Am terminat părtășia despre câștigarea oamenilor, prima manifestare a felului în care antihriștii îi controlează pe oameni, iar acum vom avea părtășie despre a doua manifestare. Al doilea mijloc pe care îl folosesc antihriștii pentru a-i controla pe oameni este atacarea și excluderea dizidenților. Prima metodă implică inducerea în eroare a oamenilor și câștigarea acestora; o astfel de persoană va părea, la suprafață, că vorbește foarte blând și în acord cu noțiunile umane și că nu provoacă niciun rău altora; va fi destul de tacticoasă și enigmatică; ceilalți nu-i pot vedea intențiile rele și manifestările malițioase, sângeroase și combative; și nu folosește altceva decât metode viclene. Al doilea mijloc, atacarea și excluderea dizidenților, este mai evident. Din semnificația cuvintelor „atacare și excludere”, ne putem da seama că nu sunt pozitive, ci peiorative. Acest mijloc de a ataca și a exclude este, în mod clar, un lucru public și poate fi văzut de toți. Este la fel ca în cazul scorpiilor care se ceartă în stradă, expunându-și una alteia neajunsurile, în cuvinte clare și explicite, înțelese de toți cei care le aud. Cuvintele au o anumită agresivitate, nefiind îngăduitoare, ci mai degrabă luând inițiativa de a ataca. Suprimarea publică a oamenilor, excluderea lor, atacurile împotriva acestora și expunerea problemelor oamenilor de către antihriști sunt toate vizate. Fără nicio îndoială, ei folosesc astfel de mijloace pentru a-i viza pe cei care urmăresc adevărul și pot să-i deslușească. Înfrângându-i pe acești oameni, ei își ating scopul de a-și întări propria poziție. Atacarea și excluderea oamenilor în acest fel este un rău intenționat în sine. În limbajul și modul de vorbire al antihriștilor există agresivitate: expunere, condamnare, defăimare și calomnie malefică. Ei chiar răstălmăcesc faptele, vorbind despre lucruri pozitive ca și cum ar fi negative și despre lucruri negative ca și cum ar fi pozitive. Transformarea albului în negru și amestecarea binelui cu răul în acest fel duc la îndeplinire scopul antihriștilor de a învinge oamenii și de a le distruge renumele. Ce mentalitate dă naștere acestui atac și acestei excluderi la adresa disidenților? De cele mai multe ori, aceste lucruri izvorăsc dintr-o mentalitate invidioasă. Într-o fire vicioasă, invidia poartă cu ea o ură puternică, iar ca urmare a invidiei lor, antihriștii atacă și exclud oamenii. Într-o atare situație, dacă antihriștii sunt dați în vileag, raportați, își pierd statutul și în mintea lor vor suferi un atac, nu se vor supune și nici nu vor fi încântați de asta, și le va fi și mai ușor să creeze o mentalitate puternică de răzbunare. Răzbunarea este un tip de mentalitate și este, totodată, un tip de fire coruptă. Când antihriștii văd că ceea ce a făcut cineva le-a dăunat, că alții sunt mai capabili decât ei sau că afirmațiile și sugestiile cuiva sunt mai bune sau mai înțelepte decât ale lor și toată lumea este de acord cu afirmațiile și sugestiile acelei persoane, antihriștii simt că poziția lor este amenințată, invidia și ura se ivesc în inimile lor, iar ei atacă și se răzbună. În general, antihriștii dau o lovitură preventivă țintei lor atunci când se răzbună. Ei sunt proactivi în atacarea și distrugerea oamenilor, până când cealaltă parte se supune. Abia atunci simt că s-au descărcat. Prin ce altceva se manifestă atacarea și excluderea oamenilor? (Prin desconsiderarea altora.) Desconsiderarea altora reprezintă una dintre modalitățile în care se manifestă; oricât de bine ai face o treabă, antihriștii tot te vor desconsidera sau te vor condamna până când vei fi negativ și slab și nu vei putea rezista. Atunci vor fi fericiți și își vor fi atins scopul. Este condamnarea o parte din ceea ce înseamnă să-i desconsideri pe alții? (Da.) Cum îi condamnă antihriștii pe oameni? Ei fac din țânțar armăsar. De exemplu, tu ai făcut ceva care nu a reprezentat o problemă, dar ei vor să facă un mare tam-tam din asta ca să te atace, așa că se gândesc la tot felul de modalități de a arunca în tine cu noroi și de a te condamna făcând din țânțar armăsar, astfel încât alții care ascultă să creadă că ceea ce spun antihriștii are sens și că tu ai făcut ceva greșit. Cu aceasta, antihriștii și-au îndeplinit scopul. Asta înseamnă condamnarea, atacarea și excluderea dizidenților. Ce înseamnă a exclude? Înseamnă că, în inimile lor, ei știu că ai procedat corect, dar te invidiază și te urăsc, încearcă intenționat să te atace, așa că spun că ceea ce ai făcut a fost greșit. Apoi își vor folosi opiniile și sofismele pentru a te combate, vorbind într-o manieră convingătoare, astfel încât tuturor celor care ascultă să li se pară că ceea ce zic ei este corect și bine spus; apoi, toți acei oameni îi vor aproba și vor fi de partea lor, în opoziție cu tine. Antihriștii folosesc acest lucru pentru a te ataca, pentru a te face negativ și slab. Cu aceasta, ei și-au atins scopul de a ataca și a exclude dizidenții. Excluderea dizidenților se poate întâmpla uneori sub forma unei dezbateri față în față sau, alteori, prin emiterea unei judecăți cu privire la o persoană, agitarea spiritelor, defăimarea acesteia și inventarea unor lucruri despre aceasta pe la spatele ei. De exemplu, atunci când un antihrist vrea să excludă un dizident, află mai întâi cu cine este dizidentul în relații bune. Apoi, merge la acea persoană și spune: „Știi, cutărică a spus că îți lipsește calibrul, că ai o abilitate de înțelegere slabă, că nu ai înțelegere spirituală și că îți îndeplinești în mod neprincipial îndatoririle. Am avut o dispută cu el, deoarece eu cred că tu chiar ești o persoană destul de bună.” După ce seamănă discordie în acest fel, relația dintre aceste două persoane se schimbă în rău. Antihristul stă pe margine, alimentând încontinuu flacăra discordiei, până când relația se rupe complet. În acest mod, antihristul seamănă discordie între oameni și dizident, făcându-i pe oameni să păstreze distanța față de dizident ca să-și atingă scopul de a-l izola. El continuă să caute ocazii de a dobândi avantaje împotriva dizidentului, până când acesta este învins, iar numele său este ruinat. Un antihrist vede acest lucru drept răsturnarea unui oponent, astfel încât această persoană să nu constituie o amenințare la adresa statutului său. Antihristul crede că cel mai bine este să-l subjuge pe dizident, însă dacă nu poate face asta, atunci el face tot ce este posibil pentru a-l izola și a-l exclude apoi. Dacă acesta nu poate fi exclus, antihristul continuă să-l izoleze, în cele din urmă forțându-l să se conformeze și făcându-l să cerșească milă. Antihristul atrage și folosește anumite forțe pentru a-i ataca pe oamenii care urmăresc adevărul sau ale căror opinii nu sunt în conformitate cu ale sale. El dărâmă biserica și o face bucăți, iar în final, biserica este împărțită în două sau trei facțiuni – una care ascultă de el, una care nu ascultă și una neutră. Sub îndrumarea lui „strălucită”, tot mai mulți oameni îl ascultă și tot mai puțini nu o fac. Mai mulți oameni cedează în fața lui, iar cei cu păreri diferite de ale antihristului devin izolați și nu îndrăznesc să ia cuvântul. Din ce în ce mai puțini oameni pot să-l deslușească și să i se opună și, în acest fel, antihristul câștigă treptat controlul asupra majorității oamenilor din biserică, asumându-și o poziție de autoritate. Acesta este țelul antihristului. Atunci când interacționează cu oameni care au păreri diferite de ale sale, antihristul nu are pic de toleranță. El se gândește: „Chiar dacă ai o părere diferită, trebuie să te supui conducerii mele, întrucât acum eu am ultimul cuvânt. Îmi ești inferior. Dacă ești un balaur, trebuie să te încolăcești; dacă ești un tigru, trebuie să stai culcat; indiferent ce abilități ai, atât timp cât sunt eu aici, poți să uiți de câștigarea unui avantaj sau de stârnirea unor necazuri!” Acesta este obiectivul spre care țintește antihristul – de a controla unilateral biserica și pe aleșii lui Dumnezeu.

Care este principalul obiectiv al unui antihrist atunci când atacă și exclude un dizident? Caută să creeze în cadrul bisericii o situație în care nu există voci care să i se opună, în care puterea, statutul de conducere și toate cuvintele sale sunt absolute. Toată lumea trebuie să asculte de el și, chiar dacă are o părere diferită, nu trebuie să și-o exprime, ci trebuie să o lase să i se stingă în inimă. Oricine îndrăznește fățiș să nu fie de acord cu el devine dușmanul antihristului și acesta se va gândi la toate modurile în care îi poate îngreuna situația și abia așteaptă să-l facă să dispară. Acesta este unul dintre modurile în care antihriștii atacă și exclud un disident pentru a-și consolida statutul și pentru a-și proteja puterea. Ei se gândesc: „Este în regulă să ai păreri diferite, dar nu poți să discuți despre ele, în stânga și în dreapta, după cum vrei, și cu atât mai puțin să-mi compromiți puterea și statutul. Dacă ai ceva de spus, poți să mi-o spui în privat. Dacă o spui în fața tuturor și mă faci să-mi pierd reputația, o cauți cu lumânarea și va trebui să am grijă de tine.” Ce fel de fire este asta? Antihriștii nu le permit altora să vorbească liber. Dacă au o părere – indiferent dacă despre antihrist sau despre orice altceva – nu pot să o aducă întâmplător în discuție; trebuie să țină cont de reputația antihristului. Dacă nu o fac, antihristul îi va eticheta drept dușmani și îi va ataca și-i va exclude. Ce fel de natură este asta? Este natura unui antihrist. Și de ce face asta? Nu îi permite bisericii să aibă și alte voci, nu permite existența vreunui disident în cadrul bisericii, nu le permite aleșilor lui Dumnezeu să aibă părtășie în mod deschis despre adevăr și să discearnă oamenii. Cel mai mult se teme să nu fie expus și discernut de oameni; încearcă în mod constant să-și consolideze puterea și statutul pe care le are în inimile oamenilor, despre care el crede că nu trebuie să fie zdruncinate niciodată. Nu ar putea tolera niciodată ceva care îi amenință ori îi afectează mândria, reputația sau statutul și valoarea sa de conducător. Nu este aceasta o manifestare a naturii malițioase a antihriștilor? Nemulțumiți de puterea pe care deja o au, și-o consolidează, și-o asigură și caută dominația veșnică. Nu vor să controleze doar comportamentul altora, ci și inimile lor. Aceste metode pe care le folosesc antihriștii sunt în întregime menite să le protejeze puterea și statutul și sunt în totalitate rezultatul dorinței lor de a păstra puterea. Dacă antihriștii ar acționa în mod deschis și în conformitate cu adevărul, atunci de ce le-ar fi teamă ca alții să vorbească, să facă sugestii diferite și să-i expună? Întrucât au motive sinistre și o conștiință încărcată de vină. Antihriștii știu că au săvârșit numeroase fapte rele și, odată ce sunt expuși, nu numai că ar fi greu să-și păstreze statutul, dar ar exista și pericolul de a fi îndepărtați sau excluși. Prin urmare, nu se dau în lături de la nimic în ceea ce privește constrângerea și limitarea celorlalți, împiedicându-i să aibă părtășie despre adevăr și să-și exerseze discernământul. În mod special, cei care au un puternic simț al dreptății sau care îndrăznesc să-i expună pe oamenii răi reprezintă un ghimpe în coasta antihristului, o iritare constantă pentru acesta. Antihriștii cred că, dacă aceia cu simțul dreptății sunt obligați să se supună și discreditați, nimeni nu va mai îndrăzni să-i expună și nu vor mai exista glasuri dizidente, ceea ce-i oferă antihristului un sentiment de siguranță. Aceasta este o strategie constantă a antihristului. El nu va slăbi absolut deloc strânsoarea în care ține puterea și nu își va relaxa niciodată eforturile în a o consolida – fiecare propoziție pe care o rostește și tot ceea ce face are ca scop protejarea puterii și statutului său. Acest fapt este în mod deosebit adevărat când este prezent un disident și antihristul aude că dizidentul a spus ceva despre el sau l-a criticat pe la spate. În acest caz, va rezolva problema rapid, chiar dacă asta înseamnă să piardă o noapte de somn și să nu mănânce toată ziua. Cum de poate depune un astfel de efort? Este din cauză că simte că statutul îi este în pericol, că i-a fost contestat. Simte că, dacă nu ia astfel de măsuri, puterea și statutul îi vor fi în pericol – că, odată ce faptele rele și comportamentul scandalos îi sunt expuse, nu doar că nu-și va putea păstra statutul și puterea, ci va fi și îndepărtat sau exclus din biserică. De aceea, este extrem de nerăbdător să se gândească la moduri în care să înăbușe problema și să înlăture toate pericolele ascunse la adresa sa. Acesta este singurul mod în care își poate păstra statutul. Din punctul de vedere al antihriștilor, statutul este suflul vieții. Imediat ce aud că cineva urmează să-i expună sau să-i raporteze, sunt atât de îngroziți, încât sunt distrași, înspăimântați că, de a doua zi, își vor pierde statutul și nu se vor mai bucura niciodată de sentimentul de privilegiu pe care li l-a adus statutul, nici de beneficiile statutului. Se tem că nimeni nu va ține cont de părerea lor și nu-i va mai urma, că nimeni nu le va mai intra în grații și nu le va mai face voia. Dar cel mai intolerabil pentru ei nu este doar că își vor pierde statutul și puterea, ci că s-ar putea să fie chiar îndepărtați sau excluși. Dacă s-ar întâmpla acest lucru, toate avantajele și sentimentele de privilegiu pe care statutul și puterea li le-au dat, precum și speranța la toate binecuvântările și recompensele dobândite crezând în Dumnezeu, ar fi pierdute într-o clipă. Această perspectivă este cel mai greu de suportat pentru ei. Odată ce își pierd avantajele și sentimentul de privilegiu pe care le-au primit prin intermediul puterii și statutului, zilele lor bune se vor termina. De asemenea, întrucât au săvârșit multe fapte rele, se vor trezi în toiul dezastrului, așteptând pedeapsa lui Dumnezeu.

Ce este un dizident? Cine sunt oamenii pe care un antihrist îi consideră dizidenți? Cel puțin, aceștia sunt cei care nu-l iau în serios pe antihrist în calitate de conducător, adică nu-l admiră sau nu-l venerează, dar care îl tratează ca pe o persoană obișnuită. Acesta este un fel. Apoi sunt cei care iubesc adevărul, urmăresc adevărul, o schimbare în firea lor și urmăresc iubirea pentru Dumnezeu; ei aleg un drum diferit de cel al unui antihrist și sunt dizidenți în ochii antihristului. Mai sunt și alții? (Cei care le fac mereu sugestii antihriștilor și care îndrăznesc să-i expună.) Oricine îndrăznește să-i ofere unui antihrist sugestiile sale și să-l dea în vileag, sau ale cărui puncte de vedere sunt diferite de ale antihristului, este privit de acesta ca fiind dizident. Și mai există un fel: cei care îl egalează pe antihrist în calibru și abilitate, a căror capacitate de vorbire și acțiune este asemănătoare cu a lui sau pe care îi vede ca fiind mai presus de el și capabili să-l discearnă. Pentru un antihrist, acest lucru este peste măsură, o amenințare la adresa statutului său. Astfel de oameni sunt cei mai mari dizidenți ai antihristului. Antihristul nu îndrăznește să neglijeze astfel de oameni sau să-i slăbească câtuși de puțin. El îi consideră niște spini în coastă, o iritare constantă, este vigilent și se păzește de ei în orice moment și îi evită în tot ceea ce face. Mai ales când antihristul vede că un dizident îl va discerne și îl va da în vileag, îl cuprinde o panică deosebită; este disperat să excludă și să atace un astfel de dizident, într-atât încât nu este mulțumit până când nu-l va îndepărta pe acel disident din biserică. Cu un asemenea mod de a gândi și o inimă plină cu aceste lucruri, oare de ce fel de lucruri sunt ei capabili? I-ar trata pe acești frați și surori drept dușmani și s-ar gândi la modalități prin care să-i doboare și să scape de ei? Cu siguranță ar face-o. Și-ar stoarce creierii gândindu-se la modalități prin care să-i forțeze pe dizidenți să se supună și ar face orice pentru a-i înfrânge, nu-i așa? A-i forța pe dizidenți să se supună înseamnă că antihristul îi face pe toți să asculte de el, procedând în așa fel încât să nu îndrăznească nimeni să spună nimic altceva sau să susțină alte păreri, darămite să-l expună. A-l înfrânge pe dizident înseamnă că antihristul îi înscenează lucruri și îl condamnă, creând unele impresii false, astfel încât dizidentul pică de prost și ajunge să fie emondat, ceea ce-i distruge reputația. A face așa ceva nu este cea mai gravă formă de faptă rea? Nu ofensează firea lui Dumnezeu? Un antihrist are multe mijloace și metode de a-i ataca și exclude pe dizidenți. Pe lângă confruntarea și repudierea publică, mijloacele lui cele mai impresionante implică atragerea și recrutarea dizidenților, făcându-i pe toți să-l asculte. Dacă dizidenții nu ascultă, antihristul îi va suprima, reprima și discredita în același mod în care non-credincioșii îi tratează pe oponenții politici. Atât de cruzi și ticăloși sunt antihriștii! Însă, uneori, antihriștii vor folosi o abordare blândă pentru a-i atrage pe oameni. De exemplu, dacă este un dizident ale cărui opinii nu sunt în concordanță cu ale lor, ei se vor uita la ce-i place persoanei și la care sunt slăbiciunile sale, folosind tot felul de mijloace demne de dispreț pentru a o forța să se supună. Sau vor mima supunerea și își vor recunoaște greșelile în fața dizidentului, sau vor face tot posibilul să-i aducă beneficii dizidentului și să-l mulțumească, sau poate vor face ca prietenii lui apropiați să-l convingă pe dizident, iar apoi, se prefac că au părtășie despre adevăr cu acel dizident, spunând: „Faptul că facem pereche pentru lucrarea bisericii este pur și simplu perfect; putem împărți această biserică jumătate-jumătate în viitor. Chiar dacă eu sunt conducătorul, voi asculta orice sugestie ai. De fapt, eu sunt cel care va colabora cu tine.” Pentru un antihrist, dizidentul este o amenințare la adresa statutului și puterii sale. Antihriștii vor face orice pentru a „se ocupa” de oricine le amenință statutul și puterea, indiferent cine ar fi aceștia. Dacă acești oameni chiar nu pot fi îngenuncheați sau recrutați, atunci antihriștii îi vor distruge sau îi vor îndepărta. În cele din urmă, antihriștii își vor atinge scopul de a avea putere absolută și de a-și face singuri legea. Aceasta este una dintre tehnicile pe care antihriștii le folosesc de obicei pentru a-și menține statutul și puterea – îi atacă și-i exclud pe dizidenți.

Care sunt originile metodelor, manifestărilor, motivelor de a acționa și surselor de acțiune în atacarea și excluderea dizidenților de către antihriști? (Satana.) Mai exact, ele vin din ambițiile și dorințele omului și din natura Satanei. Atunci, care este țelul antihristului? Țelul său este de a obține puterea, de a controla inimile oamenilor și de a se bucura de beneficiile statutului său. Asta face ca un individ să fie un veritabil antihrist. Din perspectiva celor două elemente de a câștiga oameni, de a-i ataca și a-i exclude pe dizidenți, cum interpretează un antihrist semnificația cuvântului „conducător” și rolul pe care îl joacă acesta? El crede că un conducător este o persoană care deține putere și statut, că are puterea de a da ordine oamenilor pe care îi conduce, de a-i atrage, de a-induce în eroare, amenința și controla. Așa înțelege el cuvântul „conducător”. Prin urmare, atunci când se află într-un rol de conducere, implementează aceste tactici în lucrarea sa și acesta este modul în care își îndeplinește îndatoririle. Atunci, ce face el de fapt când își îndeplinește îndatoririle? Se poate afirma cu încredere că el săvârșește fapte rele și, mai precis, își înființează propria împărăție independentă, concurând cu Dumnezeu pentru aleșii Săi, inimile oamenilor și statut. Vrea să ia locul lui Dumnezeu în inimile oamenilor, să-i facă pe oameni să-l venereze. Voi nu adăpostiți deseori astfel de intenții și motivații și nu manifestați astfel de comportamente și practici? Nu dezvăluiți adesea aceste firi satanice? (Ba da.) Cât de gravă poate deveni dezvăluirea acestor firi satanice? A ajuns în punctul în care nu vă puteți controla? Când se întâmplă asta, sunteți capabili să dați dovadă de o oarecare conștientizare, reținere și disciplină? (Da.) Spuneți-Mi, există cineva care să nu-și dorească deloc putere? Este cineva căruia nu-i place puterea? Există vreo persoană care să nu râvnească la beneficiile statutului? Nu, nu există. Din ce motiv se întâmplă asta? Pentru că oamenii au fost toți corupți de Satana; cu toții au o natură satanică. Un lucru pe care îl au în comun toți oamenii este faptul că le place puterea, statutul și să se bucure de beneficiile pe care le aduc acestea. Aceasta este o trăsătură pe care o au toți oamenii. Prin urmare, de ce unii sunt priviți drept antihriști, în vreme ce alții abia dacă dezvăluie o fire de antihrist sau abia pășesc pe calea unui antihrist? Care sunt diferențele dintre aceste două grupuri? În primul rând, voi vorbi despre diferența din umanitatea lor. Au antihriștii umanitate? Care sunt diferențele dintre umanitatea celor care merg pe calea antihriștilor și înșiși antihriștii? (Antihriștii nu au conștiință și rațiune, nu au umanitate, în vreme ce oamenii care merg pe calea antihriștilor încă au un pic de conștiință și rațiune. Ei încă pot să accepte adevărul și judecata și mustrarea lui Dumnezeu și, totodată, arată căință adevărată.) A arăta căință reprezintă o diferență. Știu antihriștii să se căiască? (Nu, nu știu.) Antihriștii nu acceptă câtuși de puțin adevărul; chiar dacă s-ar izbi de un zid, nu s-ar căi. Nu se vor cunoaște niciodată pe sine. Când vine vorba de umanitate, există un alt mod în care oamenii care merg pe calea antihriștilor sunt diferiți de antihriști, și anume diferența dintre o persoană bună obișnuită și o persoană rea. Oamenii buni spun și fac lucruri cu conștiință și rațiune, în timp ce oamenii răi nu au conștiință și rațiune. Atunci când oamenii răi fac ceva rău și sunt expuși, nu sunt îngăduitori: „Pf, chiar dacă știu cu toții, există ceva ce pot să facă în privința asta? Voi face orice vreau! Nu-mi pasă cine mă expune sau mă critică. Ce îmi poate face cineva cu adevărat?” Oricâte lucruri rele face o persoană rea, acesteia nu îi este rușine. Atunci când o persoană obișnuită face ceva rău, ea vrea să mascheze și să ascundă acel lucru. Dacă cineva ajunge să o expună, îi este prea rușine să dea ochii cu cineva și nici măcar nu mai vrea să trăiască: „Ah, cum am putut face așa ceva? Sunt cu adevărat lipsit de rușine!” Este extrem de plină de remușcări și chiar se blestemă, jurând că nu va mai face niciodată așa ceva. Acest tip de comportament este dovada că are simțul rușinii, că încă are o oarecare umanitate. O persoană lipsită de rușine nu are conștiință și rațiune și toți oamenii răi sunt lipsiți de rușine. Indiferent ce fel de fapte rele săvârșește o persoană rea, nu îi va înroși fața și nu-i va accelera bătăile inimii, iar ea tot își va apăra fără scrupule acțiunile, transformând aspectele negative în altele pozitive, vorbind despre fapte rele de parcă ar fi bune. Are o astfel de persoană simțul rușinii? (Nu.) Dacă are acest tip de atitudine, se va căi ea cu adevărat în viitor? Nu, ea doar va continua să acționeze în aceeași manieră. Acest lucru înseamnă că este lipsită de rușine, iar nerușinarea înseamnă a nu avea conștiință și rațiune. Oamenii care au conștiință și rațiune sunt prea rușinați să dea ochii cu cineva după ce sunt expuși pentru că au făcut ceva rău, și nu mai fac niciodată acel lucru. De ce se întâmplă asta? Întrucât simt că acesta a fost un lucru rușinos și sunt prea plini de rușine pentru a da ochii cu oricine; în umanitatea lor există un simț al rușinii. Nu reprezintă acesta standardul minim pentru o umanitate normală? (Ba da.) Oare poate o persoană care nici măcar nu simte rușine să fie numită om? (Nu, nu poate.) Aceasta nu are o minte normală, darămite iubire față de lucrurile pozitive. Pentru ea, a avea conștiință și rațiune reprezintă un standard prea înalt, pe care nu-l poate atinge. Acum, care este diferența fundamentală dintre antihriști și cei care merg pe calea antihriștilor? Atunci când o persoană care are esența unui antihrist este expusă de altcineva pe motiv că se luptă cu Dumnezeu pentru statut, aceasta nu va considera că a greșit. Mai târziu, nu numai că nu-și va învăța lecțiile și nu se va întoarce la Dumnezeu, dar în schimb, de îndată ce va avea ocazia de a fi aleasă drept conducător sau lucrător, va continua să concureze cu Dumnezeu pentru statut, procedând exact ca înainte, preferând să moară decât să se căiască. Au acești oameni vreun pic de raționalitate? (Nu, nu au.) Iar oamenii care nu au deloc raționalitate simt vreun pic de rușine? (Nu.) Astfel de oameni nu au raționalitate și niciun simț al rușinii. Atunci când oamenii care au o umanitate normală, conștiință și rațiune îi aud pe alții spunând că se luptă cu Dumnezeu pentru statut, ei se vor gândi: „O, nu, aceasta este o chestiune serioasă! Eu sunt un adept al lui Dumnezeu! Cum aș putea să mă lupt cu El pentru statut? Ce nerușinare să concurez cu Dumnezeu pentru statut! Cât de amorțit, cât de netot, cât de irațional am devenit să fac asta! Cum am putut să fac așa ceva?” Se vor simți jenați și rușinați pentru ceea ce au făcut și, atunci când vor întâlni situații similare, simțul rușinii pe care îl au le va înfrâna comportamentul. Natura-esența tuturor oamenilor este natura-esența Satanei, însă cei care au rațiune și o umanitate normală vor avea simțul rușinii, iar comportamentele lor vor fi înfrânate. Pe măsură ce, treptat, o persoană înțelege adevărul mai profund și pe măsură ce cunoștințele și înțelegerea sa despre Dumnezeu și supunerea față de adevăr căpătă profunzime, acest simț al rușinii nu va mai reprezenta pragul minim. Va fi din ce în ce mai înfrânată de adevăr și de inima sa cu frică de Dumnezeu. Va continua să se îmbunătățească și să acționeze din ce în ce mai mult în conformitate cu adevărul. Totuși, vor căuta antihriștii adevărul? Cu siguranță nu o vor face. Ei nu au o rațiune umană normală, nu știu ce înseamnă să urmărească adevărul, sunt scârbiți de adevăr și nu au niciun pic de iubire pentru acesta, deci cum ar putea să-l caute? Urmărirea adevărului este o nevoie umană normală; doar cei înfometați și însetați de dreptate vor iubi adevărul și îl vor urmări. Cei care nu au o umanitate normală nu vor urmări niciodată adevărul.

Oamenii care merg pe calea unui antihrist sunt diferiți de antihriștii adevărați. Unii oameni văd că sunt plini de firile unui antihrist și urmăresc și prețuiesc mult faima, câștigul și statutul și nu sunt niciodată capabili să renunțe. Ei cred cu tărie că au natura unui antihrist și că nu pot fi mântuiți. Dacă nu te cunoști cu adevărat și nu știi dacă ești un antihrist sau o persoană rea, atunci ar trebui să reflectezi dacă ai sau nu vreun simț sau sentiment al rușinii. Dacă nu ai, atunci ești în pericol și se poate spune că ai natura-esență a unei persoane rele sau a unui antihrist. Chiar dacă nu ești un antihrist acum, s-ar putea să devii unul în viitor. Lucrul pe care sunt cel mai puțin dispuși să-l facă aceia care nu urmăresc adevărul este să reflecteze asupra lor și să se cunoască. Ei zic: „Nu îmi pasă cine spune că sunt un antihrist. Cui nu-i place faima, câștigul și statutul? Oricine spune că nu-i place faima, câștigul și statutul minte. Cine poate să aibă statut și să nu se bucure de beneficiile acestuia? Numai un nesăbuit ar putea fi așa. Să te poți bucura de beneficiile statutului este o capacitate!” Ce fel de persoană spune astfel de lucruri? Oare nu este cineva care e scârbit de adevăr? Acest tip de persoană este iremediabil de încăpățânată – poate ea să fie mântuită? Sub nicio formă, întrucât Dumnezeu nu îi mântuiește pe oamenii răi; astfel de oameni sunt din tagma Satanei, sunt fiare. Unii oameni nu știu dacă pot fi obiectul mântuirii lui Dumnezeu. În acest caz, atunci când cuvintele lui Dumnezeu îți expun natura-esența și firea ta coruptă, observă dacă poți să simți acest lucru și dacă te simți rușinat lăuntric și dacă tu crezi că ceea ce expune Dumnezeu este adevăratul tău sine, ceea ce te-ar face să te simți rușinat și de parcă nu ai avea unde să te ascunzi. Dacă ai acest sentiment de rușine, dacă poți să conștientizezi asta, este un lucru bun. Există chiar și unii oameni care spun: „Cuvintele lui Dumnezeu m-au expus complet. Sunt prea rușinat să dau ochii cu cineva și nu am unde să mă ascund. Cred că ar trebui să fiu trimis în iad, nu merit mântuirea lui Dumnezeu. Negativitatea mea este atât de mare, încât nici măcar nu cred că merit să trăiesc. Ar trebui să mor și să termin cu asta.” Este un lucru bun sau rău să te simți așa? Este un lucru bun. Unii oameni nu înțeleg și spun: „Cum ar putea fi acesta un lucru bun?” (El arată că această persoană are un simț al rușinii.) Nu este determinat de rușine. În primul rând, a avea acest fel de sentiment înseamnă că măcar înțelegi cuvintele lui Dumnezeu. În al doilea rând, care este baza cunoașterii de sine? (Acceptarea cuvintelor lui Dumnezeu.) Corect. Recunoști cuvintele lui Dumnezeu drept adevărul, ceea ce înseamnă că folosești cuvintele Sale ca standard pentru a evalua dacă poți fi mântuit și ce tip de persoană ești – ai făcut deja din cuvintele Sale standardul pentru autoevaluare. Acest lucru dovedește că ai credință adevărată în ele. Doar atunci când ai credință adevărată în Dumnezeu Îi poți considera cuvintele ca fiind adevărul, ca standard pentru autoevaluare. Cel care face acest lucru are o șansă la mântuire – nu este la fel de simplu cu a avea sau nu un simț al rușinii.

Cât despre această manifestare – antihriști care îi atacă și îi exclud pe dizidenți – am discutat deja despre definiția cuvântului „dizident”. Prin urmare, ce oameni se încadrează în sfera acestui termen? În principal, cei care au perspective diferite asupra lucrurilor decât antihriștii și care merg pe căi diferite de ale lor. În ochii antihriștilor, acești oameni devin cu toții dizidenți și sunt țintele atacurilor antihriștilor. Antihriștii cred că atacarea și excluderea dizidenților este perfect justificată, că reprezintă protejarea lucrării casei lui Dumnezeu și a vieții bisericești când, în realitate, este un mijloc și o metodă de a-și proteja statutul și puterea. Nu servește absolut deloc la protejarea lucrării casei lui Dumnezeu, cu atât mai puțin nu menține rânduiala normală a vieții bisericești pentru aleșii lui Dumnezeu. Unii dintre dizidenții menționați aici sunt oameni care urmăresc adevărul. Putem fi siguri de acest lucru, întrucât antihriștii sunt împotriva oamenilor care urmăresc adevărul și doar cei care fac acest lucru îi pot desluși pe antihriști.

22 ianuarie 2019