Cei care nu au inimi cu frică de Dumnezeu nu se vor schimba, indiferent de cât timp cred în El. Numai cei care se tem de Dumnezeu pot obține lucrarea Duhului Sfânt și pot păși pe calea mântuirii. Cât este de crucial ca omul să aibă o inimă cu frică de Dumnezeu! De ce unii oameni nu ajung niciodată să se cunoască pe ei înșiși? Pentru că nu au inimi cu frică de Dumnezeu. De ce unii oameni nu sunt niciodată capabili să obțină lucrarea Duhului Sfânt? Pentru că nu au inimi cu frică de Dumnezeu. Numai cei care au inimi cu frică de Dumnezeu sunt capabili să reflecteze adesea la ei înșiși și să ajungă să se cunoască; le este mereu frică să nu facă erori sau să meargă pe drumul greșit. Când li se întâmplă lucruri care le cer să facă alegeri, ei preferă să jignească omul decât să-L ofenseze pe Dumnezeu și mai degrabă ar suferi persecuții decât să se îndepărteze de Dumnezeu sau să-L trădeze. Iov a fost un om care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău și a primit aprobarea lui Dumnezeu.

Așadar, de unde ar trebui să înceapă experiența ta, dacă ai dobândi mântuirea în credința ta în Dumnezeu? Trebuie să începi prin a accepta judecata și mustrarea lui Dumnezeu, a dobândi o adevărată cunoaștere despre tine însuți și a te căi cu adevărat – asta înseamnă să pășești pe calea mântuirii. Oamenilor nu le este ușor să se cunoască pe ei înșiși; le este și mai greu să-și cunoască propria fire și esență coruptă, să știe cât de mici și neînsemnați sunt înaintea lui Dumnezeu, înaintea Creatorului. Dacă oamenii nu își pot cunoaște firile corupte sau care este esența lor coruptă, vor ști atunci ce fel de relație au cu Dumnezeu, măsura lor în fața lui Dumnezeu sau dacă El îi place? (Nu vor ști.) Așadar, ce au obținut după toți acești ani de credință în Dumnezeu? Au obținut ei adevărul? Au pășit pe calea mântuirii? Dacă, după ce au ajuns să creadă în Dumnezeu, ei mănâncă și beau cuvintele Lui, trăiesc o viață bisericească și își realizează datoria, înseamnă asta că au o relație cu Dumnezeu? Ce poate să facă o persoană, ce ar trebui să urmărească, în ce poziție ar trebui să stea și cum ar trebui să-și aleagă calea pentru a avea o relație cu Creatorul? Știți? Nu puteți răspunde. Se pare că vă lipsesc prea multe, ceea ce înseamnă că nu vă concentrați asupra căutării adevărului sau a părtășiei despre adevăr în multe lucruri pe care nu le înțelegeți, așa că viața voastră bisericească este deficitară în detalii, iar rezultatele acestui lucru nu au cum să fie foarte bune. Aveți pe buze termenii și zicalele spirituale care sunt rostite adesea în credința în Dumnezeu, însă nu le luați în serios, nici nu vă întoarceți la propriul duh și nu vă liniștiți inima pentru a cugeta: „Ce înseamnă aceste cuvinte pe care le-a spus Dumnezeu? Cum să le aplic în viața mea reală? Cum să fac aceste cuvinte concrete – cum să le transform în realitate? Ce pot să fac pentru ca aceste cuvinte să nu se oprească la doctrină și teorie, ci să devină o parte a vieții mele, să devină direcția în care merg? Cum trebuie să mă comport astfel încât cuvintele lui Dumnezeu să devină o parte a vieții mele?” Dacă puteți cugeta la astfel de lucruri, veți fi capabili să deduceți multe detalii. Dar, în general, nu cugetați niciodată la astfel de lucruri, așa că, pentru majoritatea adevărurilor despre care se vorbește în mod obișnuit, vă opriți la o înțelegere literală. Dacă oamenii se opresc la o înțelegere literală, ce vor putea ceilalți să vadă la ei? Oamenii predică adesea despre teorii spirituale, terminologie spirituală și zicale spirituale, dar, în viețile lor, nu puteți vedea realitatea în care ei pun cuvintele lui Dumnezeu în practică sau au experiența cuvintelor lui Dumnezeu. Astăzi, vă confruntați cu o problemă foarte amplă. Ce problemă este aceasta? Problema este că, întrucât sunteți capabili să predicați puțină doctrină și să înțelegeți anumite zicale spirituale și puteți vorbi puțin despre experiențele voastre de a vă cunoaște pe voi înșivă, credeți că înțelegeți adevărul, că ați atins un anumit nivel în credința voastră în Dumnezeu, că sunteți mai presus decât majoritatea oamenilor, dar, de fapt, nu ați intrat în adevărul-realitate și, fără oameni care să vă susțină și să vă aprovizioneze, fără oameni care să aibă părtășie despre adevăr cu voi și să vă îndrume, ați ajunge într-un punct mort și ați deveni desfrânați. Sunteți incapabili să preluați lucrarea de a fi mărturie pentru Dumnezeu, nu sunteți capabili să duceți la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu și totuși, în sinea voastră, tot aveți o părere bună despre voi, credeți că înțelegeți mai multe decât majoritatea oamenilor – dar, de fapt, vă lipsește statura, nu ați intrat în adevărul-realitate și ați devenit aroganți doar prin faptul că puteți înțelege câteva cuvinte și doctrine. De îndată ce oamenii intră în acest tip de stare, când cred că au dobândit deja adevărul și devin mulțumiți de sine, în ce fel de pericol se află? Dacă va apărea într-adevăr un conducător fals sau un antihrist iscusit la vorbă, veți fi, fără îndoială, induși în eroare și veți începe să-l urmați. Acest lucru este periculos, nu-i așa? Sunteți predispuși să fiți aroganți, neprihăniți de sine și mulțumiți de sine – în acest caz, nu vă veți îndepărta de Dumnezeu? Nu Îl veți trăda pe Dumnezeu și veți merge pe propriul drum? Nu aveți adevărul-realitate și sunteți incapabili să mărturisiți pentru Dumnezeu; nu puteți decât să mărturisiți pentru voi înșivă și să vă făliți, deci nu sunteți în pericol? În plus, dacă sunteți împotmoliți în această circumstanță, ce firi corupte veți dezvălui? În primul rând, veți dezvălui o fire arogantă și neprihănită de sine; acest lucru este de la sine înțeles. De asemenea, oare nu o să vă folosiți de propria poziție pentru a vă impune și nu o să vă mândriți cu vechimea voastră? Nu o să le dați oamenilor lecții de sus? Dacă dezvăluiți aceste firi corupte, nu o să vă deteste Dumnezeu? Dacă cineva este deosebit de arogant și neprihănit de sine și nu se examinează, atunci nu e posibil ca Dumnezeu să-l disprețuiască și să-l respingă? Este chiar foarte posibil. De exemplu: s-ar putea să vă fi îndeplinit îndatoririle de câțiva ani, dar nu a existat niciun progres vizibil cu privire la intrarea voastră în viață, înțelegeți doar câteva doctrine superficiale și nu aveți cunoștințe adevărate despre firea și esența lui Dumnezeu, nici vreun progres major demn de menționat – dacă aceasta este statura voastră astăzi, ce veți fi pasibili să faceți? Ce dezvăluiri de corupție veți exterioriza? (Aroganță și îngâmfare.) Aroganța și îngâmfarea voastră se vor intensifica sau vor rămâne neschimbate? (Se vor intensifica.) De ce se vor intensifica? (Pentru că ne vom crede extrem de calificați.) Și pe ce bază judecă oamenii nivelul propriilor calificări? Pe cât de mulți ani au îndeplinit o anumită datorie, pe câtă experiență au acumulat, nu-i așa? Și, în acest caz, nu veți începe treptat să gândiți prin prisma vechimii? De exemplu, un anumit frate a crezut în Dumnezeu vreme de mulți ani și a îndeplinit o datorie de mult timp, așa că el este cel mai calificat să vorbească; o anumită soră nu este aici de mult timp și, cu toate că are un oarecare calibru, nu are experiență în îndeplinirea acestei datorii și nu crede de multă vreme în Dumnezeu, este, drept urmare, cea mai puțin calificată să vorbească. Persoana cea mai în măsură să vorbească se gândește în sinea ei: „Din moment ce am vechime, asta înseamnă că îndeplinirea datoriei mele se ridică la nivelul standardului, iar căutarea mea a atins apogeul și nu există nimic pentru care ar trebui să mă străduiesc sau în care ar trebui să intru. Mi-am îndeplinit bine această datorie, am terminat mai mult sau mai puțin această lucrare, Dumnezeu ar trebui să fie mulțumit.” Și, în acest fel, începe să devină mulțumită de sine. Indică asta faptul că a intrat în adevărul-realitate? A încetat să facă progrese. Ea încă nu a dobândit adevărul sau viața și, totuși, se consideră extrem de calificată, vorbește prin prisma vechimii și așteaptă răsplata lui Dumnezeu. Nu este aceasta dezvăluirea unei firi arogante? Când oamenii nu sunt „extrem de calificați”, știu să fie precauți, își amintesc să nu facă greșeli; odată ce se cred extrem de calificați, devin aroganți și încep să aibă o părere grozavă despre ei înșiși și sunt predispuși să fie mulțumiți de sine. În astfel de momente, nu sunt ei pasibili să ceară recompense și o coroană de la Dumnezeu, așa cum a făcut Pavel? (Ba da.) Care este relația dintre om și Dumnezeu? Aceasta nu este relația dintre Creator și ființele create. Nu este nimic altceva decât o relație tranzacțională. Și atunci când așa stau lucrurile, oamenii nu au nicio relație cu Dumnezeu și, probabil, Dumnezeu Își va ascunde fața de ei – ceea ce reprezintă un semn periculos.

Unii oameni Îl lasă deoparte pe Dumnezeu, controlându-i ei înșiși pe aleșii Lui, transformând cadrul în care oamenii își fac datoria într-o împărăție independentă a antihriștilor; ei transformă bisericile care Îl slujesc și Îl venerează pe Dumnezeu în organizații religioase. Au intrat acești oameni în adevăr și viață? Îl urmează, Îl slujesc acești oameni pe Dumnezeu sau mărturisesc despre El? Categoric nu. Își fac ei datoria? (Nu.) Așadar, ce fac? Nu sunt ei implicați în operațiunile și afacerile omului? Indiferent cât de bine te implici în operațiunile și afacerile omului, dacă Dumnezeu nu e în inima ta și dacă nu urmărești adevărul, atunci nu înseamnă asta că nu ai nicio relație cu Dumnezeu? Nu e acesta un lucru groaznic? Când cineva crede în Dumnezeu și Îl urmează, lucrul cel mai de temut este să se îndepărteze de cuvintele lui Dumnezeu și de adevăr pentru a se implica în operațiuni și afaceri omenești. A face asta înseamnă a se abate de la calea corectă, urmând propriul drum. Să spunem, de exemplu, că o biserică alege un conducător. Acest conducător știe doar cum să predice cuvintele și doctrinele și se concentrează doar asupra propriului prestigiu și statut. Nu face nicio lucrare practică. Cu toate acestea, îl auziți predicând cuvintele și doctrinele bine și în acord cu adevărul, iar tot ceea ce spune este corect, așa că îl admirați foarte mult și simțiți că e un conducător bun. Îl ascultați si vă supuneți lui în toate lucrurile și, într-un final, îl urmați, ascultând de el complet. Nu sunteți atunci induși în eroare și controlați de un conducător fals? Și nu a devenit acea biserică un grup religios cu un conducător fals în frunte? Membrii unui grup religios cu un conducător fals în frunte pot părea că își îndeplinesc îndatoririle, dar și le îndeplinesc ei cu adevărat? Îl slujesc ei cu adevărat pe Dumnezeu? (Nu.) Dacă acei oameni nu-L slujesc pe Dumnezeu și nu-și îndeplinesc îndatoririle, au ei o relație cu Dumnezeu? O bandă care nu are nicio relație cu Dumnezeu crede în El? Spuneți-Mi, adepții unui conducător fals sau oamenii de sub controlul unui antihrist au lucrarea Duhului Sfânt? Sigur că nu. Și de ce nu au lucrarea Duhului Sfânt? Pentru că s-au abătut de la cuvintele lui Dumnezeu, nu I se supun și nu Îl venerează, ci dau ascultare păstorilor falși și antihriștilor – Dumnezeu îi disprețuiește și îi respinge și nu mai lucrează asupra lor. Ei s-au abătut de la cuvintele lui Dumnezeu, au fost disprețuiți și respinși de El și au pierdut lucrarea Duhului Sfânt. Deci, pot fi ei mântuiți de Dumnezeu? (Nu.) Nu pot, iar asta înseamnă necaz. Prin urmare, oricât de mulți oameni sunt într-o biserică realizându-și îndatoririle, dacă pot fi mântuiți depinde, în mod crucial, de faptul dacă Îl urmează cu adevărat pe Hristos sau o persoană, dacă experimentează cu adevărat lucrarea lui Dumnezeu și urmăresc adevărul sau se implică în activități religioase, în operațiuni omenești și afaceri omenești. Depinde, în mod crucial, de faptul dacă pot accepta și urmări adevărul și dacă pot căuta adevărul pentru a rezolva probleme atunci când le descoperă. Acestea sunt lucrurile de importanță crucială. Ce anume urmăresc oamenii cu adevărat și pe ce drum umblă, dacă ei chiar acceptă adevărul sau îl abandonează, dacă I se supun lui Dumnezeu sau I se împotrivesc – Dumnezeu scrutează permanent toate aceste lucruri. Fiecare biserică și fiecare individ este observat de Dumnezeu. Oricât de mulți oameni își îndeplinesc datoria sau Îl urmează pe Dumnezeu într-o biserică, în clipa în care se îndepărtează de cuvintele lui Dumnezeu, în clipa în care pierd lucrarea Duhului Sfânt, ei încetează să experimenteze lucrarea lui Dumnezeu și, astfel, ei – și datoria pe care o îndeplinesc – n-au legătură cu lucrarea lui Dumnezeu și nu participă la ea, caz în care această biserică a devenit un grup religios. Spuneți-Mi, care sunt consecințele odată ce o biserică devine un grup religios? Nu ați spune că acești oameni sunt într-un mare pericol? Ei nu caută niciodată adevărul când înfruntă probleme și nu acționează conform adevărurilor-principii, ci sunt supuși rânduielilor și manipulărilor ființelor umane. Ba chiar există mulți care, în timp ce-și îndeplinesc datoria, nu se roagă și nu caută niciodată adevărurile-principii; ei doar îi întreabă pe alții și fac precum spun aceștia, acționând la indiciile celorlalți. Orice le spun alți oameni să facă, ei aceea fac. Ei simt că a se ruga la Dumnezeu în legătură cu problemele lor și a căuta adevărul este un lucru vag și dificil, prin urmare caută o soluție simplă, ușoară. Li se pare că a se baza pe ceilalți și a face ceea ce spun ceilalți este ușor și cel mai rezonabil și astfel, ei fac pur și simplu ceea ce le spun alți oameni, întrebându-i pe ceilalți și făcând toate lucrurile așa cum spun aceștia. Drept urmare, chiar și după ce au crezut timp de mulți ani, atunci când au întâmpinat o problemă, nu au venit nici măcar o singură dată înaintea lui Dumnezeu, rugându-se și căutând dorințele Lui și adevărul, iar apoi dobândind o înțelegere a adevărului și acționând și comportându-se conform intențiilor lui Dumnezeu – nu au avut niciodată o astfel de experiență. Astfel de oameni practică într-adevăr credința în Dumnezeu? Mă întreb: de ce unii oameni, odată ce au intrat într-un grup religios, sunt atât de predispuși să treacă de la a crede în Dumnezeu la a crede într-o persoană, de la a-L urma pe Dumnezeu la a urma o persoană? De ce se schimbă atât de repede? De ce, după ce au crezut în Dumnezeu atâția ani, încă ar asculta și ar urma o persoană în toate lucrurile? Atât de mulți ani de credință și totuși niciodată nu a existat cu adevărat un loc pentru Dumnezeu în inimile lor. Din tot ceea ce fac ei, nimic nu are niciodată ceva de-a face cu Dumnezeu sau cuvintele Sale. Vorbele, acțiunile, viața lor, relațiile cu ceilalți, gestionarea problemelor, chiar și realizarea datoriei lor și slujirea lui Dumnezeu, precum și toate acțiunile și faptele lor, toate comportamentele lor și chiar fiecare gând și idee pe care o exteriorizează – nimic din acestea nu are ceva de-a face cu credința în Dumnezeu sau cuvintele Sale. Este o astfel de persoană un credincios sincer în Dumnezeu? Poate numărul de ani în care cineva a crezut în Dumnezeu să determine statura acelei persoane? Poate să dovedească dacă relația sa cu Dumnezeu este normală? Categoric nu. Ceea ce este crucial pentru a vedea dacă o persoană crede sincer în Dumnezeu este a cerceta dacă poate accepta cuvintele lui Dumnezeu în inima sa și dacă poate să trăiască în mijlocul cuvintelor Lui și să-I experimenteze lucrarea.

Cugetă la asta: dacă, în timp ce crezi în Dumnezeu, doar te implici în ritualuri religioase și respecți unele reglementări; dacă, în timp ce îți realizezi datoria și acționezi, doar faci lucrurile mecanic, fără să te concentrezi asupra adevărurilor-principii; dacă, în timp ce ai părtășie despre adevăr, doar vorbești despre cuvinte și doctrine, dar nu ai cunoaștere practică; dacă, în timp ce răspândești Evanghelia și ești mărturie, cuvintele părtășiei tale sunt superficiale; dacă, pentru a-i aproviziona și sprijini pe oameni, doar rostești cuvinte spirituale și doctrine, poți obține rezultate? Dacă urmărești doar spiritualitatea exterioară atunci când crezi în Dumnezeu, este o astfel de credință precum a ta o experimentare a lucrării lui Dumnezeu? Poți obține adevărul în timp ce îți realizezi datoria în acest fel? E asta credință adevărată în Dumnezeu? (Nu.) Ce este adevărata credință în Dumnezeu, de fapt? Poate că L-ați urmat pe Dumnezeu mulți ani, ați citit multe dintre cuvintele Lui, ați ascultat mai mult decât câteva predici și ați înțeles multe doctrine – și, desigur, unii dintre voi ați intrat parțial în adevărul-realitate, dar ați îndrăzni să spuneți că ați atins deja statura mântuirii? Puteți fi siguri că nu veți fi din nou induși în eroare și luați prizonieri de Satana? Puteți fi siguri că nu veți venera și urma din nou omul? Puteți să vă asigurați că Îl veți urma pe Dumnezeu până la capătul drumului, că nu veți da înapoi sub nicio formă, că nu veți crede doar în Dumnezeul ceresc, nedeslușit, așa cum fac oamenii religioși, în loc să-L urmați pe Dumnezeul practic? Poate că Îl urmați pe Dumnezeul întrupat, însă urmăriți voi adevărul? Sunteți capabili să dobândiți adevărată supunere față de Dumnezeu și cunoaștere de Dumnezeu? Nu sunteți încă în pericol de a-L trăda pe Dumnezeu? Ar trebui să chibzuiți la toate aceste lucruri. Astăzi, care dintre mijloacele voastre de credință, puncte de vedere și stări sunt similare sau seamănă cu cele ale credincioșilor din creștinism? În ce anume împărtășiți aceeași stare? Dacă cineva care crede în Dumnezeu aderă la adevăr ca și cum ar fi un set de reglementări, nu tinde credința sa să devină o implicare în ritualul religios? (Ba da.) Respectarea ritualurilor religioase chiar nu este cu nimic diferită de creștinism – cei care fac acest lucru sunt pur și simplu mai avansați și au progresat mai mult în ceea ce privește învățămintele și teoria și sunt puțin mai presus și mai avansați în credința lor. Asta e tot. În cazul în care credința în Dumnezeu se transformă în credință religioasă, într-un studiu de teologie, într-un set de reglementări sau ritualuri, nu s-a transformat atunci în creștinism? Există o diferență între învățăturile noi și cele vechi, dar, dacă tot ce faci este să înțelegi adevărul ca doctrină și nu știi cum să practici adevărul, cu atât mai puțin cum să experimentezi lucrarea lui Dumnezeu – și dacă, de oricât de mulți ani crezi în Dumnezeu, oricât de multe greutăți înduri, oricât de multe comportamente bune ai, ceea ce ai nu e totuși o înțelegere autentică a adevărului și nu ai dobândit adevărul sau nu ai intrat în adevărul-realitate – atunci modul tău de a crede nu este cel al creștinismului? Nu este aceasta esența creștinismului? (Ba da.) Așadar, care puncte de vedere sau stări din acțiunile voastre sau din realizarea datoriei voastre sunt similare cu cele ale oamenilor din creștinism sau aceleași cu ale lor? (Aderăm la reglementări și ne echipăm cu cuvinte și doctrine.) Aderarea la reglementări, predicarea cuvintelor și doctrinelor, considerarea adevărului drept cuvinte și doctrine – ce altceva? (Ne concentrăm la a lucra, nu la intrarea în viață.) Vă concentrați doar să depuneți efort, nu să câștigați viață sau să intrați în adevărul-realitate – ce altceva? (Ne concentrăm asupra aparenței spiritualității și a comportamentului bun.) Ați spus câte ceva acum, așa că voi rezuma: a urmări aparența unui comportament bun, a încerca din răsputeri să vă învăluiți într-o spoială de spiritualitate și a face lucruri pe care oamenii le consideră corecte în noțiunile și închipuirile lor, lucruri pe care oamenii tind să le susțină – aceasta e o urmărire a unei spiritualități false. O astfel de persoană e un ipocrit care stă cocoțat la pupitrul său pentru a predica cuvintele și doctrinele, care îi instruiește pe ceilalți să facă fapte bune și să fie oameni buni, care se dă drept persoană spirituală. Cu toate acestea, în relațiile cu ceilalți, în gestionarea problemelor și în realizarea datoriei lor, el nu caută niciodată adevărul, ci trăiește după firi satanice. Orice i se întâmplă, merge după propria lor voință, punându-L pe Dumnezeu deoparte. Nu acționează niciodată conform adevărurilor-principii; doar aderă la reglementări. Nu înțelege deloc adevărul și nici nu înțelege intențiile lui Dumnezeu ori standardele cerințelor Sale de la om sau ceea ce va împlini El mântuind omul. Nu cercetează niciodată cu seriozitate aceste detalii ale adevărului și nu se interesează de ele. Tot ceea ce dezvăluie aceste vorbe și comportamente ale omului e de domeniul ipocriziei. După ce am analizat adevăratele stări din inimile unor astfel de oameni, alături de comportamentul lor exterior, putem fi siguri că ei nu au nimic din adevărul-realitate, că sunt într-adevăr farisei ipocriți, că sunt neîncrezători. Dacă o persoană crede în Dumnezeu, dar nu urmărește adevărul, este credința sa autentică? (Nu.) Poate cineva care crede în Dumnezeu de oricât de mulți ani, dar care nu acceptă deloc adevărul, să ajungă să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău? (Nu.) Nu poate realiza asta. Care este, așadar, natura comportamentului acestor oameni? Pe ce fel de cale pot merge? (Pe calea fariseilor.) Cu ce își petrec zilele echipându-se? Nu cu cuvinte și doctrine? Ei își petrec zilele înarmându-se, îmbrăcându-se cu cuvinte și doctrine pentru a semăna mai mult cu fariseii, a părea mai spirituali, mai asemănători oamenilor care Îl slujesc pe Dumnezeu – care este, de fapt, natura tuturor acestor fapte? Închinarea la Dumnezeu? Este o credință sinceră în El? (Nu, nu este.) Așadar, ce fac ei? Îl înșală pe Dumnezeu; ei doar parcurg etapele unui proces. Flutură steagul credinței și săvârșesc rituri religioase, încercând să-L înșele pe Dumnezeu pentru a-și atinge scopul de a fi binecuvântați. Acești oameni nu se închină deloc lui Dumnezeu. În cele din urmă, un astfel de grup de oameni va ajunge precum cei din capele, care, chipurile, Îl slujesc pe Dumnezeu, care, chipurile, cred în El și Îl urmează.

Care este diferența dintre cărturarii și fariseii care au crezut în Dumnezeu în Epoca Legii și pastorii, prezbiterii, părinții și episcopii capelelor creștine și catolice moderne? Cu alte cuvinte, care este diferența dintre a crede în Iahve și a crede în Isus? În afară de numele în care cred ei, care este diferența? La ce au ținut cei care au crezut în Iahve? Care a fost metoda lor de credință? (Ei au respectat legea și poruncile.) Au înțeles ei lucrarea Duhului Sfânt? Au înțeles ei calea de a-și purta crucea? (Nu au înțeles-o.) Știau că Dumnezeu este adevărul, calea și viața? Aveau ei un astfel de concept? Știau mesajele pe care credincioșii în Isus le-au auzit? (Nu le știau.) Cum îi văd cei care cred în Isus? (Erau înapoiați, conservatori și nu au ținut pasul cu lucrarea Duhului Sfânt.) Principalul lucru este că nu au ținut pasul cu lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a spus că Mesia va veni, iar când a venit în trup, a fost numit Isus Hristos. Ei nu L-au acceptat, împotrivindu-I-se cu încăpățânare. Nu au recunoscut că Domnul Isus era Dumnezeu întrupat și L-au răstignit. Au rămas în urmă și au fost eliminați de Epoca Harului. Ei nu cunoșteau mesajele Epocii Harului, cum ar fi răscumpărarea, mântuirea crucii și căința. Nu e asta o diferență? (Ba da.) Deci, despre ce vorbesc cei din Epoca Harului? Care este diferența dintre ei și credincioșii Epocii Legii? Ce altceva știu ei? În primul rând, uitându-ne la citirea Bibliei, ei citeau Vechiul și Noul Testament; uitându-ne la numele lui Dumnezeu în care cred, ei nu se mai referă la Dumnezeu doar ca Iahve, numindu-L în primul rând Isus Hristos. Ce practică ei? Spovedania și căința, îndelunga suferință și smerenia; sunt iubitori, respectă poruncile, își poartă crucea, merg pe calea suferinței crucii și așteaptă cu nerăbdare să se înalțe la cer după moarte. În multe privințe, sunt diferiți de credincioșii în Dumnezeu din Epoca Legii. Ei vorbesc despre lucrarea Duhului Sfânt și despre a fi umpluți de Duhul Sfânt și conduși de El; vorbesc despre rugăciune, despre a acționa în numele Domnului Isus și a răspândi Evanghelia. Lucrurile despre care vorbesc sunt total diferite de cele din Epoca Legii, dar, în cele din urmă, ei primesc aceeași concluzie de la Dumnezeu ca și oamenii de credință evreiască – aparțin și ei unui grup religios. Ce fel de chestiune e aceasta? Acei farisei evrei, conducători ai preoților și cărturari ai Epocii Legii au crezut nominal în Dumnezeu, dar au întors spatele căii Lui și chiar L-au răstignit pe Dumnezeul întrupat. Ar fi putut, atunci, credința lor să fi câștigat aprobarea lui Dumnezeu? (Nu.) Dumnezeu îi desemnase deja drept oameni de credință iudaică, drept membri ai unui grup religios. Dumnezeu îi vede la fel pe cei care cred astăzi în Isus, ca membri ai unui grup religios, prin aceea că El nu îi recunoaște ca membri ai bisericii Sale sau credincioși în El. De ce ar condamna Dumnezeu lumea religioasă în acest fel? Pentru că tuturor membrilor grupurilor religioase, în special conducătorilor de nivel înalt ai diferitelor confesiuni, le lipsește o inimă cu frică de Dumnezeu și ei nici nu sunt adepți ai voii lui Dumnezeu. Toți sunt neîncrezători. Ei nu cred în întrupare, cu atât mai puțin acceptă adevărul. Nu caută, nu se interesează, nu examinează și nu acceptă niciodată lucrarea lui Dumnezeu din zilele de pe urmă sau adevărurile pe care le exprimă El, ci merg direct la condamnarea și hulirea lucrării întrupării lui Dumnezeu din zilele de pe urmă. Din asta, se poate vedea clar că ei pot crede, cu numele, în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu îi recunoaște ca fiind credincioși în El; El spune că sunt răufăcători, că nimic din ceea ce fac ei nu are nici cea mai mică legătură cu lucrarea Sa de mântuire, că sunt non-credincioși care se află în afara cuvintelor Sale. De credeți în Dumnezeu așa cum credeți acum, nu va veni ziua când și voi veți fi reduși la adepți religioși? Credința în Dumnezeu din cadrul religiei nu poate dobândi mântuirea – de ce anume? Dacă nu puteți spune de ce se întâmplă acest lucru, asta arată că nu înțelegeți câtuși de puțin nici adevărul, nici intențiile lui Dumnezeu. Cel mai tragic lucru care se poate întâmpla cu credința în Dumnezeu este să fie redusă la religie și eliminată de către Dumnezeu. E un lucru de neînchipuit pentru om, iar cei care nu înțeleg adevărul nu pot vedea niciodată clar această chestiune. Spuneți-Mi, când o biserică s-a transformat treptat într-o religie în ochii lui Dumnezeu și a devenit o confesiune pe parcursul anilor mulți și îndelungați de la începuturile ei, sunt oamenii din ea obiecte ale mântuirii lui Dumnezeu? Sunt ei membri ai familiei Sale? (Nu.) Nu sunt. Pe ce drum merg acești oameni care, nominal, cred în adevăratul Dumnezeu, însă pe care El îi consideră a fi oameni religioși? Drumul pe care îl parcurg este unul pe care poartă steagul credinței în Dumnezeu, însă nu urmează niciodată calea Lui; este unul pe care cred în El, însă nu Îl venerează, ci chiar se leapădă de El; este unul pe care pretind a crede în Dumnezeu, însă I se împotrivesc, crezând, nominal, în numele lui Dumnezeu, în adevăratul Dumnezeu, dar închinându-se Satanei și diavolilor și implicându-se în operațiuni omenești și întemeind o împărăție independentă, omenească. Acesta e drumul pe care îl parcurg. Privind la drumul pe care îl parcurg, este evident că sunt o grămadă de neîncrezători, o bandă de antihriști, un grup de satane și diavoli care și-au propus în mod explicit să se împotrivească lui Dumnezeu și să-I perturbe lucrarea. Aceasta este esența lumii religioase. Un grup de astfel de oameni are ceva de-a face cu planul de gestionare al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului? (Nu.) Odată ce credincioșii în Dumnezeu, oricât de mulți ar putea fi, au modul lor de credință definit de Dumnezeu drept confesiune sau grup, atunci și ei sunt definiți de Dumnezeu precum cei care nu pot fi mântuiți. De ce spun asta? Un grup fără lucrarea sau îndrumarea lui Dumnezeu, care nu I se supune și nu I se închină deloc, poate crede în mod nominal în Dumnezeu, dar preoții și prezbiterii din religie sunt cei pe care ei îi urmează și de care ascultă, iar preoții și prezbiterii din religie sunt, prin esența lor, satanici și ipocriți. Prin urmare, Satana și diavolii sunt cei pe care îi urmează și de care ascultă acei oameni. În inimile lor, ei practică credința în Dumnezeu, dar, de fapt, sunt manipulați de om, supuși orchestrărilor și stăpânirii omenești. Deci, în termeni esențiali, cei pe care ei îi urmează și de care ascultă sunt Satana și diavolii și forțele răului care se împotrivesc lui Dumnezeu și dușmanii lui Dumnezeu. Ar mântui Dumnezeu o bandă de oameni ca aceasta? (Nu.) De ce nu? Ei bine, sunt astfel de oameni capabili de căință? Nu; nu se vor căi. Ei se implică în operațiuni omenești și afaceri omenești sub steagul credinței în Dumnezeu, opunându-se planului de gestionare al lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, rezultatul final fiind că vor fi disprețuiți și respinși de Dumnezeu. E imposibil ca Dumnezeu să-i mântuiască pe acești oameni; ei sunt incapabili de căință și, deoarece au fost luați de Satana, Dumnezeu îi dă pe mâna acestuia. Cazul în care credința cuiva în Dumnezeu ar putea primi aprobarea Lui depinde de durata în ani a acesteia? Depinde de felul de ritualuri pe care le respectă sau de regulile pe care le susține? Se uită Dumnezeu la practicile umane? Se uită El la numărul lor? (Nu.) Atunci, la ce Se uită El? Când Dumnezeu a ales un grup de oameni, pe ce bază evaluează El dacă pot fi mântuiți, dacă îi va mântui? Pe baza faptului dacă pot accepta adevărul; pe baza drumului pe care îl parcurg. Deși Dumnezeu poate să nu-i fi spus omului atâtea adevăruri în Epoca Harului ca acum și deși acestea nu erau la fel de specifice, El tot a fost capabil atunci să-l desăvârșească pe om și tot mai erau oameni care puteau fi mântuiți. Deci, dacă oamenii din epoca actuală, care au auzit atât de multe adevăruri și care înțeleg intențiile lui Dumnezeu nu pot să-I urmeze calea sau să pornească pe calea mântuirii, care va fi finalul lor până la urmă? Rezultatul lor final va fi același cu al credincioșilor din creștinism și iudaism – ca și ei, nu vor putea fi mântuiți. Aceasta este firea dreaptă a lui Dumnezeu. Nu contează câte predici ai auzit sau cât de multe adevăruri ai înțeles – dacă încă îl urmezi pe om, dacă încă îl urmezi pe Satana și nu ești în stare să urmezi calea lui Dumnezeu în cele din urmă, nici să te temi de El și să te ferești de rău, atunci astfel de oameni sunt cei pe care Dumnezeu îi disprețuiește și îi respinge. Oamenii din religie pot fi în stare să predice o mulțime de cunoștințe biblice și pot înțelege ceva doctrină spirituală, dar nu pot să se supună lucrării lui Dumnezeu, să practice și să experimenteze cuvintele Lui sau să I se închine cu adevărat, nici să se teamă de El și să se ferească de rău. Toți sunt ipocriți, nu oameni care se supun cu adevărat lui Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu, astfel de oameni sunt definiți ca aparținând unei confesiuni, unui grup omenesc, unei bande omenești, ca sălaș al Satanei. În mod colectiv, ei sunt banda Satanei, împărăția antihriștilor, iar Dumnezeu îi disprețuiește și îi respinge întru totul.

În momentul de față, cel mai urgent lucru pe care trebuie să-l faceți este să urmăriți adevărul. În primul rând, nu puteți întârzia în timp ce vă faceți datoria, iar în al doilea, trebuie să vă străduiți grabnic să pășiți în scurt timp pe calea mântuirii și să nu fiți înlăturați de către Dumnezeu. Ce lucru groaznic ar fi! Aceasta e oportunitatea ta finală, trecătoare, când Dumnezeu Își face lucrarea de mântuire în zilele de pe urmă. Dacă Dumnezeu ajunge la o concluzie despre o persoană, spunând că nu I-ai urmat niciodată calea, că nu ai putut niciodată să te temi de El, nici să te ferești de rău, când decide să te părăsească, atunci nu îți va mai face reproșuri și nu te va mai disciplina, nu te va mai emonda, nu te va mai judeca sau mustra – El va renunța întru totul la tine. În acel moment, te vei simți complet liber. Nimeni nu va mai veghea asupra ta. Nimeni nu va interfera cu modul în care crezi în Dumnezeu; nu există niciun reproș, indiferent ce lucruri rele faci. Nu există nici reproș, nici disciplinare dacă, în timp ce îți faci datoria, ești neloial sau cauți doar să-ți satisfaci propriile ambiții și dorințe sau să tulburi și să perturbi lucrarea bisericii. Chiar dacă ai noțiuni despre Dumnezeu în inima ta, nu există nici reproș, nici disciplinare. Fie că te împotrivești sau respingi faptul de a fi emondat, fie că îi judeci sau îi subminezi pe alții la spate ori îi ademenești de partea ta, nu există nici reproș, nici disciplinare. Ce semn e acesta? E un semn bun? Nimeni nu veghează asupra ta, nimeni nu te emondează, iar Dumnezeu nu îți face reproșuri. Totul pare să meargă cum vrei tu și poți să faci tot ce vrei. Acest lucru, în mod foarte evident, nu e un semn bun. Când Dumnezeu vrea să renunțe la tine, nu ți se vor mai face reproșuri, nu vei mai simți disciplinarea, nici nu vei mai simți judecata și mustrarea. Ce implică faptul că Dumnezeu renunță la o persoană? Implică faptul că această persoană nu are un rezultat final, că și-a pierdut șansa la mântuire. Când Dumnezeu renunță la cineva, mai întâi îl face să nu simtă niciun reproș; el este exagerat de mulțumit de sine în fiecare zi și crede că e binecuvântat, așa că se complace cu nonșalanță, devenind degenerat, urmându-și dorințele inimii, făcând tot ce dorește și acționând cum dorește. Oricare ar fi lucrurile depravate pe care vrea să le facă, nu există niciun reproș, nici vreo disciplinare, cu atât mai puțin vreo senzație de neliniște sau sentimentul că nu este totul bine. Cineva care părăsește reproșul și disciplinarea lui Dumnezeu e în pragul pericolului. Pe ce fel de cale ar putea păși în continuare? El începe să devină degenerat, desfrânat, indulgent cu sine, și nu încetează cu faptele rele. Acest lucru e foarte problematic. Din afară, unii oameni par să trăiască destul de confortabil, fără nicio grijă, dar cei care înțeleg adevărul pot vedea că o astfel de persoană este în pericol, că Dumnezeu nu o dorește – Dumnezeu a părăsit-o, iar ea nici măcar nu știe asta! Antihriștii din lumea religioasă își petrec toată ziua judecând cuvintele și lucrarea Dumnezeului întrupat, făcând multe lucruri rele care se împotrivesc lui Dumnezeu. Deși acum nu sunt disciplinați și nu li se face niciun reproș, asta e pentru că Dumnezeu i-a părăsit deja și, în cele din urmă, toți vor suferi o mare pedeapsă, de care niciunul dintre ei nu va scăpa. Din această chestiune, puteți vedea intenția și atitudinea lui Dumnezeu? (Da.) Dacă nu urmăriți adevărul în timp ce Îl urmați pe Dumnezeu acum, ați putea ajunge în același punct ca ei și atunci veți fi în pericol; rezultatul vostru final va fi același ca al lor, asta e sigur. Deci, în acest moment, care e lucrul cel mai presant pe care oamenii ar trebui să-l facă pentru a evita să se scufunde până în punctul în care Dumnezeu i-ar părăsi? (Ar trebui să urmărim adevărul și să ne îndeplinim datoria în mod corespunzător.) În afară de a vă îndeplini datoria în mod corespunzător, trebuie să veniți adesea înaintea lui Dumnezeu, să mâncați și să beți cuvintele Lui și să cugetați asupra lor, să acceptați disciplinarea și îndrumarea Lui și să învățați lecția supunerii – asta e foarte important. Trebuie să fii capabil să te supui tuturor mediilor, oamenilor, evenimentelor și lucrurilor pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru tine, iar când vine vorba de lucruri pe care nu poți să le pricepi îndeajuns, trebuie să te rogi frecvent în timp ce cauți adevărul; numai înțelegând intențiile lui Dumnezeu poți găsi o cale înainte. Trebuie să ai o inimă cu frică de Dumnezeu. Fă ceea ce se cuvine cu grijă și precauție și trăiește înaintea lui Dumnezeu cu o inimă supusă Lui. Liniștește-te adeseori în fața Lui și nu fi depravat. Cel puțin, când ți se întâmplă ceva, mai întâi să te liniștești, apoi să te grăbești să te rogi și, rugându-te, căutând și așteptând, să ajungi să înțelegi intențiile lui Dumnezeu. Nu e aceasta o atitudine de frică de Dumnezeu? Dacă te temi de Dumnezeu și asculți de El în inima ta și ești în stare să te liniștești înaintea Lui și să cauți să Îi pricepi intențiile, atunci, cu acest tip de cooperare și practică, vei fi protejat și nu vei fi ispitit, nici nu vei face vreun lucru care să perturbe sau să tulbure lucrarea bisericii. Caută adevărul în chestiunile pe care nu le poți vedea clar. Nu judeca și nu condamna orbește. În felul acesta, nu vei fi urât de Dumnezeu, nici disprețuit și respins de El. Dacă ai o inimă cu frică de Dumnezeu, îți va fi teamă să nu-L ofensezi și, dacă ți se va întâmpla ceva care te ispitește, vei trăi înaintea lui Dumnezeu cu groază și în frământare și vei tânji să I te supui și să-L mulțumești în toate lucrurile. Doar de îndată ce practici astfel și poți trăi adeseori într-o astfel de stare, liniștindu-te adesea în fața lui Dumnezeu și venind adeseori înaintea Lui, vei putea, fără să-ți dai seama, să te ferești de ispite și de lucrurile rele. Fără o inimă cu frică de Dumnezeu sau cu o inimă care nu este înaintea Lui, există unele rele de care vei fi capabil. Ai o fire coruptă și nu o poți stăpâni, așa că ești capabil de rău. Nu vor fi grave consecințele dacă ar fi să faci un astfel de rău care constituie o perturbare și o tulburare? Cel puțin, vei fi emondat, iar dacă ceea ce ai făcut este grav, Dumnezeu te va disprețui și te va respinge și vei fi exclus din biserică. Totuși, dacă ai o inimă supusă lui Dumnezeu, iar inima ta poate fi adesea liniștită în fața Lui, și dacă te temi de Dumnezeu și ești înspăimântat de El, oare nu vei putea atunci să stai departe de multe lucruri rele? Dacă te temi de Dumnezeu și spui: „Sunt înspăimântat de Dumnezeu; mi-e teamă să nu-L ofensez, să-I perturb lucrarea și să-I provoc dezgustul”, nu reprezintă acest lucru o atitudine normală și o stare normală pe care să le ai? Ce anume va fi dat naștere spaimei tale? Spaima ta va fi izvorât dintr-o inimă cu frică de Dumnezeu. Dacă ai în inimă spaima de Dumnezeu, atunci te vei feri de lucrurile rele și le vei evita când le vei vedea, și astfel vei fi protejat. Poate să se teamă de El cineva care nu are spaima de Dumnezeu în inimă? Poate să se ferească de rău? (Nu.) Oare cei care nu se pot teme de Dumnezeu și nu sunt înspăimântați de El nu sunt oameni îndrăzneți? Pot oamenii îndrăzneți să fie înfrânați? (Nu.) Iar cei care nu pot fi înfrânați nu fac orice le trece prin cap în înflăcărarea momentului? Care sunt lucrurile pe care le fac oamenii când acționează după propria lor voință, după zelul lor, după firea lor coruptă? După cum le vede Dumnezeu, sunt lucruri rele. Așadar, trebuie să vedeți clar că e un lucru bun ca omul să aibă în inimă spaima de Dumnezeu – cu ea, cineva poate ajunge să se teamă de Dumnezeu. Când cineva Îl are pe Dumnezeu în inimă și poate să se teamă de El, va putea atunci să stea departe de lucrurile rele. Astfel de oameni sunt cei care au speranța de a fi mântuiți.

Este ușor pentru un credincios să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău? În realitate, nu e o chestiune ușoară; dacă nu urmărești adevărul, atunci nu-l poți dobândi niciodată. De exemplu, unii oameni spun: „Chiar nu e ușor să crezi în Dumnezeu, și trebuie și să-ți faci datoria, să suferi și să plătești un preț.” Cum te simți când auzi aceste cuvinte? Care e problema cu a spune aceste cuvinte? Dacă nu ai o inimă cu frică de Dumnezeu, atunci ce ai spune? Ai spune: „Exact așa e, mi-am părăsit casa pentru a-mi face datoria mulți ani, mi-e dor de copiii mei și de mama mea și am suferit nu puțin. Dacă nu aș primi binecuvântări, ar fi nedrept!” Există vreo frică de Dumnezeu în aceste cuvinte? (Nu există.) Dacă o persoană nu are frică de Dumnezeu și spune astfel de cuvinte, care este calitatea comportamentului său? Nu este ea în conflict cu Dumnezeu, plângându-se de El? Dacă spune cuvinte de nemulțumire la adresa lui Dumnezeu, atunci crede ea cu adevărat că Dumnezeu este un Dumnezeu drept? Dacă o persoană nu are în inimă spaima de Dumnezeu, dacă nu reușește să se teamă de El, atunci îi este ușor să se ferească de rău? (Nu îi este ușor.) Ea nu reușește să se ferească de rău. Acea persoană spune: „Dacă nu aș primi binecuvântări după ce am renunțat la familia și la cariera mea, ar fi atât de nedrept!” Dacă imediat ai urma spunând: „Exact așa e”, cum ți s-ar părea acele cuvinte? Înseamnă asta să te ferești de rău? Faptul că poți spune „exact așa e” dovedește doar că și tu, ca și cealaltă persoană, te plângi de Dumnezeu. Plângerea a ieșit deja din gura ta pentru a forma răul. Nu numai că nu poți să te ferești de rău, ci ești capabil să rostești plângeri și să faci rău. Deși este un rău mic, tot înseamnă a te plânge de Dumnezeu. Dacă micul rău de astăzi nu este rezolvat, atunci mâine ești în pericol să-L trădezi pe Dumnezeu – iată cât este de îngrozitoare firea coruptă a omului. Vedeți clar această chestiune? Dacă o persoană nu are o inimă cu frică de Dumnezeu, atunci, fie că e vorba despre lucrurile pe care le rostește cu voce tare, fie despre cele pe care le gândește în inima sa, ori despre lucrurile care se revarsă în mod natural din ea, toate sunt rele. Dacă nu ai o inimă cu frică de Dumnezeu, atunci chiar și o mică problemă poate expune pe deplin firile tale corupte, caracterul tău, lucrurile pe care le urmărești și intențiile tale; poate chiar să îți expună nemulțumirea față de Dumnezeu. Cei care nu au o inimă cu frică de Dumnezeu spun ce vor. Ei spun orice gândesc, iar după ce o spun, devine un fapt. Din perspectiva lui Dumnezeu, o astfel de persoană nu se teme de El și nici nu se ferește de lucrurile rele; mai degrabă, se implică în lucruri rele când le vede și devine complicele oamenilor răi. Dacă ai o inimă cu frică de Dumnezeu, dacă ești înspăimântat de El, dacă trăiești în prezența Lui, atunci cum ar trebui să răspunzi la cuvintele unei astfel de persoane? Ce vrea ea să spună prin cuvintele sale? Nu e dispusă să renunțe la binecuvântări. Ea vrea să obțină binecuvântări, dar nu e dispusă să sufere sau să plătească prețul, așa că spune: „Chiar nu e ușor să crezi în Dumnezeu.” Nu are ea un sentiment de nemulțumire? Aceste cuvinte conțin un sentiment de nemulțumire; această persoană e supărată pe Dumnezeu, se plânge și crede că cerințele lui Dumnezeu de la oameni sunt prea mari; crede că Dumnezeu vrea ca ea să plătească un preț prea mare pentru micile binecuvântări pe care i le dă; crede că Dumnezeu nu ar trebui să acționeze în acest fel, că El nu are dragoste pentru om, că nu are cu adevărat milă pentru om, că El îl chinuie; ea crede că nu e ușor pentru o persoană să schimbe suferința cu binecuvântarea – nu asta dă de înțeles? (Ba da.) Așadar, cum ar trebui să-i răspunzi? Ascultați acest răspuns, vedeți dacă îl considerați corect. Ar trebui să spui: „La ce se reduce mica noastră suferință? Vezi cât de mult a suferit Dumnezeu. Pentru a mântui omenirea, Dumnezeu S-a pogorât pe pământ din ceruri și S-a întrupat cu smerenie și în taină printre oameni și a suferit o mare umilință; pentru a mântui omenirea, El Și-a jertfit chiar și viața. Suferința lui Dumnezeu depășește cu mult puținul pe care l-am suferit noi. Suferința noastră nu înseamnă nimic. Mai mult, noi ar trebui să suferim; nu este suferința noastră pentru ca să putem fi binecuvântați?” Ce crezi? La suprafață, pare corect, iar din punct de vedere doctrinar, nu există greșeli, dar există o mărturie aici? (Nu.) Nu există mărturie. Asta înseamnă doar a rosti grăbit doctrina în public, pentru a impulsiona pe cineva. Poate acest lucru să rezolve vreo problemă? Dacă dorești să rezolvi problemele, cum ar trebui să ai părtășie cu ei? Dacă ai auzi aceste cuvinte de plângere, cum te-ai simți în inima ta? Ai simți că, în timp ce și-au făcut datoria pe când credeau în Dumnezeu, nu au suferit cu o inimă deosebit de dornică, dar, după ce chibzuiești o clipă, te vei gândi: „Dacă nu sunt dornici, lasă-i să nu fie dornici. Ce legătură are asta cu mine? Dacă se plâng de Dumnezeu, nu se plâng la adresa mea și asta nu implică profitul meu. E relația lor personală cu Dumnezeu, așa că ar trebui să se ocupe ei înșiși de ea. Ce are asta de-a face cu mine?” A-i trata în acest fel pare a fi de bun simț și nu este greșit, dar, drept cineva care are o inimă cu frică de Dumnezeu, atunci când ți se întâmplă asta, trebuie mai întâi să te gândești: „Această persoană crede în Dumnezeu și tot se plânge la adresa Lui, și răstălmăcește faptele în timp ce vorbește. Acest tip de persoană nu poate accepta vreodată adevărul. Să fii mântuit e un lucru mare, deci este bine dacă nu suferă deloc? Mai mult, de ce suferă oamenii? Nu din cauza firilor lor corupte? Dumnezeu are intenții bune în a le permite oamenilor să sufere. Este în beneficiul oamenilor, îi desăvârșește și îi întărește; dacă oamenii nu suferă, nu pot să-și învețe lecțiile, nici nu pot obține adevărul și nici nu pot fi în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu. A suferi puțin reprezintă milă și har din partea lui Dumnezeu; reprezintă dragostea lui Dumnezeu pentru omenire. Aceasta este mântuirea! Cum pot să vorbească în acest fel? Trebuie să am părtășie cu ei. Nu pot să le permit să Îl înțeleagă greșit pe Dumnezeu și să se plângă de El, nu pot să le permit să meargă peste tot și să răspândească aceste cuvinte pentru a-i influența pe alții. În această chestiune, trebuie să vorbesc în numele lui Dumnezeu. Trebuie să-i ajut să-și rezolve neînțelegerile despre Dumnezeu și să-i ajut să înțeleagă corect credința în Dumnezeu. Dacă ei Îl înțeleg greșit pe Dumnezeu în acest fel, nu Îl tratează nedrept? Dragostea și mântuirea lui Dumnezeu pentru om sunt atât de mari! Cum au putut să gândească astfel?” Dacă gândești în acest fel, nu înseamnă asta că ai o inimă cu frică de Dumnezeu? (Ba da.) Cât despre chestiunea fricii de Dumnezeu, nu doar că spui cuvintele corecte; mai degrabă, ai în tine o inimă cu frică de Dumnezeu, ești capabil să dobândești supunerea față de El, nu te răzvrătești și nu te plângi deloc. Astfel, devii cineva care se teme de Dumnezeu. Când vine vorba de a se teme de Dumnezeu, ai obținut adevărul. Nu strigi pur și simplu un slogan, ești capabil să depui mărturie pentru Dumnezeu și să rămâi ferm în mărturia ta despre El. Cu această cunoaștere, ce ar trebui să îi spui persoanei respective? Ar trebui să spui: „Dumnezeu depune mult efort și multă grijă pentru mântuirea omului. Cei care nu au o inimă cu frică de Dumnezeu se plâng adesea la adresa Lui și I se împotrivesc și nu arată deloc considerație față de intențiile Lui. Dacă suferă puțin sau dacă nu văd binecuvântările lui Dumnezeu, atunci se plâng, inimile lor se răzvrătesc, iar ei devin negativi și contradictorii. Asta dovedește că e natural ca oamenii cu firi corupte să se împotrivească adesea lui Dumnezeu și că natura umană este ostilă lui Dumnezeu. Când oamenii plătesc un preț mic, renunță la foarte puține și se sacrifică foarte puțin în îndeplinirea îndatoririlor lor, fac asta pentru a putea obține mântuirea – nu o fac pentru Dumnezeu. Tu suferi din cauza firii tale corupte. Dacă vrei să obții adevărul, trebuie să suferi puțin. Ca să o spun într-un mod mai puțin plăcut, oamenii merită să sufere; Dumnezeu nu îți dă suferință, nici nu te face să suferi. Dacă ai o fire răzvrătită, poți evita suferința? Firea ta coruptă e cea care te face să suferi – nu are nimic de-a face cu Dumnezeu. Dacă tu chiar ai înțelege adevărul și ai fi supus lui Dumnezeu în toate lucrurile, atunci ai mai da naștere negativității? Te-ai mai plânge de Dumnezeu? Ai mai suferi aceste lucruri? Deci, indiferent ce suferă oamenii, este rezultatul firilor lor corupte; nu pot da vina pe alții, cu atât mai puțin pe Dumnezeu. E o chestiune de a culege ceea ce semeni. Dacă nu suferi, trebuie să pieri; trebuie să fii pedepsit. Ce ai alege? Dumnezeu nu vrea să suferi, dar, fără suferință, ai putea să te supui lui Dumnezeu? Fără suferință, ai fi capabil să acționezi conform adevărurilor-principii? Fără suferință, ai putea să asculți cuvintele lui Dumnezeu?” După ce ai spus aceste cuvinte, vor putea interlocutorii tăi să obțină o oarecare înțelegere? În primul rând, sunt aceste cuvinte în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu? Sunt ele în acord cu adevărul? (Sunt.) Văzând că sunt în acord cu adevărul, o persoană care se teme de Dumnezeu ar trebui să nu le spună? (Ba ar trebui.) Cineva care este capabil să rostească aceste cuvinte se ferește de rău. Așadar, ce trebuie să aibă o persoană pentru a face în așa fel încât să se ferească de rău? (Trebuie să aibă o inimă cu frică de Dumnezeu.) Numai cu o inimă cu frică de Dumnezeu poate să se ferească de rău; numai cu o inimă cu frică de Dumnezeu oamenii pot să I se supună și să mărturisească despre El. Astfel de oameni vor ajunge în mod natural să se ferească de rău.

Deci, în ce stare ați spune că trăiesc adesea acei oameni care nu au inimi cu frică de Dumnezeu? Au ei o relație cu Dumnezeu? (Nu au.) Unii spun: „Nu e corect. Ei se roagă în fiecare zi, citesc cuvintele lui Dumnezeu, merg la timp la adunări și își fac datoria în mod normal. Cum poți spune că nu au nicio relație cu Dumnezeu? Dacă nu ar crede în Dumnezeu, ar putea face toate acestea?” E corect acest mod de a vorbi? (Nu este. Aceasta e doar o acțiune exterioară. Dacă nu cauți adevărul în timp ce acționezi, atunci nu ai o inimă cu frică de Dumnezeu și nimic din ceea ce faci nu are vreo legătură cu El.) Dacă oamenii, în credința lor în Dumnezeu, nu trăiesc mereu înaintea Lui, atunci nu vor reuși să aibă nicio frică față de El și, astfel, vor fi incapabili să se ferească de rău. Aceste lucruri se leagă unul de celălalt. Dacă, în sinea ta, trăiești adeseori înaintea lui Dumnezeu, vei fi ținut în frâu și te vei teme de El în multe privințe. Nu vei spune nimic nerezonabil, nu vei merge prea departe și nu vei face niciun lucru care e imoral, nici nu vei face vreun lucru care este detestat de Dumnezeu. Dacă accepți scrutarea lui Dumnezeu și disciplina Lui, vei evita să faci multe lucruri rele. Ca atare, nu te vei fi ferit de rău? Dacă spui că tu crezi în Dumnezeu și totuși ești adeseori într-o năucire a inimii, neștiind nici cum lucrează Dumnezeu pentru a-l mântui pe om, nici cum se cuvine ca omul să urmărească adevărul, nici dacă iubești adevărul și nici ce evenimente ar trebui să dea naștere rugăciunii tale către Dumnezeu; dacă ești în încurcătură în fiecare zi, neserios în toate, doar respectând regulamentele; dacă inima ta e incapabilă să fie împăcată înaintea lui Dumnezeu și nu te rogi lui Dumnezeu și nici nu cauți adevărul ori de câte ori ți se întâmplă ceva, dacă acționezi adeseori după propria-ți voință, dacă trăiești conform firii tale satanice și îți dezvălui firea arogantă, dacă nu accepți scrutarea sau disciplina lui Dumnezeu și nu ai o inimă supusă, atunci, în sinea ta, vei trăi mereu înaintea Satanei și vei fi controlat de Satana și de firea ta coruptă. Astfel de oameni sunt lipsiți de cea mai mică frică de Dumnezeu. Ei sunt pur și simplu incapabili de a se feri de rău și chiar dacă nu fac lucruri rele, tot ceea ce gândesc ei este totuși rău, nu are nicio legătură cu adevărul și, totodată, se împotrivește acestuia. Așadar, oare acești oameni nu au, esențialmente, nicio legătură cu Dumnezeu? Deși sunt conduși de El, inimile lor nu au venit niciodată înaintea Lui, iar ei nu s-au rugat niciodată la El cu adevărat; nu L-au tratat niciodată pe Dumnezeu ca Dumnezeu, nu L-au tratat niciodată pe Dumnezeu ca fiind Creatorul care deține suveranitatea asupra lor, nu au recunoscut niciodată că El este Dumnezeul și Domnul lor și nu s-au gândit niciodată să I se închine cu sinceritate. Astfel de oameni nu înțeleg ce înseamnă să te temi de Dumnezeu și consideră că este dreptul lor să facă rău. Ei spun în inimile lor: „Voi face ce vreau. Îmi voi vedea de treaba mea și asta nu privește pe nimeni altcineva!” Ei tratează credința în Dumnezeu ca pe un fel de mantră, o formă de ceremonie. Nu îi face acest lucru neîncrezători? Ei sunt neîncrezători! În mintea lui Dumnezeu, toți acești oameni sunt răufăcători. Întreaga zi, tot ceea ce gândesc ei este rău. Ei sunt degenerații din casa lui Dumnezeu, iar El nu recunoaște astfel de oameni ca membri ai casei Sale. Ce fel de oameni sunt cei din casa lui Dumnezeu? Sunt oameni care se tem de Dumnezeu și se feresc de rău, oameni care se supun lucrării lui Dumnezeu. Cei care cred doar în numele lui Dumnezeu, care nu Îl acceptă ca Domn și Dumnezeu al lor, fac parte din casa lui Dumnezeu? Cei care nu-L acceptă pe Dumnezeu drept Creator al lor, care nu acceptă că El este adevărul, aparțin ei lui Dumnezeu? Categoric nu. Doar cei care acceptă adevărul Îi aparțin lui Dumnezeu; doar cei care Îl tratează pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu Îi aparțin Lui. Cum se exprimă oamenii care pot să știe că Dumnezeu este adevărul, care Îl pot accepta ca Domnul lor și care văd că El este Suveranul tuturor lucrurilor? Ce stare au în inima lor? Cum practică ei când li se întâmplă lucruri? (Ei caută adevărul în toate lucrurile.) Acesta e un aspect. Ce altceva? (Ei se supun tuturor mediilor, oamenilor, evenimentelor și lucrurilor stabilite de Dumnezeu, sunt capabili să învețe din ele și să câștige adevărul.) (Ei nu îndrăznesc să facă nimic care I se împotrivește lui Dumnezeu sau Îl ofensează.) Și acestea sunt moduri prin care ei se exprimă. Principalul lucru este că, atunci când li se întâmplă ceva, fie că înțeleg sau nu adevărul, fie că pot pune adevărul în practică sau nu, ei au, în primul rând, spaima de Dumnezeu; nu acționează pripit după propria lor voință, sunt capabili să se teamă de Dumnezeu și să nu-L ofenseze. Ceilalți pot vedea că nu vorbesc pripit, că acțiunile lor sunt mai degrabă calme decât impetuoase sau depravate, că sunt profund împăcați, că sunt capabili să aștepte, comunică cu Dumnezeu în inimile lor și Îl caută, că au o inimă supusă Lui, cu frică de Dumnezeu. Oamenii care trăiesc aceste lucruri pot conecta și lega orice li se întâmplă de cuvintele lui Dumnezeu, iar relația lor cu El este normală. Unii oameni – cei care nu-L au pe Dumnezeu în inimi – sunt incapabili să trăiască aceste realități, iar firile lor sunt cu siguranță arogante, depravate și neîngrădite. Își petrec toată ziua râzând și glumind, nu își pun inima în realizarea îndatoririlor, spun și fac tot ce le trece prin cap, își scot colții și își arată ghearele și sunt nesăbuiți și impetuoși în tot ceea ce fac. Poți să-ți dai seama la prima vedere că sunt precum non-credincioșii. Cineva cu acest tip de exteriorizări și comportamente e cineva care trăiește înaintea lui Dumnezeu? Cred ei cu sinceritate în Dumnezeu? Se află Dumnezeu în inima lor? E absolut sigur că nu Se află. Astfel de oameni sunt condamnați și detestați de Dumnezeu.

Astăzi am avut părtășie despre unul dintre cele mai importante subiecte din toate. Cu ce are legătură acest subiect? (Cu mântuirea.) Dacă oamenii doresc să fie mântuiți atunci când cred în Dumnezeu, ceea ce contează este dacă au sau nu inimi cu frică de Dumnezeu, dacă Dumnezeu are sau nu un loc în inimile lor, dacă sunt sau nu capabili să trăiască înaintea lui Dumnezeu și să mențină o relație normală cu Dumnezeu. Ceea ce este crucial e dacă oamenii sunt sau nu capabili să practice adevărul și să ajungă la supunerea față de Dumnezeu. Acestea reprezintă calea și condițiile pentru a fi mântuit. Dacă inima ta nu este capabilă să trăiască înaintea lui Dumnezeu, dacă nu te rogi adesea lui Dumnezeu și nu ai părtășie cu Dumnezeu și pierzi relația normală cu El, nu vei fi niciodată mântuit, întrucât ai blocat calea spre mântuire. Dacă nu ai nicio relație cu Dumnezeu, ai ajuns la capătul firului. Dacă Dumnezeu nu Se află în inima ta, atunci este inutil să pretinzi că ai credință și să crezi doar cu numele în Dumnezeu. Nu contează câte cuvinte și doctrine ești capabil să spui, cât de mult ai suferit pentru credința ta în Dumnezeu sau cât de înzestrat ești; dacă Dumnezeu este absent în inima ta și nu te temi de El, atunci nu contează în ce fel crezi în Dumnezeu. El va spune: „Îndepărtează-te de Mine, răufăcătorule.” Vei fi catalogat drept răufăcător. Nu vei avea legătură cu Dumnezeu; El nu va fi Domnul sau Dumnezeul tău. Chiar dacă recunoști că Dumnezeu deține suveranitatea asupra tuturor lucrurilor și recunoști că El este Creatorul, tu nu Îl venerezi și nu te supui suveranității Lui. Îl urmezi pe Satana și pe diavoli; numai Satana și diavolii sunt domnii tăi. Dacă, în privința tuturor lucrurilor, ai încredere în tine și-ți urmezi voința, dacă ai încredere că soarta ta este în propriile mâini, atunci crezi în tine însuți. Chiar dacă pretinzi că ai credință în Dumnezeu și Îl recunoști, Dumnezeu nu te recunoaște. Nu ai nicio relație cu Dumnezeu și, astfel, ești predestinat să fii, în cele din urmă, disprețuit și respins de El, pedepsit și eliminat de El; Dumnezeu nu mântuiește oameni ca tine. Oamenii care cred cu adevărat în Dumnezeu sunt cei care Îl acceptă drept Mântuitorul, care acceptă că El este adevărul, calea și viața. Sunt capabili să se sacrifice sincer pentru El și să realizeze datoria unei ființe create; ei experimentează lucrarea lui Dumnezeu, practică cuvintele Lui și adevărul și merg pe calea urmăririi adevărului. Sunt oameni care se supun suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și care Îi urmează voia. Numai atunci când oamenii au o asemenea credință în Dumnezeu pot fi mântuiți; dacă nu, vor fi condamnați. Este acceptabil ca oamenii să aibă dorințe deșarte atunci când cred în Dumnezeu? În credința lor în Dumnezeu, pot oamenii să dobândească adevărul atunci când se agață mereu de propriile noțiuni și de închipuirile lor vagi, abstracte? În niciun caz. Atunci când oamenii cred în Dumnezeu, trebuie să accepte adevărul, să creadă în El așa cum le cere El și să se supună orchestrărilor și rânduielilor Sale; numai atunci pot să obțină mântuirea. Nu există altă cale în afară de aceasta – orice ai face, nu trebuie să ai dorințe deșarte. Părtășia despre acest subiect este foarte importantă pentru oameni, nu-i așa? Acesta este un semnal de alarmă pentru voi.

Acum că ați auzit aceste mesaje, ar trebui să înțelegeți adevărul și să vă fie clar ce presupune mântuirea. Ceea ce le place oamenilor, lucrurile pentru care se luptă, de care sunt pasionați – nimic dintre toate acestea nu este important. Cel mai important lucru este acceptarea adevărului. În analiza finală, cel mai important este să fii capabil să dobândești adevărul, iar ceea ce-ți poate permite să obții frica de Dumnezeu și ferirea de rău este calea corectă. Dacă ai credință în Dumnezeu de câțiva ani și te-ai concentrat întotdeauna pe urmărirea unor lucruri care nu au nicio legătură cu adevărul, atunci credința ta nu are nimic de-a face cu adevărul și nici cu Dumnezeu. Poți pretinde că ai credință în Dumnezeu și că Îl recunoști, dar Dumnezeu nu este Domnul tău, nu este Dumnezeul tău, tu nu accepți faptul că Dumnezeu deține suveranitatea asupra sorții tale, nu te supui tuturor lucrurilor rânduite de Dumnezeu pentru tine, nu recunoști faptul că Dumnezeu este adevărul – caz în care speranțele tale de mântuire au fost spulberate; dacă nu poți merge pe calea urmăririi adevărului, mergi pe calea distrugerii. Dacă tot ceea ce urmărești, lucrurile asupra cărora te concentrezi, pentru care te rogi și la care apelezi se bazează pe cuvintele lui Dumnezeu și pe ceea ce Dumnezeu îți cere și dacă ai o rațiune din ce în ce mai mare că te supui Creatorului și Îl venerezi pe Creator și simți că Dumnezeu este Domnul tău, Dumnezeul tău, dacă ești din ce în ce mai bucuros să te supui la tot ceea ce Dumnezeu orchestrează și rânduiește pentru tine, iar relația ta cu Dumnezeu devine tot mai apropiată și mai normală și dacă iubirea ta pentru Dumnezeu este din ce în ce mai pură și mai adevărată, atunci nemulțumirile și înțelegerile greșite pe care le ai față de Dumnezeu și dorințele tale extravagante cu privire la Dumnezeu vor deveni tot mai puține, iar tu vei fi obținut pe deplin frica de Dumnezeu și ferirea de rău, ceea ce înseamnă că vei fi pășit deja pe calea mântuirii. Deși mersul pe calea mântuirii vine cu disciplina, emondarea, judecata și mustrarea din partea lui Dumnezeu, iar acestea te fac să înduri multă durere, aceasta este iubirea lui Dumnezeu care se abate asupra ta. Dacă, atunci când crezi în Dumnezeu, urmărești doar să fii binecuvântat și urmărești doar statutul, faima și câștigul și nu ești niciodată disciplinat sau emondat sau judecat și mustrat, atunci, deși s-ar putea să ai o viață ușoară, inima ta se va îndepărta din ce în ce mai mult de Dumnezeu, vei pierde relația normală cu Dumnezeu și, totodată, nu vei fi dispus să accepți scrutarea din partea lui Dumnezeu; îți vei dori să fii propriul șef – ceea ce demonstrează că drumul pe care mergi nu este calea cea dreaptă. Dacă ai experimentat lucrarea lui Dumnezeu pentru o perioadă și ai o rațiune din ce în ce mai puternică despre modul în care omenirea este atât de profund coruptă și atât de predispusă să se împotrivească lui Dumnezeu și dacă ești neliniștit că s-ar putea să vină o zi în care faci ceva care se împotrivește lui Dumnezeu și te temi că este posibil să Îl ofensezi și să fii abandonat de El și astfel simți că nimic nu este mai înfricoșător decât să te împotrivești lui Dumnezeu, atunci vei avea o inimă cu frică de Dumnezeu. Vei simți că, atunci când oamenii cred în Dumnezeu, nu trebuie să se abată de la Dumnezeu; dacă se abat de la Dumnezeu, dacă se abat de la disciplina lui Dumnezeu și de la judecata și mustrarea din partea lui Dumnezeu, atunci acest lucru este echivalent cu pierderea protecției și grijii din partea Lui, cu pierderea binecuvântărilor de la Dumnezeu și totul se termină pentru oameni; ei nu pot decât să devină chiar și mai depravați, vor fi ca oamenii religioși și vor fi în continuare susceptibili de a se împotrivi lui Dumnezeu în timp ce cred în Dumnezeu – și, prin asta, ei vor fi devenit antihriști. Dacă îți poți da seama de acest lucru, atunci te vei ruga lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule! Te rog, judecă-mă si mustră-mă. În tot ceea ce fac, Te implor să mă scrutezi. Dacă fac ceva care încalcă adevărul și este împotriva intențiilor Tale, fie ca Tu să mă judeci și să mă mustri cu severitate – nu pot exista fără judecata și mustrarea Ta.” Aceasta este calea corectă pe care oamenii ar trebui să o urmeze în credința lor în Dumnezeu. Prin urmare, măsoară după acest standard: îndrăzniți să spuneți că ați pășit pe calea mântuirii? Nu îndrăzniți, pentru că încă nu ați devenit unii dintre cei care urmăresc adevărul, în multe lucruri nu căutați adevărul și nu sunteți capabili să acceptați și să vă supuneți emondării – ceea ce dovedește că sunteți departe de a merge pe calea mântuirii. Este oare ușor să pășești pe calea mântuirii dacă nu ești o persoană care urmărește adevărul? De fapt, nu este. Dacă oamenii nu au experimentat judecata și mustrarea din partea lui Dumnezeu, dacă nu au experimentat disciplina, certarea și emondarea din partea lui Dumnezeu, atunci nu le este ușor să devină persoane care urmăresc adevărul și, drept urmare, este foarte greu pentru ei să pășească pe calea mântuirii. Dacă, după ce ai auzit acest mesaj, știi că este adevărul și, totuși, încă nu ai pășit pe calea urmăririi lui și a dobândirii mântuirii și nu vezi acest lucru ca pe ceva serios, simțind că, mai devreme sau mai târziu, va veni ziua în care vei reuși să o faci – fără nicio grabă – atunci ce fel de perspectivă este aceasta? Când ai o astfel de perspectivă, ai probleme și îți va fi greu să pășești pe calea mântuirii. Prin urmare, cum ar trebui să te hotărăști să pășești pe această cale? Ar trebui să spui: „Vai! În acest moment nu am pășit încă pe calea mântuirii – acest lucru este destul de periculos! Dumnezeu spune că oamenii trebuie să trăiască înaintea Lui tot timpul și trebuie să se roage mai mult și că inimile lor trebuie să fie împăcate și nu impulsive – așa că ar trebui să încep chiar acum să pun toate acestea în practică.” A practica în acest fel înseamnă a intra pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu; este atât de simplu. Ce fel de oameni sunt cei care aud cuvintele lui Dumnezeu și apoi merg și le pun în practică? Oare sunt oameni buni? Sunt – aceștia sunt oameni care iubesc adevărul. Ce fel de persoane sunt ei dacă, după ce au auzit cuvintele lui Dumnezeu, rămân amorțiți, indiferenți, neînduplecați – dacă tratează cu ușurință cuvintele lui Dumnezeu și își astupă urechile și închid ochii la ele? Oare nu sunt năuciți? Oamenii întreabă întotdeauna dacă există scurtături spre a fi mântuiți atunci când cred în Dumnezeu. Vă spun că nu există și apoi vă spun despre această cale simplă, dar după ce o auziți, nu o puneți în practică – ceea ce reprezintă un caz de a nu recunoaște un lucru bun atunci când îl auziți. Pot fi mântuiți astfel de oameni? Chiar dacă există o oarecare speranță pentru ei, nu este mare; mântuirea va fi foarte dificilă. S-ar putea să existe o zi în care se trezesc din somn, în care își spun în sinea lor: „Nu mai sunt tânăr și nu m-am ocupat de îndatoririle potrivite în timp ce am crezut în Dumnezeu în toți acești ani. Dumnezeu cere ca oamenii să trăiască înaintea Lui tot timpul, iar eu nu am trăit înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să mă grăbesc să mă rog.” Dacă își vin în fire în inimile lor și încep să se ocupe de îndatoririle potrivite, atunci nu e prea târziu! Dar nu amânați prea mult; dacă așteptați până când aveți șaptezeci sau optzeci de ani și corpul vostru se degradează și nu mai aveți energie, nu va fi prea târziu pentru a urmări adevărul? Dacă irosiți cei mai buni ani ai vieții voastre pe lucruri nesemnificative și ajungeți să amânați sau să ratați urmărirea adevărului, care este cel mai important lucru dintre toate, nu este extrem de nesăbuit? Există oare ceva mai prostesc? Mulți oameni sunt perfect conștienți de adevărata cale și, totuși, așteaptă viitorul pentru a o accepta și a o urma – sunt cu toții nesăbuiți. Ei nu știu că urmărirea adevărului necesită zeci de ani de efort, înainte ca ei să poată dobândi viața. Va fi prea târziu pentru regrete dacă vor irosi cel mai bun moment pentru a fi mântuiți!

În momentul de față, care este cea mai presantă chestiune pe care ar trebui să o puneți în practică? Este aceea că, atunci când vi se întâmplă lucruri, ar trebui să vă grăbiți să căutați adevărul, să vă liniștiți inimile înaintea lui Dumnezeu și să vă rugați la El și să-I citiți cuvintele cu o inimă supusă Lui. În acest fel, veți putea stabili o relație normală cu Dumnezeu. Dacă tu crezi în Dumnezeu, dar nu ai nimic de-a face cu El, dacă mai crezi în dumnezeul nedeslușit, dacă nu ai o relație normală cu Dumnezeul practic, atunci poate Dumnezeu să recunoască faptul că tu crezi în El? Dacă Dumnezeu nu te recunoaște, atunci nu ai necazuri? În inima ta, trebuie să îți fie clar cum să urmărești pentru ca Dumnezeu să te recunoască drept membru al casei Sale, ca unul dintre adepții Săi. Nu fi intransigent sau răzvrătit, și în niciun caz nu te poți îndepărta de Dumnezeu; trebuie să vii înaintea lui Dumnezeu și să-L accepți ca Domn al tău. Deci, ce ar trebui să faci în continuare? Grăbește-te să mănânci și să bei cuvintele lui Dumnezeu, să accepți tot adevărul pe care El l-a exprimat, să-l pui în practică și să-l experimentezi și să intri în realitate – aceasta este partea cea mai importantă. Dacă voi credeți că aceste cuvinte despre care am avut părtășie sunt importante, dacă puteți să aplicați aceste cuvinte în viețile voastre, să faceți din ele un îndrumar în viețile voastre și să faceți din ele realitatea pe care o trăiți, atunci veți fi avut unele câștiguri, iar Eu nu voi fi avut părtășie în zadar astăzi. Cheia pentru a crede în Dumnezeu este că trebuie să-L ai pe Dumnezeu în inima ta, să fii capabil să acționezi pe baza cuvintelor lui Dumnezeu, să-L onorezi pe Dumnezeu ca fiind măreț în inima ta și să te supui Lui; trebuie să pui toate lucrurile pe care le faci înaintea lui Dumnezeu și să te asiguri că au o relație cu Dumnezeu; altfel spus, pentru a crede în Dumnezeu, trebuie să semeni cu o persoană care crede în Dumnezeu. Trebuie să ai realitatea credinței în Dumnezeu. După ce ascultați o predică, înțelegeți care sunt intențiile lui Dumnezeu și sunteți capabili să practicați și să intrați conform cerințelor lui Dumnezeu. După un timp, văd că oamenii s-au schimbat, că ale Mele cuvinte le-au fost de folos, le-au schimbat starea și au schimbat direcția în care merg ei. Când oamenii se întorc cu adevărat, simt că nu am vorbit degeaba. Când văd că puneți aceste cuvinte în inimile voastre, fără să le tratați precum vântul pe lângă urechi, atunci sunt foarte încântat să vă văd. Dacă, indiferent câte cuvinte rostesc, nu ascultați, dacă nu le luați în serios, dacă faceți ce vreți și acționați cum vreți, atunci Mă doare când Mă uit la voi; încep să simt o aversiune față de voi, și e inutil să spuneți cuvinte care sună frumos sau să faceți să arătați mai bine în exterior. A face astfel ar fi ipocrizie din partea voastră și este neplăcut de privit pentru Mine. Deci, e foarte important ca oamenii să practice adevărul, iar să intre în adevărul-realitate este și mai important. Oamenii care au adevărul-realitate ajung în mod firesc să se teamă de Dumnezeu; cei care au inimi cu frică de Dumnezeu în mod natural sunt capabili să pășească pe calea mântuirii.

5 februarie 2017