din altă parte a fost arestată în timp ce-și făcea datoria și o persoană care fusese deja îndepărtată a fost, de asemenea, arestată. Mediul era încă foarte tensionat. Ulterior, am citit asta în cuvintele lui Dumnezeu: „Urâți cu adevărat marele balaur roșu? Îl urâți cu adevărat, sincer? De ce v-am întrebat de atâtea ori? De ce vă pun această întrebare din nou și din nou? Ce imagine a marelui balaur roșu există în inimile voastre? A fost într-adevăr eliminată? Cu adevărat nu-l considerați a fi tatăl vostru? Toți oamenii ar trebui să perceapă intenția Mea din întrebările Mele. Nu este de a provoca mânia oamenilor, nici de a instiga răzvrătirea printre oameni și nici ca omul să-și găsească propria ieșire, ci de a permite tuturor oamenilor să se elibereze de robia marelui balaur roșu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 28). Cuvintele lui Dumnezeu sunt corecte. Țara marelui balaur roșu este asemeni iadului pe pământ. Înainte de a-i experimenta personal urmărirea și persecuția, când citeam cuvintele lui Dumnezeu „Urâți cu adevărat marele balaur roșu?”, deși confirmasem verbal, nu-l uram cu adevărat în inima mea. Abia când am văzut cu ochii mei cum PCC îi persecută pe credincioși, cum îi abuzează cu cruzime, îi arestează fără motiv, îi torturează și chiar îi omoară în bătaie pe unii dintre ei, am început, în sfârșit, să îl urăsc din adâncul inimii pe acest demon, marele balaur roșu. Prin asuprirea și cruzimea din partea marelui balaur roșu am văzut cu adevărat esența feroce și rea a Satanei. De asemenea, am experimentat suveranitatea și autoritatea lui Dumnezeu și am dobândit credință în El. Indiferent ce fel de situații am înfruntat ulterior, am fost dispusă să fac tot ce pot ca să-mi îndeplinesc datoria și să nu mai fiu o persoană egoistă, detestabilă și care se servește pe sine. În schimb, aveam să mă bazez pe Dumnezeu, să țin cont de intenția Sa, să pun interesele casei lui Dumnezeu pe primul loc și să-mi fac bine datoria.

După aceea, am avut părtășie cu surorile partenere cu privire la faptul că, oricât de groaznică ar fi situația, darea în vileag a antihristului și a oamenilor răi nu putea fi amânată. După părtășia noastră, am făcut totul conform principiilor. Datorită îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu, nu mi-a mai fost atât de frică să fiu arestată și am putut să-mi fac datoria în mod normal. În final, am exclus antihristul din biserică fără probleme, iar frații și surorile au revenit la o viață bisericească normală. Cu toții au fost recunoscători lui Dumnezeu și L-au lăudat! De această dată, în fața arestării și persecuției din partea marelui balaur roșu, nu am cedat și nu mi-am abandonat datoria. Acesta a fost în întregime rezultatul îndrumării cuvintelor lui Dumnezeu. Slavă lui Dumnezeu!