Dumnezeu, în prima Sa întrupare, a trăit pe pământ timp de treizeci și trei de ani și jumătate și Și-a realizat lucrarea de slujire timp de doar trei ani și jumătate din acei ani. Atât în perioada în care a lucrat, cât și înainte de a-Și începe lucrarea, El a avut umanitate normală; El a trăit în umanitatea Sa normală timp de treizeci și trei de ani și jumătate. Pe parcursul ultimilor trei ani și jumătate, El S-a arătat ca Dumnezeul întrupat. Înainte de a începe să realizeze lucrarea Sa de slujire, El a apărut cu umanitate obișnuită, normală, nearătând niciun semn al divinității Sale, și doar după ce a început să realizeze în mod oficial lucrarea Sa de slujire, divinitatea Lui s-a manifestat. Viața și lucrarea Sa în timpul primilor douăzeci și nouă de ani au demonstrat că El a fost o ființă umană autentică, un fiu al omului și un trup de carne, pentru că lucrarea Sa de slujire a început cu adevărat doar după vârsta de douăzeci și nouă de ani. „Întruparea” este arătarea lui Dumnezeu în trup; Dumnezeu lucrează în rândul omenirii create în chipul trupului. Deci, fiindcă este Dumnezeu întrupat, trebuie să fie mai întâi trup, trup cu umanitate normală; aceasta este cea mai elementară condiție prealabilă. De fapt, implicația întrupării lui Dumnezeu este aceea că Dumnezeu trăiește și lucrează în trup, că Dumnezeu în esența Sa devine trup, devine o persoană. Viața și lucrarea Sa întrupate pot fi împărțite în două etape. Prima este viața pe care El o trăiește înainte de a realiza lucrarea Sa de slujire. El trăiește într-o familie de oameni obișnuiți, într-o umanitate absolut normală, respectând etica normală a vieții omenești și supunându-Se legilor normale ale vieții omenești, cu nevoi umane normale (hrană, îmbrăcăminte, somn, adăpost), slăbiciuni umane normale și emoții umane normale. Cu alte cuvinte, în această primă etapă, El trăiește în umanitate nedivină, umanitate complet normală, angajându-Se în toate activitățile umane normale. A doua etapă este viața pe care El o trăiește după ce începe să realizeze lucrarea Sa de slujire. El încă trăiește în umanitatea obișnuită cu un înveliș uman normal, nearătând niciun semn exterior al supranaturalului. Cu toate acestea, El trăiește numai de dragul lucrării Sale de slujire și, în acest timp, umanitatea Sa normală există în întregime pentru a menține lucrarea normală a divinității Sale, pentru că până atunci umanitatea Sa normală s-a maturizat până la punctul de a putea să realizeze lucrarea Sa de slujire. Deci, a doua etapă a vieții Sale este de a realiza lucrarea Sa de slujire în umanitatea Sa normală, când este o viață atât a umanității normale, cât și a divinității complete. Motivul pentru care, în timpul primei etape a vieții Sale, El trăiește în umanitate complet obișnuită este faptul că umanitatea Lui nu este încă în stare să mențină întreaga lucrare divină, nu este încă matură; numai după ce umanitatea Lui se maturizează – adică, atunci când poate să își asume lucrarea Sa de slujire – poate El să se apuce de realizarea lucrării de slujire pe care se cuvine să o realizeze. Deoarece El este trup, are nevoie să crească și să Se maturizeze. Prin urmare, prima etapă a vieții Sale este aceea a umanității normale, în vreme ce, în a doua etapă, umanitatea Lui este capabilă să își asume lucrarea Sa și să realizeze lucrarea Sa de slujire și, astfel, viața pe care o trăiește Dumnezeul întrupat în timpul lucrării Sale de slujire este una atât de umanitate, cât și de divinitate completă. Dacă, din momentul nașterii Sale, trupul întrupat al lui Dumnezeu ar începe lucrarea Sa de slujire în mod oficial și tot ceea ce ar face El ar presupune realizarea de semne și minuni supranaturale, atunci El nu ar avea o esență trupească. Prin urmare, umanitatea Lui există de dragul esenței Sale trupești; nu poate exista niciun trup fără umanitate, iar o persoană fără umanitate nu este o ființă umană. În felul acesta, umanitatea trupului lui Dumnezeu este un atribut intrinsec al trupului întrupat al lui Dumnezeu. Să spui că „atunci când Dumnezeu devine trup, El are doar divinitate și nu are deloc umanitate” este o blasfemie, deoarece această afirmație pur și simplu nu stă în picioare și încalcă principiul întrupării. Chiar și după ce El începe să realizeze lucrarea Sa de slujire, El tot trăiește în divinitatea Lui cu un înveliș exterior uman atunci când Își face lucrarea; este doar faptul că, în acel moment, umanitatea Lui servește unicul scop de a permite divinității Lui să realizeze lucrarea în trupul normal. Așadar, agentul lucrării este divinitatea care locuiește în umanitatea Sa. Divinitatea Sa, nu umanitatea Sa, este cea care lucrează, totuși, această divinitate e ascunsă în umanitatea Sa; în esență, lucrarea Lui este făcută tot prin divinitatea Sa completă, nu prin umanitatea Sa. Dar cel care realizează lucrarea este trupul Său. S-ar putea spune că El este o ființă umană și, de asemenea, este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu devine un Dumnezeu care trăiește în trup; El are un înveliș uman și o esență umană și, mai mult decât atât, are esența lui Dumnezeu. Pentru că El este o ființă umană cu esența lui Dumnezeu, El este mai presus de toți oamenii creați, mai presus de orice persoană care poate realiza lucrarea lui Dumnezeu. Și astfel, printre toți cei cu un înveliș uman ca al Lui, printre toți cei care posedă umanitate, doar El este Dumnezeul întrupat Însuși – toți ceilalți sunt oameni creați. Chiar dacă ei toți au umanitate, oamenii creați nu au nimic altceva decât umanitate, în timp ce Dumnezeu întrupat este diferit: în trupul Lui, El nu are numai umanitate, ci, cel mai important, are divinitate. Umanitatea Lui poate fi văzută în aspectul exterior al trupului Său și în viața Sa de zi cu zi, dar divinitatea Lui este dificil de perceput. Pentru că divinitatea Lui este exprimată numai atunci când El are umanitate și nu este atât de supranaturală pe cât își imaginează oamenii că este, este extrem de dificil de văzut de către oameni. Chiar și astăzi, oamenilor le este extrem de dificil să pătrundă care este, mai exact, esența Dumnezeului întrupat. Chiar și după ce am rostit atât de multe cuvinte, Mă aștept să fie încă o taină pentru majoritatea dintre voi. De fapt, această problemă este foarte simplă: din moment ce Dumnezeu devine trup, esența Lui este o combinație de umanitate și divinitate. Această combinație se numește Dumnezeu Însuși, Dumnezeu Însuși pe pământ.

Viața pe care Isus a trăit-o pe pământ a fost o viață normală a trupului. El a trăit în umanitatea normală a trupului Său. Autoritatea Lui – de a-Și face lucrarea și de a-Și rosti cuvântul sau de a-i vindeca pe cei bolnavi și de a scoate demoni, de a face asemenea lucruri extraordinare – practic, nu s-a manifestat până când El nu Și-a început lucrarea Sa de slujire. Viața Lui înainte de vârsta de douăzeci și nouă de ani, înainte de a-Și realiza lucrarea de slujire, a fost o dovadă suficientă că El era doar un trup normal de carne. Deoarece El era un trup normal de carne și deoarece nu începuse încă să realizeze lucrarea Sa de slujire, oamenii nu au văzut nimic divin în El, nu au văzut nimic mai mult decât o ființă umană normală, o persoană obișnuită – întocmai ca pe vremea când unii oameni L-au crezut a fi fiul lui Iosif. Oamenii au crezut că El era fiul unui om obișnuit, nu aveau cum să-și dea seama că El era trupul întrupat al lui Dumnezeu; chiar și atunci când, pe parcursul realizării lucrării Sale de slujire, El a făcut multe semne, cei mai mulți oameni încă spuneau că El era fiul lui Iosif, pentru că El era Hristos cu învelișul exterior al umanității normale. Umanitatea Lui normală și lucrarea Lui au existat ambele pentru a îndeplini semnificația primei întrupări, pentru a dovedi că Dumnezeu venise în întregime în trup, că El devenise o persoană absolut obișnuită. Faptul că El avea umanitate normală înainte de a-Și începe lucrarea a fost dovada că El era un trup obișnuit, și faptul că a lucrat după aceea a dovedit, de asemenea, că El era un trup obișnuit, căci în trupul umanității normale a făcut El semne și minuni, i-a vindecat pe cei bolnavi și a scos demoni. Motivul pentru care El putea face semne era că trupul Lui purta autoritatea lui Dumnezeu, era trupul în care Duhul lui Dumnezeu S-a îmbrăcat. El avea această autoritate datorită Duhului lui Dumnezeu și aceasta nu a însemnat că El nu era un trup. Vindecarea bolnavilor și scoaterea demonilor era lucrarea pe care El se cuvenea să o realizeze în lucrarea Sa de slujire, era o expresie a divinității Sale ascunse în umanitatea Sa, și indiferent ce semne a arătat El sau cum Și-a demonstrat autoritatea, El a trăit totuși în umanitate normală și era încă un trup normal. Până la punctul în care El a fost înviat după ce a murit pe cruce, El a locuit într-un trup normal. Să dăruiască har, să-i vindece pe cei bolnavi și să scoată demoni au fost toate parte a lucrării Sale de slujire, au fost toate lucrarea pe care El a realizat-o în trupul Său normal. Înainte de a merge către cruce, El nu S-a îndepărtat niciodată de trupul Său uman normal, indiferent de ceea ce făcea. El era Însuși Dumnezeu, făcând lucrarea proprie lui Dumnezeu, totuși, deoarece El a fost trupul întrupat al lui Dumnezeu, El a mâncat și a purtat haine, a avut trebuințe umane normale, a avut rațiune umană normală și o minte umană normală. Toate acestea au fost dovada că El a fost o persoană normală, ceea ce a demonstrat că trupul întrupat al lui Dumnezeu era un trup cu umanitate normală și nu supranatural. Sarcina Sa a fost de a finaliza lucrarea primei întrupări a lui Dumnezeu, de a îndeplini lucrarea de slujire pe care se cuvenea să o îndeplinească Dumnezeu în prima Sa întrupare. Semnificația întrupării este aceea că o persoană obișnuită, normală, realizează lucrarea lui Dumnezeu Însuși; respectiv, că Dumnezeu realizează lucrarea Sa divină în umanitate și că, astfel, îl înfrânge pe Satana. Întrupare înseamnă că Duhul lui Dumnezeu devine un trup, adică Dumnezeu devine trup; lucrarea pe care o face trupul este lucrarea Duhului, care este înfăptuită în trup, exprimată prin trup. Nimeni, cu excepția trupului lui Dumnezeu, nu poate îndeplini lucrarea de slujire a Dumnezeului întrupat; adică doar trupul întrupat al lui Dumnezeu, acest om normal, poate exprima lucrarea divină. Niciun om nu-I poate lua locul în acest sens. Dacă, în timpul primei Sale veniri, Dumnezeu nu ar fi avut o umanitate normală înainte de vârsta de douăzeci și nouă de ani – dacă, de îndată ce S-a născut, ar fi putut face semne și minuni, dacă, de îndată ce a învățat să vorbească, ar fi putut vorbi limba cerului, dacă de la naștere ar fi putut înțelege toate chestiunile lumești, ar fi putut vedea gândurile fiecărei persoane și ceea ce se află în inima ei – o astfel de persoană nu ar fi putut fi numită o ființă umană normală, iar un astfel de trup nu ar fi putut fi numit trup uman. Dacă acesta ar fi fost cazul lui Hristos, atunci sensul și esența întrupării lui Dumnezeu s-ar pierde. Faptul că El are umanitate normală dovedește că El este Dumnezeu întrupat; faptul că El trece printr-un proces de creștere umană normală demonstrează în plus că El este un trup normal; dacă adăugăm și lucrarea Sa pe lângă toate celelalte, toate acestea sunt o dovadă suficientă că El este Cuvântul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu, devenit trup. Dumnezeu devine trup datorită necesităților lucrării Sale; cu alte cuvinte, această etapă a lucrării trebuie să fie făcută în trup, adică trebuie să fie făcută în umanitate normală. Aceasta este condiția prealabilă pentru „Calea care devine trup”, pentru „arătarea Cuvântului în trup” și este povestea adevărată a celor două întrupări ale lui Dumnezeu. Oamenii pot crede că Isus a făcut semne toată viața Sa și că, până în momentul în care lucrarea Sa pe pământ a luat sfârșit, El nu a dat niciun semn de umanitate normală, nu a avut trebuințe umane normale sau slăbiciuni ori emoții umane, nu a avut nevoi de viață elementare și nu a întreținut gânduri umane normale. Ei își imaginează că El doar are o minte supraomenească, o umanitate transcendentă. Ei cred că, de vreme ce El este Dumnezeu, El nu ar trebui să gândească și să trăiască așa cum fac oamenii normali, că numai o persoană normală, o ființă umană autentică, poate avea gânduri umane normale și trăi o viață umană normală. Acestea sunt toate idei și noțiuni omenești, iar aceste noțiuni sunt în contradicție cu intențiile inițiale ale lucrării lui Dumnezeu. Gândirea umană normală susține rațiunea umană normală și umanitatea normală; numai umanitatea normală poate susține funcțiile normale ale trupului; și numai funcțiile normale ale trupului pot asigura că toate părțile vieții trupului sunt normale. Doar lucrând într-un astfel de trup, Dumnezeu poate să-Și îndeplinească scopul întrupării Sale. Dacă Dumnezeul întrupat ar avea doar un înveliș exterior al trupului, dar nu ar avea gânduri umane normale, atunci acest trup nu ar avea rațiune umană, cu atât mai puțin umanitate autentică. Cum ar putea un astfel de trup, fără umanitate, să îndeplinească lucrarea de slujire pe care Dumnezeul întrupat ar trebui s-o realizeze? O minte normală susține toate aspectele vieții umane; fără o minte normală, nu ai fi uman. Cu alte cuvinte, o persoană care nu are gânduri normale este bolnavă mintal, iar despre un Hristos care nu are nicio umanitate, ci doar divinitate, nu se poate spune că este trupul întrupat al lui Dumnezeu. Deci, cum ar putea trupul întrupat al lui Dumnezeu să nu aibă nicio umanitate normală? Nu este blasfemie să spui că Hristos nu are nicio umanitate? Toate activitățile în care se angajează oamenii normali se bazează pe funcționarea unei minți umane normale. Fără ea, oamenii s-ar comporta contrar ordinii firești; le-ar fi chiar imposibil să facă diferența dintre negru și alb, bine și rău; și n-ar avea nicio etică umană și niciun principiu moral. În mod similar, dacă Dumnezeul întrupat n-ar gândi ca un om normal, atunci El nu ar fi un trup autentic, un trup normal. Un astfel de trup negânditor nu ar fi deloc capabil să-Și asume lucrarea divină. El nu ar putea să se implice în mod normal în activitățile trupului normal, cu atât mai puțin să trăiască împreună cu oamenii pe pământ. Și astfel, semnificația întrupării lui Dumnezeu și însăși esența venirii lui Dumnezeu în trup ar fi fost pierdute. Umanitatea lui Dumnezeu întrupat există pentru a menține lucrarea divină normală în trup; gândirea Sa umană normală susține umanitatea Sa normală și susține toate activitățile Sale trupești normale. S-ar putea spune că gândirea Sa umană normală există pentru a menține întreaga lucrare a lui Dumnezeu în trup. Dacă acest trup nu ar poseda o minte umană normală, atunci Dumnezeu nu ar putea lucra în trup și ceea ce este nevoie ca El să facă în trup nu ar putea fi realizat niciodată. Deși Dumnezeul întrupat posedă o minte umană normală, lucrarea Sa nu este alterată de gândul uman; El întreprinde lucrarea în cadrul umanității cu o minte normală, cu condiția preliminară de a avea umanitatea cu o minte, nu prin exercițiul gândirii umane normale. Indiferent cât de elevate sunt gândurile trupului Său, lucrarea Sa nu este întinată de logică sau de gândire. Cu alte cuvinte, lucrarea Sa nu este concepută de mintea trupului Său, ci este o expresie directă a lucrării divine în umanitatea Sa. Toată lucrarea Sa este lucrarea de slujire pe care trebuie ca El s-o îndeplinească și nimic din aceasta nu este conceput de creierul Său. De exemplu, vindecarea bolnavilor, scoaterea demonilor și răstignirea n-au fost produse ale minții Sale umane și n-ar fi putut fi realizate de niciun om cu o minte umană. De asemenea, lucrarea de cucerire de astăzi este o lucrare de slujire care trebuie să fie realizată de către Dumnezeul întrupat, dar nu este voința persoanei, este lucrarea pe care divinitatea Sa ar trebui s-o facă, lucrare de care niciun om din carne și sânge nu este capabil. Prin urmare, Dumnezeul întrupat trebuie să aibă o minte umană normală, trebuie să posede umanitate normală, pentru că El trebuie să realizeze lucrarea Sa în cadrul umanității cu o minte normală. Aceasta este esența lucrării Dumnezeului întrupat, însăși esența Dumnezeului întrupat.

Înainte ca Isus să realizeze lucrarea, El a trăit doar în umanitatea Sa normală. Nimeni nu a putut observa că El era Dumnezeu, nimeni nu a aflat că El era Dumnezeul întrupat; oamenii L-au cunoscut doar ca pe o persoană absolut obișnuită. Umanitatea Lui normală – care era cât se poate de obișnuită – a fost dovada că Dumnezeu S-a întrupat în trup și că Epoca Harului a fost epoca lucrării Dumnezeului întrupat, nu epoca lucrării Duhului. A fost dovada că Duhul lui Dumnezeu a fost realizat complet în trup, că, în epoca întrupării lui Dumnezeu, trupul Lui ar realiza întreaga lucrare a Duhului. Hristos cu umanitate normală este un trup în care Duhul este realizat și care are umanitate normală, rațiune normală și gândire umană. „A fi realizat” înseamnă că Dumnezeu devine om, că Duhul devine trup; în termeni mai simpli, este atunci când Dumnezeu Însuși locuiește într-un trup cu umanitate normală și prin acesta Își exprimă lucrarea divină – aceasta este ceea ce înseamnă a fi realizat sau întrupat. În timpul primei Sale întrupări, a fost necesar ca Dumnezeu să-i vindece pe cei bolnavi și să scoată demoni, pentru că lucrarea Sa era să răscumpere. Pentru a răscumpăra întreaga rasă umană, era nevoie ca El să fie milos și îngăduitor. Lucrarea pe care El a făcut-o înainte de a fi crucificat a fost vindecarea bolnavilor și scoaterea demonilor, care au prevestit mântuirea omului din păcat și mizerie de către El. Pentru că a fost Epoca Harului, a fost necesar ca El să-i vindece pe cei bolnavi, prin aceasta arătând semne și minuni, care erau reprezentative pentru harul din acea epocă – pentru că Epoca Harului s-a axat pe revărsarea harului; pacea, bucuria și binecuvântările materiale erau simbolurile Epocii Harului și ale credinței oamenilor în Isus la acea vreme. Adică vindecarea bolnavilor, alungarea demonilor și revărsarea harului erau abilități instinctive ale trupului lui Isus în Epoca Harului, erau lucrarea pe care Duhul a realizat-o în trup. Dar, în timp ce El realiza o astfel de lucrare, El trăia în trup, și El nu a trecut dincolo de trup. Indiferent ce acte de vindecare a realizat, El încă a avut umanitate normală, încă a trăit o viață umană normală. Motivul pentru care spun că, în timpul epocii întrupării lui Dumnezeu, trupul a realizat întreaga lucrare a Duhului, este că, indiferent ce fel de lucrare a făcut, El a făcut-o în trup. Dar datorită lucrării Sale, oamenii nu au privit trupul Său ca având o esență complet trupească, pentru că acest trup putea face semne și în anumite momente speciale putea face lucruri care treceau dincolo de trup. Desigur, toate aceste întâmplări au avut loc după ce El Și-a început lucrarea de slujire, cum ar fi ispitirea Lui pentru patruzeci de zile sau schimbarea la față de pe munte. Deci, cu Isus, sensul întrupării lui Dumnezeu nu a fost întregit, ci doar parțial îndeplinit. Viața pe care El a trăit-o în trup înainte de a-Și începe lucrarea a fost absolut normală în toate privințele. După ce El Și-a început lucrarea, Și-a păstrat doar învelișul exterior al trupului Său. Deoarece lucrarea Sa a fost o expresie a divinității, aceasta a depășit funcțiile normale ale trupului. Până la urmă, trupul întrupat al lui Dumnezeu a fost diferit de oamenii în carne și oase. Desigur, în viața Sa de zi cu zi, El a avut nevoie de hrană, îmbrăcăminte, somn și adăpost. Necesitățile Sale zilnice erau normale în toate privințele, iar El avea rațiunea unei ființe umane normale și gândea ca o ființă umană normală. Oamenii încă Îl considerau o persoană normală, cu excepția faptului că lucrarea pe care o făcea era profund supranaturală. De fapt, indiferent ce făcea, El trăia într-o umanitate obișnuită și normală și, cu atât mai mult cu cât era o perioadă în care El îndeplinea lucrarea, cu atât mai normală era rațiunea Sa și cu atât mai lucide erau gândurile Sale; rațiunea și gândurile Sale le depășeau pe cele ale oricărui om normal. Era necesar ca Dumnezeul întrupat să aibă tocmai acest tip de gândire și de rațiune, căci lucrarea divină trebuia să fie exprimată de un trup a cărui rațiune era cât se poate de normală și ale cărui gânduri erau de cea mai mare luciditate – doar în acest fel trupul Său putea exprima lucrarea divină. Isus a trăit pe pământ timp de treizeci și trei de ani și jumătate, timp în care Și-a păstrat umanitatea normală, dar din cauza lucrării Sale de slujire de trei ani și jumătate, oamenii au crezut că El era foarte transcendent, că era mult mai supranatural decât înainte. În realitate, umanitatea normală a lui Isus a rămas neschimbată înainte și după ce Și-a început lucrarea Sa de slujire; umanitatea Sa a fost la fel pe tot parcursul, dar din cauza diferenței dintre înainte și după ce Și-a început lucrarea Sa de slujire, au apărut două puncte de vedere diferite în ceea ce privește trupul Său. Indiferent de ceea ce oamenii au crezut, Dumnezeu întrupat Și-a păstrat tot timpul umanitatea Sa originară, normală, deoarece, întrucât Dumnezeu S-a întrupat, El a trăit în trup, trupul care a avut umanitate normală. Indiferent dacă El Își realiza sau nu lucrarea Sa de slujire, umanitatea normală a trupului Său nu putea fi ștearsă, pentru că umanitatea este esența de bază a trupului. Înainte ca Isus să-Și realizeze lucrarea Sa de slujire, trupul Lui a rămas complet normal, angajându-Se în toate activitățile umane obișnuite; El nu a părut câtuși de puțin supranatural, nu a arătat niciun semn. La acel moment, El era pur și simplu o persoană foarte obișnuită, care Se închina lui Dumnezeu, deși ceea ce urmărea El era mai cinstit, mai sincer decât al oricui altcuiva. Acesta a fost modul în care s-a manifestat umanitatea Sa, care era cât se poate de normală. Deoarece El nu a înfăptuit nicio lucrare înainte de a-Și asuma lucrarea Sa de slujire, nimeni nu a fost conștient de identitatea Sa, nimeni nu a putut observa că trupul Lui era diferit de toate celelalte, pentru că El nu a arătat nici măcar un singur semn, nu a realizat niciun pic din lucrarea proprie a lui Dumnezeu. Cu toate acestea, după ce El a început să realizeze lucrarea Sa de slujire, Și-a păstrat învelișul exterior al umanității normale și a trăit încă cu rațiune umană normală, dar pentru că El începuse să facă lucrarea lui Dumnezeu Însuși, să Își asume lucrarea de slujire a lui Hristos și să facă lucrarea de care ființele muritoare, oameni în carne și oase, erau incapabili, oamenii au presupus că El nu a avut umanitate normală și nu a fost un trup complet normal, ci un trup incomplet. Datorită lucrării pe care El a realizat-o, oamenii au spus că El a fost un Dumnezeu în trup care nu a avut umanitate normală. O astfel de înțelegere este falsă, pentru că oamenii nu au înțeles semnificația întrupării lui Dumnezeu. Această înțelegere falsă a apărut din faptul că lucrarea exprimată de Dumnezeu în trup a fost lucrarea divină, exprimată într-un trup care a avut umanitate normală. Dumnezeu a fost îmbrăcat în trup, El a locuit în trup, iar lucrarea în umanitatea Lui a ascuns normalitatea umanității Lui. Pentru acest motiv, oamenii au crezut că Dumnezeu nu a avut umanitate, ci doar divinitate.

Dumnezeu, în prima Sa întrupare, nu a finalizat lucrarea întrupării; El a finalizat doar primul pas al lucrării pe care Dumnezeu în trup trebuia să o realizeze. Astfel, pentru a finaliza lucrarea întrupării, Dumnezeu S-a întors încă o dată în trup, trăind întreaga normalitate și întregul caracter practic ale trupului, adică făcând să se manifeste Calea lui Dumnezeu într-un trup care este cât se poate de normal și de obișnuit, încheind, prin urmare, lucrarea pe care El încă nu a finalizat-o în trup. Al doilea trup întrupat are aceeași esență ca primul, dar El este chiar mai practic, chiar mai normal decât primul. În consecință, suferința pe care o îndură al doilea trup întrupat este mai mare decât cea a celui dintâi, dar această suferință este un rezultat al lucrării Sale de slujire în trup, care nu seamănă cu suferința omului corupt. Ea, de asemenea, provine din normalitatea și caracterul practic al trupului Său. Deoarece El realizează lucrarea Sa de slujire într-un trup cu un caracter cât se poate de normal și de practic, trupul trebuie să îndure o mare suferință. Cu cât este mai normal și mai practic acest trup, cu atât mai mult El va suferi în realizarea lucrării Sale de slujire. Lucrarea lui Dumnezeu este exprimată într-un trup foarte obișnuit, unul lipsit de orice atribute supranaturale. Deoarece trupul Lui este normal și trebuie, de asemenea, să poarte pe umeri lucrarea de mântuire a omului, El suferă într-o și mai mare măsură decât ar suferi un trup supranatural – și toată această suferință provine din caracterul practic și din normalitatea trupului Său. Din suferința pe care cele două trupuri întrupate au îndurat-o în timpul realizării lucrărilor Lor de slujire, se poate vedea esența trupului întrupat. Cu cât este mai normal trupul, cu atât este mai mare suferința pe care El trebuie să o îndure în timpul desfășurării lucrării; cu cât este mai practic trupul care desfășoară lucrarea, cu atât devin mai puternice noțiunile oamenilor și mai mare riscul pe care Și-l asumă El. Și totuși, cu cât este mai practic trupul și cu cât mai mult trupul posedă nevoile și rațiunea completă a unei ființe umane normale, cu atât este El mai capabil de a-Și asuma lucrarea lui Dumnezeu în trup. Isus a fost pironit pe cruce prin intermediul trupului, iar El a slujit drept jertfă pentru păcat prin intermediul trupului. Cu alte cuvinte, El l-a învins pe Satana și l-a mântuit complet pe om de pe cruce prin intermediul unui trup cu umanitate normală. Cel de-al doilea Dumnezeu întrupat realizează lucrarea de cucerire și îl înfrânge pe Satana prin intermediul unui trup complet. Doar un trup care este perfect normal și practic poate realiza lucrarea de cucerire în cel mai complet sens al său și poate aduce o mărturie puternică. Cu alte cuvinte, cucerirea omului își atinge efectul prin caracterul practic și normalitatea lui Dumnezeu în trup, nu prin minuni și revelații supranaturale. Lucrarea de slujire făcută de acest Dumnezeu întrupat este de a vorbi și, prin vorbire, El îl cucerește și îl desăvârșește pe om; cu alte cuvinte, lucrarea Duhului realizată în trup este de a vorbi și sarcina trupului este de a vorbi, îndeplinind astfel integral scopul de a-i cuceri, a-i dezvălui, a-i desăvârși și a-i elimina pe oameni. Și astfel, lucrarea lui Dumnezeu în trup va fi îndeplinită în întregime prin lucrarea de cucerire. Lucrarea de ispășire a păcatelor omului care a fost realizată mai întâi a fost doar începutul lucrării întrupării; doar trupul care săvârșește lucrarea de cucerire finalizează întreaga lucrare a întrupării. După gen, unul este de gen masculin și celălalt de gen feminin, întregind astfel semnificația întrupării lui Dumnezeu și risipind noțiunile omului despre Dumnezeu: Dumnezeu poate deveni atât de sex masculin cât și feminin, și, în esență, Dumnezeul întrupat este fără gen. El a făcut atât bărbatul cât și femeia, iar pentru El nu există divizare de gen. În această etapă a lucrării, Dumnezeu nu realizează semne și minuni, astfel încât lucrarea își va atinge rezultatele sale prin intermediul cuvintelor. În plus, motivul acestui lucru este că, de data aceasta, lucrarea lui Dumnezeu întrupat nu este de a-i vindeca pe cei bolnavi și de a scoate demoni, ci de a cuceri omul prin vorbire, ceea ce înseamnă că abilitățile instinctive posedate de acest trup întrupat al lui Dumnezeu sunt de a spune cuvinte și de a-l cuceri pe om, nu de a-i vindeca pe cei bolnavi și de a scoate demoni. Lucrarea Sa în umanitate normală nu este de a face semne, de a-i vindeca pe cei bolnavi și de a scoate demoni, ci de a vorbi și, deci, al doilea trup întrupat le pare oamenilor mult mai normal decât primul. După cum văd oamenii lucrurile, Dumnezeu a devenit trup cu adevărat. Cu toate acestea, acest Dumnezeu întrupat este diferit de Isus întrupat și, deși Ei sunt amândoi Dumnezeu întrupat, Ei nu sunt complet la fel. Isus a avut umanitate normală, umanitate obișnuită, dar El a fost însoțit de multe semne și minuni. În acest Dumnezeu întrupat, ochii umani nu vor vedea niciun semn sau minune, nici vindecarea bolnavilor, nici scoaterea demonilor, nici mersul pe mare, nici postitul pentru patruzeci de zile… El nu face aceeași lucrare pe care a făcut-o Isus, nu pentru că, în esență, trupul Său ar fi diferit de cel al lui Isus, ci pentru că lucrarea Sa de slujire nu este de a-i vindeca pe cei bolnavi și de a scoate demoni. El nu-Și dărâmă propria lucrare, nu-Și tulbură propria lucrare. De vreme ce El îl cucerește pe om prin cuvintele Sale practice, nu este nicio nevoie de a-l supune cu semne, și astfel, această etapă este de a finaliza lucrarea întrupării. Dumnezeul întrupat pe care Îl vezi astăzi este în întregime un trup și nu este nimic supranatural în privința Lui. El Se îmbolnăvește ca și ceilalți, are nevoie de mâncare și îmbrăcăminte exact așa cum au și ceilalți; El este întru totul un trup. Dacă, de data aceasta, Dumnezeu întrupat ar realiza semne și minuni supranaturale, dacă El i-ar vindeca pe cei bolnavi, ar alunga demoni sau ar putea ucide cu un cuvânt, cum ar putea fi întreprinsă lucrarea de cucerire? Cum ar putea fi răspândită lucrarea printre națiunile păgânilor? Vindecarea bolnavilor și scoaterea demonilor a fost lucrarea din Epoca Harului, primul pas în lucrarea de răscumpărare și acum, că Dumnezeu a mântuit omul de la cruce, El nu mai realizează această lucrare. Dacă, în timpul zilelor de pe urmă, S-ar arăta un „Dumnezeu” la fel ca Isus, unul care i-ar vindeca pe cei bolnavi, ar scoate demoni și ar fi crucificat pentru om, acel „Dumnezeu”, deși identic cu descrierea lui Dumnezeu din Biblie și ușor pentru om de acceptat, nu ar fi, în esența sa, trupul purtat de Duhul lui Dumnezeu, ci de un spirit rău. Pentru că este principiul lucrării lui Dumnezeu de a nu repeta niciodată ceea ce El a finalizat deja. Și astfel, lucrarea celei de-a doua întrupări a lui Dumnezeu este diferită de lucrarea celei dintâi. În zilele de pe urmă, Dumnezeu înfăptuiește lucrarea de cucerire într-un trup obișnuit, normal; El nu-i vindecă pe cei bolnavi, nu va fi crucificat pentru om, ci pur și simplu spune cuvinte în trup și cucerește omul în trup. Doar un astfel de trup este trupul întrupat al lui Dumnezeu; doar un astfel de trup poate întregi lucrarea lui Dumnezeu în trup.

Fie că în această etapă Dumnezeu întrupat îndură suferință sau realizează lucrarea Sa de slujire, El face acest lucru pentru a întregi sensul întrupării, pentru că aceasta este ultima întrupare a lui Dumnezeu. Dumnezeu Se poate întrupa doar de două ori. Nu poate exista o a treia oară. Primul Dumnezeu întrupat a fost un bărbat, al doilea, o femeie, și, astfel, chipul trupului lui Dumnezeu este întregit în mintea omului; în plus, cele două întrupări au terminat deja lucrarea lui Dumnezeu în trup. Prima dată, Dumnezeu întrupat a posedat umanitate normală, pentru a întregi sensul întrupării. De această dată El posedă, de asemenea, umanitate normală, dar sensul acestei întrupări este diferit: este mai profund și lucrarea Lui este de o importanță mai profundă. Motivul pentru care Dumnezeu a devenit trup încă o dată este pentru a întregi sensul întrupării. Când Dumnezeu a încheiat pe deplin această etapă a lucrării Sale, întregul sens al întrupării, care este lucrarea lui Dumnezeu în trup, va fi întregit și nu va mai fi nicio altă lucrare spre a fi făcută în trup. Adică, de acum încolo, Dumnezeu nu va mai veni vreodată în trup pentru a-Și face lucrarea. Dumnezeu face lucrarea de întrupare doar pentru a mântui și a desăvârși omenirea. Cu alte cuvinte, dacă nu ar fi de dragul lucrării, Dumnezeu nu ar veni în niciun caz cu ușurință în trup. Prin venirea în trup pentru a lucra, El îi arată Satanei că Dumnezeu este un trup, o persoană normală, o persoană obișnuită – și totuși El poate învinge lumea, pe Satana, răscumpăra omenirea și cuceri omenirea! Scopul lucrării Satanei este să corupă omenirea, în timp ce scopul lui Dumnezeu este să mântuiască omenirea. Satana îl prinde pe om în Adâncul, în timp ce Dumnezeu îl mântuiește din el. Satana îi face pe toți oamenii să i se închine, în timp ce Dumnezeu îi face să se supună stăpânirii Sale, pentru că El este Creatorul. Rezultatele întregii acestei lucrări sunt obținute prin cele două întrupări ale lui Dumnezeu. În esență, trupul Lui este uniunea umanității și divinității și are umanitate normală. Deci, fără trupul întrupat al lui Dumnezeu, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a omenirii nu ar putea avea rezultate și, fără umanitatea normală a trupului Său, lucrarea Sa în trup tot nu ar putea obține aceste rezultate. Esența lui Dumnezeu întrupat este aceea că El trebuie să posede umanitate normală; dacă ar fi altfel, ar fi contrar intenției originare a lui Dumnezeu de a Se întrupa.

De ce spun Eu că sensul întrupării nu a fost întregit în lucrarea lui Isus? Deoarece Calea nu a devenit în întregime trup. Ce a făcut Isus a fost doar o parte din lucrarea lui Dumnezeu în trup; El doar a făcut lucrarea de răscumpărare, și nu a făcut lucrarea de câștigare completă a omului. Din acest motiv, Dumnezeu a devenit trup din nou în zilele de pe urmă. Această etapă a lucrării este, de asemenea, făcută într-un trup obișnuit; este realizată de către o ființă umană cu totul normală, una a cărei umanitate nu este câtuși de puțin transcendentă. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a devenit o ființă umană completă; El este o persoană a cărei identitate este aceea a lui Dumnezeu, o ființă umană completă, un trup complet, care realizează lucrarea. Ochii oamenilor văd un trup de carne care nu este deloc transcendent, o persoană foarte obișnuită, care poate vorbi limba cerului, care nu arată niciun semn, nu face nicio minune, cu atât mai puțin expune adevărata poveste din spatele religiei în săli mari de adunări. Oamenilor, lucrarea celui de-al doilea trup întrupat li se pare cu totul diferită față de cea a primului și cele două par chiar să nu aibă nimic în comun – nimic din cea dintâi lucrare nu poate fi văzut de această dată. Deși lucrarea celui de-al doilea trup întrupat este diferită de prima, aceasta nu dovedește că sursa Lor nu este una și aceeași. Dacă sursa Lor este aceeași depinde de natura lucrării făcute de către trupuri și nu de învelișurile Lor exterioare. În timpul celor trei etape ale lucrării Sale, Dumnezeu a fost întrupat de două ori și, de ambele dăți, lucrarea lui Dumnezeu întrupat inaugurează o nouă epocă, introduce o lucrare nouă; întrupările se completează reciproc. Este imposibil pentru ochii umani să observe că cele două trupuri vin de fapt din aceeași sursă. Desigur, acest lucru este dincolo de capacitatea ochiului uman sau a minții umane. Dar în esența Lor, Ei sunt la fel, pentru că lucrarea Lor provine de la același Duh. Dacă cele două trupuri întrupate iau sau nu naștere din aceeași sursă nu poate fi judecat după epocă și după locul în care Ei S-au născut sau alți asemenea factori, ci după lucrarea divină exprimată de Ei. Al doilea trup întrupat nu realizează nimic din lucrarea pe care Isus a făcut-o, pentru că lucrarea lui Dumnezeu nu aderă la convenție, dar ea deschide un nou drum de fiecare dată. Al doilea trup întrupat nu are ca scop să aprofundeze sau să consolideze impresia primului trup în mințile oamenilor, ci să întregească și să îmbunătățească chipul primului trup în mințile lor, să aprofundeze cunoașterea omului despre Dumnezeu, să încalce toate reglementările care există în inimile oamenilor și să șteargă imaginile false despre dumnezeu din inimile lor. Se poate spune că niciun stadiu individual al lucrării proprii lui Dumnezeu nu poate da omului o cunoaștere completă despre El; fiecare dă doar o parte, nu întregul. Deși Dumnezeu Și-a exprimat firea în totalitate, din cauza capacității de înțelegere limitate a omului, cunoașterea sa despre Dumnezeu rămâne încă incompletă. Este imposibil, folosind limbajul uman, să explici pe deplin întreaga fire a lui Dumnezeu. Și atunci, cu cât mai puțin ar putea o singură etapă a lucrării Sale să-L exprime pe deplin pe Dumnezeu? El lucrează în trup sub acoperirea umanității Sale normale, iar cineva Îl poate cunoaște doar prin expresiile divinității Sale, nu prin învelișul Său trupesc. Dumnezeu vine în trup pentru a-i permite omului să-L cunoască prin intermediul lucrării Sale diverse, și nicio etapă a lucrării Sale nu seamănă cu vreo alta. Numai în acest fel poate omul să aibă o cunoaștere completă a lucrării lui Dumnezeu în trup și să nu o limiteze la o anumită sferă. Deși lucrarea celor două trupuri întrupate este diferită, esența trupurilor și sursa lucrării Lor sunt identice; este doar că Ei există pentru a realiza două etape diferite ale lucrării și că apar în două epoci diferite. În orice caz, trupurile întrupate ale lui Dumnezeu au aceeași esență și aceeași origine – acest lucru este ceva pe care nimeni nu-l poate nega.