Când toți oamenii iau aminte, când toate lucrurile sunt reînnoite și reînsuflețite, când fiecare persoană I se supune lui Dumnezeu fără dubii și este dornică să-și asume responsabilitatea grea a poverii lui Dumnezeu – atunci fulgerul de la Răsărit se ivește, iluminând totul de la Est spre Vest, înfricoșând tot pământul cu venirea acestei lumini; și, în această conjunctură, Dumnezeu începe încă o dată o nouă viață. Cu alte cuvinte, în acest moment, Dumnezeu începe noua lucrare pe pământ, proclamând oamenilor din întregul univers că „atunci când Fulgerul se ivește de la Răsărit, care este, de asemenea, tocmai momentul în care Eu încep să-Mi rostesc cuvintele – când fulgerul se ivește, întregul univers este iluminat și în toate stelele are loc o transformare”. Deci, când este momentul în care fulgerul iese de la Răsărit? Când cerurile se întunecă și pământul devine încețoșat este momentul în care Dumnezeu Își ascunde fața de lume și este chiar momentul în care totul sub ceruri este pe punctul de a fi asaltat de o furtună puternică. Însă tocmai în acest moment, toți oamenii sunt loviți de panică, înfricoșați de tunet, temători de strălucirea fulgerului și chiar mai înspăimântați de năvala potopului, astfel încât cei mai mulți dintre ei își închid ochii și așteaptă ca Dumnezeu să-Și dezlănțuie mânia și să-i doboare. Și, pe măsură ce diverse stări se întâmplă, fulgerul de la Răsărit se ivește imediat. Asta înseamnă că în Estul lumii, de când începe mărturia pentru Însuși Dumnezeu până când El începe să lucreze, până când divinitatea începe să-și exercite suveranitatea peste pământ – aceasta este raza strălucitoare a fulgerului de la Răsărit, care a strălucit mereu asupra întregului univers. Când țările pământului devin Împărăția lui Hristos, atunci întregul univers este iluminat. Acum este momentul când fulgerul de la Răsărit se ivește. Dumnezeu întrupat începe să lucreze și, în plus, vorbește direct în divinitate. Se poate spune că, atunci când Dumnezeu începe să vorbească pe pământ, este momentul când fulgerul de la Răsărit se ivește. Mai precis, atunci când apa vieții curge de la tron – când încep cuvântările de la tron – exact atunci încep, în mod oficial, cuvântările celor șapte Duhuri. În acest moment, fulgerul de la Răsărit începe să se ivească și, din cauza duratei sale, variază și gradul de iluminare și există, de asemenea, o limită a sferei sale de strălucire. Însă, cu mișcarea lucrării lui Dumnezeu, cu schimbările din planul Său – cu variațiile din lucrarea asupra fiilor și poporului lui Dumnezeu – fulgerul își îndeplinește, din ce în ce mai mult, funcția sa inerentă, astfel încât toate din întregul univers sunt iluminate și nu mai rămân resturi sau murdărie. Aceasta este cristalizarea planului de gestionare de 6000 de ani al lui Dumnezeu și chiar fructul de care Se bucură Dumnezeu. „Stelele” nu se referă la stelele din cer, ci la toți fiii și oamenii lui Dumnezeu care lucrează pentru El. Pentru că sunt mărturie pentru Dumnezeu în Împărăția Lui, Îl reprezintă în Împărăția Lui și pentru că sunt ființe create, ei sunt numiți „stelele”. „A se transforma” se referă la o transformare în identitate și statut: oamenii se schimbă din oameni de pe pământ în oameni ai Împărăției și, în plus, Dumnezeu este cu ei, iar gloria lui Dumnezeu este în ei. Ca urmare, ei exercită putere suverană în locul lui Dumnezeu, iar veninul și impuritățile din ei sunt curățite de lucrarea lui Dumnezeu, făcându-i, în final, să fie potriviți pentru folosul lui Dumnezeu și în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu – acesta este un aspect al înțelesului acestor cuvinte. Când raza de lumină de la Dumnezeu iluminează tot ținutul, toate lucrurile din ceruri și de pe pământ se vor schimba în grade diferite, iar stelele din cer, de asemenea, se vor schimba, soarele și luna vor fi reînnoite, iar oamenii de pe pământ vor fi ulterior reînnoiți – ceea ce reprezintă lucrarea lui Dumnezeu între ceruri și pământ și nu este lucru de mirare.

Momentul când Dumnezeu îi mântuiește pe oameni – asta nu se referă la cei care nu sunt aleși în mod natural – este exact momentul când Dumnezeu îi curățește și îi judecă, iar toți oamenii plâng amarnic sau cad loviți pe paturile lor sau sunt doborâți și aruncați în iadul morții din cauza cuvintelor lui Dumnezeu. Doar datorită cuvântărilor lui Dumnezeu oamenii încep să se cunoască pe ei înșiși. Dacă lucrurile nu ar sta așa, ochii lor ar fi cei ai unei broaște râioase – privind în sus, niciunul convins, niciunul dintre ei cunoscându-se pe sine, neștiind câte kilograme cântăresc. Oamenii sunt într-adevăr corupți de Satana în mare măsură. Tocmai datorită omnipotenței lui Dumnezeu, chipul urât al omului este zugrăvit cu detalii atât de vii, determinând omul, după ce l-a citit, să îl compare cu propria sa față adevărată. Oamenii știu cu toții că Dumnezeu pare să cunoască foarte limpede numărul celulelor nervoase din capul lor, ca să nu mai spunem nimic despre cunoștințele Lui privind fețele lor urâte sau cele mai intime gânduri ale lor. În cuvintele: „Este ca și cum întreaga rasă umană ar fi fost sortată. Sub strălucirea acestei raze de lumină de la Răsărit, întreaga omenire este dezvăluită în forma sa originală, cu ochii uimiți, nesigură ce să facă,” se poate vedea că, într-o zi când se va încheia lucrarea lui Dumnezeu, întreaga omenire va fi judecată de Dumnezeu. Nimeni nu va putea să scape; Dumnezeu Se va ocupa de oamenii din întreaga omenire, unul câte unul, fără a trece cu vederea pe niciunul dintre ei și numai atunci inima lui Dumnezeu va fi mulțumită. Și astfel, Dumnezeu spune: „În plus, oamenii sunt ca animalele care fug de lumina Mea și se refugiază în peșterile din munte – totuși, niciunul dintre ei nu poate fi șters din lumina Mea”. Oamenii sunt animale josnice și inferioare. Trăind în mâinile Satanei, este ca și cum s-ar fi refugiat în pădurile străvechi, adânc în munți – dar, deoarece nimic nu poate scăpa de incinerare în flăcările lui Dumnezeu, chiar și în timp ce se află sub „protecția” forțelor Satanei, cum ar putea fi ei uitați de Dumnezeu? Când oamenii acceptă venirea cuvintelor lui Dumnezeu, diferitele forme bizare și stări grotești ale tuturor oamenilor sunt zugrăvite de pana lui Dumnezeu; Dumnezeu vorbește potrivit cu nevoile și mentalitatea omului. Astfel, Dumnezeu le pare oamenilor un expert în psihologie. Este ca și cum Dumnezeu ar fi un psiholog, dar și ca și cum ar fi un specialist în medicină internă – nu e de mirare că El are o asemenea înțelegere a omului, care este „complex”. Cu cât oamenii cred astfel mai mult, cu atât își dau seama mai mult de prețiozitatea lui Dumnezeu și cu atât mai mult ei simt că Dumnezeu este profund și de nepătruns. Este ca și cum, între om și Dumnezeu, ar exista o graniță cerească de netrecut, dar și ca și cum cei doi ar privi unul la altul de pe maluri opuse ale Râului Chu,^[a] niciunul neputând face altceva decât să-l privească pe celălalt. Altfel spus, oamenii de pe pământ doar privesc cu ochii la Dumnezeu; ei nu au avut niciodată șansa de a-L studia îndeaproape și tot ceea ce au față de El este un sentiment de atașament. În inimile lor, există întotdeauna un sentiment că Dumnezeu este încântător, dar pentru că Dumnezeu e atât de „lipsit de inimă și insensibil”, ei nu au avut niciodată șansa de a vorbi înaintea Lui despre angoasa din inimile lor. Ei sunt ca o tânără soție frumoasă în fața soțului ei, care nu a avut niciodată ocazia să-și divulge adevăratele sentimente din cauza probității soțului ei. Oamenii sunt ticăloși care se disprețuiesc pe ei înșiși și, astfel, din cauza fragilității lor, din cauza lipsei lor de respect de sine, ura Mea față de om devine, în mod inconștient, oarecum mai intensă, iar furia din inima Mea izbucnește. În mintea Mea, este ca și cum aș fi suferit o traumă. De mult timp Mi-am pierdut speranța în om, dar, pentru că „Încă o dată, ziua Mea se apropie de întreaga omenire, trezind-o din nou, oferind omenirii un alt nou început,” Eu Îmi adun încă o dată curajul de a cuceri întreaga omenire, de a captura și de a învinge marele balaur roșu. Intenția inițială a lui Dumnezeu a fost următoarea: să nu mai facă nimic altceva decât să cucerească odrasla marelui balaur roșu din China; doar acest lucru ar putea fi considerat drept înfrângerea marelui balaur roșu, biruirea marelui balaur roșu. Doar acest lucru ar fi suficient pentru a dovedi că Dumnezeu domnește ca Împărat peste pământ, a dovedi realizarea marii Lui întreprinderi și faptul că Dumnezeu are un nou început pe pământ și a câștigat gloria pe pământ. Datorită frumoasei scene finale, Dumnezeu nu poate să nu exprime pasiunea din inima Sa: „Inima Mea bate și, urmând ritmurile bătăilor inimii Mele, munții saltă de bucurie, apele dansează de bucurie, iar valurile bat pe recifele stâncoase. Este greu să exprim ce este în inima Mea”. De aici, se poate vedea că ceea ce Dumnezeu a planificat, El a realizat deja; a fost predeterminat de Dumnezeu și este tocmai ceea ce Dumnezeu îi face pe oameni să experimenteze și să vadă. Perspectiva Împărăției este frumoasă; Împăratul Împărăției este învingătorul, fără să fi avut vreodată, din cap până în picioare, vreo urmă de trup sau de sânge, compus în întregime din elemente divine. Întreg trupul Său strălucește de slavă sacră, complet necontaminat de ideile umane; întregul Său trup, de sus până jos, este plin de dreptate și de aura cerurilor și emană un parfum captivant. Ca și Cel iubit din Cântarea Cântărilor, El este și mai frumos decât toți sfinții, mai înalt decât sfinții antici; El este exemplarul între toți oamenii și incomparabil cu omul; oamenii nu sunt vrednici să privească la El direct. Nimeni nu poate atinge înfățișarea slăvită a lui Dumnezeu, arătarea lui Dumnezeu sau imaginea lui Dumnezeu; nimeni nu se poate întrece cu ele și nimeni nu poate să le laude, cu ușurință, cu gura sa.

Cuvintele lui Dumnezeu nu au niciun sfârșit – ca apa care șiroiește dintr-un izvor, ele nu seacă niciodată și, astfel, nimeni nu poate înțelege tainele planului de gestionare al lui Dumnezeu. Totuși, pentru Dumnezeu, astfel de taine sunt nesfârșite. Folosind diferite mijloace și limbi, Dumnezeu a vorbit de multe ori despre reînnoirea și completa transformare de către El a întregului univers, de fiecare dată mai profund decât ultima dată: „Vreau să fac toate lucrurile necurate să se facă scrum sub privirea Mea; vreau să fac toți fiii neascultării să dispară din fața ochilor Mei, să nu mai lâncezească în existența lor”. De ce Dumnezeu spune, în mod repetat, astfel de lucruri? Nu Îi este teamă că oamenii se vor plictisi de ele? Oamenii doar bâjbâie printre cuvintele lui Dumnezeu, dorind să-L cunoască pe Dumnezeu în acest fel, dar neamintindu-și vreodată să se examineze pe ei înșiși. Astfel, Dumnezeu folosește această metodă pentru a le reaminti, pentru a-i face pe toți să se cunoască, astfel încât ei să poată să cunoască răzvrătirea omului prin ei înșiși și, astfel, să le suprime răzvrătirea înaintea lui Dumnezeu. Citind faptul că Dumnezeu dorește să „sorteze”, dispoziția oamenilor devine deodată agitată, iar mușchii lor, de asemenea, par să se oprească din mișcare. Ei se întorc imediat înaintea lui Dumnezeu pentru a se critica pe ei înșiși și, astfel, ajung să-L cunoască pe Dumnezeu. După aceasta – după ce ei s-au hotărât – Dumnezeu folosește ocazia pentru a le arăta substanța marelui balaur roșu; astfel, oamenii se angajează direct în tărâmul spiritual și, datorită rolului pe care l-a jucat hotărârea lor, mințile lor încep, de asemenea, să joace un rol, ceea ce sporește sentimentul dintre om și Dumnezeu – ceea ce este de mai mare folos pentru lucrarea lui Dumnezeu în trup. În acest fel, oamenii sunt stăpâniți în mod inconștient de dispoziția de a se uita înapoi la vremurile trecute: odinioară, oamenii credeau ani de zile într-un Dumnezeu nedeslușit; timp de ani de zile, nu erau niciodată eliberați în inimile lor, erau incapabili de mare bucurie și, deși credeau în Dumnezeu, nu exista nicio ordine în viețile lor. Părea la fel cum era înainte de a fi ajuns să creadă – viețile lor păreau tot goale și lipsite de speranță, iar credința lor din vremea aceea părea un fel de încurcătură, cu nimic mai bună decât necredința. Din moment ce L-au privit pe Însuși Dumnezeul cel practic de astăzi, este ca și cum cerurile și pământul au fost reînnoite; viețile lor au devenit radiante, ei nu mai sunt fără speranță și, datorită sosirii Dumnezeului practic, ei se simt statornici în inimile lor și împăcați în duhurile lor. Ei nu mai urmăresc vântul și nu se mai agață de umbre în tot ceea ce fac; căutarea lor nu mai este fără scop, iar ei nu se mai zbat. Viața de astăzi este chiar mai frumoasă, iar oamenii au intrat în mod neașteptat în Împărăție și au devenit poporul lui Dumnezeu, iar apoi… În inimile lor, cu cât oamenii se gândesc mai mult la asta, cu atât este mai mare dulceața; cu cât se gândesc mai mult la asta, cu atât sunt mai fericiți și cu atât sunt mai inspirați să-L iubească pe Dumnezeu. Astfel, fără ca ei să-și dea seama, prietenia dintre Dumnezeu și om este sporită. Oamenii Îl iubesc și Îl cunosc pe Dumnezeu mai mult, iar lucrarea Lui în om devine din ce în ce mai ușoară și nu mai forțează sau constrânge oamenii, ci urmează cursul naturii, iar omul își exercită funcția sa proprie, unică – doar astfel oamenii vor deveni treptat capabili să-L cunoască pe Dumnezeu. Doar aceasta este înțelepciunea lui Dumnezeu – ea nu implică nici cel mai mic efort și este exercitată potrivit naturii omului. Astfel, în acest moment, Dumnezeu spune: „În perioada întrupării Mele în lumea umană, omenirea a ajuns fără să știe, până în această zi, sub îndrumarea Mea, și, pe neștiute, a ajuns să Mă cunoască. Dar, în ceea ce privește modul de a merge pe cărarea care se așterne înainte, nimeni nu are vreo idee, nimeni nu este conștient – și cu atât mai puțin are careva habar în ce direcție îl va duce acea cărare. Numai cu Atotputernicul, care veghează asupra lui, oricine va putea să parcurgă cărarea până la capăt; numai călăuzit de Fulgerul de la Răsărit, oricine va putea să treacă pragul care duce la Împărăția Mea”. Nu este acesta exact un rezumat a ceea ce am descris, mai sus, a fi în inima omului? Aici se află secretul cuvintelor lui Dumnezeu. Ce gândește omul în inima sa este exact ce rostește Dumnezeu cu gura Lui, iar ceea ce El rostește cu gura Lui este exact ceea ce omul își dorește. Tocmai la asta Se pricepe Dumnezeu cel mai bine când expune inima omului; dacă nu, cum ar putea fi cu toții convinși sincer? Nu este acesta efectul pe care Dumnezeu dorește să-l obțină prin cucerirea marelui balaur roșu?

De fapt, există multe cuvinte cu privire la care intenția lui Dumnezeu nu este să le indice înțelesurile superficiale. În multe dintre cuvintele Sale, Dumnezeu intenționează pur și simplu să schimbe, în mod deliberat, noțiunile oamenilor și să le distragă atenția. Dumnezeu nu acordă nicio importanță acestor cuvinte și, astfel, multe cuvinte nu sunt vrednice de explicații. Când omul a fost cucerit de cuvintele lui Dumnezeu în măsura în care a fost astăzi, puterea oamenilor atinge un anumit nivel și, astfel, Dumnezeu rostește ulterior mai multe cuvinte de avertizare – constituția pe care El o emite poporului lui Dumnezeu: „Deși ființele umane care populează pământul sunt la fel de numeroase ca stelele, Eu le cunosc pe toate la fel de clar ca pe palma propriei Mele mâini. Și, deși ființele umane care Mă «iubesc» sunt, de asemenea, la fel de nenumărate ca firele de nisip în mare, doar câțiva sunt aleși de către Mine: doar aceia care urmăresc lumina strălucitoare, care sunt osebiți de cei care Mă «iubesc»”. Într-adevăr, există mulți care spun că Îl iubesc pe Dumnezeu, dar sunt puțini care Îl iubesc în inimile lor. S-ar părea că acest lucru ar putea fi deslușit clar chiar și cu ochii închiși. Iată cum este de fapt întreaga lume a celor care cred în Dumnezeu. În asta vedem că Dumnezeu S-a întors acum la lucrarea de „a sorta oamenii”, fapt care arată că ceea ce Dumnezeu vrea și ceea ce-L mulțumește pe El nu este biserica de astăzi, ci Împărăția de după sortare. În acest moment, El face un avertisment în plus pentru toate „bunurile periculoase”: dacă Dumnezeu nu acționează, de îndată ce El începe să acționeze, acești oameni vor fi șterși din Împărăție. Dumnezeu nu face niciodată lucrurile în mod superficial. El acționează întotdeauna potrivit cu principiul „unu este unu și doi este doi” și, dacă există cei pe care El nu dorește să-i ia în considerare, face tot posibilul pentru a-i înlătura, pentru a-i opri să provoace probleme în viitor. Acest lucru se numește „scoaterea gunoiului și curățirea completă”. Momentul precis când Dumnezeu îi anunță omului decretele administrative este atunci când Își prezintă faptele miraculoase și tot ceea ce este în El și, astfel, El spune ulterior: „Există în munți fiare sălbatice fără număr, dar toate sunt la fel de docile ca oile înaintea Mea; taine de neînțeles se află sub valuri, dar ele Mi se prezintă la fel de clar ca toate lucrurile de pe fața pământului; în cer sunt tărâmuri pe care omul nu le poate niciodată atinge, totuși, Eu mă plimb liber pe acele tărâmuri inaccesibile”. Înțelesul lui Dumnezeu este acesta: deși inima omului este înșelătoare mai presus de orice și pare nesfârșit de misterioasă ca și iadul din noțiunile oamenilor, Dumnezeu cunoaște stările adevărate ale omului ca pe dosul palmei Lui. Între toate lucrurile, omul este un animal mai feroce și mai brutal decât o fiară sălbatică, totuși, Dumnezeu a cucerit omul până la punctul în care nimeni nu îndrăznește să se ridice și să se împotrivească. De fapt, așa cum intenționează Dumnezeu, ceea ce cred oamenii în inimile lor este mai complex decât toate lucrurile dintre toate lucrurile; este de nepătruns, totuși, Dumnezeu nu ține seama de inima omului. El o tratează doar ca pe un mic vierme înaintea ochilor Lui. Cu un cuvânt din gura Lui, El o cucerește; oricând dorește, El o doboară; cu cea mai mică mișcare a mâinii Lui, El o mustră; după voia Lui, El o condamnă.

Astăzi, toți oamenii există în întuneric, dar, datorită sosirii lui Dumnezeu, ei ajung în sfârșit să cunoască esența luminii prin faptul că L-au văzut. În întreaga lume, este ca și cum un mare vas negru ar fi fost răsturnat peste pământ și nimeni nu poate trage aer în piept; toți vor să inverseze situația, dar nimeni nu a ridicat vreodată vasul. Doar datorită întrupării lui Dumnezeu, ochii oamenilor au fost deschiși brusc, iar ei L-au privit pe Dumnezeul practic. Astfel, Dumnezeu îi întreabă pe un ton interogativ: „Omul nu M-a recunoscut niciodată în lumină, ci M-a văzut doar în lumea întunericului. Nu vă aflați, astăzi, exact în aceeași situație? Atunci când a fost apogeul turbării marelui balaur roșu Mi-am luat în mod oficial trup ca să-Mi fac lucrarea.” Dumnezeu nu ascunde adevăratele circumstanțe din tărâmul spiritual și nici nu ascunde adevărata stare a inimii omului și, astfel, El le reamintește în mod repetat oamenilor: „Eu nu doar îi permit poporului Meu să-L cunoască pe Dumnezeul întrupat, dar îl și curățesc. Ținând cont de severitatea decretelor Mele administrative, marea majoritate a oamenilor sunt încă în pericolul de a fi eliminați de către Mine. Dacă nu faceți toate eforturile pentru a vă emonda pe voi înșivă, pentru a vă supune propriul vostru corp – dacă nu faceți aceasta, cu siguranță veți deveni un obiect pe care Eu îl disprețuiesc și îl resping, urmând a fi aruncat în iad, așa cum Pavel a primit mustrare din mâinile Mele, din care nu era nicio scăpare”. Când Dumnezeu spune astfel mai mult, doar atunci oamenii își păzesc mai mult pașii și se tem mai mult de decretele administrative ale lui Dumnezeu; doar atunci, autoritatea lui Dumnezeu poate fi exercitată și măreția Lui clarificată. Aici, Pavel este menționat din nou, astfel încât oamenii să poată înțelege intențiile lui Dumnezeu: ei nu trebuie să fie cei care sunt mustrați de către Dumnezeu, ci aceia care sunt atenți la intențiile lui Dumnezeu. Doar acest lucru îi poate face pe oameni, în mijlocul fricii lor, să se uite înapoi la incapacitatea hotărârii lor trecute dinaintea lui Dumnezeu de a-L mulțumi complet, ceea ce le aduce un regret chiar mai mare și mai multă cunoaștere despre Dumnezeul practic. Astfel, doar atunci pot ei să nu aibă nicio îndoială cu privire la cuvintele lui Dumnezeu.

„Nu numai că omul nu Mă cunoaște în trupul Meu; mai mult decât atât, el nu a reușit să-și înțeleagă propriul sine care locuiește într-un corp trupesc. Atât de mulți ani, ființele umane M-au înșelat, tratându-Mă ca pe un oaspete din afară. Atât de multe ori […].” Acest „atât de multe ori” enumeră realitățile opoziției omului față de Dumnezeu, arătând oamenilor exemple reale de mustrare; aceasta este o dovadă a păcatului și nimeni nu o poate respinge din nou. Toți oamenii se folosesc de Dumnezeu ca de un obiect de zi cu zi, ca și cum El ar fi un obiect casnic indispensabil pe care îl pot folosi așa cum doresc. Nimeni nu-L prețuiește pe Dumnezeu; nimeni nu a încercat să cunoască frumusețea lui Dumnezeu, nici înfățișarea Lui slăvită și cu atât mai puțin are cineva intenția de a I se supune lui Dumnezeu. Nici nu L-a privit nimeni vreodată pe Dumnezeu ca pe ceva iubit în inima lor; ei toți Îl târăsc afară atunci când au nevoie de El și Îl aruncă într-o parte și Îl ignoră când nu au nevoie de El. Este ca și cum, pentru om, Dumnezeu ar fi o marionetă pe care omul o poate manipula după voie și căreia îi adresează cereri oricum dorește sau poftește. Dar Dumnezeu spune: „Dacă, în timpul întrupării Mele, nu aș fi compătimit slăbiciunea omului, atunci toată umanitatea ar fi fost înspăimântată cumplit doar din cauza întrupării Mele și, prin urmare, ar fi căzut în Infern,” ceea ce arată exact cât de mare este semnificația întrupării lui Dumnezeu. El a venit să cucerească omenirea în trup, în loc să distrugă întreaga omenire de pe tărâmul spiritual. Astfel, atunci când Cuvântul a devenit trup, nimeni nu a știut. Dacă lui Dumnezeu nu I-ar fi păsat de fragilitatea omului, dacă cerurile și pământul s-ar fi întors cu susul în jos când El a devenit trup, atunci toți oamenii ar fi fost nimiciți. Pentru că este în natura oamenilor să le placă noul și să urască vechiul și uită adesea de vremurile rele atunci când lucrurile merg bine, niciunul neștiind cât de binecuvântat este, Dumnezeu le amintește în mod repetat că trebuie să prețuiască greutatea dobândirii zilei de astăzi; de dragul zilei de mâine, ei trebuie să prețuiască ziua de astăzi chiar mai mult și trebuie să nu se cațere ca un animal la înălțime, fără să-l recunoască pe stăpân și să nu fie neștiutori în privința binecuvântărilor printre care trăiesc. Astfel, oamenii devin binecrescuți, nu mai sunt lăudăroși sau aroganți și ajung să știe că nu e vorba de faptul că natura omului este bună, ci că mila și dragostea lui Dumnezeu au venit asupra omului; ei se tem cu toții de mustrare și, astfel, nu îndrăznesc să mai facă nimic.

Note de subsol:

a. „Râul Chu” se referă, la figurat, la granița dintre puteri opuse.