La ultima adunare, am avut părtășie despre cel de-al zecelea punct al diverselor manifestări ale antihriștilor: „Ei disprețuiesc adevărul, sfidează principiile în mod public și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu.” Despre ce detalii am avut părtășie în mod specific? (Dumnezeu a avut părtășie în principal despre modul de abordare a cuvântului Lui.) Are legătură cu punctul zece? (Da. Pentru că, la punctul: „Ei disprețuiesc adevărul, sfidează principiile în mod public și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu”, unul dintre comportamentele antihriștilor este acela că ei doar ascultă ceea ce spune Hristos, dar nu ascultă de cuvintele Lui, nici nu I se supun. Ei nu ascultă de cuvintele lui Dumnezeu și nici nu practică în conformitate cu acestea. La ultima adunare, Dumnezeu a avut părtășie despre cum să-I abordăm cuvântul, cum să ascultăm de cuvântul Lui și apoi cum să-l punem în aplicare și să-l îndeplinim.) Totul este clar, nu-i așa? În timpul adunării noastre anterioare, am spus două povești: una a fost povestea lui Noe, iar cealaltă a fost cea a lui Avraam. Acestea sunt două povești clasice din Biblie. Mulți oameni cunosc și înțeleg aceste povești, dar după ce le-au înțeles, foarte puțini oameni știu cum să abordeze cuvintele și cerințele lui Dumnezeu. Așadar, care a fost obiectivul principal al părtășiei noastre cu privire la aceste două povești? A fost să-i facă pe oameni să știe cum ar trebui să abordeze cuvintele și cerințele lui Dumnezeu, ca persoane și ființe create – și să știe poziția pe care ar trebui să o adopte o ființă creată și atitudinea pe care ar trebui să o aibă atunci când se confruntă cu cerințele lui Dumnezeu și când ascultă cuvintele Lui. Acestea sunt lucrurile principale. Acesta este adevărul pe care oamenii trebuiau să ajungă să îl cunoască și să îl înțeleagă atunci când am avut părtășie despre cele două povești, data trecută. Așadar, după ce am avut părtășie despre aceste două povești, vă este clar acum cum să vă supuneți lui Hristos și să ascultați de cuvintele Lui, ce atitudine ar trebui să aibă oamenii și care ar trebui să fie perspectiva și poziția lor față de Hristos și față de cuvintele rostite de Hristos, precum și cum ar trebui să abordeze oamenii cuvintele și cerințele care vin de la Dumnezeu și ce adevăruri ar trebui să fie înțelese din asta? (Numărul unu este să fim sinceri cu Hristos, numărul doi este să învățăm să-L respectăm pe Hristos, iar numărul trei este să ascultăm de cuvintele Lui, să ascultăm cuvintele lui Dumnezeu cu inima noastră.) Vă amintiți regulile. Dacă nu aș fi vorbit despre aceste reguli, ați fi fost capabili să le deduceți din cele două povești pe care le-am spus? (Singura concluzie la care putem ajunge este că trebuie să ascultăm de orice spune Dumnezeu.) Tot ceea ce puteți deduce sunt moduri simple, dogmatice și teoretice de a acționa; sunteți în continuare incapabili să înțelegeți sau să cunoașteți adevărurile conținute de acest lucru, pe care oamenii, ar trebui să le caute și să le înțeleagă. Așadar, să avem părtășie în detaliu despre poveștile lui Noe și Avraam.

I. Atitudinea lui Noe față de cuvintele lui Dumnezeu

Să vorbim mai întâi despre povestea lui Noe. La ultima adunare, am abordat în linii mari cauzele și finalurile poveștii lui Noe. De ce nu am fost mai specifici? Pentru că majoritatea oamenilor cunosc deja cauzele, finalurile și detaliile specifice ale acestei povești. Dacă există detalii care nu vă sunt foarte clare, le puteți găsi în Biblie. Noi nu avem părtășie despre detaliile specifice ale acestei povești, ci despre modul în care Noe, protagonistul poveștii, a tratat cuvintele lui Dumnezeu, ce aspecte ale adevărului ar trebui să înțeleagă oamenii din aceasta și care a fost atitudinea lui Dumnezeu, ce a gândit El și cum l-a evaluat pe Noe după ce a văzut fiecare mișcare pe care a făcut-o acesta. Acestea sunt detaliile asupra cărora ar trebui să avem părtășie. Atitudinea lui Dumnezeu față de Noe și evaluarea Sa a ceea ce a făcut Noe sunt suficiente pentru a ne spune exact ce standarde cere Dumnezeu de la omenire, de la cei care Îl urmează, de la cei pe care îi mântuiește. Există adevăr de căutat în acest sens? Acolo unde trebuie să căutăm adevărul, merită să-l disecăm, să chibzuim la el și să avem părtășie în detaliu despre el. Nu vom trece în revistă amănuntele specifice ale poveștii lui Noe. Lucrul despre care vom avea părtășie astăzi este adevărul care trebuie căutat în diversele atitudini ale lui Noe față de Dumnezeu, precum și despre cerințele și intențiile lui Dumnezeu, pe care oamenii ar trebui să le înțeleagă din evaluarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Noe.

Noe a fost un membru obișnuit al umanității care s-a închinat la Dumnezeu și L-a urmat. Când au coborât cuvintele lui Dumnezeu asupra lui, atitudinea sa nu a fost să se miște încet, să întârzie sau să nu se grăbească. Dimpotrivă, el a ascultat cuvintele lui Dumnezeu cu multă seriozitate, a ascultat fiecare cuvântare a Lui cu mare grijă și atenție, ascultând cu sârguință și încercând să își amintească tot ceea ce i-a poruncit Dumnezeu, fără să îndrăznească să fie câtuși de puțin neatent. În atitudinea sa față de Dumnezeu și față de cuvintele Lui, era o inimă cu frică de Dumnezeu, lucru care a demonstrat că Dumnezeu a avut un loc în inima sa și că Noe Îi era supus. El a ascultat cu atenție ceea ce a spus Dumnezeu, conținutul cuvintelor Lui, ceea ce i-a cerut El să facă. A ascultat cu atenție – nu analizând, ci acceptând. Nu a existat niciun refuz, nicio antipatie sau nerăbdare în inima lui; în schimb, în inima lui, el a notat cu calm, atenție și grijă fiecare cuvânt și lucru referitor la cerințele lui Dumnezeu. După ce Dumnezeu i-a dat fiecare indicație, Noe a înregistrat, în detaliu și prin propriile mijloace, tot ceea ce El îi spusese și îi încredințase. Apoi a lăsat deoparte propriile munci, a renunțat la rutina și planurile vechii sale vieți și a început să se pregătească pentru tot ceea ce Dumnezeu îi încredințase să facă și să adune toate proviziile necesare pentru arca pe care Dumnezeu îi ceruse să o construiască. Nu a îndrăznit să neglijeze niciunul dintre cuvintele lui Dumnezeu, niciuna dintre cerințele Lui sau niciun detaliu din ceea ce i se cerea în cuvintele lui Dumnezeu. Prin mijloace proprii, el a înregistrat punctele principale și detaliile a tot ceea ce Dumnezeu i-a cerut și i-a încredințat, apoi a meditat și a reflectat asupra lor în mod repetat. În continuare, Noe a pornit în căutarea tuturor materialelor pe care Dumnezeu îi ceruse să le pregătească. Firește, după fiecare indicație pe care i-a dat-o Dumnezeu, el, în felul său, a făcut planuri și rânduieli detaliate pentru tot ceea ce Dumnezeu îi încredințase și îl instruise să facă – și apoi, pas cu pas, și-a pus în aplicare și și-a executat planurile și rânduielile și fiecare detaliu și pas în parte din ceea ce Dumnezeu i-a cerut. Pe parcursul întregului proces, tot ceea ce a făcut Noe, fie că a fost mare sau mic, fie că a fost remarcabil sau nu în ochii omului, a fost ceea ce fusese instruit de Dumnezeu să facă și a fost ceea ce fusese spus și cerut de Dumnezeu. Din tot ceea ce a arătat Noe după ce a acceptat însărcinarea dată de Dumnezeu, este evident că atitudinea sa față de cuvintele Lui nu a fost una de simplă ascultare și nimic mai mult – cu atât mai puțin a fost cazul ca, după ce a auzit aceste cuvinte, Noe să fi ales un moment când a fost într-o dispoziție bună, când mediul a fost potrivit sau când momentul a fost favorabil să poată realiza asta. În schimb, el a lăsat deoparte propriile munci, a renunțat la rutina vieții sale și a făcut din construirea arcei pe care Dumnezeu o poruncise, cea mai mare prioritate din viața și existența sa de atunci încolo și a pus-o în aplicare în mod corespunzător. Atitudinea sa față de însărcinarea dată de Dumnezeu și față de cuvintele lui Dumnezeu nu a fost indiferentă, superficială sau capricioasă, cu atât mai puțin una de respingere; în schimb, el a ascultat cu atenție cuvintele lui Dumnezeu și a încercat, din toată inima, să le memoreze și să chibzuiască la ele. Atitudinea sa față de cuvintele lui Dumnezeu a fost una de acceptare și supunere. Pentru Dumnezeu, doar aceasta este atitudinea dorită de El, pe care o ființă creată adevărată ar trebui să o aibă față de cuvintele Sale. Nu a existat niciun refuz, nicio superficialitate, nicio încăpățânare în această atitudine și nici nu a fost denaturată de intenții umane; a fost, în întregime și complet, atitudinea pe care se cuvine să o aibă o ființă umană creată.

După ce a acceptat însărcinarea dată de Dumnezeu, Noe a început să planifice cum să construiască arca pe care Dumnezeu i-o încredințase. El a căutat diverse materiale, precum și oamenii și uneltele necesare pentru construirea arcei. Firește, aceasta a implicat o multitudine de lucruri; nu a fost atât de ușor și de simplu precum sugerează textul. În acea epocă preindustrială, o epocă în care totul se făcea manual, prin muncă fizică, nu este greu să ne imaginăm cât de dificil a fost să construiască o asemenea arcă, un astfel de colos, să ducă la bun sfârșit sarcina încredințată de Dumnezeu, aceea de a construi o arcă. Desigur, modul în care Noe a planificat, a pregătit, a proiectat și a găsit diverse lucruri, cum ar fi materiale și unelte, nu au fost chestiuni simple și este posibil ca Noe să nu fi văzut niciodată o asemenea navă masivă. După ce a acceptat această însărcinare, citind printre rândurile cuvintelor lui Dumnezeu și judecând după tot ceea ce spusese Dumnezeu, Noe a știut că aceasta nu era o chestiune simplă, nici o sarcină ușoară. Aceasta nu era o sarcină simplă sau ușoară – care erau implicațiile acestui lucru? În primul rând, însemna că, după acceptarea acestei însărcinări, Noe ar fi avut o povară grea pe umeri. Mai mult, judecând după modul în care Dumnezeu l-a chemat personal pe Noe și i-a indicat cum să construiască arca, acesta nu era un lucru obișnuit, nu era o nimica toată. Judecând după detaliile a tot ceea ce a spus Dumnezeu, aceasta nu a fost ceva ce orice persoană obișnuită ar putea îndura. Faptul că Dumnezeu l-a chemat pe Noe și i-a încredințat să construiască o arcă arată importanța pe care acesta o avea în inima lui Dumnezeu. Atunci când a fost vorba despre această chestiune, Noe a fost, desigur, capabil să înțeleagă unele dintre intențiile lui Dumnezeu – și, făcând acest lucru, Noe și-a dat seama de tipul de viață cu care avea să se confrunte în anii ce au urmat și a fost conștient de unele dintre dificultățile pe care avea să le întâmpine. Deși Noe și-a dat seama și a înțeles marea dificultate a ceea ce îi încredințase Dumnezeu și cât de mari aveau să fie încercările cu care se confrunta, nu a avut nicio intenție de a refuza, ci i-a fost profund recunoscător lui Iahve Dumnezeu. De ce a fost Noe recunoscător? Pentru că Dumnezeu îi încredințase în mod neașteptat ceva atât de semnificativ și îi spusese și îi explicase personal fiecare detaliu. Și mai important, Dumnezeu îi spusese lui Noe întreaga poveste, de la început până la sfârșit, despre motivul pentru care trebuia construită arca. Aceasta era o chestiune a planului de gestionare al lui Dumnezeu, era treaba personală a lui Dumnezeu, însă Dumnezeu îi spusese despre aceasta, așa că Noe a simțit importanța ei. În concluzie, judecând după aceste semne diferite, judecând după tonul vorbirii lui Dumnezeu și diferitele aspecte împărtășite de Dumnezeu lui Noe, acesta din urmă a putut simți importanța sarcinii de a construi arca pe care i-o încredințase Dumnezeu, a putut aprecia acest lucru în inima sa și nu a îndrăznit să-l trateze cu ușurință, nici să treacă cu vederea vreun detaliu. Prin urmare, după ce Dumnezeu a terminat de dat instrucțiuni, Noe și-a formulat planul și s-a pus pe treabă pentru realizarea tuturor rânduielilor în vederea construirii arcei, căutarea forței de muncă, pregătirea tuturor tipurilor de materiale și, conform cuvintelor lui Dumnezeu, adunarea treptată a diverselor tipuri de viețuitoare în arcă.

Întregul proces de construcție al arcei a fost plin de dificultăți. Pentru moment, să lăsăm deoparte modul în care Noe a trecut prin rafalele de vânt, soarele arzător și ploaia torențială, căldura toridă și frigul aprig și cele patru anotimpuri, an după an. Haideți să vorbim mai întâi despre ce misiune colosală a fost construirea arcei, despre pregătirea diverselor materiale și despre multitudinea de dificultăți cu care s-a confruntat în cursul construirii acesteia. Ce au presupus aceste dificultăți? Contrar percepțiilor oamenilor, anumite sarcini fizice nu mergeau întotdeauna bine de la început, iar Noe a trebuit să treacă prin multe eșecuri. După terminarea unui lucru, dacă nu arăta bine, el îl demonta, iar după ce termina cu demontarea, trebuia să pregătească materialele și să facă totul din nou. Nu era ca în epoca modernă, în care toată lumea face totul cu ajutorul echipamentelor electronice, iar după ce toate sunt aranjate, munca se desfășoară conform unui program prestabilit. În prezent, atunci când se efectuează o asemenea lucrare, munca este mecanizată, iar odată ce pornești o mașinărie, aceasta poate termina treaba. Însă Noe trăia într-o epocă a societății primitive, iar toată munca se făcea manual și trebuia să o faci cu propriile mâini, folosindu-ți ochii și mintea, precum și sârguința și puterea. Desigur, mai presus de toate, oamenii trebuiau să se bazeze pe Dumnezeu; trebuiau să-L caute pe Dumnezeu peste tot și în orice moment. Pe parcursul întâmpinării a tot felul de dificultăți și în zilele și nopțile petrecute construind arca, Noe a trebuit să facă față nu numai diverselor situații care au apărut în timpul realizării acestei întreprinderi colosale, ci și diverselor medii din jurul său, precum și ridiculizării, calomniei și abuzurilor verbale din partea altora. Cu toate că nu am trăit personal acele scene atunci când au avut loc, oare nu este posibil să ne imaginăm unele dintre diversele dificultăți cu care s-a confruntat Noe și pe care le-a experimentat, precum și diversele provocări cu care s-a confruntat? În cursul construirii arcei, primul lucru cu care Noe a trebuit să se confrunte a fost lipsa de înțelegere din partea membrilor familiei sale, cicăleala, plângerile și chiar denigrarea lor. În al doilea rând, a fost calomniat, ridiculizat și judecat de cei din jurul său – rudele, prietenii și orice alt tip de persoană. Însă Noe a avut o singură atitudine, aceea de a asculta de cuvintele lui Dumnezeu, de a le pune în aplicare până la capăt și de a nu se abate niciodată de la asta. Ce hotărâse Noe? „Atât timp cât sunt în viață, atât timp cât mă mai pot mișca, nu voi abandona însărcinarea dată de Dumnezeu.” Aceasta a fost motivația sa în timp ce ducea la îndeplinire marea întreprindere de a construi arca, precum și atitudinea sa atunci când i s-au prezentat poruncile lui Dumnezeu și după ce a auzit cuvintele Lui. Confruntat cu tot soiul de necazuri, situații dificile și provocări, Noe nu s-a dat în lături. Când unele dintre sarcinile sale de inginerie mai dificile au eșuat frecvent și au suferit daune, chiar dacă Noe se simțea supărat și neliniștit în inima lui, când se gândea la cuvintele lui Dumnezeu, când își amintea de fiecare cuvânt pe care Dumnezeu i l-a poruncit și de preamărirea lui Dumnezeu pentru el, atunci se simțea deseori extrem de motivat: „Nu pot să renunț, nu pot să mă debarasez de ceea ce Dumnezeu mi-a poruncit și mi-a încredințat să fac; aceasta este însărcinarea dată de Dumnezeu și, din moment ce am acceptat-o, din moment ce am auzit cuvintele rostite de Dumnezeu și glasul lui Dumnezeu și, din moment ce am acceptat acest lucru de la Dumnezeu, atunci ar trebui să mă supun în mod absolut, lucru care ar trebui realizat de o ființă umană.” Prin urmare, indiferent cu ce fel de dificultăți s-a confruntat, indiferent ce fel de batjocură sau defăimare a întâmpinat, indiferent cât de epuizat i-a devenit trupul, cât de obosit, el nu s-a lepădat de ceea ce îi fusese încredințat de Dumnezeu și a păstrat constant în minte fiecare cuvânt despre ceea ce spusese și poruncise Dumnezeu. Indiferent cum se schimbau mediile lui, oricât de mare era dificultatea cu care se confrunta, el avea încredere că nimic din toate acestea nu va dura la nesfârșit, că doar cuvintele lui Dumnezeu nu vor trece niciodată și doar ceea ce a poruncit Dumnezeu să se facă se va îndeplini cu siguranță. Noe a avut în el credința adevărată în Dumnezeu și supunerea pe care trebuia să o aibă, și a continuat să construiască arca pe care Dumnezeu îi ceruse să o construiască. Zi după zi, an după an, Noe a îmbătrânit, dar credința lui nu s-a diminuat și nu a existat nicio schimbare în atitudinea și hotărârea lui de a termina însărcinarea dată de Dumnezeu. Deși au existat momente în care trupul lui s-a simțit obosit și epuizat, s-a îmbolnăvit și, în inima lui, era slab, hotărârea și perseverența lui de a îndeplini însărcinarea dată de Dumnezeu și de a se supune cuvintelor lui Dumnezeu nu s-au diminuat. Pe parcursul anilor în care Noe a construit arca, el a practicat ascultarea și supunerea față de cuvintele pe care le spusese Dumnezeu și practica, de asemenea, un adevăr important al unei ființe create și al unei persoane obișnuite care trebuia să îndeplinească însărcinarea dată de Dumnezeu. În aparență, întregul proces a fost, de fapt, un singur lucru: construirea arcei, realizarea a ceea ce Dumnezeu îi spusese să facă bine și până la capăt. Dar ce se cerea pentru a face acest lucru bine și pentru a-l finaliza cu succes? Nu se cerea zel din partea oamenilor, nici sloganurile lor, cu atât mai puțin jurăminte făcute dintr-un capriciu trecător, nici așa-zisa admirație a oamenilor pentru Creator. Nu se cereau aceste lucruri. În fața construirii arcei de către Noe, așa-zisa admirație a oamenilor, jurămintele, zelul și credința lor în Dumnezeu în lumea lor spirituală, toate acestea nu sunt de niciun folos; în fața credinței adevărate a lui Noe și a supunerii lui adevărate față de Dumnezeu, oamenii par atât de săraci, demni de milă, iar puținele doctrine pe care le înțeleg par atât de goale, palide, firave și slabe – ca să nu mai spunem rușinoase, josnice și sordide.

I-au luat 120 de ani lui Noe să construiască arca. Acești 120 de ani nu au fost 120 de zile, sau 10 ani, sau 20 de ani, ci cu zeci de ani mai mult decât speranța de viață a unei persoane obișnuite din prezent. Având în vedere durata de timp și dificultatea de a finaliza acest lucru, precum și amploarea ingineriei implicate, dacă Noe nu ar fi avut credință adevărată, dacă credința lui ar fi fost doar un gând, o agățare de speranțe, zel sau un soi de credință vagă și abstractă, ar fi fost vreodată terminată arca? Dacă supunerea lui față de Dumnezeu ar fi fost doar o promisiune verbală, dacă ar fi fost doar o notiță făcută în scris, cu stiloul, ca acelea pe care le faceți astăzi, ar fi putut să fie construită arca? (Nu.) Dacă supunerea lui față de acceptarea însărcinării date de Dumnezeu nu ar fi fost altceva decât voință și hotărâre, o dorință, ar fi putut fi construită arca? Dacă supunerea lui Noe față de Dumnezeu ar fi fost doar o trecere prin formalitățile lepădării, consumului și plății unui preț sau doar să facă mai multă lucrare, să plătească un preț mai mare și să fie loial lui Dumnezeu în teorie sau prin prisma sloganurilor, atunci ar fi putut fi construită arca? (Nu.) Ar fi prea greu! Dacă atitudinea lui Noe față de acceptarea însărcinării date de Dumnezeu ar fi fost un fel de tranzacție, dacă Noe ar fi acceptat-o doar pentru a fi binecuvântat și răsplătit, ar fi putut să fie construită arca? În niciun caz! Zelul unei persoane poate persista 10 sau 20 de ani, sau 50 sau 60 de ani, dar când se apropie de moarte, văzând că nu a câștigat nimic, își va pierde credința în Dumnezeu. Acest zel care perseverează 20, 50 sau 80 de ani nu devine supunere sau credință adevărată! Este foarte tragic! Între timp, adevărata credință și adevărata supunere regăsite în Noe reprezintă întocmai ceea ce le lipsește oamenilor de astăzi și exact lucrurile pe care oamenii de astăzi nu le pot vedea şi pe care le desconsideră sau chiar strâmbă din nas în fața lor. Relatarea poveștii în care Noe a construit arca este întotdeauna întâmpinată de o avalanșă de discuții. Toată lumea poate vorbi despre asta, toată lumea are ceva de spus. Dar nimeni nu se gândește sau nu încearcă să-și dea seama ce anume s-a regăsit în Noe, ce cale de practicare a avut, ce fel de atitudine dorită de Dumnezeu și perspectivă față de poruncile lui Dumnezeu a avut sau ce caracter a avut când a venit vorba de ascultarea și practicarea cuvintelor lui Dumnezeu. Prin urmare, spun că oamenii de astăzi nu sunt potriviți să spună povestea lui Noe, pentru că atunci când cineva spune această poveste, îl tratează pe Noe ca pe nimic mai mult decât pe o figură legendară, ba chiar ca pe un bătrân obișnuit cu barbă albă. Se întreabă în mintea sa dacă a existat cu adevărat o astfel de persoană, cum arăta cu adevărat și nu încearcă să aprecieze cum a ajuns Noe să prezinte acele manifestări după ce a acceptat însărcinarea dată de Dumnezeu. Astăzi, când ne reîntoarcem la povestea despre construirea arcei de către Noe, credeți că este un eveniment major sau minor? Este doar o poveste obișnuită despre un bătrân care a construit o arcă în vremuri demult apuse? (Nu.) Dintre toți oamenii, Noe a fost un simbol al fricii față de Dumnezeu, al supunerii față de Dumnezeu și al îndeplinirii însărcinării date de Dumnezeu care este cel mai vrednic de emulație; a fost aprobat de Dumnezeu și ar trebui să fie un model pentru cei care-L urmează pe Dumnezeu în prezent. Și ce a fost cel mai prețios lucru referitor la el? A avut o singură atitudine față de cuvintele lui Dumnezeu: să asculte și să accepte, să accepte și să se supună și să se supună până la moarte. Această atitudine, care a fost cea mai prețioasă dintre toate, este aceea care i-a câștigat aprobarea lui Dumnezeu. Când a fost vorba despre cuvintele lui Dumnezeu, el nu a fost superficial doar un efort simbolic, nu a făcut lucrurile mecanic și nu le-a examinat, nu le-a analizat, nu li s-a împotrivit și nu le-a respins în sinea sa, ca apoi să le lase la o parte din gândurile sale; în schimb, le-a auzit sincer, le-a acceptat puțin câte puțin în inima sa și apoi a chibzuit cum să le pună în practică, cum să le implementeze, cum să le ducă la îndeplinire așa cum au fost menite inițial, fără a le distorsiona. Și, în timp ce chibzuia la cuvintele lui Dumnezeu, și-a spus doar în sinea sa: „Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu, sunt instrucțiunile Lui, însărcinarea dată de El, sunt obligat, trebuie să mă supun, nu pot lăsa deoparte niciun detaliu, nu mă pot împotrivi niciunei dorințe de-ale Sale și nici nu pot omite vreun detaliu pe care mi l-a spus, altfel nu voi fi demn să mi se spună «om», nu voi fi demn de însărcinarea dată de Dumnezeu și nu voi fi demn de lauda Lui. Dacă, în această viață, nu reușesc să duc la îndeplinire tot ceea ce Dumnezeu mi-a spus și mi-a încredințat, atunci voi rămâne cu regrete. Mai mult decât atât, nu voi fi demn de însărcinarea dată de Dumnezeu și de lauda Lui și nu voi avea îndrăzneala să mă întorc înaintea Creatorului.” Orice și-a spus și a analizat Noe în inima sa, perspectiva și atitudinea sa, toate acestea au determinat că a fost în cele din urmă capabil să pună în practică spusele lui Dumnezeu și să le transforme în realitate, să ducă la îndeplinire cuvintele Lui, să facă astfel încât să fie îndeplinite şi înfăptuite prin munca lui grea și transformate în realitate prin intermediul său, astfel încât însărcinarea lui Dumnezeu să nu fi fost în van. Judecând după tot ce a gândit Noe, fiecare idee care i-a apărut în inimă și atitudinea față de Dumnezeu, Noe a fost vrednic de însărcinarea dată de El, a fost un om în care El a avut încredere și pe care L-a favorizat. Dumnezeu observă fiecare cuvânt și fiecare faptă a oamenilor, observă gândurile și ideile lor. În ochii lui Dumnezeu, fiindcă Noe a fost capabil să gândească astfel, El nu a ales greșit; Noe și-a putut asuma însărcinarea dată de Dumnezeu și încrederea lui Dumnezeu, și a putut duce la îndeplinire însărcinarea dată de El: a fost singura alegere din întreaga omenire.

În ochii lui Dumnezeu, Noe era singura și unica Sa alegere pentru a realiza o misiune atât de mare de a construi o arcă. Ce calități avea Noe? Avea două calități: credință adevărată și supunere adevărată. În inima lui Dumnezeu, acestea sunt standardele pe care El le cere de la oameni. Simplu, da? (Da.) „Singura și unica alegere” deținea aceste două calități, lucruri care sunt atât de simple – totuși, în afară de Noe, ele nu se găsesc la nimeni altcineva. Unii oameni spun: „Cum se poate așa ceva? Am renunțat la familiile și carierele noastre, am renunțat la muncă, la perspective și la educație, ne-am abandonat bunurile și copiii. Uite cât de mare este credința noastră, cât de mult Îl iubim pe Dumnezeu! Cu ce suntem mai prejos decât Noe? Dacă Dumnezeu ne-ar cere să construim o arcă – ei bine, industria modernă este foarte dezvoltată, nu avem acces la lemn și la o mulțime de unelte? Și noi putem lucra sub soarele arzător dacă folosim mașini-unelte; și noi putem lucra din zori și până-n seară. Ce mare lucru e finalizarea unei mici sarcini ca aceasta? Lui Noe i-a luat 100 de ani, dar noi o s-o facem în mai puțin timp, ca Dumnezeu să nu Se simtă neliniștit – o să ne ia doar 10 ani. Ai spus că Noe era singura și unica alegere, dar în ziua de azi există mulți candidați perfecți; oameni ca noi, care și-au abandonat familiile și carierele, care au credință adevărată în Dumnezeu, care se consumă cu adevărat – toți sunt candidați perfecți. Cum ai putea spune că Noe era singura alegere? Nu ai o părere prea proastă despre noi?” Există o problemă cu aceste cuvinte? (Da.) Unii oameni spun: „Pe vremea lui Noe, știința și tehnologia nu erau încă foarte dezvoltate, el nu avea electricitate, nici mașini-unelte moderne, nici măcar cele mai simple burghie electrice și drujbe, sau nici măcar cuie. Oare cum a reușit să construiască arca? Astăzi avem toate aceste lucruri. Nu ne-ar fi incredibil de ușor să îndeplinim această însărcinare? Dacă Dumnezeu ne-ar vorbi din cer și ne-ar spune să construim o arcă, nici nu s-ar pune problema de una singură. Am putea construi cu ușurință 10! Ar fi foarte ușor, floare la ureche. Dumnezeule, poruncește-ne tot ce Îți dorești. Orice ai nevoie, spune-ne. Nu ar fi deloc dificil pentru cât de mulți suntem noi să construim o arcă! Am putea să construim 10, 20, chiar și 100. Cât de multe vrei Tu.” Sunt lucrurile atât de simple? (Nu.) Imediat ce spun că Noe era singura și unica alegere, unii oameni vor să se ia la harță cu Mine, nu sunt convinși: „Tu ai o părere bună despre oamenii din trecut pentru că ei nu sunt aici. Oamenii din ziua de azi sunt chiar sub nasul Tău, dar Tu nu poți vedea cât sunt de buni. Ești orb la toate lucrurile bune pe care le-au făcut oamenii din ziua de azi, la toate faptele lor bune. Noe a făcut doar un lucru minor; nu cumva pentru că nu exista industrie pe atunci și toată munca era grea, Tu crezi că lucrul pe care l-a făcut el merită să fie comemorat, îl consideri un exemplu, un model și nu vezi suferința oamenilor din ziua de azi, prețul pe care îl plătim pentru Tine și credința noastră de astăzi?” Acesta este motivul? (Nu.) Indiferent de epocă sau perioadă, indiferent de condițiile mediului în care trăiesc oamenii, aceste bunuri materiale și mediul înconjurător nu au nicio relevanță, nu sunt importante. Ce este important? Cel mai important nu este epoca în care trăiești, dacă stăpânești o anumită tehnologie sau câte cuvinte ale lui Dumnezeu ai citit sau ai auzit. Cel mai important este dacă oamenii au sau nu credință adevărată, dacă au sau nu supunere adevărată. Aceste două lucruri sunt cele mai importante și niciunul nu trebuie să lipsească. Dacă ați fi puși în vremea lui Noe, care dintre voi ar putea îndeplini această însărcinare? Aș îndrăzni să spun că nici dacă ați lucra cu toții împreună, nu ați putea realiza acest lucru. Nu ați putea face nici măcar jumătate din asta. Înainte chiar ca toate proviziile să fi fost pregătite, mulți dintre voi ar fi fugit, plângându-se și îndoindu-se de Dumnezeu. Un număr mic dintre voi ați fi capabili să perseverați cu mare dificultate, să perseverați datorită tenacității, zelului și gândurilor voastre. Dar pentru cât timp ați putea persevera? De ce fel de motivație aveți nevoie pentru a continua? Câți ani ați rezista fără credință adevărată și supunere adevărată? Acest lucru depinde de caracter. Cei cu un caracter mai bun și un pic de conștiință ar putea rezista 8 sau 10, 20 sau 30, poate chiar 50 ani. Dar după 50 de ani, s-ar gândi: „Când vine Dumnezeu? Când va veni potopul? Când va apărea semnul dat de Dumnezeu? Mi-am petrecut toată viața făcând un singur lucru. Ce se întâmplă dacă nu vine potopul? Am suferit mult de-a lungul vieții mele, am perseverat timp de 50 de ani – este suficient de bine, Dumnezeu nu-Și va aminti, nici nu mă va condamna dacă renunț acum. Așadar, îmi voi trăi propria viață. Dumnezeu nu vorbește, nici nu reacționează. Îmi petrec toată ziua privind cerul albastru și norii albi și nu văd nimic. Unde este Dumnezeu? Cel care odată tunase și vorbise – era Acela Dumnezeu? Era o iluzie? Când se va sfârși asta? Lui Dumnezeu nu-I pasă. Indiferent cum strig după ajutor, nu aud decât tăcere, iar El nu mă luminează și nu mă îndrumă atunci când mă rog. Las-o baltă!” Ar mai avea ei credință adevărată? Cu trecerea timpului, probabil că s-ar îndoi. S-ar gândi să facă o schimbare, ar căuta o cale de ieșire, ar lăsa deoparte însărcinarea dată de Dumnezeu și și-ar abandona zelul și jurămintele efemere; vrând să își controleze propria soartă și să își conducă propria viață, ar uita de însărcinarea dată de Dumnezeu. Și, într-o zi, când Dumnezeu ar veni personal să îi îndemne să înainteze, când i-ar întreba despre progresul construirii arcei, ei ar spune: „Ah! Dumnezeu chiar există! Deci chiar există un Dumnezeu. Trebuie să mă pun să construiesc!” Dacă Dumnezeu nu ar vorbi, dacă nu i-ar zori, ei nu ar vedea acest lucru ca pe o chestiune urgentă; ar crede că poate aștepta. Un astfel de mod de gândire schimbătoare, această atitudine de a face lucrurile de mântuială și fără tragere de inimă – este aceasta atitudinea pe care se cuvine să o afișeze oamenii cu credință adevărată? (Nu.) Este greșit să aibă o asemenea atitudine, asta înseamnă că ei nu au credință adevărată, cu atât mai puțin supunere adevărată. Dacă Dumnezeu ți-ar vorbi în persoană, zelul tău de moment ar indica credința ta în Dumnezeu, dar dacă Dumnezeu te-ar lăsa deoparte și nu te-ar îndemna, nu te-ar supraveghea și nu te-ar întreba nimic, credința ta ar dispărea. Timpul ar trece, iar când Dumnezeu nu ți-ar vorbi sau nu ți-ar mai apărea și nu ți-ar mai inspecta lucrarea, credința ta ar dispărea complet; ai dori să îți trăiești propria viață și să îți vezi de treaba ta și ai uita de însărcinarea dată de Dumnezeu; zelul, jurămintele și fermitatea ta din acel moment nu ar însemna nimic. Credeți că Dumnezeu ar îndrăzni să încredințeze o mare misiune unei astfel de persoane? (Nu.) De ce nu? (Pentru că nu este demnă de încredere.) Așa este. Cinci cuvinte: nu este demnă de încredere. Nu ai credință adevărată. Nu ești demn de încredere. Așadar, nu ești potrivit ca Dumnezeu să îți încredințeze nimic. Unii oameni spun: „De ce sunt nepotrivit? Voi îndeplini orice însărcinare dată de Dumnezeu – cine știe, s-ar putea să o pot îndeplini!” Poți face lucruri în viața de zi cu zi într-o manieră nepăsătoare și nu contează dacă rezultatele sunt puțin sub așteptări, dar lucrurile încredințate de Dumnezeu, ceea ce El dorește să se realizeze – sunt ele vreodată simple? Dacă acestea ar fi încredințate unui idiot sau unui trișor, cuiva care este superficial în tot ceea ce face, cuiva care, după ce a acceptat o însărcinare, este predispus să acționeze cu rea-credință oriunde și oricând, nu ar întârzia aceasta o mare misiune? Dacă ți s-ar cere să alegi, dacă ar trebui să încredințezi cuiva o misiune majoră, cărui tip de persoană i-ai încredința-o? Ce fel de persoană ai alege tu? (O persoană demnă de încredere.) Această persoană trebuie să fie cel puțin de încredere, să aibă caracter și, indiferent de moment sau cât de mari sunt dificultățile pe care le întâmpină, își va dedica toată inima și energia pentru a finaliza ceea ce i-ai încredințat și îți va da socoteală. Dacă acesta este genul de persoană pe care oamenii ar alege-o să îi încredințeze o misiune, cu atât mai mult pentru Dumnezeu! Așadar, pentru acest eveniment major, distrugerea lumii prin potop, un eveniment care a necesitat să se construiască o arcă și să rămână cineva demn de a supraviețui, pe cine ar alege Dumnezeu? În primul rând, în teorie, El ar alege pe cineva care să fie potrivit să rămână, care să fie potrivit să trăiască în epoca următoare. În realitate, înainte de toate, această persoană trebuie să fie capabilă să asculte de cuvintele lui Dumnezeu, trebuie să aibă credință adevărată în El și să trateze orice ar spune Acesta – indiferent ce presupune acest lucru, dacă se conformează propriilor noțiuni, dacă este pe gustul său, dacă este în acord cu propria sa voință – ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Indiferent de ceea ce i-a cerut Dumnezeu să facă, nu trebuie să nege niciodată identitatea Lui, trebuie să se considere întotdeauna o ființă creată și să trateze întotdeauna ascultarea de cuvintele lui Dumnezeu ca pe o datorie absolută; acesta este tipul de persoană căreia Dumnezeu îi încredințează această misiune specială. În inima lui Dumnezeu, Noe era exact o astfel de persoană. Nu numai că era o persoană demnă de a rămâne în noua epocă, dar era și o persoană care putea purta o mare responsabilitate, care se putea supune cuvintelor lui Dumnezeu, fără compromisuri, până la capăt, și care și-ar folosi viața pentru a duce la bun sfârșit ceea ce El îi încredințase. Aceasta era ceea ce El a găsit în Noe. Din momentul în care Noe a acceptat însărcinarea dată de Dumnezeu și până în momentul în care a îndeplinit fiecare sarcină care îi fusese încredințată – în toată această perioadă, credința lui Noe și atitudinea sa de supunere față de Dumnezeu au jucat un rol absolut crucial; fără aceste două lucruri, lucrarea nu ar fi putut fi finalizată și această însărcinare nu ar fi fost îndeplinită.

Dacă, în cursul acceptării însărcinării date de Dumnezeu, Noe ar fi avut propriile idei, planuri și noțiuni, cum s-ar fi schimbat întreaga misiune? În primul rând, confruntat cu fiecare detaliu transmis de Dumnezeu – specificațiile și tipurile de materiale, mijloacele și metodele de construire a întregii arce, precum și mărimea și dimensiunile acesteia – când Noe a auzit toate acestea, s-ar fi gândit: „De câți ani ar fi nevoie pentru a construi ceva atât de mare? De cât efort și greutăți ar fi nevoie pentru a găsi toate aceste materiale? Aș fi epuizat! Cu siguranță o asemenea epuizare mi-ar scurta viața, nu-i așa? Uite cât de bătrân sunt, dar Dumnezeu nu vrea să-mi dea pace și îmi cere să fac ceva atât de solicitant – aș putea suporta? Ei bine, o voi face, dar am un as în mânecă: voi face doar în mare ceea ce spune Dumnezeu. Dumnezeu a spus să găsesc un tip de pin rezistent la apă. Am auzit de un loc de unde pot face rost, dar este destul de departe și destul de periculos. Găsirea și obținerea acestuia va necesita mult efort, așadar, ce-ar fi să găsesc un soi asemănător în apropiere, ca înlocuitor, unul care este mai mult sau mai puțin la fel? Ar fi mai puțin riscant și ar necesita mai puțin efort – și asta ar fi bine, nu-i așa?” Avea Noe astfel de proiecte? Dacă ar fi avut, ar fi aceasta supunere adevărată? (Nu.) De exemplu: Dumnezeu a spus ca arca să fie construită cu o înălțime de 100 de metri. Auzind asta, s-ar fi gândit el: „O sută de metri este prea înaltă, nimeni nu s-ar putea urca în ea. Nu ar fi foarte periculos să te urci și să muncești pe ea? Așadar, am să construiesc arca mai joasă, hai să o fac de 50 de metri. Astfel, va fi mai puțin periculos și mai ușor pentru oameni să se urce în ea. Acest lucru ar fi în regulă, corect?” Ar fi avut Noe asemenea gânduri? (Nu.) Așadar, dacă ar fi avut, credeți că Dumnezeu ar fi ales persoana greșită? (Da.) Credința și supunerea adevărată a lui Noe față de Dumnezeu i-au permis să lase deoparte propria voință; chiar dacă ar fi avut asemenea gânduri, nu ar fi acționat niciodată pe baza lor. În această privință, Dumnezeu știa că Noe era demn de încredere. În primul rând, Noe nu ar fi făcut nicio modificare a detaliilor stipulate de Dumnezeu, nici nu ar fi adăugat vreo idee proprie, cu atât mai puțin nu ar fi schimbat vreunul dintre detaliile stipulate de Dumnezeu în beneficiul personal; în schimb, el ar fi executat întocmai tot ceea ce i-a cerut Dumnezeu și, indiferent cât de greu era să facă rost de materiale pentru a construi arca și cât de grea sau obositoare era lucrarea, el ar fi făcut tot posibilul și și-ar fi folosit toată energia pentru a o termina în mod corespunzător. Nu aceasta este ceea ce îl făcea demn de încredere? Și era aceasta o manifestare reală a adevăratei sale supuneri față de Dumnezeu? (Da.) Era această supunere absolută? (Da.) Și nu era întinată de nimic, nu conținea niciuna dintre propriile înclinații, nu era denaturată de planuri personale, cu atât mai puțin de noțiuni sau interese proprii; în schimb, era supunere pură, simplă, absolută. Și era acest lucru ușor de realizat? (Nu.) Unii oameni ar putea să nu fie de acord: „Ce este atât de greu în asta? Nu presupune doar să nu gândești, să fii ca un robot, să faci tot ce spune Dumnezeu – nu e simplu?” Atunci când vine timpul să acționezi, apar dificultăți; gândurile oamenilor sunt mereu schimbătoare, au mereu propriile înclinații și astfel sunt predispuși să se îndoiască de faptul că pot fi îndeplinite cuvintele lui Dumnezeu; le este ușor să accepte cuvintele lui Dumnezeu atunci când le aud, dar când vine timpul să acționeze, devine greu; imediat ce încep greutățile, sunt predispuși să devină negativi și nu le este ușor să se supună. Atunci este evident: caracterul lui Noe, credința și supunerea lui adevărată sunt realmente demne de urmat. Așadar, v-ați lămurit acum de modul în care a reacționat și cum s-a supus Noe atunci când s-a confruntat cu poruncile, cuvintele și cerințele lui Dumnezeu? Această supunere nu era întinată de idei personale. Noe și-a impus supunere, ascultare și implementare absolută a cuvintelor lui Dumnezeu, fără să se rătăcească, fără să folosească mici trucuri istețe, fără să încerce să fie deștept, fără să aibă o părere bună despre el însuși și să creadă că Îi poate oferi sugestii lui Dumnezeu, că poate adăuga propriile idei la poruncile lui Dumnezeu, fără să contribuie cu propriile intenții bune. Nu este ceea ce ar trebui practicat atunci când se încearcă obținerea supunerii absolute?

Cât timp i-a luat lui Noe să construiască arca după ce Dumnezeu i-a poruncit să facă acest lucru? (O sută douăzeci de ani.) În acești 120 de ani, Noe a făcut un singur lucru: a construit arca și a adunat diverse feluri de viețuitoare. Și, deși era un singur lucru, nu mai multe sarcini diferite, acest singur lucru implica o muncă extraordinară. Prin urmare, care era scopul realizării acestui lucru? De ce a construit el această arcă? Care era scopul și semnificația acestui lucru? Scopul era ca fiecare tip de viețuitoare să poată supraviețui atunci când Dumnezeu avea să distrugă lumea prin potop. De aceea, înainte de distrugerea lumii de către Dumnezeu, Noe a făcut ceea ce a făcut pentru a se pregăti, pentru a asigura supraviețuirea fiecărui tip de viețuitoare. Iar pentru Dumnezeu, era aceasta o chestiune foarte urgentă? Din tonul discursului lui Dumnezeu și din esența a ceea ce Dumnezeu a poruncit, putea Noe să înțeleagă că Dumnezeu era nerăbdător și că intenția Sa era urgentă? (Da.) Să spunem, de exemplu, că vi se zice: „Vine ciuma. A început să se răspândească în lumea exterioară. Aveți un singur lucru de făcut și trebuie să vă mișcați repede: grăbiți-vă și cumpărați alimente și măști. Asta e tot!” Ce auziți în asta? Este ceva urgent? (Este urgent.) Atunci, când trebuie făcut acest lucru? Ar trebui să așteptați până anul viitor, anul următor sau peste câțiva ani? Nu – aceasta este o sarcină urgentă, un lucru important. Lăsați deoparte orice altceva și ocupați-vă mai întâi de asta. Asta auziți din aceste cuvinte? (Da.) Atunci, ce ar trebui să facă aceia care sunt supuși lui Dumnezeu? Ar trebui să lase deoparte de îndată sarcina pe care o fac acum. Nimic altceva nu mai contează. Dumnezeu este foarte nerăbdător în ceea ce privește lucrul pe care tocmai a poruncit să fie făcut; ei nu ar trebui să piardă timpul în a face și a duce la îndeplinire această sarcină, care este urgentă pentru Dumnezeu și care Îl preocupă; ar trebui să o termine înainte de a efectua alte slujbe. Asta înseamnă supunerea. Dar dacă o analizezi gândindu-te: „Vine o molimă? Se răspândește? Dacă se răspândește, lăsați-o să se răspândească – nu se răspândește la noi. Dacă o face, ne vom ocupa de ea atunci. Să cumpărăm măști și alimente? Măștile sunt întotdeauna disponibile. Și nu contează dacă le porți sau nu. Încă avem mâncare, de ce să ne facem griji pentru asta? De ce atâta grabă? Așteptați până ajunge molima aici. Avem alte treburi de făcut în acest moment”, este aceasta supunere? (Nu.) Ce este aceasta? La nivel colectiv, acest lucru este numit răzvrătire. Mai exact, este indiferență, opunere, analizare și examinare, precum și dispreț în propria inimă, crezând că acest lucru nu s-ar putea întâmpla niciodată și neconsiderându-l real. Există credință adevărată într-o asemenea atitudine? (Nu.) Starea generală a oamenilor este aceasta: în ceea ce privește cuvintele lui Dumnezeu și față de adevăr, ei au de obicei o atitudine de tărăgănare, de indiferență, de nepăsare; în inima lor, ei nu văd deloc acest lucru ca fiind important. Se gândesc: „Voi asculta lucrurile pe care Tu le spui și care au legătură cu adevărul și predicile Tale mărețe – nu voi ezita să le notez pentru a nu le uita. Dar lucrurile pe care le spui despre cumpărarea de alimente și măști nu au legătură cu adevărul, așa că le pot respinge, le pot batjocori în inima mea și Te pot trata cu o atitudine de indiferență și dispreț; este suficient să ascult cu urechile, dar ceea ce gândesc în inima mea nu este problema Ta, nu este treaba Ta.” Aceasta era atitudinea lui Noe față de cuvintele lui Dumnezeu? (Nu.) Ce arată că el nu era așa? Trebuie să vorbim despre acest lucru; vă va învăța că atitudinea lui Noe față de Dumnezeu era complet diferită. Și există fapte care dovedesc asta.

În acea eră pre-industrială, când totul trebuia să fie executat și finalizat cu mâna, fiecare activitate manuală era foarte obositoare și necesita foarte mult timp. Când a auzit însărcinarea dată de Dumnezeu, când a auzit toate lucrurile pe care Acesta le-a descris, Noe a simțit importanța chestiunii și gravitatea situației. El a știut că Dumnezeu va distruge lumea. Și de ce avea El de gând să facă asta? Pentru că oamenii erau foarte răi, nu credeau în cuvântul lui Dumnezeu și chiar îl negau, iar El a detestat acea omenire. Detestase Dumnezeu acea omenire doar timp de o zi sau două? A spus Dumnezeu, din senin: „Astăzi nu-Mi place această omenire. O voi distruge, așa că treci la treabă și fă-Mi o arcă?” Oare așa stau lucrurile? Nu. După ce a auzit cuvintele lui Dumnezeu, Noe a înțeles ce a vrut să spună El. Dumnezeu nu detestase acea omenire doar o zi sau două; El era nerăbdător să o distrugă, astfel încât omenirea să poată să o ia de la început. Dar de data aceasta, Dumnezeu nu dorea să creeze din nou altă omenire; în schimb, avea să-l lase pe Noe să fie suficient de norocos pentru a supraviețui ca stăpân al următoarei ere, ca strămoș al omenirii. Odată ce a înțeles acest aspect din ce a vrut să spună Dumnezeu, Noe a putut simți, din adâncul inimii, intenția urgentă a lui Dumnezeu, a putut simți că Se grăbește – și astfel, când Dumnezeu a vorbit, pe lângă faptul că a ascultat cu atenție, cu mare grijă și cu sârguință, Noe a simțit ceva în inima sa. Ce a simțit el? Graba, emoția pe care ar trebui să o simtă o ființă creată adevărată după înțelegerea intențiilor urgente ale Creatorului. Așadar, ce a gândit Noe în sinea lui, odată ce Dumnezeu îi poruncise să construiască o arcă? El s-a gândit: „De astăzi înainte, nimic nu contează la fel de mult precum construirea arcei, nimic nu este la fel de important și urgent. Am auzit cuvintele din inima Creatorului, I-am simțit intenția presantă, așa că nu trebuie să amân; trebuie să construiesc arca despre care a vorbit Dumnezeu și pe care a cerut-o El cu toată graba.” Care a fost atitudinea lui Noe? Aceea de a nu îndrăzni să fie neglijent. Și în ce fel a executat construirea arcei? Fără întârziere. El a îndeplinit și a executat degrabă și cu toată energia lui fiecare detaliu a ceea ce a fost rostit și instruit de Dumnezeu, fără să fie deloc superficial. În concluzie, atitudinea lui Noe față de porunca Creatorului a fost supunerea. Nu a fost nepăsător față de aceasta și nu a existat nicio împotrivire în inima lui, nici indiferență. În schimb, el a încercat cu sârguință să înțeleagă intenția Creatorului în timp ce memora fiecare detaliu. Când a înțeles intenția grabnică a lui Dumnezeu, a hotărât să accelereze ritmul, să ducă la bun sfârșit cu toată graba ceea ce i-a atribuit Dumnezeu. Ce însemna „cu toată graba”? Însemna a finaliza, în cât mai puțin timp posibil, o lucrare care înainte ar fi durat o lună, a o duce la bun sfârșit, poate cu trei sau cinci zile înainte de termen, fără a trage deloc de timp și fără cea mai mică amânare, ci a merge mai departe cu întregul proiect cât mai bine cu putință. Firește, în timpul îndeplinirii fiecărei sarcini, el avea să încerce din răsputeri să minimizeze pierderile și erorile și să nu facă nicio lucrare astfel încât să trebuiască să fie repetată; de asemenea, el avea să fi terminat fiecare sarcină și procedură la timp și să le fi făcut bine, garantând calitatea acestora. Aceasta a fost o adevărată manifestare a lipsei tergiversării. Prin urmare, care a fost condiția prealabilă pentru ca el să nu tergiverseze? (Auzise porunca lui Dumnezeu.) Da, acestea au fost condiția prealabilă și contextul pentru acest lucru. Acum, de ce a putut Noe să nu tragă de timp? Unii oameni spun că Noe avea supunere adevărată. Așadar, ce avea el care i-a permis să obțină o astfel de supunere adevărată? (Era atent la inima lui Dumnezeu.) Așa este! Asta înseamnă să ai inimă! Oamenii care au inimă sunt în stare să fie atenți la inima lui Dumnezeu; cei lipsiți de inimă sunt cochilii goale, nechibzuiți, nu știu să fie atenți la inima lui Dumnezeu. Mentalitatea lor este următoarea: „Nu mă interesează cât de urgent este acest lucru pentru Dumnezeu, voi face după bunul meu plac – în orice caz, nu sunt trândav sau leneș.” Acest gen de atitudine, acest tip de negativitate, lipsa completă a proactivității – aceasta nu este o persoană atentă la inima lui Dumnezeu și nici nu înțelege cum să fie atentă la inima Lui. În acest caz, are ea credință adevărată? Cu siguranță, nu. Noe a fost atent la inima lui Dumnezeu, a avut credință adevărată și a putut, astfel, să ducă la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu. Așadar, nu este suficient să accepți, pur și simplu, însărcinarea dată de Dumnezeu și să fii dispus să faci un oarecare efort. Trebuie, totodată, să fii atent la intențiile lui Dumnezeu, să dai totul și să fii loial – ceea ce necesită ca voi să aveți conștiință și rațiune; este ceea ce oamenii ar trebui să aibă și ceea ce s-a regăsit în Noe. Pentru a construi o arcă atât de mare pe vremea aceea, de câți ani spuneți că ar fi fost nevoie, dacă Noe ar fi tergiversat și nu ar fi avut niciun simț al urgenței, nicio neliniște, nicio eficiență? Ar fi putut să o termine în 100 de ani? (Nu.) Ar fi fost nevoie ca mai multe generații să construiască în mod constant. Pe de o parte, construirea unui obiect solid ca o arcă ar dura ani de zile; mai mult, tot atât ar dura și adunarea și îngrijirea tuturor viețuitoarelor. A fost ușor să adune aceste creaturi? (Nu.) Nu a fost. Și astfel, după ce a auzit poruncile lui Dumnezeu și I-a înțeles intenția grabnică, Noe a simțit că acest lucru nu avea să fie nici ușor, nici direct. Și-a dat seama că trebuia să-l ducă la bun sfârșit conform dorințelor lui Dumnezeu și să isprăvească însărcinarea dată de Dumnezeu, astfel încât El să fie mulțumit și liniștit și ca următoarea etapă a lucrării lui Dumnezeu să se poată desfășura fără impedimente. O astfel de inimă avea Noe. Și ce fel de inimă era aceasta? Era o inimă atentă la intențiile lui Dumnezeu. Judecând-l pe Noe după comportamentul său în timpul construirii arcei, acesta a fost în mod categoric un om cu o credință deosebită și nu a avut nicio îndoială față de cuvântul lui Dumnezeu timp de 100 de ani. De ce a depins el? De credința și supunerea sa față de Dumnezeu. Noe a fost capabil să se supună în mod absolut. Care sunt detaliile supunerii sale absolute? Atenția sa. Voi aveți o asemenea inimă? (Nu.) Voi sunteți capabili să vorbiți despre doctrine și să strigați sloganuri, dar nu puteți practica, iar atunci când vă confruntați cu dificultăți, nu puteți pune în aplicare poruncile lui Dumnezeu. Când vorbiți, vorbiți foarte clar, dar când vine vorba de operațiuni reale și vă confruntați cu unele dificultăți, deveniți negativi, iar când suferiți puțin, începeți să vă plângeți, dorind să renunțați pur și simplu. Dacă nu ar ploua abundent timp de 8 sau 10 ani, ați deveni negativi și v-ați îndoi de Dumnezeu, iar dacă ar trece alți 20 de ani fără ploaie torențială, ați continua să fiți negativi? Noe a petrecut mai mult de 100 de ani construind arca și niciodată nu a devenit negativ sau nu s-a îndoit de Dumnezeu, ci pur și simplu a continuat să construiască arca. Cine altcineva în afară de Noe ar fi putut face acest lucru? În ce privințe aveți neajunsuri? (Nu avem umanitate sau conștiință normală.) Așa este. Voi nu aveți caracterul lui Noe. Câte adevăruri a înțeles Noe? Credeți că el a înțeles mai multe adevăruri decât voi? Ați auzit foarte multe predici. Tainele întrupării lui Dumnezeu, adevărul ascuns al celor trei etape ale lucrării lui Dumnezeu, planul Său de gestionare; acestea sunt cele mai înalte și mai profunde taine exprimate omenirii și toate acestea v-au fost clarificate, deci cum se face că încă nu aveți umanitatea lui Noe și nu sunteți capabili să faceți ceea ce Noe a fost capabil să facă? Credința și umanitatea voastră sunt inferioare față de cele ale lui Noe! Se poate spune că nu aveți credința adevărată sau conștiința sau rațiunea minimă pe care ar trebui să le aibă umanitatea. Deși ați ascultat multe predici și, la suprafață, păreți să înțelegeți adevărurile, calitatea umanității voastre și firea voastră coruptă nu pot fi schimbate imediat prin ascultarea mai multor predici, sau prin înțelegerea adevărurilor. Fără să discearnă aceste lucruri, oamenii simt că nu sunt inferiori sfinților din trecut, gândindu-se în sinea lor: „Acum acceptăm și noi însărcinarea dată de Dumnezeu și ascultăm cuvântul Lui din gura Sa. De asemenea, tratăm cu seriozitate fiecare lucru pe care Dumnezeu ne cere să îl facem. Toți au părtășie împreună despre aceste lucruri, iar apoi fac lucrarea de plănuire, desfășurare și înfăptuire a lucrurilor. Cu ce suntem noi diferiți față de sfinții de odinioară?” Diferența pe care o vedeți acum este mare sau nu? Este enormă, în primul rând în ceea ce privește caracterul. Oamenii din ziua de azi sunt foarte corupți, egoiști și detestabili! Nu mișcă un deget decât dacă au de câștigat din asta! A face lucruri bune și a pregăti fapte bune e atât de istovitor pentru ei! Ei sunt dispuși să facă o datorie, dar nu au voință, sunt dispuși să sufere, dar nu pot suporta, doresc să plătească un preț, dar nu o pot face, sunt dispuși să practice adevărul, dar nu îl pot duce la îndeplinire și doresc să Îl iubească pe Dumnezeu, dar nu pot pune acest lucru în practică. Spuneți-Mi, câte neajunsuri are acest tip de umanitate? Cât de mult adevăr trebuie să fie înțeles și însușit pentru a compensa acest lucru?

Tocmai am avut părtășie despre faptul că Noe a ținut cont de intențiile lui Dumnezeu, lucru care a fost o parte prețioasă a umanității sale. Mai este ceva – ce anume? După ce a auzit cuvintele lui Dumnezeu, Noe a știut un fapt; de asemenea, a știut și care era planul lui Dumnezeu. Planul nu era să construiască pur și simplu o arcă care să servească drept monument comemorativ, să creeze un parc de distracții sau să facă o clădire mare ca punct de reper – nu acesta era scopul. Din ceea ce a spus Dumnezeu, Noe știa un fapt: Dumnezeu ura această omenire, care era ticăloasă, și hotărâse ca aceasta să fie distrusă prin potop. În schimb, cei care vor supraviețui până în era următoare vor fi salvați de inundații de această arcă; ea le va permite să supraviețuiască. Și care a fost problema esențială în acest caz? Faptul că Dumnezeu va distruge lumea cu un potop și că a intenționat ca Noe să construiască o arcă și să supraviețuiască, la fel ca toate felurile de viețuitoare, însă omenirea să fie distrusă. A fost ceva important? Nu era vorba de o problemă neînsemnată de familie, nici de o mică problemă privind un individ sau un trib; în schimb, era vorba de o operațiune majoră. Ce fel de operațiune majoră? Una care se referea la planul de gestionare al lui Dumnezeu. Dumnezeu urma să facă ceva măreț, ceva care implica întreaga omenire și care avea legătură cu modul Său de gestionare, cu atitudinea Sa față de omenire și cu soarta acesteia. Aceasta a fost a treia informație pe care Noe a aflat-o când Dumnezeu i-a încredințat această misiune. Și care a fost atitudinea lui Noe când a auzit asta din cuvintele lui Dumnezeu? A fost una de credință, îndoială sau neîncredere totală? (Una de credință.) În ce măsură a crezut el? Și ce fapte dovedesc că el a crezut acest lucru? (După ce a auzit cuvintele lui Dumnezeu, el a început să le pună în practică și a construit arca așa cum spusese Dumnezeu, ceea ce înseamnă că atitudinea sa față de cuvintele lui Dumnezeu a fost una de credință.) Prin tot ceea ce a fost demonstrat la Noe – de la nivelul de execuție și punere în aplicare, după ce Noe a acceptat ceea ce Dumnezeu îi încredințase, până la ceea ce a fost realizat în cele din urmă – se poate vedea că Noe a avut credință absolută în fiecare cuvânt pe care Dumnezeu îl rostise. De ce a avut credință absolută? De ce nu avea nicio îndoială? Cum de nu a încercat să analizeze, să examineze acest lucru în inima sa? La ce anume se referă acest lucru? (La credința în Dumnezeu.) Așa este, aceasta era adevărata credință a lui Noe în Dumnezeu. Prin urmare, atunci când a fost vorba de tot ceea ce a vorbit Dumnezeu și de fiecare cuvânt al Său, Noe nu doar a ascultat și a acceptat; în schimb, el a avut cunoaștere și credință adevărată în adâncul inimii sale. Cu toate că Dumnezeu nu îi spusese diversele detalii, cum ar fi când vor veni inundațiile, câți ani vor trece până când vor veni, care va fi amploarea acestor inundații sau cum va fi după ce Dumnezeu va distruge lumea, Noe a crezut că tot ceea ce spusese El se adeverise deja. Noe nu a tratat cuvintele lui Dumnezeu ca pe o poveste, un mit, o zicală sau o scriere, ci, în adâncul inimii sale, a crezut și a fost sigur că Dumnezeu urma să facă acest lucru și că nimeni nu poate schimba ceea ce Dumnezeu decide să realizeze. Noe a simțit că oamenii pot avea o singură atitudine față de cuvintele lui Dumnezeu și față de ceea ce Dumnezeu dorește să realizeze, și anume să accepte acest fapt, să se supună celor poruncite de Dumnezeu și să coopereze în sarcinile la care Dumnezeu le cere să coopereze – aceasta a fost atitudinea lui. Și tocmai pentru că Noe a avut o asemenea atitudine – nu a analizat, nu a examinat, nu s-a îndoit, dar a crezut din adâncul inimii sale și apoi a decis să coopereze la ceea ce i-a cerut Dumnezeu și la ceea ce Dumnezeu dorea să fie realizat – tocmai datorită acestui fapt s-a realizat construcția arcei și adunarea și supraviețuirea fiecărui fel de viețuitoare. Dacă, atunci când Noe L-a auzit pe Dumnezeu spunând că va distruge lumea prin inundații, acesta era îndoielnic; dacă nu îndrăznea să creadă complet acest lucru, pentru că nu-l văzuse și nu știa când se va întâmpla, existând multe necunoscute, atunci i-ar fi fost afectată starea de spirit și convingerea cu privire la construirea arcei, acestea s-ar fi schimbat? (Da.) Cum s-ar fi schimbat? În timp ce construia arca, ar fi putut face economie, ar fi putut ignora specificațiile lui Dumnezeu sau nu ar fi adunat fiecare fel de viețuitoare în arcă, așa cum a cerut El; Dumnezeu a spus că trebuie să fie un mascul și o femelă, la care el ar fi putut spune: „Pentru o parte dintre ele este suficient să fie doar o femelă. Nu le pot găsi pe unele dintre ele, așa că lasă-le baltă. Cine știe când va avea loc potopul care va distruge lumea?” Marea misiune de construire a arcei și de adunare a fiecărui fel de viețuitoare a durat 120 de ani. Ar fi persistat Noe în acești 120 de ani dacă nu ar fi avut credință adevărată în cuvintele lui Dumnezeu? Categoric nu. Cu amestecul lumii exterioare și diverse plângeri din partea membrilor familiei, pentru cineva care nu crede că vorbele lui Dumnezeu sunt reale, construirea unei arce ar fi foarte greu de realizat, cu atât mai mult dacă ar dura 120 de ani. Data trecută, v-am întrebat dacă 120 de ani este o perioadă lungă de timp. Toți ați zis că da. V-am întrebat cât timp ați fi rezistat și când, în cele din urmă, am întrebat dacă ați fi rezistat 15 zile, niciunul dintre voi nu a zis că ar fi putut, iar inima Mea a fost dezamăgită. Îi sunteți cu mult inferiori lui Noe. Nu faceți nici măcar cât un fir de păr de pe capul lui, nu simțiți nici măcar o zecime din credința lui. Sunteți atât de demni de milă! Pe de-o parte, umanitatea și integritatea voastră sunt foarte scăzute. Pe de altă parte, se poate spune despre voi că practic nu urmăriți deloc adevărul. Așadar, nu sunteți capabili să aveți credință adevărată în Dumnezeu și nici nu aveți supunere adevărată. Cum de ați reușit să rezistați până acum – de ce, în timp ce Eu am părtășie cu voi, încă stați acolo și ascultați? Există două aspecte care se regăsesc în voi. Pe de o parte, majoritatea dintre voi încă doriți să fiți buni; nu vreți să fiți oameni răi. Doriți să mergeți pe calea cea bună. Aveți acest dram de hotărâre, aveți acest dram de aspirație bună. În același timp, majoritatea dintre voi vă temeți de moarte. În ce măsură vă temeți de moarte? La cel mai mic semn de necaz din lumea exterioară, sunt unii dintre voi care depun eforturi suplimentare pentru a-și face datoria; când lucrurile se calmează, ei se bucură de confort și depun mult mai puține eforturi pentru a-și face datoria; se îngrijesc mereu de propriul trup. În comparație cu credința adevărată a lui Noe, există vreo credință adevărată în lucrurile care se manifestă în voi? (Nu.) Așa cred și Eu. Și chiar dacă există puțină credință, aceasta este jalnic de mică și nu este capabilă să reziste testului încercărilor.

Nu am elaborat niciodată rânduieli de lucru, dar am auzit de multe ori că au fost prefațate cu astfel de cuvinte: „În acest moment, diverse țări sunt în mare haos, tendințele lumești devin din ce în ce mai ticăloase, iar Dumnezeu va pedepsi rasa umană; ar trebui să ne facem datoria la un standard acceptabil, făcând cutare și cutare lucru, și să Îi oferim lui Dumnezeu loialitatea noastră.” „În zilele noastre, molimele devin din ce în ce mai grave, mediul din ce în ce mai potrivnic, dezastrele din ce în ce mai serioase, oamenii se confruntă cu amenințarea bolilor și a morții și numai dacă vom crede în Dumnezeu și ne vom ruga mai mult înaintea Lui, vom evita molima, pentru că numai El este refugiul nostru. În prezent, confruntați cu asemenea circumstanțe și cu un astfel de mediu, ar trebui să pregătim fapte bune făcând diferite lucruri, și să ne înarmăm cu adevărul, făcând cutare și cutare lucru – este imperativ.” „Infestarea cu paraziți din acest an a fost deosebit de gravă, omenirea va înfrunta foametea și se va confrunta în curând cu jafuri și instabilitate socială, așa că toți cei care cred în Dumnezeu ar trebui să vină adesea înaintea Lui pentru a se ruga și a-I cere protecția, și trebuie să mențină o viață bisericească normală și o viață spirituală normală.” Și așa mai departe. Iar apoi, odată ce prefața a fost rostită, încep rânduielile specifice. De fiecare dată, aceste prefețe au jucat un rol oportun și decisiv în credința oamenilor. Așa că Mă întreb, oare aceste rânduieli de lucru nu s-ar realiza dacă aceste prefețe și declarații nu ar fi făcute? Fără aceste prefețe, rânduielile de lucru nu ar mai fi rânduieli de lucru? Nu ar exista un motiv pentru eliberarea lor? Răspunsul la aceste întrebări este, cu siguranță, nu. Ce vreau să știu acum este ce scop au oamenii să creadă în Dumnezeu? Care anume este semnificația credinței lor în Dumnezeu? Înțeleg sau nu faptele pe care Dumnezeu Își dorește să le îndeplinească? Cum ar trebui să trateze ei cuvintele lui Dumnezeu? Cum ar trebui să trateze tot ce Creatorul cere? Merită luate în considerare aceste întrebări? Dacă oamenii ar fi comparați cu standardul lui Noe, părerea Mea este că niciunul dintre ei nu ar merita titlul de „ființă creată”. Ei nu ar fi vrednici să vină înaintea lui Dumnezeu. În cazul în care credința și supunerea oamenilor din ziua de azi ar fi evaluate prin atitudinea lui Dumnezeu față de Noe și prin standardele după care Acesta l-a ales pe Noe, ar putea El să fie mulțumit de ei? (Nu.) Sunt total diferiți! Oamenii spun întotdeauna că ei cred în Dumnezeu și se închină Lui, dar cum se manifestă în ei această credință și venerație? De fapt, se manifestă prin dependența lor de Dumnezeu, prin cerințele lor față de El, precum și prin adevărata lor răzvrătire împotriva Lui, și chiar prin disprețul lor față de Dumnezeu întrupat. Ar putea fi toate acestea considerate ca dispreț al omenirii față de adevăr, și ca o încălcare evidentă a principiilor? De fapt, chiar așa stau lucrurile – aceasta este esența. De fiecare dată când rânduielile de lucru conțin aceste cuvinte, există o sporire a „credinței” oamenilor; de fiecare dată când sunt emise rânduieli de lucru, când oamenii își dau seama de cerințele și semnificația rânduielilor de lucru și sunt capabili să le îndeplinească, atunci ei cred că a existat o creștere a nivelului lor de supunere, că acum sunt capabili de supunere – dar, de fapt, chiar au credință și supunere adevărate? Și ce sunt această presupusă credință și această supunere atunci când sunt evaluate după standardul lui Noe? Un fel de tranzacție, de fapt. Cum ar putea acest lucru să fie considerat credință și supunere adevărate? Ce este această așa-zisă credință adevărată a oamenilor? „Zilele de pe urmă au sosit – sper că Dumnezeu va acționa curând! Este o mare binecuvântare că voi fi aici când Dumnezeu va distruge lumea, că voi fi suficient de norocos să rămân și nu voi suferi ravagiile distrugerii. Dumnezeu este atât de bun, iubește oamenii atât de mult, Dumnezeu este atât de măreț! El a înălțat omul atât de mult, Dumnezeu este cu adevărat Dumnezeu, numai El poate face asemenea lucruri.” Și așa-zisa lor supunere adevărată? „Tot ceea ce spune Dumnezeu este corect. Fă tot ce îți cere El; în caz contrar, vei fi aruncat în dezastru și totul se va sfârși pentru tine, nimeni nu va putea să te salveze.” Credința lor nu este credință adevărată, iar supunerea lor nu este nici ea supunere adevărată – acestea nu sunt altceva decât minciuni.

Astăzi, aproape orice persoană din lume știe despre construcția arcei de către Noe, nu-i așa? Dar câți oameni sunt conștienți de povestea ascunsă? Câți oameni înțeleg adevărata credință și supunere a lui Noe? Și cine știe – și cui îi pasă – care a fost evaluarea pe care Dumnezeu i-a făcut-o lui Noe? Nimeni nu acordă nicio atenție acestui aspect. Ce arată asta? Arată că oamenii nu urmăresc adevărul și nu iubesc lucrurile pozitive. Data trecută, după ce am avut părtășie despre poveștile acestor două personaje, s-a uitat cineva în Biblie pentru a citi detaliile acestor povești? Ați fost emoționați când ați auzit poveștile lui Noe, Avraam și Iov? (Da.) Îi invidiați pe acești trei oameni? (Da.) Vreți să fiți ca ei? (Da.) Așadar, ați avut părtășii detaliate despre poveștile lor și despre esența comportamentului lor, despre atitudinea lor față de Dumnezeu, credința și supunerea lor? De unde ar trebui să înceapă persoanele care doresc să fie astfel de oameni? Am citit pentru prima dată povestea lui Iov cu mult timp în urmă și am avut și o anumită înțelegere a poveștilor lui Noe și Avraam. De fiecare dată când citesc și Mă gândesc în inima Mea la ceea ce au arătat cei trei oameni, la ceea ce le-a spus și le-a făcut Dumnezeu și la diferitele lor atitudini, simt că Îmi dau lacrimile – sunt emoționat. Așadar, ce v-a emoționat când le-ați citit? (După ce am ascultat părtășia lui Dumnezeu, am aflat în cele din urmă că, atunci când Iov trecea prin încercări, credea că Dumnezeu suferea pentru el și, fiindcă nu voia ca Acesta să sufere, a blestemat chiar ziua în care s-a născut. De fiecare dată când am citit acest lucru, am simțit că Iov era cu adevărat atent la intențiile lui Dumnezeu și m-am simțit foarte emoționat.) Ce altceva? (Noe a trecut prin asemenea greutăți atunci când a construit arca, dar totuși a fost capabil să arate considerație față de intențiile lui Dumnezeu. Avraam a primit un copil la vârsta de 100 de ani și a fost foarte bucuros, iar când Dumnezeu i-a cerut să își ofere copilul, el a fost capabil să asculte și să se supună, însă noi nu putem face asta. Noi nu avem umanitatea, conștiința ori rațiunea lui Noe sau Avraam. Sunt plin de admirație când le citesc poveștile, iar ei sunt modele de urmat pentru noi.) (Ultima dată când ai avut părtășie, ai menționat că Noe a fost capabil să persevereze timp de 120 de ani să construiască arca și că a terminat la perfecție lucrurile pe care Dumnezeu i-a poruncit să le facă și nu I-a înșelat așteptările. Prin compararea acestui aspect cu atitudinea mea față de datoria mea, văd că nu am deloc perseverență. Acest lucru mă face să mă simt deopotrivă vinovat și emoționat.) Sunteți cu toții emoționați, nu-i așa? (Da.) Nu vom avea părtășie despre acest subiect deocamdată; vom discuta despre toate acestea după ce vom termina cu poveștile lui Noe și Avraam. Vă voi spune care părți M-au emoționat pe Mine și vom vedea dacă au fost aceleași care v-au emoționat și pe voi.

Tocmai am avut părtășie despre credința adevărată a lui Noe în Dumnezeu. Faptele stabilite privind construirea arcei sunt suficiente pentru a demonstra credința sa adevărată. Credința adevărată a lui Noe este demonstrată de fiecare lucru pe care l-a făcut, de fiecare gând al său și de modul în care a acționat față de ceea ce Dumnezeu îi poruncise. Acest lucru este suficient pentru a demonstra adevărata credință a lui Noe în Dumnezeu – credință care este fără îndoială și absolut pură. Indiferent dacă lucrurile pe care Dumnezeu i-a cerut să le facă erau în conformitate cu propriile sale noțiuni, indiferent dacă erau ceea ce plănuise să facă în viață și indiferent cât de mult intrau în conflict cu lucrurile din viața sa, cu atât mai puțin cât de dificilă era această sarcină, el a avut o singură atitudine: acceptare, supunere și implementare. În final, faptele arată că arca construită de Noe a salvat fiecare specie de viețuitoare, precum și pe familia lui Noe. Când Dumnezeu a dezlănțuit potopul și a început să distrugă rasa umană, arca a adăpostit familia lui Noe și diferite feluri de viețuitoare, plutind pe apă. Dumnezeu a distrus pământul prin trimiterea unui mare potop vreme de 40 de zile și doar familia lui Noe, formată din opt persoane, și diferitele viețuitoare care au intrat în arcă au supraviețuit, toți ceilalți oameni și toate celelalte viețuitoare au fost distruse. Ce se observă din aceste fapte? Întrucât Noe a avut credință adevărată și supunere adevărată față de Dumnezeu – prin sincera cooperare a lui Noe cu Dumnezeu – tot ceea ce a dorit Dumnezeu să facă a fost realizat; totul a devenit realitate. Asta a apreciat Dumnezeu la Noe, iar el nu L-a dezamăgit pe Dumnezeu; s-a ridicat la înălțimea importantei însărcinări date de Dumnezeu și a dus la bun sfârșit tot ceea ce El îi încredințase. Faptul că Noe a fost capabil să ducă la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu s-a datorat, pe de o parte, poruncilor lui Dumnezeu și, în același timp, s-a datorat în mare parte și credinței adevărate a lui Noe și supunerii lui absolute față de Dumnezeu. Tocmai pentru că Noe a avut aceste două lucruri foarte prețuite, el a ajuns să fie iubit de Dumnezeu; și, tocmai pentru că Noe a avut credință adevărată și supunere absolută, Dumnezeu l-a văzut ca pe cineva care ar trebui să rămână și ca pe cineva care merită să supraviețuiască. Toți ceilalți, în afară de Noe, au fost obiectul detestării lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că toți erau nevrednici să trăiască în mijlocul creației Lui. Ce ar trebui să înțelegem din crearea arcei de către Noe? Pe de o parte, am văzut caracterul nobil al lui Noe; Noe avea conștiință și rațiune. Pe de altă parte, am văzut credința adevărată și supunerea adevărată a lui Noe față de Dumnezeu. Toate acestea sunt demne de urmat. Noe a fost iubit în ochii lui Dumnezeu tocmai datorită credinței și supunerii lui față de însărcinarea dată de Dumnezeu, o ființă creată care a fost iubită de Acesta – ceea ce a fost un lucru prielnic și binecuvântat. Numai astfel de oameni sunt potriviți să trăiască în lumina chipului lui Dumnezeu; în ochii Lui, numai ei sunt potriviți să trăiască. Oameni care sunt potriviți să trăiască: ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că aceștia sunt vrednici să se bucure de tot ceea ce Dumnezeu a dăruit omenirii, vrednici să trăiască în lumina chipului lui Dumnezeu, vrednici să primească binecuvântările și promisiunile Sale; astfel de oameni sunt iubiți de Dumnezeu, sunt adevărate ființe umane create și sunt cei pe care Dumnezeu Își dorește să îi câștige.

II. Atitudinea lui Avraam față de cuvintele lui Dumnezeu

Acum să ne uităm la calitățile lui Avraam care sunt demne de urmat de către generațiile următoare. Principala faptă a lui Avraam în fața lui Dumnezeu a fost exact cea pe care generațiile următoare o cunosc foarte bine și cu care sunt familiarizate: jertfirea lui Isaac. Fiecare lucru pe care l-a manifestat Avraam în acest aspect – fie caracterul lui, credința lui sau supunerea lui – este demn de urmat de generațiile următoare. Așadar, care erau, mai exact, acele manifestări specifice pe care le-a arătat, care sunt demne de urmat? În mod firesc, aceste diverse lucruri pe care le-a manifestat nu erau deșarte, cu atât mai puțin teoretice și, cu siguranță, nu erau născocite de nicio persoană, există dovezi pentru toate aceste lucruri. Dumnezeu i-a dăruit lui Avraam un fiu; Dumnezeu i-a spus asta personal lui Avraam, iar atunci când acesta avea 100 de ani, i s-a născut un fiu pe nume Isaac. În mod evident, originea acestui copil nu a fost obișnuită, el era unic – a fost dăruit personal de Dumnezeu. Atunci când un copil a fost dăruit personal de Dumnezeu, oamenii cred că Dumnezeu va realiza cu siguranță ceva măreț în ei, că El le va încredința ceva măreț, că va face lucruri extraordinare cu ei, că va face copilul excepțional și așa mai departe – acestea erau lucrurile în privința cărora Avraam și alți oameni aveau mari speranțe. Și totuși, lucrurile au luat un curs diferit, iar lui Avraam i s-a întâmplat ceva la care nimeni nu s-ar fi așteptat. Dumnezeu i l-a dăruit pe Isaac lui Avraam, iar când a sosit momentul jertfirii, Dumnezeu i-a spus lui Avraam: „Nu trebuie să oferi nimic astăzi, doar pe Isaac – este de ajuns.” Ce a însemnat acest lucru? Dumnezeu îi dăduse lui Avraam un fiu, iar când acest fiu era pe punctul de a crește, Dumnezeu a vrut să îl ia înapoi. Perspectiva altor oameni asupra acestui lucru ar fi: „Tu ai fost Cel care l-ai dat pe Isaac. Eu nu am crezut acest lucru, totuși, Tu ai insistat să dai acest copil. Acum ceri ca el să fie oferit ca jertfă. Nu înseamnă asta că îl iei înapoi? Cum poți lua înapoi ceea ce Tu le-ai dat oamenilor? Dacă dorești să îl iei, atunci ia-l. Pur și simplu îl poți lua înapoi fără să spui nimic. Nu e nevoie să-mi provoci atâta durere și greutăți. Cum ai putea să-mi ceri să-l sacrific cu mâna mea?” Era această cerință foarte dificilă? Era extrem de dificilă. La auzirea acestei cerințe, unii oameni ar spune: „Este Acesta cu adevărat Dumnezeu? Nu este rezonabil să Te comporți așa! Tu ai fost Cel care l-a dăruit pe Isaac, iar acum Tu ești Cel care îl cere înapoi. Chiar ești mereu justificat? Este tot ceea ce faci Tu întotdeauna corect? Nu neapărat. Viețile oamenilor sunt în mâinile Tale. Ai spus că îmi vei da un fiu și ai făcut-o; Tu ai această putere, la fel cum ai puterea să-l iei înapoi – însă metoda Ta de a lua înapoi și această situație nu sunt puțin lipsite de justificare Tu ai dăruit acest copil, așa că ar trebui să îi permiți să crească, să facă lucruri mărețe și să vadă binecuvântările Tale. Cum ai putea să ceri ca acesta să moară? În loc să ordoni uciderea lui, ai fi putut la fel de bine să nu mi-l dai! De ce mi l-ai dăruit atunci? Mi l-ai dăruit pe Isaac, iar acum îmi ceri să-l jertfesc – nu mă faci să sufăr mai mult în acest fel? Nu-mi îngreunezi lucrurile? Atunci, care a fost scopul pentru care mi-ai dat acest fiu din capul locului?” Ei nu pot înțelege raționamentul care stă la baza acestei cerințe, oricât ar încerca; oricum ar pune problema, li se pare de neconceput și nicio persoană nu este capabilă să o înțeleagă. Dar i-a spus Dumnezeu lui Avraam raționamentul din spatele acestei cereri? I-a spus El motivele pentru asta și care a fost intenția Sa? I-a spus? Nu. Dumnezeu a spus doar: „La sacrificarea de mâine, oferă-l pe Isaac”, asta a fost tot. A venit Dumnezeu cu vreo explicație? (Nu.) Așadar, care era natura acestor cuvinte? Privite din punctul de vedere al identității lui Dumnezeu, aceste cuvinte erau un ordin, unul care trebuia să fie executat, care trebuia să fie ascultat și căruia trebuia să i se supună. Dar din perspectiva a ceea ce a spus Dumnezeu și a problemei în sine, nu le-ar fi greu oamenilor să facă ceea ce ar trebui să facă? Oamenii cred că lucrurile care ar trebui făcute trebuie să fie rezonabile, să fie în acord cu sentimentele umane și cu sensibilitățile umane universale – însă s-a aplicat ceva din toate acestea la ceea ce a spus Dumnezeu? (Nu.) Așadar, ar fi trebuit ca Dumnezeu să dea o explicație, să Își exprime gândurile și ceea ce a vrut să spună sau să dezvăluie măcar puțin din ceea ce a vrut să spună printre rânduri, în cuvintele Sale, astfel încât oamenii să poată înțelege? A făcut Dumnezeu ceva din toate acestea? Nu a făcut și nici nu avea de gând să facă. Aceste cuvinte au conținut ceea ce a cerut Creatorul, ceea ce a ordonat El și ceea ce a așteptat de la om. Aceste cuvinte foarte simple, aceste cuvinte lipsite de rațiune – acest ordin și această cerință care nu țineau cont de sentimentele oamenilor – ar fi fost considerate dificile, dureroase și lipsite de rațiune de alți oameni, de orice persoană care a privit această scenă. Dar pentru Avraam, care era de fapt implicat, primul său sentiment după auzirea acestora a fost de durere sfâșietoare! Primise acest copil dăruit de Dumnezeu, petrecuse atâția ani crescându-l și se bucurase de atâția ani de fericire familială, dar cu o singură propoziție, un singur ordin de la Dumnezeu, această fericire, această ființă umană urma să fie luată și să dispară. Avraam s-a confruntat nu doar cu pierderea acestei bucurii familiale, ci și cu durerea singurătății și a dorului veșnic după pierderea acestui copil. Pentru un om în vârstă, acest lucru era insuportabil. La auzul unor asemenea cuvinte, orice persoană obișnuită ar plânge în hohote, nu-i așa? Ba mai mult, în inima ei L-ar blestema pe Dumnezeu, s-ar plânge de El, L-ar înțelege greșit și ar încerca să cadă la o înțelegere cu El; ar arăta tot ceea ce este capabilă să facă, toate abilitățile sale și toată răzvrătirea, grosolănia și lipsa de rațiune. Și totuși, deși era la fel de îndurerat, Avraam nu a făcut asta. Ca orice persoană normală, el a simțit instant acea durere, a experimentat instant sentimentul că inima i-a fost străpunsă și a simțit instant singurătatea pierderii unui fiu. Aceste cuvinte ale lui Dumnezeu nu au ținut cont de sentimentele oamenilor, au fost de neimaginat pentru oameni și incompatibile cu noțiunile oamenilor, ele nu erau spuse din perspectiva sentimentelor umane; nu au ținut cont de greutățile sau de nevoile emoționale umane și cu siguranță nu au ținut cont de durerea umană. Dumnezeu i-a trântit lui Avraam aceste vorbe, cu o atitudine rece – I-a păsat oare lui Dumnezeu cât de dureroase erau aceste vorbe pentru el? La prima vedere, Dumnezeu părea deopotrivă indiferent și nepăsător; tot ce a auzit Avraam au fost ordinul lui Dumnezeu și cerința Lui. Pentru oricine, această cerință ar fi părut incompatibilă cu cultura, convențiile, sensibilitățile și chiar cu moralitatea și etica umană; depășise o limită morală și etică și încălcase regulile omenești de comportament și interacțiune cu oamenii, precum și sentimentele omului. Există chiar și cei care cred: „Aceste cuvinte nu sunt doar lipsite de rațiune și imorale – chiar mai mult, ele doar provoacă necazuri fără niciun motiv întemeiat! Cum ar fi putut aceste cuvinte să fie rostite de Dumnezeu? Cuvintele lui Dumnezeu ar trebui să fie raționale și corecte și ar trebui să-l convingă pe om în totalitate; ele nu ar trebui să provoace necazuri fără un motiv întemeiat și nu ar trebui să fie lipsite de etică, imorale sau ilogice. Aceste cuvinte au fost într-adevăr rostite de Creator? Ar putea Creatorul să spună asemenea lucruri? Ar putea Creatorul să-i trateze astfel pe oamenii pe care i-a creat? În niciun caz.” Și totuși, aceste cuvinte veneau într-adevăr din gura lui Dumnezeu. Judecând după atitudinea lui Dumnezeu și după tonul cuvintelor Sale, Dumnezeu decisese ce voia și nu mai era loc pentru discuții, iar oamenii nu aveau dreptul să aleagă; El nu îi dădea omului dreptul de a alege. Cuvintele lui Dumnezeu erau o cerință, erau un ordin pe care El îl dăduse omului. Pentru Avraam, aceste cuvinte ale lui Dumnezeu erau intransigente și indiscutabile; reprezentau o cerință intransigentă pe care Dumnezeu o avea de la el și nu erau discutabile. Și ce alegere a făcut Avraam? Acesta este punctul-cheie despre care vom avea părtășie.

După ce a auzit cuvintele lui Dumnezeu, Avraam și-a început pregătirile, simțindu-se neliniștit și de parcă îl apăsa o mare povară. El s-a rugat în tăcere în inima sa: „Domnul meu, Dumnezeul meu. Tot ceea ce faci este demn de laudă; acest fiu a fost dat de Tine și, dacă vrei să îl iei înapoi, atunci ar trebui să îl înapoiez.” Cu toate că Avraam era îndurerat, nu era evidentă atitudinea sa din aceste cuvinte? Ce pot observa oamenii din asta? Ei pot observa slăbiciunea umanității normale, nevoile emoționale ale umanității normale, precum și latura rațională a lui Avraam și latura lui de credință adevărată și supunere față de Dumnezeu. Care era latura lui rațională? Avraam știa foarte bine că Isaac i-a fost dăruit de Dumnezeu, că Dumnezeu avea puterea să îl trateze cum dorea, că oamenii nu ar trebui să judece acest lucru, că tot ceea ce spune Creatorul Îl reprezintă pe Acesta și că, indiferent dacă pare rațional sau nu, indiferent dacă este sau nu în acord cu moralitatea, cunoștințele și cultura umană, identitatea lui Dumnezeu și natura cuvintelor Sale nu se schimbă. El știa foarte clar că, dacă oamenii nu pot înțelege, pricepe sau desluși cuvintele lui Dumnezeu, atunci aceasta este problema lor, că nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu trebuie să explice sau să elucideze aceste cuvinte și că oamenii nu ar trebui să se supună doar atunci când înțeleg cuvintele și intențiile Lui, ci ar trebui să aibă o singură atitudine față de cuvintele lui Dumnezeu, indiferent de circumstanțe: ascultarea, apoi acceptarea, apoi supunerea. Aceasta era atitudinea perfect vizibilă a lui Avraam față de tot ceea ce i-a cerut Dumnezeu să facă și în ea se regăsesc atât raționalitatea umanității normale, cât și adevărata credință și adevărata supunere. Ce trebuia, mai presus de toate, să facă Avraam? Să nu analizeze binele și răul din cuvintele lui Dumnezeu, să nu examineze dacă acestea au fost spuse în glumă, pentru a-l încerca sau orice altceva. Avraam nu a examinat asemenea lucruri. Care a fost atitudinea sa imediată față de cuvintele lui Dumnezeu? Acestea nu puteau fi argumentate prin logică – fie că sunt rezonabile sau nu, cuvintele lui Dumnezeu sunt cuvintele lui Dumnezeu și nu ar trebui să existe loc de alegere și nici de examinare în atitudinea oamenilor față de acestea; rațiunea pe care ar trebui să o aibă oamenii și ceea ce ar trebui să facă este să asculte, să accepte și să se supună. În inima sa, Avraam știa foarte clar care sunt identitatea și esența Creatorului și ce poziție ar trebui să ocupe o ființă umană creată. Tocmai pentru că Avraam avea o asemenea raționalitate și acest tip de atitudine, deși purta o durere imensă, el I l-a oferit pe Isaac lui Dumnezeu fără nicio remușcare sau ezitare, înapoindu-I-l lui Dumnezeu așa cum a dorit Acesta. El a simțit că, din moment ce Dumnezeu ceruse, trebuia să i-L înapoieze pe Isaac și nu trebuia să încerce să Îi aducă argumente sau să aibă propriile dorințe sau cerințe. Aceasta este exact atitudinea pe care ar trebui să o aibă o ființă creată față de Creator. Cel mai dificil lucru în a face asta reprezenta cel mai prețios lucru în legătură cu Avraam. Aceste cuvinte rostite de Dumnezeu erau lipsite de rațiune și de considerație față de sentimentele umane – oamenii nu le pot desluși sau accepta și, indiferent de vârstă sau de persoana căreia i se întâmplă acest lucru, aceste cuvinte nu au sens, nu sunt realizabile – și, totuși, Dumnezeu a cerut ca acest lucru să fie făcut. Prin urmare, ce ar trebui făcut? Majoritatea oamenilor ar examina aceste cuvinte și, după câteva zile în care ar face acest lucru, s-ar gândi în sinea lor: „Cuvintele lui Dumnezeu sunt lipsite de rațiune – cum ar putea Dumnezeu să acționeze în acest fel? Nu este aceasta o formă de tortură? Oare Dumnezeu nu îl iubește pe om? Cum ar putea El să îi chinuie astfel pe oameni? Eu nu cred într-un Dumnezeu care-i chinuie astfel pe oameni și pot alege să nu mă supun acestor cuvinte.” Dar Avraam nu a făcut acest lucru; el a ales să se supună. Deși toată lumea crede că ceea ce a spus și a cerut Dumnezeu a fost greșit, că El nu ar trebui să aibă asemenea cerințe de la oameni, Avraam a fost capabil să se supună – ceea ce a fost cel mai prețios lucru la el și exact ceea ce le lipsește altor oameni. Aceasta este adevărata supunere a lui Avraam. În plus, după ce a auzit ce i-a cerut Dumnezeu, primul lucru de care s-a convins a fost că El nu spusese asta în glumă, nu era un joc. Și, din moment ce cuvintele lui Dumnezeu nu erau aceste lucruri, ce reprezentau ele? Reprezentau credința profundă a lui Avraam că este adevărat că niciun om nu poate schimba ceea ce Dumnezeu hotărăște că trebuie făcut, precum și că nu există glume, testări sau chinuiri în cuvintele Lui, că El este demn de încredere și tot ceea ce spune – indiferent dacă pare rezonabil sau nu – este adevărat. Nu aceasta a fost adevărata credință a lui Avraam? A spus el: „Dumnezeu mi-a spus să îl jertfesc pe Isaac. După ce l-am primit pe Isaac, nu I-am mulțumit lui Dumnezeu cum se cuvine – oare acest Dumnezeu îmi cere recunoștința? Atunci trebuie să-mi arăt mulțumirea în mod corespunzător. Trebuie să arăt că sunt dispus să îl jertfesc pe Isaac, că sunt dispus să Îl slăvesc pe Dumnezeu, că știu și îmi amintesc de harul Lui și nu îi voi pricinui Acestuia nicio grijă. Fără îndoială, Dumnezeu a rostit aceste cuvinte pentru a mă examina și a mă testa, așa că ar trebui să fac totul mecanic. Voi face toate pregătirile, apoi voi aduce o oaie împreună cu Isaac, iar dacă la momentul sacrificiului Dumnezeu nu spune nimic, voi oferi oaia. Este suficient să faci totul mecanic. Dacă Dumnezeu chiar îmi cere să îl jertfesc pe Isaac, atunci ar trebui doar să îl pun să facă un spectacol din asta pe altar; când va veni momentul, Dumnezeu s-ar putea, totuși, să mă lase să jertfesc oaia și nu copilul meu?” Asta a gândit Avraam? (Nu.) Dacă ar fi gândit așa ceva, nu ar fi existat nicio durere în inima lui. Dacă ar fi gândit asemenea lucruri, ce fel de integritate ar fi avut? Ar fi avut el credință adevărată? Ar fi avut supunere adevărată? Nu, nu ar fi avut.

Judecând după durerea pe care a simțit-o Avraam și pe care a arătat-o atunci când a venit vorba de sacrificarea lui Isaac, este clar că el a crezut cu desăvârșire în cuvântul lui Dumnezeu, că a crezut în fiecare cuvânt pe care Acesta l-a spus, că a înțeles, din adâncul inimii sale, tot ceea ce Dumnezeu a spus, întocmai ce a vrut El să spună, și că nu a avut nicio suspiciune față de Dumnezeu. Este sau nu este aceasta credință adevărată? (Este.) Avraam a avut credință adevărată în Dumnezeu, iar acest lucru ilustrează un aspect, și anume că Avraam a fost o persoană onestă. Singura sa atitudine față de cuvintele lui Dumnezeu a fost una de ascultare, acceptare și supunere – asculta de orice spunea Dumnezeu. Dacă Dumnezeu i-ar fi spus că ceva este negru, atunci, chiar dacă Avraam nu l-ar fi putut vedea la fel de negru, el ar fi crezut că ceea ce a spus Dumnezeu este adevărat și ar fi fost convins că era negru. Dacă Dumnezeu i-ar fi spus că ceva era alb, el ar fi fost convins că era alb. Este cât se poate de simplu. Dumnezeu i-a spus că îi va dărui un copil, iar Avraam s-a gândit: „Am deja 100 de ani, dar dacă Dumnezeu spune că îmi va da un copil, atunci sunt recunoscător Domnului, Dumnezeului meu!” Nu a avut prea multe alte idei, doar a crezut în Dumnezeu. Care era esența acestei credințe? El credea în esența și identitatea lui Dumnezeu, iar cunoștințele sale despre Creator erau reale. El nu era ca acei oameni care spun că ei cred că Dumnezeu este atotputernic și Creatorul omenirii, dar care au îndoieli în inimile lor, precum: „Oamenii au evoluat de fapt din maimuțe? Se spune că dumnezeu a creat toate lucrurile, dar oamenii nu au văzut acest lucru cu propriii lor ochi.” Indiferent ce spune Dumnezeu, acei oameni sunt întotdeauna la jumătatea drumului dintre credință și îndoială și se bazează pe ceea ce văd pentru a determina dacă lucrurile sunt adevărate sau false. Ei se îndoiesc de tot ceea ce nu pot vedea cu ochii lor, prin urmare, ori de câte ori Îl aud pe Dumnezeu vorbind, aceștia pun cuvintele Lui sub semnul întrebării. Ei examinează și analizează cu atenție, sârguință și prudență fiecare fapt, chestiune și poruncă propusă de Dumnezeu. Ei cred că, în credința lor în Dumnezeu, ar trebui să examineze cuvintele lui Dumnezeu și adevărul cu o atitudine de cercetare științifică, pentru a vedea dacă aceste cuvinte chiar sunt adevărul, altfel vor risca să fie păcăliți și înșelați. Dar Avraam nu era așa, el asculta de cuvântul lui Dumnezeu cu o inimă curată. Totuși, de data aceasta, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să își sacrifice singurul fiu, Isaac. Acest lucru i-a provocat lui Avraam durere, dar el tot a ales să se supună. Avraam a crezut că vorbele lui Dumnezeu sunt de neclintit și că vor deveni realitate. Oamenii creați ar trebui să accepte și să se supună cuvântului lui Dumnezeu în mod firesc, iar în fața cuvântului Său, oamenii creați nu au dreptul să aleagă, cu atât mai puțin nu ar trebui să analizeze sau să examineze cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta era atitudinea pe care Avraam o avea față de cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă Avraam suferea foarte mult și chiar dacă iubirea pentru fiul său și reticența sa de a renunța la el i-au provocat un stres și o durere extremă, el a ales totuși să își înapoieze copilul lui Dumnezeu. De ce avea de gând să îl înapoieze pe Isaac lui Dumnezeu? Atunci când Dumnezeu nu îi ceruse lui Avraam să facă acest lucru, nu era nevoie ca el să ia inițiativa de a-și înapoia fiul, dar din moment ce Dumnezeu îi ceruse, el trebuia să I-l înapoieze, nu avea de oferit nicio scuză și nu trebuia să încerce să cadă la o înțelegere cu Dumnezeu – aceasta era atitudinea pe care o avea Avraam. El s-a supus lui Dumnezeu cu acest tip de inimă pură. Asta era ceea ce voia Dumnezeu și asta era ceea ce dorea El să vadă. Comportamentul lui Avraam și ceea ce a realizat când a venit vorba de sacrificarea lui Isaac a fost exact ceea ce Dumnezeu a vrut să vadă, iar acestea au fost testarea și verificarea lui de către Dumnezeu. Și totuși, Dumnezeu nu l-a tratat pe Avraam așa cum l-a tratat pe Noe. El nu i-a spus lui Avraam motivele care stăteau la baza acestui lucru, nici procesul sau toate detaliile legate de acesta. Avraam știa un singur lucru, și anume că Dumnezeu îi ceruse să îl înapoieze pe Isaac – asta era tot. El nu știa că, prin acest lucru, Dumnezeu îl testa și nici nu știa ce dorea El să realizeze în el și în descendenții săi după ce a fost supus acestui test. Dumnezeu nu i-a spus lui Avraam nimic din toate acestea, El i-a dat doar o poruncă simplă, o cerință. Și, deși aceste cuvinte ale lui Dumnezeu erau foarte simple și nu țineau cont de sentimentele umane, Avraam s-a ridicat la înălțimea așteptărilor lui Dumnezeu, făcând ceea ce El a dorit și a cerut: l-a oferit pe Isaac ca jertfă pe altar. Fiecare mișcare a lui a arătat că jertfirea lui Isaac nu a fost un lucru făcut mecanic, că nu a făcut-o într-un mod superficial, ci a fost sinceră și a făcut-o din adâncul inimii sale. Deși nu putea suporta să renunțe la Isaac, chiar dacă îl durea, în fața a ceea ce îi ceruse Creatorul, Avraam a ales acea metodă pe care nicio altă persoană nu ar fi ales-o: supunerea absolută față de ceea ce îi ceruse Creatorul, supunere fără compromisuri, fără scuze și fără nicio condiție – a acționat exact așa cum i-a cerut Dumnezeu. Și ce a avut Avraam când a putut să facă ceea ce i-a cerut Dumnezeu? Într-o privință, în el era adevărata credință în Dumnezeu; el era sigur că Dumnezeu era Creatorul, Dumnezeul lui, Domnul lui, Cel care este suveran peste toate lucrurile și care a creat omenirea. Aceasta era adevărata credință. În altă ordine de idei, el avea o inimă pură. El credea fiecare cuvânt rostit de Creator și era capabil să accepte simplu și direct fiecare cuvânt rostit de El. Și într-o altă privință, indiferent cât de dificil era ceea ce îi cerea Creatorul, cât de multă durere i-ar fi adus, atitudinea pe care a ales-o a fost supunerea, nu a încercat să ajungă la o înțelegere cu Dumnezeu, să se împotrivească sau să refuze, ci o supunere completă și totală, acționând și practicând în conformitate cu ceea ce i-a cerut Dumnezeu, conform fiecărui cuvânt al Său și ordinului pe care L-a dat. Așa cum Dumnezeu a cerut și a dorit să vadă, Avraam l-a oferit pe Isaac ca jertfă pe altar, I l-a oferit lui Dumnezeu – și tot ceea ce a făcut a dovedit că Dumnezeu alesese persoana potrivită și că, în ochii Lui, el era drept.

Ce aspect al firii și esenței Creatorului au fost dezvăluite atunci când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să îl jertfească pe Isaac? Faptul că Dumnezeu îi tratează pe cei care sunt drepți, care sunt recunoscuți de El, cu totul în conformitate cu propriile standarde cerute de El, ceea ce este pe deplin în conformitate cu firea și esența Sa. Nu poate exista niciun compromis în aceste standarde; ele nu pot fi mai mult sau mai puțin îndeplinite. Aceste standarde trebuie să fie îndeplinite în mod exact. Pentru Dumnezeu nu era suficient să vadă faptele drepte pe care Avraam le făcea în viața sa de zi cu zi, Dumnezeu trebuia să se convingă de adevărata supunere a lui Avraam față de El și din această cauză Dumnezeu a făcut ce-a făcut. De ce a dorit Dumnezeu să vadă supunere adevărată la Avraam? De ce l-a supus pe Avraam la acest test final? Pentru că, după cum bine știm, Dumnezeu a dorit ca Avraam să fie tatăl tuturor popoarelor. Este „tatăl tuturor popoarelor” un titlu pe care l-ar putea purta orice persoană obișnuită? Nu. Dumnezeu are standardele Sale, iar standardele pe care El le cere de la oricare dintre cei pe care El îi dorește și îi desăvârșește și de la oricine consideră El drept sunt aceleași: credință adevărată și supunere absolută. Având în vedere că Dumnezeu a vrut să îndeplinească în Avraam un asemenea lucru măreț, S-ar fi grăbit El să o facă fără să observe aceste două lucruri în el? Categoric nu. Prin urmare, după ce Dumnezeu i-a dat un fiu, era inevitabil faptul ca Avraam să nu treacă printr-un asemenea test; era ceea ce Dumnezeu hotărâse să facă și ceea ce Dumnezeu plănuise deja să facă. Abia după ce lucrurile au mers așa cum a dorit Dumnezeu, iar Avraam îndeplinise cerințele lui Dumnezeu, Dumnezeu a început să planifice următoarea etapă a lucrării Sale: să facă descendenții lui Avraam la fel de numeroși precum stelele de pe cer și nisipul de pe țărmul mării – făcându-l tatăl tuturor popoarelor. Cât timp finalul cererii adresate lui Avraam de a-l sacrifica pe Isaac rămânea necunoscut și încă nu se materializase, Dumnezeu nu ar fi acționat nechibzuit; dar odată materializat, ceea ce Avraam avea îndeplinea standardele lui Dumnezeu, ceea ce însemna că el urma să primească toate binecuvântările pe care Dumnezeu le plănuise pentru el. Prin jertfirea lui Isaac se poate vedea, așadar, că Dumnezeu are așteptări și standarde cerute de la oameni, indiferent de lucrarea pe care o face în ei, de rolul pe care le cere să îl joace sau de însărcinarea pe care le cere să o accepte în planul Său de gestionare. Există două feluri de rezultate privind așteptările lui Dumnezeu de la oameni: unul este că, dacă nu poți face ceea ce îți cere El, vei fi eliminat; celălalt este că, dacă poți, Dumnezeu va continua să realizeze în tine ceea ce dorește El în conformitate cu planul Său. Credința adevărată și supunerea absolută pe care Dumnezeu le cere de la oameni nu sunt, în realitate, prea greu de atins pentru oameni. Dar, indiferent dacă sunt ușoare sau dificile, acestea sunt cele două lucruri care, pentru Dumnezeu, trebuie întâlnite în oameni. Dacă poți îndeplini acest standard, atunci Dumnezeu te va considera adecvat și nu va cere nimic mai mult; dacă nu poți, atunci lucrurile stau diferit. Faptul că Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să își jertfească fiul arată că Dumnezeu nu a simțit că era suficient ca Avraam să aibă o inimă cu frică de Dumnezeu și o credință adevărată în El sau că, mai mult sau mai puțin, era suficient. În niciun caz nu a fost acesta modul în care Dumnezeu a cerut acest lucru; El cere prin mijloacele Sale și în funcție de ceea ce oamenii sunt capabili să realizeze, iar acest lucru nu este negociabil. Nu este aceasta sfințenia lui Dumnezeu? (Ba da, este.) Aceasta este sfințenia lui Dumnezeu.

Chiar și o persoana bună asemenea lui Avraam, care era pură, avea credință adevărată și era rațională, a trebuit să accepte testarea lui Dumnezeu – așadar, în ochii omenirii, această testare nu a fost oarecum lipsită de considerație față de sentimentele umane? Însă această lipsă de considerație pentru sentimentele umane este tocmai întruchiparea firii și esenței lui Dumnezeu, iar Avraam a trecut prin acest tip de testare. În această testare, Avraam I-a arătat lui Dumnezeu credința și supunerea sa de neclintit față de Creator. Avraam a trecut testul. De regulă, Avraam nu trecuse niciodată prin niciun necaz, dar după ce Dumnezeu l-a testat astfel, credința și supunerea lui obișnuite s-au dovedit a fi reale; nu erau exterioare, nu erau un slogan. Faptul că Avraam încă era capabil de o supunere de neclintit în aceste circumstanțe – după ce Dumnezeu rostise asemenea cuvinte și îi ceruse atât de mult – însemna un lucru sigur: în inima lui Avraam, Dumnezeu era Dumnezeu și avea să fie întotdeauna Dumnezeu; identitatea și esența lui Dumnezeu erau neschimbătoare, indiferent de orice factori schimbători. În inima lui, oamenii vor fi pentru totdeauna oameni și nu aveau dreptul să conteste, să încerce să ajungă la o înțelegere cu Creatorul sau să concureze cu El, nici nu aveau dreptul să analizeze cuvintele rostite de Creator. Avraam credea că, atunci când era vorba de cuvintele Creatorului sau de orice cerea Creatorul, oamenii nu aveau dreptul de a alege; singurul lucru pe care trebuiau să îl facă era să se supună. Atitudinea lui Avraam era foarte grăitoare – el avea credință adevărată în Dumnezeu, iar în această credință adevărată s-a născut supunerea adevărată și, astfel, indiferent ce i-a făcut sau i-a cerut Dumnezeu, sau indiferent ce faptă a săvârșit Dumnezeu, fie că a fost ceva ce Avraam a văzut, a auzit sau a experimentat personal, nimic din toate acestea nu i-a putut afecta adevărata credință în Dumnezeu, cu atât mai puțin nu i-a putut afecta atitudinea supusă față de El. Atunci când Creatorul a spus ceva care nu ținea cont de sentimentele umane, un lucru care era o cerință nejustificată pentru om, indiferent cât de mulți oameni s-au simțit jigniți de aceste cuvinte, li s-au împotrivit, le-au analizat și examinat sau chiar le-au disprețuit, atitudinea lui Avraam a rămas netulburată de mediul din lumea exterioară. Credința și supunerea sa față de Dumnezeu nu s-au schimbat și nu au fost doar cuvinte spuse din gura lui sau formalități; în schimb, el a folosit fapte pentru a dovedi că Dumnezeul în care credea era Creatorul, că Dumnezeul în care credea era Dumnezeul din Ceruri. Ce vedem din tot ceea ce s-a manifestat în Avraam? Vedem îndoielile lui cu privire la Dumnezeu? Avea el îndoieli? A examinat el cuvintele lui Dumnezeu? Le-a analizat? (Nu a făcut-o.) Unii oameni spun: „Dacă nu a examinat sau nu a analizat cuvintele lui Dumnezeu, de ce se simțea tulburat?” Nu îi permiți să se simtă tulburat? El s-a simțit atât de tulburat și, totuși, a fost capabil să se supună – tu ești capabil să te supui chiar și atunci când nu te simți tulburat? Cât de multă supunere este în tine? Faptul că asemenea tulburare și durere nu au avut niciun efect asupra supunerii lui Avraam dovedește că această supunere a fost reală, că nu a fost o minciună. Aceasta a fost mărturia unei ființe umane create în fața Satanei, în fața tuturor lucrurilor, în fața întregii creații, iar această mărturie a fost atât de puternică, atât de prețioasă!

În poveștile lui Noe și Avraam și în povestea lui Iov, ce anume din comportamentul și vorbirea lor, din atitudinea lor și din fiecare cuvânt și faptă pe care le-au manifestat atunci când acțiunile și cuvintele lui Dumnezeu s-au abătut asupra lor, au mișcat atât de mult generațiile următoare? Ceea ce i-a mișcat cel mai mult pe oameni în ceea ce privește atitudinea acestor trei persoane față de cuvintele lui Dumnezeu și comportamentul, vorbirea și atitudinea lor după ce au auzit cuvintele Lui și după ce au auzit ce a poruncit și a cerut El, este cât de pură și perseverentă a fost sinceritatea lor față de Dumnezeu, Creatorul. Pentru oamenii din ziua de azi, această puritate și perseverență ar putea fi numite prostie și obsesie; dar pentru Mine, puritatea și perseverența lor au fost cele mai emoționante și mai înduioșătoare trăsături ale lor, și chiar mai mult decât atât, trăsături care par atât de inaccesibile pentru alți oameni. La aceste persoane am apreciat și am văzut cu adevărat cum arată o persoană bună; din comportamentul și vorbirea lor, precum și din atitudinea lor atunci când s-au confruntat cu vorbele lui Dumnezeu și când au ascultat cuvintele Lui, înțeleg cum sunt oamenii pe care Dumnezeu îi consideră drepți și desăvârșiți. Și care este cel mai impresionant sentiment pe care îl simt după ce citesc și înțeleg poveștile acestor oameni? Este amintirea profundă, atașamentul și adorația față de aceste persoane. Nu înseamnă asta că Mă simt emoționat? De ce am un astfel de sentiment? În lunga istorie a omenirii, nu a existat niciodată o carte de istorie care să se axeze pe consemnarea, elogierea și răspândirea poveștilor acestor trei oameni și nimeni nu a folosit poveștile lor pentru a educa generațiile următoare, tratându-i ca pe niște oameni demni de urmat de generațiile următoare. Dar există un lucru pe care oamenii din lume nu îl știu: în momente diferite, fiecare dintre acești trei bărbați a auzit ceva diferit de la Dumnezeu, fiecare a primit o însărcinare diferită de la El, fiecare a avut cerințe diferite din partea Lui, fiecare a făcut ceva diferit pentru El și a finalizat o lucrare diferită care le-a fost încredințată de Dumnezeu – totuși, toți au avut un lucru în comun. Care a fost acesta? Toți s-au ridicat la înălțimea așteptărilor lui Dumnezeu. După ce L-au auzit pe Dumnezeu vorbind, au fost capabili să accepte ceea ce Dumnezeu le încredințase și le ceruse, iar după aceea au fost capabili să se supună fiecărui lucru spus de Dumnezeu, au fost capabili să se supună tuturor lucrurilor pe care L-au auzit pe Dumnezeu cerându-le. Ce au făcut ei pentru a se ridica la înălțimea așteptărilor lui Dumnezeu? Dintre toți oamenii, ei au devenit exemple pentru ascultarea, acceptarea și supunerea față de cuvintele lui Dumnezeu și pentru aducerea mărturiei răsunătoare pentru Dumnezeu în fața Satanei. Din moment ce ei au fost modele pentru omenire, desăvârșiți și drepți în ochii lui Dumnezeu, care este, de fapt, cea mai importantă informație pe care ne-o transmite acest lucru? Că acesta este genul de persoană pe care Dumnezeu o dorește, o persoană care este capabilă să înțeleagă ceea ce spune El, care își folosește inima pentru a asculta, a percepe, a pricepe, a înțelege, a se supune și a pune în aplicare cuvintele Creatorului; acest gen de persoană este iubită de Dumnezeu. Indiferent cât de mari sunt testele și încercările la care Dumnezeu o supune înainte de a-i confirma faptele drepte, imediat ce aduce mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu, ea devine ceea ce este cel mai de preț în mâinile Lui și cineva care va trăi pentru totdeauna în ochii lui Dumnezeu. Acesta este faptul pe care ni-l spune. Aceasta este ceea ce doresc să vă spun prin părtășia despre poveștile lui Noe și Avraam, și ceea ce ar trebui să înțelegeți. Implicația este că cei care încă nu înțeleg cuvintele Creatorului și încă nu știu că ascultarea cuvintelor Creatorului este responsabilitatea, obligația și datoria lor și nu sunt conștienți că acceptarea și supunerea față de cuvintele Creatorului este atitudinea pe care oamenii creați ar trebui să o aibă, indiferent câți ani Îl urmează pe Dumnezeu – asemenea oameni sunt cei care vor fi eliminați de Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea asemenea oameni, El îi detestă. Așadar, câți oameni sunt în cele din urmă capabili să asculte, să accepte și să se supună complet cuvintelor Creatorului? Oricât de mulți pot. Cei care Îl urmează pe Dumnezeu de mulți ani și, totuși, disprețuiesc adevărul, încalcă cu nerușinare principiile și care sunt incapabili să accepte și să se supună cuvintelor lui Dumnezeu, indiferent dacă acestea sunt rostite în trup sau pe tărâmul spiritual, se vor confrunta în cele din urmă cu un singur final: eliminarea.

Au trecut 30 de ani de când Dumnezeu S-a întrupat și a venit să lucreze pe pământ. El a rostit multe cuvinte și a exprimat multe adevăruri. Indiferent de modul în care vorbește, indiferent de metodele pe care le folosește pentru a vorbi și indiferent cât de mult cuprinde ceea ce spune, El are o singură cerință față de oameni: să fie capabili să asculte, să accepte și să se supună. Cu toate acestea, există mulți care nu pot înțelege sau îndeplini această cerință simplă. Acest lucru este foarte supărător și arată că omenirea este profund coruptă, are mari dificultăți în a accepta adevărul și nu poate fi mântuită cu ușurință. Chiar și acum, în contextul în care recunosc că omul a fost creat de Dumnezeu și faptul că Dumnezeu întrupat este Dumnezeu Însuși, oamenii tot I se împotrivesc lui Dumnezeu, Îl sfidează și resping cuvântul și cerințele Lui. Ei chiar examinează, analizează, resping și sunt indiferenți față de cuvintele rostite de întruparea lui Dumnezeu, fără să înțeleagă cum ar trebui ființele create să trateze cuvântul lui Dumnezeu și ce atitudine ar trebui să aibă față de cuvântul Lui. Acest lucru este cu adevărat trist. Chiar și acum, oamenii nu știu cine sunt, ce poziție ar trebui să ocupe sau ce ar trebui să facă. Unii oameni chiar se plâng constant de Dumnezeu, spunând: „De ce exprimă Dumnezeu întotdeauna adevăruri în lucrarea Sa? De ce ne cere mereu să acceptăm adevărul? Atunci când vorbește și lucrează, Dumnezeu ar trebui să ne consulte și nu ar trebui să ne îngreuneze întotdeauna situația. Nu avem niciun motiv să Îl ascultăm în mod absolut, ne dorim respectarea drepturilor omului și libertate, ar trebui să votăm prin ridicare de mâini cerințele pe care Dumnezeu ni le înaintează și ar trebui, de asemenea, să purtăm cu toții discuții și să ajungem la consensuri. Casa lui Dumnezeu ar trebui să adopte democrația și toată lumea ar trebui să ia deciziile finale împreună.” Chiar și acum, mulți oameni au această părere și, deși nu o spun în mod deschis, o păstrează în inimile lor. Dacă Eu nu am dreptul să îți cer nimic, dacă nu am dreptul să îți cer să asculți ceea ce spun Eu și să cer supunerea ta absolută față de ceea ce spun Eu, atunci cine are? Dacă tu crezi că Dumnezeul din Ceruri este îndreptățit să facă acest lucru și că Dumnezeul din Ceruri este îndreptățit să îți vorbească din cer prin tunet, foarte bine! Asta înseamnă că nu va trebui să fiu răbdător și serios sau să-Mi răcesc gura de pomană vorbind cu tine – nu vreau să-ți mai spun nimic. Dacă tu crezi că Dumnezeul din Ceruri are dreptul să-ți vorbească din cer, din nori, atunci dă-i drumul și ascultă, du-te și caută cuvintele Lui – așteaptă ca Dumnezeul din Ceruri să-ți vorbească din cer, din nori, în mijlocul focului. Dar există un lucru care trebuie să îți fie clar: dacă acea zi va veni cu adevărat, atunci va veni momentul morții tale. Mai bine ar fi dacă acea zi nu ar veni. „Mai bine ar fi dacă acea zi nu ar veni” – ce înseamnă aceste cuvinte? Dumnezeu a devenit om pentru a vorbi personal omului, față în față pe pământ, pentru a emite adevăruri care le spun oamenilor tot ceea ce ar trebui să facă, însă oamenii sunt disprețuitori și nerușinați; în inimile lor, ei se împotrivesc în secret și se întrec cu Dumnezeu. Ei nu doresc să asculte, crezând că Dumnezeu pe pământ nu are dreptul să încerce să îi guverneze pe oameni. Această atitudine a oamenilor Îl face pe Dumnezeu fericit sau Îl supără? (Îl supără.) Și ce va face Dumnezeu când este supărat? Oamenii se vor confrunta cu furia lui Dumnezeu – înțelegeți acest lucru, nu-i așa? Furia lui Dumnezeu, nu testarea lui Dumnezeu; acestea sunt două concepte separate. Când furia lui Dumnezeu se abate asupra oamenilor, aceștia sunt în pericol. Credeți că Dumnezeu este furios față de cei pe care îi iubește? Este El furios față de cei care sunt demni de a trăi în lumina chipului Său? (Nu.) Ce fel de persoană Îl înfurie pe Dumnezeu? Cei care L-au urmat timp de mulți ani și, totuși, încă nu înțeleg cuvintele Lui, care încă nu știu că ar trebui să asculte cuvintele Lui, cărora le lipsește conștiința de a accepta și de a se supune cuvintelor Lui, Dumnezeu simte aversiune și repulsie față de asemenea oameni și nu dorește să îi mântuiască. Înțelegeți acest lucru, nu-i așa? Așadar, care ar trebui să fie atitudinea oamenilor față de Dumnezeu, față de Dumnezeu întrupat și față de adevăr? (Ar trebui să ascultăm, să acceptăm și să ne supunem.) Așa este. Trebuie să ascultați, să acceptați și să vă supuneți. Nimic nu este mai simplu decât asta. După ce ascultați, trebuie să acceptați în inima voastră. Dacă nu sunteți capabili să acceptați ceva, trebuie să căutați până când sunteți capabili să acceptați complet – apoi, de îndată ce acceptați, trebuie să vă supuneți. Ce înseamnă a se supune? Înseamnă a practica și a pune în aplicare. Nu respingeți lucrurile după ce le-ați auzit, promițând în aparență că le veți face, notându-le, scriindu-le, auzindu-le cu urechile voastre, dar continuând să le tratați superficial, după care pur și simplu procedați la fel ca înainte și faceți ce vreți când vine timpul să acționați, uitând lucrurile pe care le-ați scris și tratându-le ca fiind neimportante. Asta nu înseamnă să te supui. Adevărata supunere față de cuvintele lui Dumnezeu înseamnă să le asculți și să le înțelegi cu inima ta și să le accepți cu adevărat – să le accepți ca pe o responsabilitate de la care nu te poți sustrage. Nu este vorba doar de a spune că cineva acceptă cuvintele lui Dumnezeu; în schimb, este vorba de a accepta cuvintele Lui din inimă, de a transforma acceptarea cuvintelor Lui în acțiuni practice și de a pune în aplicare cuvintele Lui, fără nicio abatere. Dacă tot ceea ce gândești, tot ceea ce îți pui în minte să faci și prețul pe care îl plătești sunt pentru a îndeplini cerințele lui Dumnezeu, aceasta este punerea în aplicare a cuvintelor Lui. Ce implică „supunerea”? Implică practica și punerea în aplicare, transformarea cuvintelor lui Dumnezeu în realitate. Dacă scrii cuvintele lui Dumnezeu și cerințele Lui într-un caiet și le pui pe hârtie, dar nu le consemnezi în inima ta și faci cum vrei când vine timpul să acționezi, iar din exterior pare că ai făcut ceea ce ți-a cerut Dumnezeu, dar ai făcut-o conform propriei tale voințe, atunci asta nu înseamnă că asculți, că accepți și că te supui cuvintelor lui Dumnezeu, ci înseamnă că disprețuiești adevărul, nesocotești cu nerușinare principiile și ignori rânduielile casei lui Dumnezeu. Este răzvrătire.

Odată, i-am încredințat cuiva să facă un lucru. În timp ce i-am explicat sarcina, a notat-o cu atenție în caietul său. Am văzut cât de atent era în consemnarea acesteia – părea să aibă un sentiment de povară pentru lucrare și să aibă o atitudine atentă și responsabilă. După ce i-am transmis ce are de făcut, am început să aștept să mă pună la curent; au trecut două săptămâni și, totuși, nu răspunsese. Prin urmare, Mi-am luat responsabilitatea de a-l găsi și am întrebat cum decurge sarcina pe care i-o dădusem. El a spus: „O, nu – am uitat de asta! Mai spune-mi o dată despre ce era vorba.” Ce părere aveți de răspunsul său? Acesta era genul de atitudine pe care o avea atunci când îndeplinea o sarcină. M-am gândit: „Această persoană chiar nu este de încredere. Pleacă de lângă Mine, și repede! Nu vreau să te mai văd!” Așa am simțit Eu. Așadar, vă voi spune o realitate: nu trebuie să asociați niciodată cuvintele lui Dumnezeu cu minciunile unui șarlatan – a face acest lucru este detestabil pentru Dumnezeu. Sunt unii care spun că sunt la fel de buni precum cuvântul lor, că se țin mereu de cuvânt. Dacă așa este, atunci, când vine vorba de cuvintele lui Dumnezeu, pot ei să facă așa cum spun acele cuvinte când le aud? Pot ei să le pună în aplicare la fel de atent ca atunci când se ocupă de treburile personale? Fiecare propoziție a lui Dumnezeu este importantă. Nu vorbește în glumă. Oamenii trebuie să pună în aplicare și să execute ceea ce spune El. Când Dumnezeu vorbește, Se sfătuiește cu oamenii? Cu siguranță, nu. Îți adresează El întrebări cu variante multiple de răspuns? În niciun caz. Dacă îți poți da seama că însărcinarea și cuvintele de la Dumnezeu reprezintă ordine, că omul trebuie să facă ceea ce spun acestea și să le ducă la bun sfârșit, atunci ai obligația să le îndeplinești și să le execuți. Dacă tu crezi că sunt doar o glumă cuvintele lui Dumnezeu, doar remarci ocazionale care pot fi făcute sau nu, după bunul plac, și le tratezi ca atare, atunci ești cam lipsit de rațiune și nu ești vrednic să fii numit o persoană. Dumnezeu nu-ți va mai vorbi niciodată. Dacă o persoană face întotdeauna propriile alegeri când vine vorba de cerințele lui Dumnezeu, de poruncile Sale și de însărcinarea dată de El și tratează aceste lucruri cu o atitudine superficială, atunci este un tip de persoană pe care Dumnezeu o detestă. În lucrurile pe care ți le poruncesc și ți le încredințez direct, dacă ai întotdeauna nevoie de Mine să te supraveghez și să te îndemn, să te urmăresc, făcându-Mă să Mă îngrijorez și să pun întrebări mereu, fiind nevoie să verific totul pentru tine, la fiecare pas, atunci ar trebui să fii eliminat. Există multe persoane de acest fel printre cei eliminați în prezent din casa lui Dumnezeu. Le dau indicații cu privire la câteva lucruri și apoi îi întreb: „Ați notat toate astea? Este clar? Mai aveți întrebări?” La care ei răspund: „Am notat totul, nu sunt probleme aici, nu trebuie să-Ți faci griji!” Sunt foarte ușor de acord să le facă, chiar ducându-și mâinile la inimă și jurându-Mi. Însă continuă ei, de fapt, să pună în aplicare aceste lucruri, după ce sunt de acord? Nu, ei dispar pur și simplu fără urmă și fără să se mai știe nimic de ei. Ei fac lucrurile care le convin imediat, acționând rapid și decisiv. Sunt imediat de acord cu lucrurile pe care le încredințez, dar apoi le ignoră pur și simplu, iar când îi verific mai târziu în legătură cu asta, aflu că nu au făcut absolut nimic. Asemenea persoane nu au niciun fel de conștiință sau rațiune. Nu sunt buni de nimic și nu merită să-și facă datoria. Ei sunt mai prejos decât un porc sau un câine. Atunci când o persoană are un câine de pază, când sunt plecați, câinele este capabil să supravegheze casa și curtea atunci când vin necunoscuți. Există o mulțime de oameni care nu sunt la fel de buni în a face lucrurile precum câinii. Unii oameni trebuie întotdeauna să aibă pe cineva care să-i supravegheze pentru a-și îndeplini măcar puțin din datorie și trebuie întotdeauna să aibă pe cineva care să-i emondeze și să-i supravegheze înainte să facă ceva. Este aceasta îndeplinirea unei datorii? Acești oameni sunt mincinoși! Dacă nu aveau de gând să o facă, atunci de ce au fost de acord cu asta? Nu înseamnă asta a-i înșela în mod deliberat pe oameni? Dacă au crezut că sarcina va fi dificilă, de ce nu au spus-o mai devreme? De ce au promis că o vor îndeplini și apoi nu au continuat să o facă? Dacă îi înșală pe alți oameni, nu li se poate face nimic, dar dacă Îl înșală pe Dumnezeu, care sunt consecințele? Trebuie să ne ocupăm de o asemenea persoană și să fie eliminată! Nu credeți că oamenii care disprețuiesc adevărul și încalcă cu nerușinare principiile sunt oameni răi? Toți sunt oameni răi, toți sunt demoni și ar trebui eliminați! Pentru că acești oameni acționează fără motiv, încalcă principiile, sunt răzvrătiți și neascultători, își întemeiază propria împărăție și pentru că sunt leneși și iresponsabili, ei au adus mari pierderi bisericii! Cine își poate permite să despăgubească asemenea pierderi? Nimeni nu își poate asuma o asemenea responsabilitate. Acești oameni se plâng și rămân sceptici și nemulțumiți atunci când sunt emondați. Nu sunt oare acești oameni niște diavoli lipsiți de rațiune? Sunt cu adevărat de neajutat și ar fi trebuit să fie eliminați demult!

Înțelegeți care este scopul poveștilor lui Noe și Avraam despre care am avut părtășie astăzi? Sunt prea înalte cerințele lui Dumnezeu pentru om? (Nu.) Ce îi cere Dumnezeu omului este ceea ce ar trebui să fie fundamental la o ființă umană creată; cerințele Lui nu sunt deloc înalte și sunt cele mai practice și mai realiste. Oamenii trebuie să aibă credință adevărată și supunere absolută pentru a fi aprobați de Dumnezeu; doar cei care au aceste două lucruri sunt cu adevărat mântuiți. Dar pentru cei care au fost profund corupți, pentru cei care disprețuiesc adevărul și sunt scârbiți de lucrurile pozitive și pentru cei care sunt ostili adevărului, nu există nimic mai dificil decât aceste două lucruri! Acest lucru este realizabil doar de către cei care au o inimă curată și deschisă față de Dumnezeu, care au umanitate, rațiune și conștiință și care iubesc lucrurile pozitive. Se regăsesc aceste lucruri în voi? Și în cine se regăsesc perseverența și puritatea pe care ar trebui să le aibă oamenii? În ceea ce privește vârsta, voi toți cei care stați aici sunteți mai tineri decât Noe și Avraam, însă în ceea ce privește puritatea, nu vă puteți compara cu ei. Puritatea, inteligența și înțelepciunea nu se regăsesc în voi; pe de altă parte, șiretlicurile mărunte nu lipsesc. Deci, cum poate fi rezolvată această problemă? Există vreo cale de a îndeplini cerințele lui Dumnezeu? Există vreun făgaș? De unde să începem? (Prin ascultarea cuvintelor lui Dumnezeu.) Așa este: învățând să asculți și să te supui. Unii oameni spun: „Uneori, ce spune Dumnezeu nu este adevărul și nu este ușor să te supui. Dacă Dumnezeu ar spune câteva cuvinte adevărate, supunerea ar fi ușoară.” Sunt corecte aceste cuvinte? (Nu.) Ce ați descoperit în povestirile lui Noe și Avraam despre care am vorbit astăzi? Ascultarea de cuvântul lui Dumnezeu și supunerea față de cerințele lui Dumnezeu este datoria obligatorie a omului. Iar dacă Dumnezeu spune ceva care nu este în acord cu noțiunile omului, acesta nu trebuie să analizeze sau să examineze acest lucru. Oricine ar fi cel pe care Dumnezeu îl condamnă sau îl elimină, dând naștere unor noțiuni și împotriviri în rândul oricâtor oameni, identitatea lui Dumnezeu, esența Sa, firea Sa și statutul Său sunt neschimbătoare pentru totdeauna. El este veșnic Dumnezeu. Din moment ce nu aveți nicio îndoială că El este Dumnezeu, singura voastră responsabilitate, singurul lucru pe care ar trebui să îl faceți este să ascultați ce spune El și să practicați conform cuvântului Lui; aceasta este calea practicii. O ființă creată nu ar trebui să examineze, să analizeze, să discute, să respingă, să contrazică, să se răzvrătească împotriva cuvintelor lui Dumnezeu sau să le nege; acest lucru este detestat de Dumnezeu și nu este ceea ce El dorește să vadă în om. Cum trebuie, mai exact, tratate cuvintele lui Dumnezeu? Cum ar trebui să practicați? De fapt, este foarte simplu: învățați să le ascultați, să le auziți cu inima, să le acceptați cu inima, să le înțelegeți și să le pricepeți cu inima, iar apoi duceți-vă să le practicați și să le puneți în aplicare cu inima. Ceea ce auzi și înțelegi în inima ta ar trebui să fie strâns legat de practica ta. Nu le separa pe cele două; totul – ceea ce practici, la ce te supui, ceea ce faci cu mâna ta, pentru ce alergi – ar trebui să fie corelate cuvintelor Lui, apoi ar trebui să practici în concordanță cu aceste cuvinte și să le pui în aplicare prin acțiunile tale. Aceasta este ceea ce înseamnă să te supui cuvintelor Creatorului. Aceasta este calea de practicare a cuvintele lui Dumnezeu.

18 iulie 2020