În imaginația oamenilor, Dumnezeu este Dumnezeu și oamenii sunt oamenii. Dumnezeu nu vorbește limba oamenilor, nici ei nu pot vorbi limba lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, să respecte cerințele omenirii e floare la ureche – petală după petală – pe când cerințele lui Dumnezeu de la omenire sunt de neatins și de negândit pentru oameni. Totuși, adevărul este exact invers: Dumnezeu cere doar „0,1 la sută” de la oameni. Asta nu numai că e un lucru uimitor pentru oameni, ci, de asemenea, îi face să se simtă foarte dezorientați, de parcă ar fi, cu toții, în largul mării. Doar datorită luminării și harului lui Dumnezeu, oamenii au obținut puțină cunoaștere a intențiilor lui Dumnezeu. Pe 1 martie, însă, toți oamenii au rămas, din nou, dezorientați, scărpinându-se în cap; Dumnezeu le-a cerut oamenilor Săi să fie precum zăpada sclipitoare, nu precum norii în derivă. Așadar, la ce se referă această „zăpadă”? Și ce indică „nori în derivă”? În acest moment, Dumnezeu, în mod voit, nu dezvăluie nimic despre sensul mai profund al acestor cuvinte. Asta îi aruncă pe oameni în confuzie și, astfel, le mărește cunoașterea – căci aceasta e o cerință specifică făcută poporului lui Dumnezeu și nimic altceva; astfel, pe neștiute, toți oamenii petrec mai mult timp cugetând la aceste cuvinte de nepătruns. Ca urmare, apar, în mintea lor, diferite idei, fulgi de nea în mișcare apar în fața ochilor lor, iar nori în derivă apar imediat în mintea lor. De ce le-a cerut Dumnezeu oamenilor Săi să fie ca zăpada, nu ca norii în derivă? Care este înțelesul adevărat aici? La ce anume se referă aceste cuvinte? „Zăpada” nu numai că face natura să arate frumos, dar este și bună pentru pământul arabil; este bună pentru a omorî bacteriile. După o ninsoare bogată, toate bacteriile sunt acoperite de zăpadă sclipitoare și întreaga zonă freamătă imediat de viață. La fel, oamenii lui Dumnezeu trebuie nu numai să-L cunoască pe Dumnezeu întrupat, ci și să se disciplineze pe baza faptului întrupării lui Dumnezeu; făcând astfel, vor trăi o umanitate normală. Acesta este modul în care zăpada face natura să arate frumos; în cele din urmă, maturitatea oamenilor lui Dumnezeu îi va pune capăt marelui balaur roșu, întemeind Împărăția lui Dumnezeu pe pământ și răspândind și slăvind numele sfânt al lui Dumnezeu, astfel încât întreaga Împărăție de pe pământ să se umple de dreptatea lui Dumnezeu, să scoată la iveală strălucirea Lui și să strălucească de slava Lui. Peste tot vor fi scene de pace și mulțumire, de fericire și împlinire și de frumusețe permanent reînnoită. Diferitele plăgi care există în momentul de față – firile corupte satanice, precum nedreptatea, necinstea și înșelăciunea, dorințele rele și așa mai departe – vor fi toate eradicate și astfel, cerul și pământul vor fi, ambele, reînnoite. Acesta este adevăratul înțeles al cuvintelor „după o ninsoare bogată”. Cei care sunt precum norii în derivă sunt asemănători soiului de oameni care urmează turma pe care Dumnezeu o menționează; dacă există vreo ispită a Satanei sau încercări de la Dumnezeu, ei imediat vor pluti în derivă, pentru a nu mai exista. Nici măcar vreo esență a lor nu va supraviețui, căci a dispărut de mult timp. Dacă oamenii sunt ca norii în derivă, ei nu sunt numai incapabili de a trăi chipul lui Dumnezeu, dar Îi și fac de rușine numele, căci acești oameni sunt în pericol de a fi înhățați în orice moment sau loc; ei sunt hrana pe care o consumă Satana – și, când Satana îi va lua prizonieri, ei Îl vor trăda pe Dumnezeu și îl vor servi pe Satana. Aceasta face clar de rușine numele lui Dumnezeu și este ceea ce Dumnezeu detestă cel mai mult; acești oameni sunt dușmanii lui Dumnezeu. Astfel, ei sunt atât fără esența oamenilor normali, cât și fără vreo valoare reală de utilizare. De aceea, Dumnezeu are asemenea cerințe de la oamenii Săi. După înțelegerea unora dintre aceste cuvinte, totuși, oamenii se simt nedumeriți cu privire la ce să facă în continuare, căci subiectul cuvintelor lui Dumnezeu s-a întors la Dumnezeu Însuși, ceea ce îi pune într-o poziție dificilă: „Deoarece vin din pământul sfânt, Eu nu sunt precum lotusul, care are doar un nume și nicio esență, pentru că acesta vine din nămol, și nu din ținutul sfânt.” De ce, după ce vorbește despre cerințele Sale de la oamenii Săi, Dumnezeu Își descrie propria naștere? Este posibil să existe o legătură între cele două? Într-adevăr, există o legătură inerentă între cele două; dacă nu ar exista, Dumnezeu nu le-ar spune asta oamenilor. Printre frunzele verzi, lotusul se mișcă înainte și înapoi, în briza ușoară. Este plăcut ochiului și foarte prețuit. Oamenii, pur și simplu, nu se mai pot sătura și sunt dornici să înoate în apă ca să ia un lotus înflorit și să îl privească mai de-aproape. Totuși, Dumnezeu spune că lotusul vine din noroi și are doar un nume și nu are esență; se pare că Dumnezeu nu acordă nicio importanță lotușilor, iar din cuvintele Sale devine evident că El îi detestă, într-o anumită măsură. De-a lungul veacurilor, mulți au lăudat din belșug lotușii, deoarece ei se ridică neîntinați din noroi, și par chiar să dea de înțeles că aceștia sunt mai presus de orice comparație și incredibil de frumoși. În ochii lui Dumnezeu, însă, lotușii sunt lipsiți de valoare – ceea ce reprezintă exact diferența dintre Dumnezeu și oameni. Astfel, se poate vedea că diferența dintre Dumnezeu și oameni este la fel de mare precum distanța dintre bolta cerurilor și însăși temelia pământului. Deoarece un lotus vine din noroi, și substanțele nutritive de care are nevoie vin, toate, de acolo. Doar că lotusul se poate deghiza și, astfel, oferă o încântare pentru ochi. Mulți oameni văd doar exteriorul frumos al lotusului, dar nimeni nu vede că viața ascunsă în interiorul lui este murdară și impură. Astfel, Dumnezeu spune că acesta are doar un nume și nicio esență – ceea ce este absolut corect și adevărat. Nu este acesta exact felul în care sunt oamenii lui Dumnezeu astăzi? Supunerea lor față de Dumnezeu și credința lor în El sunt doar superficiale. Înaintea lui Dumnezeu, ei încearcă să Îi intre în grații și defilează, astfel încât să-L facă să fie satisfăcut de ei; înăuntru, totuși, ei sunt plini de o fire coruptă, satanică, iar pântecele lor sunt pline cu murdării. Iată de ce Dumnezeu le pune întrebări oamenilor, întrebând dacă loialitatea lor față de Dumnezeu este întinată de impurități sau dacă este pură și din toată inima. Când ei erau făcători de servicii, mulți oameni Îl lăudau pe Dumnezeu cu vocea, dar Îl blestemau cu inimile. Cu cuvintele lor, se supuneau lui Dumnezeu, dar, în inimile lor, se răzvrăteau împotriva Lui. Gurile lor rosteau cuvinte negative, iar, în inimile lor, ei nutreau opunere față de Dumnezeu. Existau și aceia ale căror acțiuni erau coordonate: ei scoteau obscenități pe gurile lor și gesticulau cu mâinile lor, cu totul desfrânați, dând o expresie însuflețită și plină de viață a feței adevărate a marelui balaur roșu. Astfel de oameni sunt, într-adevăr, vrednici de a fi numiți odraslele marelui balaur roșu. Astăzi, însă, ei stau pe locul făcătorilor de servicii loiali și se comportă precum oamenii loiali ai lui Dumnezeu – ce nerușinare! Asta nu-i însă de mirare; ei vin din noroi, astfel încât nu pot decât să își arate adevărata față. Deoarece Dumnezeu este sfânt și pur și real și concret, trupul Său vine din Duh. Acesta este un lucru sigur și de netăgăduit. Nu numai să fie în stare de a fi mărturie pentru Dumnezeu Însuși, ci și să fie capabil să se dedice întru totul pentru a urma voia lui Dumnezeu: aceasta este o parte a esenței lui Dumnezeu. Că trupul vine de la Duh cu un chip înseamnă că trupul cu care Se îmbracă Duhul este diferit în mod substanțial de trupul omului, iar această diferență constă, în principal, în duhul lor. La ce se referă „Duhul cu un chip” este modul în care, în urma faptului că este acoperită de umanitate normală, divinitatea este capabilă să lucreze normal din interior, ceea ce nu este deloc supranatural și nu este limitat de umanitate. „Chipul Duhului” se referă la divinitatea completă și nu este limitat de umanitate. Astfel, firea inerentă și chipul adevărat ale lui Dumnezeu pot fi trăite complet în trupul întrupat, care este nu numai normal și stabil, ci are și măreție și mânie. Prima întrupare Îl putea prezenta doar pe Dumnezeul pe care oamenii Îl pot concepe; adică, El putea doar să facă minuni și semne și să rostească profeții. Astfel, El nu a trăit complet realitatea lui Dumnezeu și, astfel, nu era întruchiparea Duhului cu un chip; El era doar arătarea directă a divinității. Mai mult, deoarece El transcendea umanitatea normală, El nu era numit Dumnezeul Însuși complet și concret, ci avea puțin din Dumnezeul nedeslușit din ceruri; El era Dumnezeul din noțiunile oamenilor. Aceasta este diferența substanțială dintre cele două trupuri întrupate.

Din cel mai înalt punct al universului, Dumnezeu urmărește fiecare mișcare a omenirii și tot ce spun și fac oamenii. El le observă până și gândurile cele mai ascunse cu claritate absolută, fără a le trece vreodată cu vederea; ca atare, cuvintele Lui străpung direct în inimile oamenilor, îndreptate către fiecare gând al lor, iar cuvintele lui Dumnezeu sunt abile și fără greșeală. „Deși oamenii «cunosc» Duhul Meu, ei tot Îmi ofensează Duhul. Cuvintele Mele dezvăluie fețele hidoase ale tuturor oamenilor, precum și cele mai ascunse gânduri ale lor și îi fac pe toți cei de pe pământ să se prăbușească în toiul cercetării Mele.” De aici este evident că, deși cerințele lui Dumnezeu pentru omenire nu sunt foarte pretențioase, oamenii tot nu sunt capabili să îndure cercetarea Duhului lui Dumnezeu. „Totuși, în ciuda faptului că se prăbușesc, inimile lor nu îndrăznesc să se îndepărteze prea mult de Mine. Printre ființele create, cine nu ajunge, ca rezultat al faptelor Mele, să Mă iubească?” Aceasta indică și mai mult înțelepciunea și atotputernicia totală a lui Dumnezeu și, astfel, dezvăluie tot ceea ce gândeau oamenii lui Dumnezeu, când erau în postura de făcători de servicii: după un „târg” care a sfârșit în eșec, „sutele de mii” sau „milioanele” din capetele lor au devenit zero. Totuși, din cauza decretelor administrative ale lui Dumnezeu și din cauza măreției și mâniei lui Dumnezeu – chiar dacă ei își țineau capetele plecate de tristețe – ei tot L-au slujit pe Dumnezeu cu o mentalitate negativă, iar toate practicile lor din trecut au devenit doar vorbe goale și au fost complet uitate. În schimb, ca să se mai distreze, pentru a-și petrece sau a-și irosi timpul, ei au făcut, după voia lor, lucruri care i-au făcut fericiți pe ei și pe toți ceilalți… Aceasta era ceea ce se întâmpla, de fapt, printre oameni. Astfel, Dumnezeu Se deschide față de omenire și spune: „Cine nu tânjește după Mine, ca rezultat al cuvintelor Mele? În cine anume nu se nasc sentimente de atașament ca rezultat al iubirii Mele?” Ca să fiu sincer, toți oamenii sunt dispuși să accepte cuvintele lui Dumnezeu și nu există niciunul printre ei căruia să nu-i placă să citească cuvintele lui Dumnezeu; doar că ei nu sunt capabili să pună cuvintele lui Dumnezeu în practică, căci sunt împiedicați de natura lor. După citirea cuvintelor lui Dumnezeu, mulți oameni nu pot suporta să stea departe de ele, iar iubirea lor de Dumnezeu crește în interiorul lor. Astfel, Dumnezeu îl blestemă încă o dată pe Satana, scoțându-i la iveală, încă o dată, fața urâtă. „Această epocă în care Satana își face de cap și este îngrozitor de tiranic” este, de asemenea, chiar epoca în care Dumnezeu Își începe marea lucrare oficială pe pământ. În continuare, El începe lucrarea de a anihila lumea. Cu alte cuvinte, cu cât Satana se dezlănțuie mai mult, cu atât mai repede va sosi ziua lui Dumnezeu. Astfel, cu cât mai mult vorbește Dumnezeu despre imoralitatea Satanei, cu atât se apropie mai mult ziua în care Dumnezeu va anihila lumea. Aceasta este proclamația lui Dumnezeu pentru Satana.

De ce a spus Dumnezeu, în repetate rânduri: „[…] mai mult, pe la spatele Meu, se angajează în acele aranjamente murdare «lăudabile». Crezi că trupul, cu care Mă îmbrac, nu-ți cunoaște acțiunile, comportamentul și cuvintele?” El nu a spus astfel de cuvinte doar o dată sau de două ori. De ce oare? Odată ce oamenii au fost consolați de Dumnezeu și sunt conștienți de suferința lui Dumnezeu pentru umanitate, devine ușor pentru ei să uite trecutul, în timp ce se zbat să înainteze. Cu toate acestea, Dumnezeu nu este deloc tolerant față de oameni: El continuă să le ia gândurile în vizor. Astfel, El le spune oamenilor, de repetate ori, să se cunoască pe ei înșiși, să-și înceteze desfrânarea, să nu se mai angajeze în asemenea aranjamente murdare „lăudabile” și să nu Îl mai înșele niciodată pe Dumnezeu în trup. Deși natura oamenilor nu se schimbă, există un beneficiu în a le aduce aminte de câteva ori. După aceasta, Dumnezeu vorbește dintr-o perspectivă umană, pentru a dezvălui tainele din inimile lor: „Timp de mulți ani am îndurat vântul și ploaia și, de asemenea, am experimentat amărăciunea lumii omenești; totuși, la o cercetare mai atentă, nicio cantitate de suferință nu poate face umanitatea în trup să își piardă speranța în Mine și, cu atât mai puțin, nu poate vreo dulceață să îi facă pe oamenii în trup să devină reci, dezamăgiți sau nepăsători față de Mine. Oare iubirea lor pentru Mine chiar se limitează fie la o lipsă de suferință, fie la o lipsă de dulceață?” „Totul sub soare este gol” – aceste cuvinte, într-adevăr, au un înțeles intrinsec. Astfel, Dumnezeu spune că nimic nu îi poate face pe oameni să-și piardă speranța în El sau să devină reci față de El. Dacă oamenii nu Îl iubesc pe Dumnezeu, atunci ei ar putea, la fel de bine, să fie morți; dacă nu Îl iubesc pe Dumnezeu, atunci suferința lor este în van, iar fericirea de care se bucură este goală și este adăugată la păcatele lor. Deoarece nicio singură persoană nu Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu, prin urmare, El spune: „Oare iubirea lor pentru Mine chiar se limitează fie la o lipsă de suferință, fie la o lipsă de dulceață?” În lumea omenirii, cum ar putea cineva să existe fără suferință sau dulceață? Iar și iar, Dumnezeu spune: „Niciun singur om nu a văzut vreodată, cu adevărat, fața Mea și nu a auzit, cu adevărat, glasul Meu, căci oamenii nu Mă cunosc cu adevărat”. Dumnezeu spune că oamenii nu Îl cunosc cu adevărat, totuși, de ce le cere oamenilor să Îl cunoască? Nu este aceasta o contradicție? Fiecare dintre cuvintele lui Dumnezeu are un anumit țel. Deoarece oamenii au devenit amorțiți, Dumnezeu aplică principiul de a face 100% din lucrarea Sa prin oameni, pentru a avea, în final, 0,1 la sută din inima fiecăruia dintre ei. Aceasta este metoda prin care lucrează Dumnezeu și Dumnezeu trebuie să acționeze ca atare pentru a-Și atinge țelurile. Aceasta este exact înțelepciunea cuvintelor lui Dumnezeu. Ați priceput aceasta?

Dumnezeu spune: „Când vă dezvălui direct tainele Mele și fac clare intențiile Mele în trup, voi nu observați; ascultați sunetele, dar nu înțelegeți semnificația lor. Sunt copleșit de tristețe. Deși sunt în trup, nu sunt capabil să fac lucrarea de slujire a trupului.” Într-o privință, aceste cuvinte îi fac pe oameni, din cauza amorțelii lor, să ia inițiativa de a coopera cu Dumnezeu; în altă privință, Dumnezeu dezvăluie adevărata față a divinității Sale în trupul întrupat. Deoarece oamenii sunt prea mici de statură, revelarea divinității în timpul perioadei în care Dumnezeu este în trup vine doar în conformitate cu abilitatea lor de a o accepta. În timpul acestei etape a lucrării, majoritatea oamenilor rămân complet incapabili de o accepta, ceea ce arată, în mod suficient, cât de nereceptivi sunt. Prin urmare, în timpul acestei lucrări, divinitatea nu își îndeplinește toată funcția sa originară; îndeplinește doar o mică parte a acesteia. Aceasta arată că, în lucrarea viitoare, divinitatea va fi dezvăluită gradual, conform stării recuperării omenirii. Totuși, divinitatea nu crește gradual; mai degrabă, este ceea ce are în esență Dumnezeul întrupat și nu este precum statura oamenilor.

Au existat un țel și o semnificație a creării oamenilor de către Dumnezeu, motiv pentru care Dumnezeu a spus: „Dacă toată omenirea ar fi distrusă de mânia Mea, care ar fi însemnătatea faptului că Eu am creat cerurile și pământul?” După ce oamenii au fost corupți, Dumnezeu a plănuit să câștige o parte a lor pentru desfătarea Sa; nu a plănuit ca toți oamenii să fie distruși, nici să fie șterși de pe fața pământului la cea mai mică încălcarea a decretelor administrative ale lui Dumnezeu. Aceasta nu este intenția lui Dumnezeu; așa cum a spus Dumnezeu, așa ceva nu ar avea niciun sens. Este exact din cauza acestei „lipse de semnificație” faptul că înțelepciunea lui Dumnezeu este arătată în mod clar. Nu există oare o semnificație și mai mare în vorbirea și lucrarea lui Dumnezeu prin multe mijloace, pentru a mustra, judeca și a-i atinge pe toți oamenii, în cele din urmă alegându-i doar pe cei care Îl iubesc cu adevărat? Exact în această manieră sunt revelate faptele lui Dumnezeu și, astfel, crearea oamenilor devine și mai însemnată. În acest fel, majoritatea cuvintelor lui Dumnezeu sunt spuse doar pentru a trece pe lângă ele; aceasta este pentru a atinge un țel și exact aceasta este realitatea unei părți a cuvintelor Sale.