Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 31)

Imediat după ce El a creat omenirea, Dumnezeu a început să interacționeze cu omul și să îi vorbească, iar firea Sa a început să fie exprimată față de om. Cu alte cuvinte, de când Dumnezeu a interacționat prima dată cu omenire, El a început să-i comunice omului, fără întrerupere, esența Sa și ceea ce are El și ceea ce este. Indiferent dacă oamenii de mai demult sau oamenii de astăzi o pot vedea sau o pot înțelege, Dumnezeu îi vorbește omului și lucrează printre oameni, dezvăluindu-Și firea și exprimându-Și esența – acesta este un adevăr și nimeni nu-l poate nega. Aceasta înseamnă, de asemenea, că firea lui Dumnezeu, esența lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este sunt constant scoase la iveală și dezvăluite în timp ce El lucrează și interacționează cu omul. El nu a ascuns sau nu a tăinuit nimic față de om, ci, în schimb, Își face publică și Își afișează firea fără rețineri. Prin urmare, Dumnezeu speră că omul poate să Îl cunoască și să-I înțeleagă firea și esența. El nu dorește ca omul să-I trateze firea și esența drept taine eterne, nici nu vrea ca omenirea să Îl privească pe Dumnezeu ca pe un puzzle care nu poate fi niciodată rezolvat. Doar când omenirea Îl cunoaște pe Dumnezeu, poate ști omul calea pe care să meargă și să accepte îndrumarea lui Dumnezeu și doar o astfel de omenire poate trăi sub stăpânirea lui Dumnezeu și poate trăi în lumină și în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu.

Firea și cuvintele scoase la iveală și dezvăluite de Dumnezeu reprezintă voia Sa și, de asemenea, esența Sa. Când Dumnezeu interacționează cu omul, indiferent de ceea ce face sau zice El sau de firea pe care o dezvăluie și indiferent de ce vede omul din esența lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este, toate acestea reprezintă voia lui Dumnezeu pentru om. Indiferent de cât de mult este capabil omul să realizeze, să înțeleagă sau să cuprindă, toate reprezintă voia lui Dumnezeu – voia lui Dumnezeu pentru om. Aceasta este dincolo de orice îndoială! Voia lui Dumnezeu pentru omenire este modul în care El le cere oamenilor să fie, ceea ce le cere să facă, cum le cere să trăiască și să fie capabili de a realiza împlinirea voii lui Dumnezeu. Sunt aceste lucruri inseparabile de esența lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, Dumnezeu Își scoate la iveală firea și tot ceea ce are El și ceea ce este, în timp ce emite cerințe oamenilor. Nu există falsitate, prefăcătorie, tăinuire și nicio înflorire. Totuși, de ce este omul incapabil de a cunoaște și de ce nu a fost omul niciodată în stare să perceapă clar firea lui Dumnezeu? De ce nu a realizat omul niciodată voia lui Dumnezeu? Ceea ce este dezvăluit și scos la iveală de Dumnezeu este ceea ce are Dumnezeu Însuși și ceea ce este; reprezintă fiecare fărâmă și fațetă a adevăratei Sale firi – așadar, de ce nu poate vedea omul? De ce este omul incapabil de o cunoaștere temeinică? Există un motiv important pentru aceasta. Așadar, care este acest motiv? De la momentul creației, omul nu L-a tratat niciodată pe Dumnezeu drept Dumnezeu. În cele mai vechi timpuri, indiferent de ceea ce făcea Dumnezeu în privința omului – om care abia fusese creat – omul Îl trata doar ca pe un tovarăș, ca pe cineva pe care să se bazeze și omul nu avea cunoaștere sau înțelegere referitoare la Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că omul nu știa că ceea ce venea de la această Ființă – această Ființă pe care el se baza și pe care O vedea ca tovarăș al său – era esența lui Dumnezeu, și nici nu știa că această ființă era Cea care domnește asupra tuturor lucrurilor. Simplu spus, oamenii din acea vreme nu Îl recunoșteau deloc pe Dumnezeu. Ei nu știau că pământul, cerul și toate lucrurile fuseseră făcute de El și nu aveau idee de unde venea El, ba mai mult, nu aveau idee ce era El. Desigur, pe atunci, Dumnezeu nu îi cerea omului să-L cunoască sau să-L înțeleagă sau să priceapă tot ceea ce făcea El sau să fie informat privind voia Sa, fiindcă acestea erau primele timpuri care au urmat după crearea omenirii. Când Dumnezeu a început pregătirile pentru lucrarea Epocii Legii, Dumnezeu i-a făcut anumite lucruri omului și, de asemenea, a început să aibă cerințe de la el, spunându-i omului cum să aducă jertfe și să I se închine lui Dumnezeu. Doar atunci a căpătat omul câteva idei simple despre Dumnezeu și doar atunci a aflat el diferența dintre om și Dumnezeu și faptul că Dumnezeu era Cel care a creat omenirea. Când omul a știut că Dumnezeu era Dumnezeu și omul era om, o anumită distanță a intervenit între el și Dumnezeu, totuși, Dumnezeu nu a cerut ca omul să-L cunoască prea mult sau să-L înțeleagă profund. Prin urmare, Dumnezeu formulează diferite cerințe pentru om pe baza etapelor și circumstanțelor lucrării Sale. Ce vedeți în aceasta? Ce aspect al firii lui Dumnezeu percepeți? Este Dumnezeu real? Sunt potrivite cerințele lui Dumnezeu pentru om? Din cele mai vechi timpuri, după crearea omenirii de către Dumnezeu, când El încă nu îndeplinise lucrarea de cucerire și desăvârșire asupra omului și încă nu-i spusese prea multe cuvinte, El cerea puțin din partea omului. Indiferent ce făcea omul sau cum se comporta – chiar dacă făcea unele lucruri care Îl ofensau pe Dumnezeu – Dumnezeu ierta și trecea totul cu vederea. Aceasta deoarece Dumnezeu știa ceea ce El îi dăduse omului și ce era în om și, prin urmare, El știa standardul cerințelor pe care ar trebui să le aibă de la om. Deși standardul cerințelor Sale era foarte scăzut la acea vreme, aceasta nu înseamnă că firea Sa nu era măreață sau că înțelepciunea și atotputernicia Sa erau doar vorbe goale. Pentru om, există un singur mod de a cunoaște firea lui Dumnezeu și pe Dumnezeu Însuși: urmând etapele lucrării lui Dumnezeu de gestionare și mântuire a omenirii și acceptând cuvintele pe care Dumnezeu le rostește pentru omenire. Odată ce omul știe ceea ce are Dumnezeu și ceea ce este și odată cunoaște firea lui Dumnezeu, Îi va mai cere el lui Dumnezeu să-i arate adevărata Sa persoană? Nu, omul nu o va face și nici nu va îndrăzni s-o ceară, căci, după ce a înțeles firea lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este, omul Îl va fi văzut deja pe adevăratul Dumnezeu Însuși și adevărata Sa persoană. Acesta este finalul inevitabil.

Pe măsură ce lucrarea și planul lui Dumnezeu au înaintat și după ce Dumnezeu a stabilit legământul curcubeului cu omul ca semn că El nu va mai distruge niciodată lumea folosind potopurile, Dumnezeu a avut o dorință tot mai puternică de a-i câștiga pe cei care puteau fi în același asentiment cu El. La fel, El a avut și o dorință tot mai puternică să îi câștige pe cei care puteau să-I îndeplinească voia pe pământ și, în plus, să câștige un grup de oameni care să se poată elibera de forțele întunericului și să nu fie înrobiți de Satana, grup care să poată fi mărturie pentru El pe pământ. Câștigarea unui asemenea grup de oameni a fost dorința pe care o avea Dumnezeu de mult timp, era ceea ce El așteptase încă de la momentul creației. Prin urmare, indiferent de utilizarea potopurilor de către Dumnezeu pentru a distruge lumea sau de legământul Său cu omul, voia lui Dumnezeu, gândirea, planul și speranțele Sale au rămas toate la fel. Ceea ce dorea să facă, lucrul după care El tânjise cu mult timp înainte de momentul creației, era să îi câștige pe aceia din rândul omenirii pe care El dorea să îi câștige – să câștige un grup de oameni capabili să-I înțeleagă și să-I cunoască firea, să-I înțeleagă voia, un grup care ar putea să I se închine. Un asemenea grup de oameni ar fi într-adevăr capabili să fie mărturie pentru El și se poate spune că ei ar fi confidenții Lui.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 32)

Dumnezeu promite să îi dea un fiu lui Avraam

Geneza 17:15-17 De asemenea, Dumnezeu i-a zis lui Avraam: „În ce o privește pe Sarai, soția ta, să nu o mai chemi Sarai, căci de acum numele ei va fi Sara. Eu o voi binecuvânta și îți voi da un fiu prin ea. O voi binecuvânta, astfel încât ea va deveni mama unor neamuri; chiar regi ai popoarelor vor ieși din ea”. Atunci Avraam I s-a închinat până la pământ, a râs și și-a zis în sine: „I se poate naște copil unui om de o sută de ani? Poate Sara, care este de nouăzeci de ani, să aibă un copil?”

Geneza 17:21-22 Totuși, legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, cel pe care Sara îl va naște la anul, pe vremea aceasta. Când a terminat de vorbit cu Avraam, Dumnezeu S-a înălțat de la el.

Nimeni nu poate împiedica lucrarea pe care Dumnezeu hotărăște să o facă

Deci, tocmai ați auzit cu toții povestea lui Avraam, nu-i așa? El a fost ales de Dumnezeu după ce potopul a distrus lumea, numele său era Avraam și, când avea o sută de ani și soția sa, Sara, nouăzeci, a primit promisiunea lui Dumnezeu. Ce promisiune i-a făcut Dumnezeu? Dumnezeu i-a promis ceea ce scrie în Scripturi: „Eu o voi binecuvânta și îți voi da un fiu prin ea”. Care era contextul promisiunii lui Dumnezeu de a-i da un fiu? Scripturile oferă următoarea relatare: „Atunci Avraam I s-a închinat până la pământ, a râs și și-a zis în sine: «I se poate naște copil unui om de o sută de ani? Poate Sara, care este de nouăzeci de ani, să aibă un copil?»” Cu alte cuvinte, acest cuplu în vârstă era prea bătrân pentru a mai face copii. Și ce a făcut Avraam după ce Dumnezeu i-a făcut promisiunea? A căzut la pământ râzând și și-a spus în sine sa: „I se poate naște copil unui om de o sută de ani?” Avraam a crezut că era imposibil – ceea ce înseamnă că el credea că promisiunea lui Dumnezeu pentru el nu era decât o glumă. Din perspectiva omului, aceasta este un lucru de neatins de către om și la fel de neatins de către Dumnezeu și ceva imposibil pentru El. Poate, pentru Avraam, era de râs: „Dumnezeu a creat omul, totuși, El pare oarecum inconștient de faptul că cineva atât de bătrân este incapabil să aibă copii; Dumnezeu crede că îmi poate permite să am un copil, El spune că îmi va da un fiu – cu siguranță, este imposibil!” Astfel, Avraam a căzut la pământ și a râs, gândindu-se: „Imposibil – Dumnezeu glumește cu mine, acest lucru nu poate fi adevărat!” El nu a luat în serios cuvintele lui Dumnezeu. Așadar, în ochii lui Dumnezeu, ce tip de om era Avraam? (Drept.) Unde se menționa că el era un om drept? Voi credeți că toți aceia pe care Dumnezeu îi cheamă sunt drepți și desăvârșiți și că sunt toți oameni care merg cu Dumnezeu. Voi urmați doctrina! Trebuie să vedeți clar că, atunci când Dumnezeu definește pe cineva, El nu o face în mod arbitrar. Aici, Dumnezeu nu a spus că Avraam era drept. În inima Sa, Dumnezeu are standarde pentru măsurarea fiecărei persoane. Deși Dumnezeu nu a spus ce fel de persoană era Avraam, în ceea ce privește comportamentul său, ce tip de credință avea Avraam în Dumnezeu? Era puțin abstractă? Sau avea el o mare credință? Nu, nu avea! Râsul și gândurile sale au arătat cine era el, deci părerea voastră că el era drept este o plăsmuire a imaginației voastre, este aplicarea oarbă a doctrinei și este o evaluare iresponsabilă. A văzut oare Dumnezeu râsul și micile expresii ale lui Avraam? A știut El de ele? A știut. Dar a schimbat Dumnezeu ceea ce decisese să facă? Nu! Când Dumnezeu a plănuit și a hotărât că îl va alege pe acest om, era un lucru îndeplinit. Nici gândurile omului, nici comportamentul său nu L-ar influența sau nu ar interfera deloc cu Dumnezeu; Dumnezeu nu Și-ar schimba planul în mod arbitrar, nici nu Și l-ar schimba sau răsturna în mod impulsiv din cauza comportamentului omului, chiar și al unui comportament care ar putea fi ignorant. Ce anume, atunci, este scris în Geneză 17:21-22? „Totuși legământul Meu îl voi încheia cu Isaac, cel pe care Sara îl va naște la anul, pe vremea aceasta. Când a terminat de vorbit cu Avraam, Dumnezeu S-a înălțat de la el.” Dumnezeu nu a dat deloc atenție celor gândite sau spuse de Avraam. Care a fost motivul nepăsării Sale? A fost faptul că, în acel moment, Dumnezeu nu i-a cerut acelui om să aibă credință mare sau să fie capabil de o mare cunoaștere a lui Dumnezeu sau, și mai mult, să fie capabil să înțeleagă ce făcea și spunea Dumnezeu. Prin urmare, El nu i-a cerut acelui om să înțeleagă pe deplin ceea ce El hotăra să facă, sau oamenii pe care El a hotărât să-i aleagă, sau principiile acțiunilor Sale, căci statura omului era pur și simplu neadecvată. În acel moment, Dumnezeu considera normal orice făcea Avraam și oricum se comporta. El nu a condamnat, nici nu a reproșat, ci doar a zis: „Sara ți-l va naște pe Isaac pe vremea aceasta, anul viitor”. Pentru Dumnezeu, după ce a proclamat aceste cuvinte, acest lucru s-a adeverit pas cu pas; în ochii lui Dumnezeu, ceea ce urma să fie îndeplinit prin planul Său fusese deja îndeplinit. După ce Și-a terminat rânduielile pentru aceasta, Dumnezeu a plecat. Ceea ce face sau gândește omul, ceea ce înțelege el, planurile sale – niciuna dintre acestea nu are legătură cu Dumnezeu. Totul se desfășoară conform planului lui Dumnezeu, în conformitate cu momentele și etapele stabilite de Dumnezeu. Astfel este principiul lucrării lui Dumnezeu. Dumnezeu nu intervine deloc în ceea ce omul gândește sau știe, totuși, nici nu renunță la planul Său sau nu-Și abandonează lucrarea, doar pentru că omul nu crede sau nu înțelege. Faptele sunt astfel îndeplinite conform planului și gândurilor lui Dumnezeu. Aceasta este exact ceea ce vedem în Biblie: Dumnezeu a făcut ca Isaac să se nască la momentul pe care îl stabilise El. Oare dovedesc faptele că purtarea și conduita omului au împiedicat lucrarea lui Dumnezeu? Ele nu au împiedicat lucrarea Lui! Au afectat lucrarea Lui puțina credință a omului în Dumnezeu și închipuirile și noțiunile sale despre Dumnezeu? Nu, nu au făcut-o! Deloc! Planul de gestionare al lui Dumnezeu nu este afectat de niciun om, de nicio chestiune sau de niciun mediu. Tot ceea ce El decide să facă va fi finalizat și îndeplinit la timp și conform planului Său, iar lucrarea Sa nu poate fi tulburată de niciun om. Dumnezeu nu dă atenție unor aspecte ale nesăbuinței și ignoranței omului, nici chiar unor aspecte ale împotrivirii și noțiunilor omului față de El, iar El face lucrarea pe care trebuie să o facă, fără a ține cont de ele. Aceasta este firea lui Dumnezeu și este o oglindire a atotputerniciei Sale.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 33)

Avraam îl oferă pe Isaac

Geneza 22:2-3 Dumnezeu i-a spus: Ia-l pe fiul tău Isaac, pe singurul tău fiu, fiul pe care-l iubești, du-te în ținutul Moria și jertfește-l acolo ca ardere de tot pe unul dintre munții despre care îți voi spune. Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, a înșeuat măgarul, i-a luat pe doi dintre slujitorii săi și pe fiul său Isaac, a tăiat lemne pentru arderea de tot și a plecat spre locul despre care i-a spus Dumnezeu.

Geneza 22:9-10 Până au ajuns la locul pe care Dumnezeu i-l indicase lui Avraam. Acolo Avraam a zidit un altar și a aranjat lemnele pe el, după care l-a legat pe fiul său Isaac și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi și-a întins mâna și a luat cuțitul ca să-l înjunghie pe fiul său.

Lucrarea lui Dumnezeu de gestionare și mântuire a omenirii începe cu sacrificarea lui Isaac de către Avraam

După ce i-a dat un fiu lui Avraam, cuvintele pe care Dumnezeu i le spusese lui Avraam s-au împlinit. Aceasta nu înseamnă că planul lui Dumnezeu s-a oprit aici; din contră, planul magnific al lui Dumnezeu pentru gestionarea și mântuirea omenirii abia începuse, iar binecuvântarea Sa cu un fiu pentru Avraam a fost doar o introducere la planul Său general de gestionare. În acel moment, cine știa că lupta lui Dumnezeu cu Satana începuse discret în clipa în care Avraam l-a jertfit pe Isaac?

Lui Dumnezeu nu Îi pasă dacă omul este nechibzuit – El îi cere doar să fie sincer

În continuare, să ne uităm la ce i-a făcut Dumnezeu lui Avraam. În Geneza 22:2, Dumnezeu i-a dat următoarea poruncă lui Avraam: „Ia-l pe fiul tău Isaac, pe singurul tău fiu, fiul pe care-l iubești, du-te în ținutul Moria și jertfește-l acolo ca ardere de tot pe unul dintre munții despre care îți voi spune”. Sensul cuvintelor lui Dumnezeu era clar: El îi spunea lui Avraam să I-l dea pe unicul său fiu, Isaac, pe care îl iubea, drept ardere de tot. Analizând-o astăzi, este porunca lui Dumnezeu încă în contradicție cu noțiunile omului? Da! Tot ceea ce Dumnezeu a făcut în acea vreme este destul de contrar noțiunilor omului; este un lucru de neînțeles pentru acesta. În noțiunile lor, oamenii cred următoarele: când un om nu a crezut și s-a gândit că e imposibil, Dumnezeu i-a dat un fiu și, după ce el obținuse un fiu, Dumnezeu i-a cerut să și-l sacrifice. Nu este absolut incredibil? Ce intenționa, de fapt, Dumnezeu să facă? Care era adevărata intenție a lui Dumnezeu? El i-a dat în mod necondiționat un fiu lui Avraam, dar i-a cerut și să Îi ofere o jertfă necondiționată. A fost aceasta o exagerare? Din punctul de vedere al unei terțe părți, aceasta nu numai că a fost o exagerare, ci a fost și un caz de „a face probleme fără motiv”. Dar Avraam însuși nu a crezut că Dumnezeu cerea prea mult. Deși a avut câteva mici păreri personale despre asta și cu toate că a fost puțin suspicios în privința lui Dumnezeu, el tot a fost pregătit să Îi aducă jertfa. În acest punct, ce anume dovedește că Avraam era dispus să își jertfească fiul? Ce se spune în aceste propoziții? Textul original oferă următoarele relatări: „Avraam s-a sculat dis-de-dimineață, a înșeuat măgarul, i-a luat pe doi dintre slujitorii săi și pe fiul său Isaac, a tăiat lemne pentru arderea de tot și a plecat spre locul despre care i-a spus Dumnezeu” (Geneza 22:3). „Până au ajuns la locul pe care Dumnezeu i-l indicase lui Avraam. Acolo Avraam a zidit un altar și a aranjat lemnele pe el, după care l-a legat pe fiul său Isaac și l-a pus pe altar, deasupra lemnelor. Apoi și-a întins mâna și a luat cuțitul ca să-l înjunghie pe fiul său” (Geneza 22:9-10). Când Avraam și-a întins mâna și a luat cuțitul să își omoare fiul, erau acțiunile sale văzute de Dumnezeu? Erau. Întregul proces – de la început, când Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să îl sacrifice pe Isaac, până când Avraam a ridicat efectiv cuțitul pentru a-și omorî fiul – I-a arătat lui Dumnezeu inima lui Avraam și, indiferent de nechibzuința, ignoranța și înțelegerea lui greșită anterioară față de Dumnezeu, în acel moment, inima lui Avraam pentru Dumnezeu era sinceră și cinstită și el chiar avea să îl trimită pe Isaac, fiul pe care Dumnezeu i l-a dat, înapoi la Dumnezeu. În el, Dumnezeu a văzut ascultare, exact ascultarea pe care o dorea.

Pentru om, Dumnezeu face multe lucruri care sunt de neînțeles și chiar de neconceput. Când Dumnezeu dorește să orchestreze pe cineva, această orchestrare este deseori în contradicție cu noțiunile omului și de neînțeles pentru el, totuși, exact această nepotrivire și acest caracter incomprehensibil reprezintă încercarea și testarea omului de către Dumnezeu. Avraam, între timp, a putut să Îi demonstreze lui Dumnezeu ascultarea sa lăuntrică, care era cea mai importantă condiție pentru a putea satisface cerința lui Dumnezeu. Doar atunci, când Avraam a putut să asculte cerința lui Dumnezeu, când l-a jertfit pe Isaac, a simțit Dumnezeu cu adevărat încurajare și aprobare față de omenire – față de Avraam, pe care îl alesese. Doar atunci a fost Dumnezeu sigur că această persoană pe care o alesese era un lider indispensabil, care putea să preia promisiunea Sa și planul Său ulterior de gestionare. Deși era doar o încercare și un test, Dumnezeu S-a simțit foarte mulțumit, a simțit iubirea omului pentru El și S-a simțit consolat de om ca niciodată până atunci. În momentul în care Avraam și-a ridicat cuțitul pentru a-l omorî pe Isaac, l-a oprit Dumnezeu? Dumnezeu nu l-a lăsat pe Avraam să-l sacrifice pe Isaac, căci Dumnezeu pur și simplu nu avea intenția de a-i lua viața lui Isaac. Prin urmare, Dumnezeu l-a oprit pe Avraam chiar la timp. Pentru Dumnezeu, ascultarea lui Avraam trecuse deja testul, ceea ce a făcut el era suficient și Dumnezeu văzuse deja finalul a ceea ce El a intenționat să facă. A fost acest final satisfăcător pentru Dumnezeu? Se poate spune că acest final a fost satisfăcător pentru Dumnezeu, că a fost ceea ce Dumnezeu voia și ceea ce Dumnezeu tânjise să vadă. Este acest fapt adevărat? Deși, în diferite contexte, Dumnezeu folosește diferite feluri de a testa fiecare persoană, în Avraam, Dumnezeu a văzut ce voia, a văzut că inima lui Avraam era sinceră și că ascultarea sa era necondiționată. Exact această „necondiționare” era ceea ce Își dorea Dumnezeu. Oamenii spun deseori: „Am jertfit deja aceasta, am renunțat deja la aceea – de ce Dumnezeu tot nu este mulțumit de mine? De ce mă tot supune la încercări? De ce mă tot testează?” Aceasta demonstrează un fapt: Dumnezeu nu ți-a văzut și nu ți-a câștigat inima. Adică, El nu a văzut o asemenea sinceritate ca atunci când Avraam a putut să ridice cuțitul pentru a-și omorî fiul cu propria lui mână și a-l jertfi pentru Dumnezeu. El nu a văzut ascultarea ta necondiționată și nu a fost consolat de tine. Este normal, atunci, faptul că Dumnezeu continuă să te încerce. Nu este adevărat?

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 34)

Promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam (fragmente selectate)

Geneza 22:16-18 Am jurat pe Mine Însumi, a spus Iahve, căci, deoarece ai făcut acest lucru și nu ți-ai păstrat fiul, unicul tău fiu: te voi binecuvânta cu binecuvântare și îți voi înmulți urmașii precum stelele cerului și precum nisipul de pe malul mării; iar urmașii tăi vor cuceri poarta dușmanilor lui; iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate; pentru că Mi-ai ascultat vocea.

Aceasta este o relatare neprescurtată a binecuvântării lui Dumnezeu pentru Avraam. Deși scurtă, conținutul său este bogat: include motivul și contextul cadoului lui Dumnezeu pentru Avraam și ceea ce Dumnezeu i-a dat lui Avraam. Este, de asemenea, încărcat cu bucuria și entuziasmul cu care Dumnezeu a rostit aceste cuvinte, precum și cu caracterul urgent al năzuinței Sale de a-i câștiga pe cei care sunt dispuși să-I asculte cuvintele. În aceasta, vedem prețuirea lui Dumnezeu și blândețea Sa față de cei care Îi ascultă cuvintele și Îi urmează poruncile. De asemenea, vedem prețul pe care îl plătește pentru a-i câștiga pe oameni și grija și atenția pe care le dedică pentru a-i câștiga. În plus, acest pasaj, care conține cuvintele „Am jurat pe Mine Însumi,” ne dă un sentiment puternic al amărăciunii și durerii suportate de Dumnezeu, și doar de Dumnezeu, în culisele acestei lucrări a planului Său de gestionare. Este un pasaj care dă de gândit și unul care a avut o semnificație specială pentru cei care au venit după aceea și un impact amplu asupra lor.

Omul câștigă binecuvântările lui Dumnezeu datorită sincerității și ascultării sale

A fost măreață binecuvântarea dată de Dumnezeu lui Avraam despre care am citit aici? Cât de măreață a fost? Există o propoziție cheie aici: „Iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate”. Această propoziție arată că Avraam a primit binecuvântări care nu au mai fost date nimănui, înainte sau după el. Când, așa cum i-a cerut Dumnezeu, Avraam I-a dat înapoi unicul său fiu – mult iubitul său fiu unic – (aici nu putem utiliza cuvântul „jertfit”; ar trebui să spunem că I-a dat înapoi fiul său lui Dumnezeu), nu numai că Dumnezeu nu i-a permis lui Avraam să îl jertfească pe Isaac, ci l-a și binecuvântat. Cu ce promisiune l-a binecuvântat pe Avraam? L-a binecuvântat cu promisiunea de a-i înmulți urmașii. Și de câte ori urmau ei să fie înmulțiți? Scripturile oferă următoarea consemnare: „precum stelele cerului și precum nisipul de pe malul mării; iar urmașii tăi vor cuceri poarta dușmanilor lui; iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate”. Care a fost contextul în care Dumnezeu a rostit aceste cuvinte? Adică, cum a primit Avraam binecuvântările lui Dumnezeu? El le-a primit chiar așa cum spune Dumnezeu în Scripturi: „pentru că Mi-ai ascultat vocea”. Adică, deoarece Avraam urmase porunca lui Dumnezeu, deoarece el făcuse tot ceea ce spusese, ceruse și poruncise Dumnezeu, fără nici cea mai mică plângere, Dumnezeu i-a făcut o asemenea promisiune. Există o propoziție esențială în această promisiune, care abordează gândurile lui Dumnezeu din acel moment. Ați văzut-o? Poate nu ați acordat multă atenție cuvintelor lui Dumnezeu: „Am jurat pe Mine Însumi”. Ceea ce vor acestea să spună este că, atunci când Dumnezeu a rostit aceste cuvinte, El jura pe El Însuși. Pe ce jură oamenii când fac un jurământ? Ei jură pe Cer, adică, ei Îi fac un jurământ lui Dumnezeu și jură pe Dumnezeu. Este posibil ca oamenii să nu înțeleagă prea bine fenomenul prin care Dumnezeu jură pe El Însuși, dar voi veți putea înțelege când vă voi oferi explicația corectă. Confruntându-se cu un om care putea doar să Îi audă cuvintele, dar nu să-I înțeleagă inima, Dumnezeu S-a simțit încă o dată singur și în impas. În disperare – și, se poate spune, în mod involuntar – Dumnezeu a făcut ceva foarte natural: și-a pus mâna pe inimă și S-a adresat Lui Însuși când i-a acordat această promisiune lui Avraam și, din aceasta, omul L-a auzit pe Dumnezeu spunând: „Am jurat pe Mine Însumi”. Prin faptele lui Dumnezeu, te poți gândi la tine însuți. Când îți pui mâna pe inimă și vorbești cu tine însuți, ai o idee clară despre ceea ce spui? Este sinceră atitudinea ta? Vorbești în mod cinstit, din inimă? Prin urmare, vedem aici că atunci când Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam, El era serios și sincer. În același timp în care vorbea și îl binecuvânta pe Avraam, Dumnezeu vorbea, de asemenea, cu El Însuși. Își spunea Lui Însuși: Îl voi binecuvânta pe Avraam și îi voi face pe urmașii lui la fel de numeroși ca stelele cerului și la fel de mulți ca nisipul de pe malul mării, pentru că el Mi-a ascultat cuvintele și este cel pe care îl aleg. Când Dumnezeu a spus: „Am jurat pe Mine Însumi”, Dumnezeu a decis că, prin Avraam, El va produce poporul ales al lui Israel, după care îi va conduce înainte pe acești oameni, în același ritm cu lucrarea Sa. Adică, Dumnezeu avea să-i facă pe urmașii lui Avraam să susțină lucrarea gestionării lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu, iar ceea ce Dumnezeu a exprimat avea să înceapă cu Avraam și avea să continue prin urmașii lui Avraam, astfel realizând dorința lui Dumnezeu de a mântui omul. Ce spuneți voi, nu este acesta un lucru binecuvântat? Pentru om, nu există o binecuvântare mai mare decât aceasta; acesta, se poate spune, este cel mai binecuvântat lucru. Binecuvântarea câștigată de Avraam nu a fost înmulțirea urmașilor săi, ci realizarea de către Dumnezeu a gestionării Sale, a însărcinării Sale și a lucrării Sale prin urmașii lui Avraam. Aceasta înseamnă că binecuvântările câștigate de Avraam nu au fost temporare, ci au continuat pe măsură ce planul de gestionare al lui Dumnezeu a avansat. Când Dumnezeu a vorbit, când Dumnezeu a jurat pe El Însuși, El deja luase o hotărâre. A fost procesul acestei hotărâri sincer? A fost real? Dumnezeu a hotărât că, începând cu acel moment, eforturile Sale, prețul pe care El l-a plătit, ceea ce are El și ceea ce este, totul, chiar și viața Sa vor fi date lui Avraam și urmașilor lui Avraam. De asemenea, Dumnezeu a hotărât că, începând cu acest grup de oameni, Își va manifesta faptele și va permite omului să Îi vadă înțelepciunea, autoritatea și puterea.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 35)

Promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam (fragmente selectate)

Geneza 22:16-18 Am jurat pe Mine Însumi, a spus Iahve, căci, deoarece ai făcut acest lucru și nu ți-ai păstrat fiul, unicul tău fiu: te voi binecuvânta cu binecuvântare și îți voi înmulți urmașii precum stelele cerului și precum nisipul de pe malul mării; iar urmașii tăi vor cuceri poarta dușmanilor lui; iar prin urmașii tăi toate neamurile pământului vor fi binecuvântate; pentru că Mi-ai ascultat vocea.

Câștigarea celor care Îl cunosc pe Dumnezeu și care sunt capabili să mărturisească pentru El este dorința Lui neschimbată

În același timp în care vorbea cu El Însuși, Dumnezeu vorbea, de asemenea, cu Avraam, dar în afară de a asculta binecuvântările pe care Dumnezeu i le-a dat, a putut Avraam să înțeleagă adevăratele dorințe ale lui Dumnezeu din toate cuvintele Sale, în acel moment? Nu a putut! Astfel, în acel moment, când Dumnezeu a jurat pe Sine Însuși, inima Sa era tot îndurerată și solitară. Nu exista încă nicio persoană capabilă să înțeleagă sau să cuprindă ceea ce El intenționa și planifica. În acel moment, nimeni – inclusiv Avraam – nu era capabil să vorbească cu El în mod confidențial, cu atât mai puțin era cineva capabil să coopereze cu El la realizarea lucrării pe care El trebuia să o facă. În aparență, Dumnezeu îl câștigase pe Avraam, un om care putea să-I asculte cuvintele. Dar, de fapt, cunoașterea acestui om în privința lui Dumnezeu abia era ceva mai mult decât nimic. Chiar dacă Dumnezeu îl binecuvântase pe Avraam, inima lui Dumnezeu nu era încă mulțumită. Ce înseamnă că Dumnezeu nu era mulțumit? Înseamnă că gestionarea Sa abia începuse, înseamnă că oamenii pe care El voia să îi câștige, oamenii pe care El tânjea să îi vadă, oamenii pe care îi iubea încă erau departe de El; El avea nevoie de timp, trebuia să aștepte, trebuia să fie răbdător. Căci, în acel moment, în afară de Dumnezeu Însuși, nu era nimeni care să știe de ce avea El nevoie, sau ce dorea El să câștige, sau după ce tânjea El. Astfel, în același timp în care Dumnezeu Se simțea foarte entuziasmat, era și foarte trist. Totuși, El nu Și-a oprit pașii și a continuat să planifice următoarea etapă a ceea ce trebuia să facă.

Ce vedeți în promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam? Dumnezeu i-a acordat mari binecuvântări lui Avraam doar pentru că el a ascultat de cuvintele lui Dumnezeu. Deși, la suprafață, pare normal și un lucru de la sine înțeles, vedem în asta inima lui Dumnezeu: Dumnezeu prețuiește în mod special ascultarea omului față de El și apreciază înțelegerea și sinceritatea omului față de El. Cât de mult apreciază Dumnezeu această sinceritate? Poate nu înțelegeți cât de mult o apreciază și poate că nimeni nu realizează acest lucru. Dumnezeu i-a dat lui Avraam un fiu și, când acel fiu crescuse, Dumnezeu i-a cerut lui Avraam să-și jertfească fiul pentru Dumnezeu. Avraam a urmat porunca lui Dumnezeu întocmai, a ascultat cuvântul lui Dumnezeu, iar sinceritatea sa L-a impresionat pe Dumnezeu și a fost prețuită de El. Cât de mult a prețuit-o Dumnezeu? Și de ce a prețuit-o El? Într-o vreme când nimeni nu pricepea cuvintele lui Dumnezeu și nu Îi înțelegea inima, Avraam a făcut ceva ce a zdruncinat cerurile și a făcut pământul să se cutremure, iar asta L-a făcut pe Dumnezeu să simtă un sentiment de satisfacție fără precedent și I-a adus bucuria de a câștiga pe cineva care era capabil să Îi asculte cuvintele. Aceste sentimente de satisfacție și bucurie veneau de la o făptură creată de propria mână a lui Dumnezeu și erau primul „sacrificiu” pe care omul I-l oferise și cel pe care El îl prețuise cel mai mult, de la crearea omului. Lui Dumnezeu Ii fusese foarte greu să aștepte acest sacrificiu și l-a tratat ca pe cel mai important cadou din partea omului, pe care El îl crease. I-a arătat lui Dumnezeu primul rod al eforturilor Sale și al prețului pe care îl plătise și I-a permis să vadă speranța în omenire. După aceea, Dumnezeu a tânjit și mai mult după un grup de asemenea oameni care să-I țină companie, să Îl trateze cu sinceritate și cărora să le pese de El cu sinceritate. Dumnezeu a sperat chiar că Avraam avea să continue să trăiască, căci El dorea să aibă o inimă ca a lui Avraam care să-L însoțească și să fie cu El în timp ce Își continua gestionarea. Indiferent ce voia Dumnezeu, era doar o dorință, doar o idee – căci Avraam era doar un om care era capabil să-L asculte și nu Îl înțelegea sau cunoștea câtuși de puțin pe Dumnezeu. Avraam era cineva care nu se ridica la standardele cerințelor lui Dumnezeu pentru om, care sunt: a-L cunoaște pe Dumnezeu, a putea mărturisi pentru Dumnezeu și a fi în același asentiment cu Dumnezeu. Așadar, Avraam nu putea merge cu Dumnezeu. În jertfirea lui Isaac de către Avraam, Dumnezeu a văzut sinceritatea și ascultarea lui Avraam și a văzut că trecuse testul lui Dumnezeu. Chiar dacă Dumnezeu i-a acceptat sinceritatea și ascultarea, el tot era nevrednic de a deveni confidentul lui Dumnezeu, de a deveni cineva care Îl cunoștea și Îl înțelegea și care avea cunoștință despre firea lui Dumnezeu; el era departe de a fi în același asentiment cu Dumnezeu și de a îndeplini voia Lui. Astfel, în inima Sa, Dumnezeu era tot singur și neliniștit. Cu cât devenea Dumnezeu mai singur și neliniștit, cu atât mai mult avea nevoie să-Și continue gestionarea cât mai curând posibil și să poată selecta și câștiga un grup de oameni, pentru a-Și îndeplini planul de gestionare și a-Și realiza voia cât mai curând posibil. Aceasta era dorința arzătoare a lui Dumnezeu și a rămas neschimbată, de la bun început și până astăzi. Încă de când a creat omul la început, Dumnezeu a tânjit după un grup de biruitori, un grup de oameni care vor merge cu El și care sunt capabili să înțeleagă, să cunoască și să priceapă firea Sa. Această dorință a lui Dumnezeu nu s-a schimbat niciodată. Indiferent cât de mult trebuie El să mai aștepte, indiferent cât de grea ar putea fi calea de urmat și indiferent cât de departe ar putea fi obiectivele după care tânjește, Dumnezeu nu Și-a schimbat și nu a renunțat la așteptările Sale de la om. Acum că am spus aceasta, realizați voi ceva din dorința lui Dumnezeu? Poate ceea ce ați realizat nu este foarte profund – dar va deveni încetul cu încetul!

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 36)

Dumnezeu trebuie să distrugă Sodoma (fragmente selectate)

Geneza 18:26 Și Iahve Dumnezeu a spus: „Dacă voi găsi cincizeci de drepți în oraș, atunci voi cruța întregul loc de dragul lor”.

Geneza 18:29 Poate vor fi găsiți numai patruzeci, a adăugat din nou Avraam. […] Nu o voi distruge, i-a răspuns El.

Geneza 18:30 I-a spus Avraam. Poate vor fi găsiți doar treizeci. […] Nu o voi distruge, i-a răspuns El.

Geneza 18:31 A continuat Avraam, poate vor fi găsiți doar douăzeci. […] Nu voi distruge cetatea, i-a răspuns El.

Geneza 18:32 I-a spus Avraam. Poate vor fi găsiți doar zece oameni drepți în cetate. […] Nu o voi distruge, i-a răspuns El.

Lui Dumnezeu Îi pasă doar de cei care sunt capabili să Îi asculte cuvintele și să Îi urmeze poruncile

Pasajele de mai sus conțin câteva cuvinte cheie: numerele. Mai întâi, Iahve a spus că, dacă El ar găsi cincizeci de oameni drepți în oraș, atunci El ar cruța întreg locul, adică, El nu ar distruge orașul. Deci, existau, de fapt, cincizeci de oameni drepți în Sodoma? Nu existau. Curând după aceea, ce I-a spus Avraam lui Dumnezeu? El a spus: poate vor fi găsiți patruzeci acolo? Și Dumnezeu a spus: nu o voi distruge. Apoi, Avraam a spus: poate se vor găsi treizeci acolo? Și Dumnezeu a spus: nu o voi distruge. Poate douăzeci? Nu o voi distruge. Zece? Nu o voi distruge. Erau, de fapt, zece oameni drepți în oraș? Nu erau zece – ci era unul singur. Și cine era acesta? Era Lot. În acel moment, exista doar o persoană dreaptă în Sodoma, dar a fost Dumnezeu foarte riguros sau exigent când a fost vorba de acest număr? Nu, El nu a fost! Și astfel, când omul continua să întrebe „Poate patruzeci?” „Poate treizeci?”, până a ajuns la „Poate zece?”, Dumnezeu a spus: „Chiar de ar fi doar zece, Eu nu aș distruge orașul; l-aș cruța și i-aș ierta pe ceilalți oameni, pe lângă aceștia zece”. Dacă erau doar zece ar fi fost un număr destul de jalnic, dar s-a dovedit că, de fapt, nici nu existau atâția oameni drepți în Sodoma. Vedeți, atunci, că în ochii lui Dumnezeu, păcatul și răul oamenilor din oraș erau de o asemenea natură încât singura opțiune a lui Dumnezeu a fost să îi distrugă. La ce S-a referit Dumnezeu când a spus că El nu ar distruge orașul dacă ar exista cincizeci de oameni drepți? Aceste numere nu erau importante pentru Dumnezeu. Ceea ce era important era dacă în oraș se aflau sau nu cei drepți pe care îi voia. Dacă orașul ar fi avut o singură persoană dreaptă, Dumnezeu nu ar fi permis să i se întâmple nimic rău din cauza distrugerii Sale a orașului. Aceasta înseamnă că, indiferent dacă Dumnezeu avea să distrugă sau nu orașul și indiferent cât de mulți oameni drepți erau în el, pentru Dumnezeu, acest oraș păcătos era blestemat și execrabil și trebuia distrus, trebuia să dispară din ochii lui Dumnezeu, în timp ce oamenii drepți trebuiau să rămână. Indiferent de eră, indiferent de etapa de dezvoltare a omenirii, atitudinea lui Dumnezeu nu se schimbă: El urăște răul și Îi pasă de cei care sunt drepți în ochii Lui. Această atitudine clară a lui Dumnezeu este, de asemenea, revelația adevărată a esenței lui Dumnezeu. Pentru că exista doar o persoană dreaptă în oraș, Dumnezeu nu a mai ezitat. Rezultatul final a fost că Sodoma urma să fie distrusă în mod inevitabil. Ce vedeți în aceasta? În acea epocă, Dumnezeu nu ar fi distrus un oraș dacă ar fi existat cincizeci de oameni drepți în el, nici dacă ar fi existat zece, ceea ce înseamnă că Dumnezeu ar fi decis să ierte și să fie tolerant față de omenire sau ar fi făcut lucrarea de călăuzire, datorită câtorva oameni care puteau să-L venereze și să I se închine. Dumnezeu pune mare încredere în faptele drepte ale omului, El pune mare încredere în aceia care pot să I se închine și în aceia care pot face fapte bune înaintea Lui.

Din cele mai vechi timpuri până astăzi, ați citit vreodată în Biblie despre Dumnezeu care comunică adevărul sau care îi spune vreunei persoane despre calea lui Dumnezeu? Nu, niciodată. Cuvintele lui Dumnezeu pentru om despre care citim le-au spus oamenilor doar ce să facă. Unii au mers și au făcut așa, unii, nu; unii au crezut, iar unii, nu. Doar atât era. Prin urmare, oamenii drepți ai acelei epoci – aceia care erau drepți în ochii lui Dumnezeu – erau doar aceia care puteau auzi cuvintele lui Dumnezeu și care puteau urma poruncile Lui. Ei erau slujitorii care îndeplineau cuvintele lui Dumnezeu printre oameni. Puteau asemenea oameni să fie numiți cei care Îl cunosc pe Dumnezeu? Puteau ei să fie numiți oamenii care au fost desăvârșiți de Dumnezeu? Nu, nu puteau. Astfel, indiferent de numărul lor, în ochii lui Dumnezeu, erau acești oameni drepți vrednici de a fi numiți confidenții lui Dumnezeu? Puteau fi numiți martorii lui Dumnezeu? Cu siguranță nu! Categoric, nu erau vrednici să fie numiți confidenții și martorii lui Dumnezeu. Așadar, cum îi numea Dumnezeu pe astfel de oameni? În Vechiul Testament din Biblie, există multe dăți când Dumnezeu îi numește „slujitorul Meu”. Adică, la acea vreme, în ochii lui Dumnezeu, acești oameni drepți erau slujitorii lui Dumnezeu, erau oamenii care Îl slujeau pe pământ. Și cum S-a gândit Dumnezeu la această denumire? De ce i-a numit astfel? Are Dumnezeu standarde în inima Lui pentru apelativele prin care îi cheamă pe oameni? Cu siguranță are. Dumnezeu are standarde, indiferent dacă îi numește pe oameni drepți, desăvârșiți, neprihăniți sau slujitori. Când El numește pe cineva slujitorul Său, El are convingerea fermă că această persoană este capabilă să Îi primească mesagerii Săi, să-I urmeze poruncile și să îndeplinească poruncile mesagerilor. Ce îndeplinește această persoană? Ea îndeplinește ceea ce Dumnezeu îi poruncește omului să facă și să îndeplinească pe pământ. La acea vreme, putea fi numită calea lui Dumnezeu ceea ce Dumnezeu îi cerea omului să facă și să îndeplinească pe pământ? Nu, nu putea. Căci, la acea vreme, Dumnezeu i-a cerut omului să facă doar câteva lucruri simple; a rostit câteva porunci simple, spunându-i omului să facă una sau alta și nimic mai mult. Dumnezeu lucra conform planului Său. Din cauză că, la acea vreme, multe condiții încă nu erau îndeplinite, încă nu era momentul potrivit și era greu pentru omenire să îndure calea lui Dumnezeu, prin urmare, calea lui Dumnezeu încă nu începuse să fie scoasă la iveală din inima lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a considerat pe oamenii drepți despre care vorbea, pe care îi vedem aici – fie că erau treizeci sau douăzeci – ca slujitori ai Lui. Când mesagerii lui Dumnezeu se întâlneau cu acești slujitori, ei puteau să îi primească și să le urmeze poruncile și să se comporte conform cuvintelor lor. Asta era exact ceea ce trebuia făcut și obținut de către cei care erau slujitori în ochii lui Dumnezeu. Dumnezeu este chibzuit în alegerea apelativelor Sale pentru oameni. El nu i-a numit slujitorii Săi pentru că erau cum sunteți voi acum – pentru că auziseră multe predici, știau ce urma să facă Dumnezeu, înțelegeau mult din voia lui Dumnezeu și pricepeau planul Său de gestionare – ci pentru că erau onești în umanitatea lor și ei erau capabili să se supună cuvintelor lui Dumnezeu; când Dumnezeu le poruncea, ei erau capabili să dea la o parte ceea ce făceau și să îndeplinească ceea ce poruncise Dumnezeu. Astfel, pentru Dumnezeu, celălalt substrat al semnificației titlului de slujitor este că ei cooperau cu lucrarea Lui pe pământ și, deși nu erau mesagerii lui Dumnezeu, ei erau executanții și cei care implementau cuvintele lui Dumnezeu pe pământ. Vedeți, atunci, că acești slujitori sau oameni drepți aveau o mare valoare în inima lui Dumnezeu. Lucrarea pe care Dumnezeu urma să o demareze pe pământ nu putea exista fără oameni care să coopereze cu El, iar rolul preluat de slujitorii lui Dumnezeu nu putea fi înlocuit de către mesagerii lui Dumnezeu. Fiecare sarcină pe care Dumnezeu le-a poruncit-o acestor slujitori era de mare importanță pentru El și, astfel, nu îi putea pierde. Fără cooperarea acestor slujitori cu Dumnezeu, lucrarea Sa în cadrul omenirii s-ar fi oprit și, în urma acestui fapt, planul de gestionare al lui Dumnezeu și speranțele Sale ar fi fost în zadar.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 37)

Dumnezeu trebuie să distrugă Sodoma (fragmente selectate)

Geneza 18:26 Și Iahve Dumnezeu a spus: „Dacă voi găsi cincizeci de drepți în oraș, atunci voi cruța întregul loc de dragul lor”.

Geneza 18:29 Poate vor fi găsiți numai patruzeci, a adăugat din nou Avraam. […] Nu o voi distruge, i-a răspuns El.

Geneza 18:30 I-a spus Avraam. Poate vor fi găsiți doar treizeci. […] Nu o voi distruge, i-a răspuns El.

Geneza 18:31 A continuat Avraam, poate vor fi găsiți doar douăzeci. […] Nu voi distruge cetatea, i-a răspuns El.

Geneza 18:32 I-a spus Avraam. Poate vor fi găsiți doar zece oameni drepți în cetate. […] Nu o voi distruge, i-a răspuns El.

Dumnezeu este nespus de milos față de cei la care ține și deosebit de mânios față de cei pe care îi disprețuiește și îi respinge

În relatările Bibliei, existau în Sodoma zece slujitori ai lui Dumnezeu? Nu, nu existau! Era orașul vrednic de a fi cruțat de Dumnezeu? Doar o persoană din oraș – Lot – i-a primit pe mesagerii lui Dumnezeu. Implicația acestui lucru era că exista un singur slujitor al lui Dumnezeu în oraș și, prin urmare, Dumnezeu nu a avut de ales decât să-l salveze pe Lot și să distrugă orașul Sodoma. Dialogurile dintre Avraam și Dumnezeu pot părea simple, dar ele ilustrează ceva foarte profund: există principii ale acțiunilor lui Dumnezeu și, înainte de a lua o decizie, El va petrece mult timp observând și cântărind; cu siguranță, El nu va lua nicio decizie sau nu va trage nicio concluzie înainte de momentul potrivit. Dialogurile dintre Avraam și Dumnezeu ne arată că decizia lui Dumnezeu de a distruge Sodoma nu a fost absolut deloc greșită, căci Dumnezeu știa deja că în oraș nu erau nici patruzeci de oameni drepți, nici treizeci de oameni drepți, nici douăzeci. Nu erau nici măcar zece. Singura persoană dreaptă din oraș era Lot. Tot ceea ce s-a întâmplat în Sodoma și circumstanțele sale au fost observate de Dumnezeu și-I erau cunoscute precum palma mâinii Sale. Prin urmare, decizia Sa nu putea fi greșită. Prin contrast, în comparație cu atotputernicia lui Dumnezeu, omul este atât de amorțit, atât de nesăbuit și ignorant, atât de obtuz. Aceasta este ceea ce vedem în dialogurile dintre Avraam și Dumnezeu. Dumnezeu Și-a scos la iveală firea de la început până astăzi. Aici, la fel, există și firea lui Dumnezeu pe care ar trebui să o vedem. Numerele sunt simple – nu demonstrează nimic – dar există în ele o exprimare foarte importantă a firii lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ar distruge orașul datorită a cincizeci de oameni drepți. Este aceasta datorită milei lui Dumnezeu? Este datorită iubirii și îngăduinței Sale? Ați văzut această latură a firii lui Dumnezeu? Chiar dacă ar fi fost doar zece oameni drepți, Dumnezeu nu ar fi distrus orașul datorită acestora. Sunt sau nu acestea îngăduința și iubirea lui Dumnezeu? Datorită milei, îngăduinței și grijii lui Dumnezeu față de acei oameni drepți, El nu ar fi distrus orașul. Aceasta este îngăduința lui Dumnezeu. Și, în cele din urmă, ce final vedem? Când Avraam a spus: „Poate vor fi găsiți doar zece oameni drepți în cetate”. Dumnezeu a zis: „Nu o voi distruge”. După aceea, Avraam nu a mai spus nimic – căci în Sodoma nu erau cei zece oameni drepți la care s-a referit el și nu a avut ce să mai spună și, în acel moment, a înțeles de ce Dumnezeu decisese să distrugă Sodoma. Ce fire a lui Dumnezeu vedeți în asta? Ce tip de hotărâre a luat Dumnezeu? Dumnezeu a hotărât că, dacă acest oraș nu avea zece oameni drepți, Dumnezeu nu i-ar permite existența și l-ar distruge în mod inevitabil. Nu este aceasta mânia lui Dumnezeu? Această mânie reprezintă oare firea lui Dumnezeu? Este această fire revelația esenței sfinte a lui Dumnezeu? Este revelația esenței drepte a lui Dumnezeu, pe care omul nu trebuie să o ofenseze? După ce a confirmat că nu existau zece oameni drepți în Sodoma, Dumnezeu avea cu siguranță să distrugă orașul și să îi pedepsească sever pe oamenii din el, căci I se opuneau și erau atât de imorali și corupți.

De ce am analizat noi aceste pasaje în acest mod? Deoarece aceste câteva propoziții simple prezintă o exprimare completă a firii lui Dumnezeu, aceea de milă îmbelșugată și mânie profundă. Concomitent cu prețuirea oamenilor drepți și cu a avea milă, îngăduință și a-I păsa de ei, în inima lui Dumnezeu exista un dezgust profund pentru toți aceia din Sodoma care fuseseră corupți. Reprezentau sau nu acestea milă din abundență și mânie profundă? Prin ce mijloc a distrus Dumnezeu orașul? Prin foc. Și de ce l-a distrus folosind focul? Când vezi ceva ars de foc sau când urmează să arzi ceva, care sunt sentimentele tale față de acel lucru? De ce vrei să îl arzi? Simți că nu mai ai nevoie de el, că nu mai dorești să te uiți la el? Vrei să îl abandonezi? Folosirea focului de către Dumnezeu înseamnă abandon și ură și faptul că nu mai dorea să vadă Sodoma. Aceasta era emoția care L-a făcut pe Dumnezeu să distrugă Sodoma prin foc. Folosirea focului reprezintă tocmai cât de furios era Dumnezeu. Mila și îngăduința lui Dumnezeu există într-adevăr, dar sfințenia și dreptatea Lui când Își dezlănțuie mânia îi arată, de asemenea, omului, latura lui Dumnezeu care nu suportă nicio ofensă. Când omul este pe deplin capabil să asculte poruncile lui Dumnezeu și se comportă conform cerințelor Lui, mila Sa față de om este din belșug; când omul s-a umplut de corupție, ură și dușmănie față de El, Dumnezeu este deosebit de furios. În ce măsură este deosebit de furios? Mânia Sa va dura până când Dumnezeu nu va mai vedea împotrivirea și faptele rele ale omului, până când acestea nu vor mai fi înaintea ochilor Săi. Doar atunci va dispărea furia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, indiferent ce persoană este, dacă inima i s-a îndepărtat de Dumnezeu și și-a întors fața de la El, fără a mai reveni vreodată, atunci, indiferent cum dorește aceasta să I se închine lui Dumnezeu, să-L urmeze și să-L asculte în trupul și cugetul său, după toate aparențele și în ceea ce privește dorințele sale subiective, mânia lui Dumnezeu va fi dezlănțuită fără încetare. Va fi astfel încât, atunci când Dumnezeu Își dezlănțuie în mod profund furia, după ce i-a dat omului ample oportunități, odată ce este dezlănțuită, nu va mai exista nicio posibilitate de a da înapoi și El nu va mai fi niciodată milos și îngăduitor față de o asemenea omenire. Aceasta este o latură a firii lui Dumnezeu care nu tolerează nicio ofensă. Aici, li se pare normal oamenilor că Dumnezeu ar distruge un oraș, căci, în ochii lui Dumnezeu, un oraș plin de păcat nu ar putea exista și nu ar putea dăinui și era rațional că ar trebui distrus de Dumnezeu. Totuși, în ceea ce s-a întâmplat înainte și după distrugerea Sodomei de către Dumnezeu, vedem întreaga Lui fire. El este îngăduitor și milos față de lucrurile care sunt generoase, frumoase și bune; față de lucrurile care sunt rele, păcătoase și vicioase, El este deosebit de mânios, în așa fel încât mânia Sa este fără sfârșit. Acestea sunt cele două aspecte principale și cele mai proeminente ale firii lui Dumnezeu și, în plus, acestea au fost dezvăluite de El de la început până la sfârșit: milă îmbelșugată și mânie profundă. Majoritatea dintre voi ați experimentat ceva din mila lui Dumnezeu, dar foarte puțini ați apreciat mânia lui Dumnezeu. Mila și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu pot fi văzute în fiecare persoană; adică, Dumnezeu a fost milos din belșug față de fiecare persoană. Totuși, foarte rar – sau, se poate spune, niciodată – a fost Dumnezeu deosebit de furios față de vreun om sau de vreo parte din oamenii dintre voi. Relaxați-vă! Mai devreme sau mai târziu, mânia lui Dumnezeu va fi văzută și experimentată de fiecare persoană, dar acum încă nu este momentul. De ce este așa? Deoarece când Dumnezeu este în mod constant furios față de cineva, și anume, când El Își dezlănțuie mânia profundă asupra sa, aceasta înseamnă că El a disprețuit și a respins demult această persoană, că îi disprețuiește existența și nu o poate suporta; de îndată ce furia Sa va veni asupra ei, acea persoană va dispărea. Astăzi, lucrarea lui Dumnezeu încă nu a ajuns în acel stadiu. Niciunul dintre voi nu veți putea să îndurați odată ce Dumnezeu va deveni deosebit de furios. Atunci, vedeți că, în acest moment, Dumnezeu este doar plin de milă din belșug față de voi toți și încă nu I-ați văzut furia profundă. Dacă există oameni care nu sunt convinși, puteți cere ca mânia lui Dumnezeu să vină asupra voastră, astfel încât să experimentați dacă există sau nu cu adevărat mânia lui Dumnezeu și firea Sa care nu admite nicio ofensă din partea omului. Îndrăzniți?

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 38)

Oamenii din zilele de pe urmă văd mânia lui Dumnezeu doar în cuvintele Sale și nu experimentează cu adevărat mânia Sa

De la momentul creației și până astăzi, niciun grup nu s-a bucurat atât de mult de harul, mila sau bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu ca acest grup final. Deși, în etapa finală, Dumnezeu a făcut lucrarea de judecată și mustrare și Și-a făcut lucrarea cu măreție și mânie, în majoritatea timpului, Dumnezeu folosește doar cuvinte pentru a-Și îndeplini lucrarea; El folosește cuvinte pentru a învăța, a uda, a oferi și a hrăni. Mânia lui Dumnezeu, totodată, a fost întotdeauna ținută ascunsă și, în afară de experimentarea firii mânioase a lui Dumnezeu prin cuvintele Sale, foarte puțini oameni au experimentat furia Sa în persoană. Adică, în timpul lucrării de judecată și mustrare a lui Dumnezeu, deși mânia dezvăluită în cuvintele lui Dumnezeu le permite oamenilor să-I experimenteze măreția și intoleranța față de ofense, această mânie nu merge dincolo de cuvintele Sale. Altfel spus, Dumnezeu folosește cuvinte pentru a dojeni omul, pentru a-l expune, pentru a-l judeca, pentru a-l mustra și chiar a-l condamna – dar Dumnezeu încă nu S-a înfuriat profund pe om și abia dacă Și-a dezlănțuit mânia asupra omului, cu excepția cuvintelor Sale. Prin urmare, mila și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu, experimentate de om în această epocă, sunt revelația adevăratei firi a lui Dumnezeu, în timp ce mânia lui Dumnezeu, experimentată de om, este doar efectul tonului și impresiei cuvântărilor Sale. Mulți oameni interpretează greșit acest efect ca fiind trăirea și cunoașterea adevărată a mâniei lui Dumnezeu. În consecință, majoritatea oamenilor cred că au văzut mila și bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu în cuvintele Sale, că au privit și intoleranța lui Dumnezeu față de ofensa omului și majoritatea dintre ei au ajuns chiar să aprecieze mila și toleranța lui Dumnezeu față de om. Dar, indiferent cât de rău este comportamentul omului sau cât de coruptă este firea lui, Dumnezeu a îndurat întotdeauna. În a îndura, scopul Lui este să aștepte ca vorbele pe care El le-a rostit, eforturile pe care le-a făcut și prețul pe care l-a plătit să producă un efect în aceia pe care dorește să-i câștige. Așteptarea unui asemenea final durează și necesită crearea a diferite medii pentru om, în același mod în care oamenii nu devin adulți de îndată ce se nasc; durează optsprezece sau nouăsprezece ani, iar unii oameni au nevoie chiar de douăzeci sau de treizeci de ani înainte să se maturizeze și să devină un adult adevărat. Dumnezeu așteaptă finalizarea acestui proces, El așteaptă sosirea unui astfel de moment și așteaptă sosirea acestui final. De-a lungul timpului în care așteaptă, Dumnezeu este milostiv din belșug. Totuși, în timpul perioadei lucrării lui Dumnezeu, un număr extrem de mic de oameni sunt dărâmați la pământ și unii sunt pedepsiți din cauza împotrivirii lor grave față de Dumnezeu. Astfel de exemple sunt o dovadă și mai mare a firii lui Dumnezeu care nu suportă ofensa omului și confirmă pe deplin existența reală a îngăduinței și îndurării lui Dumnezeu față de cei aleși. Desigur, în aceste exemple tipice, revelația unei părți a firii lui Dumnezeu în acești oameni nu afectează planul general de gestionare al lui Dumnezeu. De fapt, în această etapă finală a lucrării Sale, Dumnezeu a îndurat de-a lungul perioadei în care a așteptat și Și-a dat îndurarea și viața la schimb pentru mântuirea celor care Îl urmează. Vedeți aceasta? Dumnezeu nu Își tulbură planul fără motiv. El Își poate dezlănțui mânia și poate fi, de asemenea, milos; aceasta este revelația celor două laturi principale ale firii lui Dumnezeu. Este sau nu acesta un lucru foarte clar? Cu alte cuvinte, când vine vorba de Dumnezeu corect și nedrept, just și injust, pozitiv și negativ – toate acestea sunt clar arătate omului. Ceea ce El va face, ceea ce Îi place, ceea ce urăște – toate acestea pot fi direct reflectate în firea Sa. Asemenea lucruri pot fi foarte evidente și clar văzute în lucrarea lui Dumnezeu și nu sunt nedeslușite sau generale; în schimb, le permit tuturor oamenilor să vadă firea lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este într-o manieră deosebit de concretă, adevărată și practică. Acesta este adevăratul Dumnezeu Însuși.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 39)

Firea lui Dumnezeu nu a fost niciodată ascunsă omului – inima omului s-a rătăcit de Dumnezeu

De la momentul creației, firea lui Dumnezeu a fost în pas cu lucrarea Lui. Nu a fost niciodată ascunsă față de om, ci complet făcută publică și arătată clar omului. Totuși, odată cu trecerea timpului, inima omului s-a tot îndepărtat de Dumnezeu și, pe măsură ce stricăciunea omului a devenit mai profundă, Dumnezeu a devenit tot mai îndepărtat. Încet, dar sigur, omul a dispărut din ochii lui Dumnezeu. Omul a devenit incapabil de a-L „vedea” pe Dumnezeu, ceea ce l-a lăsat fără „vești” de la Dumnezeu; prin urmare, el nu știe dacă Dumnezeu există și ajunge până la a nega complet existența lui Dumnezeu. În consecință, lipsa de înțelegere a omului față de firea lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este nu e cauzată de faptul că Dumnezeu este ascuns de om, ci deoarece inima lui L-a abandonat. Deși omul crede în Dumnezeu, inima omului este fără Dumnezeu și el nu știe cum să-L iubească, nici nu vrea să-L iubească, căci inima sa nu se apropie niciodată de Dumnezeu și întotdeauna Îl evită. Drept rezultat, inima omului este departe de Dumnezeu. Așadar, unde este inima sa? De fapt, inima omului nu s-a dus nicăieri: în loc de a o da lui Dumnezeu sau de a o dezvălui lui Dumnezeu pentru a o vedea, el a păstrat-o pentru sine. Aceasta în ciuda faptului că unii oameni se roagă deseori lui Dumnezeu și spun: „O, Dumnezeule, uită-Te la inima mea – Tu știi tot ceea ce gândesc”, iar unii chiar jură că Îl lasă pe Dumnezeu să Se uite la ei, că ei pot fi pedepsiți dacă își încalcă jurământul. Deși omul Îi permite lui Dumnezeu să Se uite în inima lui, aceasta nu înseamnă că omul este capabil să se supună orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu, nici că și-a lăsat soarta și perspectivele sale și tot ceea ce are sub controlul lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent de jurămintele pe care le faci în fața lui Dumnezeu sau de ce Îi declari, în ochii lui Dumnezeu, inima ta este încă închisă pentru El, căci tu Îi permiți doar să Se uite la inima ta, dar nu să o controleze. Cu alte cuvinte, nu ți-ai dat deloc inima lui Dumnezeu și doar rostești cuvinte care sună frumos, pentru ca Dumnezeu să audă; între timp, îți ascunzi diversele tale intenții înșelătoare de Dumnezeu, împreună cu intrigile, uneltirile și planurile tale și îți ții strâns în mâini soarta și perspectivele, profund speriat că acestea îți vor fi luate de Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu nu vede niciodată sinceritatea omului față de El. Deși Dumnezeu observă profunzimile inimii omului și poate vedea ce gândește omul și ce dorește să facă în inima sa, și poate vedea lucrurile păstrate în inima sa, inima omului nu Îi aparține lui Dumnezeu și el nu a predat-o pentru a fi controlată de Dumnezeu. Adică, Dumnezeu are dreptul de a observa, dar nu are dreptul de a controla. În conștiința subiectivă a omului, acesta nu vrea sau nu intenționează să se supună rânduielilor lui Dumnezeu. Nu numai că omul s-a izolat de Dumnezeu, ci chiar există și oameni care se gândesc la moduri în care să își ascundă inimile, folosind vorbe frumoase și lingușitoare, pentru a crea o impresie falsă și a câștiga încrederea lui Dumnezeu și ascunzându-și adevărata față de privirea lui Dumnezeu. Scopul lor în a nu-I permite lui Dumnezeu să vadă este de a nu-I permite să perceapă cum sunt ei de fapt. Ei nu vor să-și dea inimile lui Dumnezeu, ci să le țină pentru ei. Subînțelesul acestui lucru este că ceea ce face omul și ceea ce vrea el sunt toate planificate, calculate și decise de către om însuși; el nu solicită participarea sau intervenția lui Dumnezeu, cu atât mai puțin are el nevoie de orchestrările și rânduielile lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu, însărcinarea dată de El, ori cerințele pe care Dumnezeu le are pentru om, deciziile omului se bazează pe propriile intenții și interese, pe propria stare și pe propriile circumstanțe din acel moment. Omul utilizează întotdeauna cunoașterea și percepțiile cu care este familiarizat și propriul său intelect, pentru a judeca și a selecta calea pe care ar trebui să meargă, și nu permite intervenția sau controlul lui Dumnezeu. Aceasta este inima omului pe care o vede Dumnezeu.

De la început până astăzi, doar omul a fost capabil să converseze cu Dumnezeu. Adică, dintre toate ființele vii și făpturile lui Dumnezeu, niciuna în afară de om nu a putut să converseze cu Dumnezeu. Omul are urechi care îi permit să audă și ochi care îl fac să vadă, are limbaj și propriile idei și liber arbitru. El are tot ce îi trebuie pentru a-L auzi pe Dumnezeu vorbind și a-I înțelege voia și a accepta însărcinarea dată de El și, astfel, Dumnezeu îi conferă toate dorințele Sale omului, voind să îl facă pe om un tovarăș care este în asentiment cu El și care poate merge cu El. De când a început să gestioneze, Dumnezeu așteaptă ca omul să-I dea inima, să Îl lase să o purifice și să o înzestreze, să îl facă acceptabil pentru Dumnezeu și iubit de El, să-l facă să Îl venereze pe Dumnezeu și să se ferească de rău. Dumnezeu a așteptat cu nerăbdare și a sperat tot timpul la acest final.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 40)

Evaluări ale lui Iov de către Dumnezeu și în Biblie

Iov 1:1 În țara Uț, trăia odată un om al cărui nume era Iov. Omul acesta era integru și drept; el se temea de Dumnezeu și se ferea de rău.

Iov 1:5 Când se termina câte un șir de ospețe, Iov îi chema și îi sfințea. El se trezea dimineața devreme și aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei, zicând: „Poate fiii mei au păcătuit și L-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor”. Așa obișnuia Iov să facă.

Iov 1:8 Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?”

Care este ideea principală pe care o vedeți în aceste pasaje? Aceste trei pasaje scurte au toate legătură cu Iov. Deși scurte, acestea afirmă clar ce tip de persoană era el. Prin descrierea comportamentului și conduitei de zi cu zi a lui Iov, acestea le spun tuturor că, în loc să fie fără temei, evaluarea lui Iov de către Dumnezeu era bine întemeiată. Acestea ne spun că, indiferent dacă este evaluarea lui Iov făcută de om (Iov 1:1) sau evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu (Iov 1:8), ambele reprezintă rezultatul faptelor lui Iov înaintea lui Dumnezeu și a omului (Iov 1:5).

Mai întâi, să citim primul pasaj: „În țara Uț, trăia odată un om al cărui nume era Iov. Omul acesta era integru și drept; el se temea de Dumnezeu și se ferea de rău”. Aceasta este prima evaluare a lui Iov din Biblie și această frază este evaluarea lui Iov făcută de autor. Desigur, reprezintă, de asemenea, evaluarea lui Iov făcută de om, care este: „Omul acesta era integru și drept; el se temea de Dumnezeu și se ferea de rău”. În continuare, să citim evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu: „Nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău.” Dintre cele două, una a venit de la om și una a provenit de la Dumnezeu; acestea sunt două evaluări cu același conținut. Atunci, se poate vedea că purtarea și conduita lui Iov au fost cunoscute omului și au fost, de asemenea, lăudate de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, conduita lui Iov înaintea omului și conduita sa înaintea lui Dumnezeu erau la fel; el și-a dezvăluit tot timpul comportamentul și motivația înaintea lui Dumnezeu, pentru a putea fi observate de Dumnezeu, și era unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. Prin urmare, în ochii lui Dumnezeu, dintre oamenii de pe pământ, doar Iov era desăvârșit și neprihănit, unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău.

Manifestările specifice ale fricii lui Iov de Dumnezeu și ale feririi de rău în viața lui zilnică

În continuare, haideți să cercetăm manifestările specifice ale fricii lui Iov de Dumnezeu și ale feririi de rău. Pe lângă pasajele care îl preced și cele care îl urmează, să citim și Iov 1:5, care este una dintre manifestările specifice ale fricii lui Iov de Dumnezeu și ale feririi de rău. Are legătură cu modul în care el se temea de Dumnezeu și se ferea de rău în viața sa zilnică; îndeosebi, el nu numai că făcea cum trebuia să facă de dragul propriei frici de Dumnezeu și a feririi de rău, ci, de asemenea, sacrifica în mod regulat arderi-de-tot înaintea lui Dumnezeu, în numele fiilor lui. Îi era teamă că deseori ei „păcătuiseră și Îl blestemaseră pe Dumnezeu în inima lor” în timp ce petreceau. Cum se manifesta această teamă în Iov? Textul original oferă următoarea relatare: „Când se termina câte un șir de ospețe, Iov îi chema și îi sfințea. El se trezea dimineața devreme și aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei”. Conduita lui Iov ne arată că, mai degrabă decât să se manifeste în comportamentul său exterior, frica lui de Dumnezeu venea din inima sa și că această teamă a sa față de Dumnezeu putea fi regăsită în fiecare aspect al vieții lui zilnice, tot timpul, căci nu numai că se ferea el însuși de rău, ci deseori și sacrifica arderi-de-tot în numele fiilor săi. Cu alte cuvinte, lui Iov nu numai că îi era foarte teamă de a păcătui împotriva lui Dumnezeu și de a renunța la Dumnezeu în propria lui inimă, ci se îngrijora și de faptul că fiii săi ar putea să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu și să renunțe la El în inima lor. De aici, se poate vedea că adevărul fricii lui Iov de Dumnezeu rezistă în fața cercetării atente și este dincolo de îndoiala oricărui om. Așadar, făcea astfel ocazional sau frecvent? Ultima propoziție a textului este „Așa obișnuia Iov să facă”. Semnificația acestor cuvinte este că Iov nu se ducea să îi verifice pe fiii săi uneori sau când voia el, nici nu Îi mărturisea lui Dumnezeu prin rugăciune. În schimb, el își trimitea fiii să fie sfințiți în mod regulat și sacrifica arderi-de-tot pentru ei. Aici, expresia „obișnuia” nu înseamnă că făcea astfel o zi sau două sau pentru o clipă. Înseamnă că manifestarea fricii lui Iov de Dumnezeu nu era temporară și nu se oprea la cunoaștere sau cuvinte rostite; în schimb, modul de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău îi călăuzea inima, îi dicta comportamentul și era, în inima lui, baza existenței sale. Faptul că făcea astfel în mod continuu arată că, în inima lui, deseori se temea că el însuși va păcătui împotriva lui Dumnezeu și îi era, de asemenea, teamă că fiii și fiicele lui ar păcătui împotriva lui Dumnezeu. Reprezintă exact cât de multă importanță avea în inima lui calea de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău. El făcea asta încontinuu deoarece, în inima sa, era înspăimântat și îi era teamă – teamă că el făcuse rău și păcătuise împotriva lui Dumnezeu, că deviase de la calea lui Dumnezeu și că, astfel, nu putea să-L mulțumească. În același timp, el se îngrijora și în privința fiilor și fiicelor sale, temându-se că Îl ofensaseră pe Dumnezeu. Astfel era conduita normală a lui Iov în viața lui de zi cu zi. Exact această conduită normală dovedește că frica de Dumnezeu și ferirea de rău a lui Iov nu sunt vorbe goale, că Iov chiar trăia o asemenea realitate. „Așa obișnuia Iov să facă”: Aceste cuvinte ne spun despre faptele zilnice ale lui Iov înaintea lui Dumnezeu. Când proceda astfel în mod continuu, comportamentul și inima sa ajungeau înaintea lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, era Dumnezeu deseori încântat de inima și comportamentul lui? Atunci, în ce stare și în ce context proceda Iov astfel în mod continuu? Unii oameni spun: „El se comporta astfel deoarece Dumnezeu i se arăta frecvent lui Iov.” Unii spun: „Proceda astfel în mod continuu deoarece avea voința de a se feri de rău.” Și unii spun: „Poate se gândea că averea sa nu venise ușor și știa că îi fusese acordată de către Dumnezeu și, astfel, îi era foarte teamă de a-și pierde bunurile ca rezultat al păcătuirii împotriva lui Dumnezeu sau al ofensării Lui.” Este vreuna dintre aceste afirmații adevărată? Desigur că nu. Căci, în ochii lui Dumnezeu, ceea ce a acceptat și a prețuit mai mult la Iov nu era doar faptul că făcea așa în mod continuu; mai mult decât atât, era comportamentul său înaintea lui Dumnezeu, a omului și a Satanei, când el a fost predat Satanei și ispitit.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 41)

Satana îl ispitește pe Iov pentru prima oară (animalele îi sunt furate și calamitățile îi lovesc pe copiii săi) (fragmente selectate)

a. Cuvintele spuse de Dumnezeu

Iov 1:8 Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?”

Iov 1:12 Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Iată, tot ceea ce are el este în puterea ta; doar pe el însuși să nu pui mâna”. Așadar, Satana a plecat din prezența lui Iahve Dumnezeu.

b. Răspunsul Satanei

Iov 1:9-11 Apoi, Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a spus: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are? Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema fățiș”.

Dumnezeu îi permite Satanei să-l ispitească pe Iov, astfel încât credința lui Iov să fie desăvârșită

Iov 1:8 este prima consemnare pe care o vedem în Biblie a unui dialog între Iahve Dumnezeu și Satana. Așadar, ce a spus Dumnezeu? Textul original oferă următoarea relatare: „Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: «Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?»” Aceasta a fost evaluarea lui Iov de către Dumnezeu în fața Satanei; Dumnezeu a spus că el era un om desăvârșit și neprihănit, unul care se temea de Dumnezeu și se fera de rău. Înainte de aceste cuvinte dintre Dumnezeu și Satana, Dumnezeu hotărâse că îl va folosi pe Satana pentru a-l ispiti pe Iov – că îl va preda pe Iov Satanei. Într-o privință, aceasta ar dovedi că observarea și evaluarea lui Iov de către Dumnezeu erau precise și fără eroare și ar face ca Satana să fie rușinat prin mărturia lui Iov; într-o alta, ar desăvârși credința și frica de Dumnezeu ale lui Iov. Prin urmare, când Satana a venit înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu nu a vorbit în mod evaziv. El a fost direct și l-a întrebat pe Satana: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău?” În întrebarea lui Dumnezeu există următorul înțeles: Dumnezeu știa că Satana fusese peste tot și că îl spionase deseori pe Iov, care era slujitorul lui Dumnezeu. Îl ispitise și atacase deseori, încercând să găsească o modalitatea de a-l ruina, pentru a dovedi că frica sa de Dumnezeu și credința sa în Dumnezeu nu puteau să reziste. Satana, a căutat degrabă și oportunități de a-l distruge pe Iov, ca Iov să renunțe la Dumnezeu și să-l poată lua din mâinile lui Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu a privit în inima lui Iov și a văzut că era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. Dumnezeu a folosit o întrebare pentru a-i spune Satanei că Iov era un om desăvârșit și neprihănit, care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, că Iov nu va renunța niciodată la Dumnezeu și nu-l va urma pe Satana. După ce a auzit evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu, în Satana a apărut o furie născută din umilință și Satana a devenit mai furios și mai nerăbdător să îl înhațe pe Iov, căci Satana nu crezuse niciodată că cineva putea să fie perfect și neprihănit sau să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. În același timp, Satana detesta desăvârșirea și cinstea omului și îi ura pe oamenii care puteau să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Astfel, este scris în Iov 1:9-11 că: „Apoi, Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a spus: «Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? Nu ai pus Tu un zid în jurul lui și al casei sale și în jurul a tot ceea ce are? Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ. Dar întinde-Ți mâna și atinge tot ceea ce are și Te va blestema fățiș»”. Dumnezeu cunoștea îndeaproape natura malițioasă a Satanei și știa prea bine că Satana planificase de mult timp să îl ruineze pe Iov și, prin aceasta, Dumnezeu dorea, spunându-i încă o dată Satanei că Iov era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, să-l oblige pe Satana să se conformeze, să îl facă pe Satana să-și dezvăluie adevărata față și să îl atace și să-l ispitească pe Iov. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a pus în mod intenționat accentul pe faptul că Iov era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău și, prin această metodă, El l-a făcut pe Satana să-l atace pe Iov din cauza urii și mâniei Satanei față de desăvârșirea și neprihănirea lui Iov, unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. Drept rezultat, Dumnezeu avea să-l facă de rușine pe Satana prin faptul că Iov era un om desăvârșit și neprihănit, unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, iar Satana avea să fie umilit și învins. După aceea, Satana nu avea să se mai îndoiască sau să facă acuzații referitoare la desăvârșirea lui Iov, neprihănirea sa, frica de Dumnezeu sau ferirea lui de rău. În acest mod, încercarea lui Dumnezeu și ispita Satanei erau aproape inevitabile. Singurul capabil să reziste încercării lui Dumnezeu și ispitei Satanei era Iov. După acest dialog, Satana a primit permisiunea de a-l ispiti pe Iov. Astfel a început prima rundă de atacuri ale Satanei. Ținta acestor atacuri au fost bunurile lui Iov, căci Satana făcuse următoarea acuzație împotriva lui Iov: „Iov se teme de Dumnezeu fără motiv? […] Tu i-ai binecuvântat lucrarea mâinilor, iar bunurile sale se înmulțesc pe pământ”. Drept rezultat, Dumnezeu i-a permis Satanei să ia tot ceea ce avea Iov – acesta era exact scopul pentru care a vorbit Dumnezeu cu Satana. Cu toate acestea, Dumnezeu a avut o singură condiție pentru Satana: „Îți dau pe mână tot ceea ce are, numai asupra lui să nu-ți întinzi mâna!” (Iov 1:12). Aceasta era condiția pe care Dumnezeu i-a pus-o după ce i-a permis Satanei să-l ispitească pe Iov și l-a lăsat pe Iov în mâinile sale și aceasta a fost limita pe care El i-a pus-o Satanei: i-a ordonat Satanei să nu-i facă rău lui Iov. Deoarece Dumnezeu a recunoscut că Iov era desăvârșit și neprihănit și pentru că El avea încredere că desăvârșirea și neprihănirea lui Iov înaintea Sa erau dincolo de orice îndoială și puteau să reziste să fie testate; prin urmare, Dumnezeu i-a permis Satanei să-l ispitească pe Iov, dar i-a impus o restricție: Satana avea permisiunea de a-i lua toate bunurile lui Iov, dar nu putea să se atingă de el. Ce înseamnă aceasta? Înseamnă că, în acel moment, Dumnezeu nu i l-a dat pe Iov complet Satanei. Satana îl putea ispiti pe Iov prin orice mijloace voia, dar nu putea să-i facă rău lui Iov însuși – nici măcar unui fir de păr din capul său – deoarece toate ale omului sunt controlate de Dumnezeu și pentru că dacă omul trăiește sau moare este decis de Dumnezeu. Satana nu are această permisiune. După ce Dumnezeu i-a spus aceste cuvinte Satanei, Satana abia aștepta să înceapă. A folosit toate mijloacele pentru a-l ispiti pe Iov și, curând, Iov pierduse o grămadă de oi și boi și toate bunurile date lui de Dumnezeu… Astfel au venit la el încercările lui Dumnezeu.

Deși Biblia ne spune originile ispitei lui Iov, era Iov însuși, cel supus acestor ispite, conștient de ceea ce se petrecea? Iov era doar un om muritor; desigur că nu știa nimic despre povestea care se desfășura în jurul lui. Cu toate acestea, frica sa de Dumnezeu și desăvârșirea și neprihănirea lui l-au făcut să realizeze că încercările lui Dumnezeu veniseră asupra lui. El nu știa ce se întâmplase în tărâmul spiritual, nici care erau intențiile lui Dumnezeu din spatele acestor încercări. Dar el știa că, indiferent ce i se întâmpla, ar trebui să își păstreze desăvârșirea și neprihănirea și să urmeze calea sa de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău. Atitudinea și reacția lui Iov în legătură cu aceste chestiuni erau clar privite de Dumnezeu. Ce a văzut Dumnezeu? El a văzut inima care se temea de Dumnezeu a lui Iov, deoarece, de la început și chiar până când a fost încercat Iov, inima sa a rămas deschisă față de Dumnezeu, a fost pusă înaintea lui Dumnezeu și Iov nu a renunțat la desăvârșirea și neprihănirea sa, nici nu s-a descotorosit și nici nu s-a îndepărtat de calea fricii de Dumnezeu și a feririi de rău – nimic nu a fost mai satisfăcător pentru Dumnezeu decât acest lucru.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 42)

Satana îl ispitește pe Iov pentru prima oară (animalele îi sunt furate și calamitățile îi lovesc pe copiii săi) (fragmente selectate)

Reacția lui Iov

Iov 1:20-21 Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina jos, și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat și a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce: Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”.

Faptul că Iov își asumă răspunderea să returneze tot ceea ce are provine din frica lui de Dumnezeu

După ce Dumnezeu i-a spus Satanei: „Îți dau pe mână tot ceea ce are, numai asupra lui să nu-ți întinzi mâna!” Satana a plecat și, curând, Iov a fost supus atacurilor feroce: mai întâi, boii și măgarii i-au fost furați și unii dintre servitorii săi, omorâți; apoi, oile și alți servitori au fost mistuiți de foc; după aceea, cămilele sale au fost luate, iar și mai mulți servitori ai săi au fost omorâți; în final, viețile fiilor și fiicelor sale au fost luate. Această serie de atacuri a reprezentat chinul suferit de Iov în timpul primei sale ispite. Precum a poruncit Dumnezeu, în timpul acestor atacuri, Satana a vizat doar bunurile lui Iov și pe copiii săi și nu i-a făcut rău lui Iov însuși. Cu toate acestea, Iov a fost transformat instantaneu dintr-un om bogat, care avea o mare avere, într-o persoană care nu avea nimic. Nimeni nu ar fi putut să reziste la această surpriză uluitoare sau să reacționeze adecvat, totuși, Iov și-a demonstrat latura extraordinară. Scripturile oferă următoarea relatare: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina jos, și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat”. Aceasta a fost prima reacție a lui Iov după ce a auzit că își pierduse copiii și toate bunurile. Mai presus de toate, el nu a părut surprins sau cuprins de panică, cu atât mai puțin a exprimat el mânie sau ură. Vedeți, atunci, că în inima sa el recunoscuse deja că aceste dezastre nu erau un accident sau nu erau făcute de mâna omului, cu atât mai puțin erau ele sosirea osândei sau pedepsei. În schimb, încercările lui Iahve veniseră asupra sa; a fost Iahve cel care a dorit să-i ia bunurile și copiii. Iov a fost foarte calm și lucid atunci. Umanitatea lui desăvârșită și neprihănită i-a permis să emită judecăți și să ia decizii corecte în mod rațional și natural în legătură cu dezastrele care se abătuseră asupra lui și, în consecință, el s-a comportat cu un calm neobișnuit: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina jos, și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat”. „Și-a dat haina” înseamnă că nu avea haine și nu deținea nimic; „și-a ras capul” înseamnă că se întorsese înaintea lui Dumnezeu ca un copil nou-născut; „a căzut pe pământ și a venerat” înseamnă că venise pe lume dezbrăcat și, tot fără nimic astăzi, era înapoiat lui Dumnezeu precum un bebeluș nou-născut. Atitudinea lui Iov față de tot ce se abătea asupra lui nu ar fi putut fi obținută de nicio făptură a lui Dumnezeu. Loialitatea sa față de Iahve depășea tărâmul credinței; aceasta era frica lui de Dumnezeu, ascultarea lui față de Dumnezeu; el nu numai că era capabil să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru că i-a dat, ci și pentru că a luat de la el. Mai mult decât atât, el a fost capabil să-și asume faptul de a-I reda lui Dumnezeu tot ceea ce deținea, inclusiv viața sa.

Frica și ascultarea lui Iov față de Dumnezeu reprezintă un exemplu pentru omenire, iar desăvârșirea și neprihănirea sa au fost culmea umanității pe care se cuvine să o aibă omul. Deși el nu L-a văzut pe Dumnezeu, a realizat că Dumnezeu exista cu adevărat și, datorită acestei realizări, temea de Dumnezeu, iar datorită fricii lui de Dumnezeu, a fost capabil să asculte de El. I-a dat lui Dumnezeu frâu liber să îi ia orice avea, totuși, nu s-a plâns și a căzut înaintea lui Dumnezeu și I-a spus că, tocmai în acest moment, chiar dacă i-ar lua trupul, el I-ar permite cu bucurie să facă astfel, fără să se plângă. Întreaga sa conduită se datora umanității sale desăvârșite și neprihănite. Altfel spus, ca rezultat al inocenței, onestității și bunătății sale, Iov era neclintit în realizarea și experiența sa cu privire la existența lui Dumnezeu. Pe această temelie, el avea pretenții de la sine însuși și și-a standardizat gândirea, comportamentul, conduita și principiile de acțiune înaintea lui Dumnezeu în conformitate cu îndrumarea lui de către Dumnezeu și cu faptele lui Dumnezeu, pe care le văzuse în toate lucrurile. De-a lungul timpului, experiențele sale au declanșat în el o frică reală și efectivă de Dumnezeu și l-au făcut să se ferească de rău. Aceasta era sursa integrității pe care Iov o respecta cu strictețe. Iov avea o umanitate onestă, inocentă și bună și avea o experiență efectivă a fricii de Dumnezeu, a ascultării de Dumnezeu și a feririi de rău, precum și cunoașterea faptului că „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat”. Doar datorită acestor lucruri a fost el capabil să rămână neclintit în mărturia sa în mijlocul unor astfel de atacuri haine din partea Satanei și numai datorită lor a fost el capabil să nu-L dezamăgească pe Dumnezeu și să-I ofere un răspuns satisfăcător când au venit încercările lui Dumnezeu asupra lui. Deși conduita lui Iov în timpul primei ispitiri a fost foarte sinceră, generațiile de mai târziu nu erau sigure de a dobândi o asemenea sinceritate chiar și după o viață întreagă de eforturi, nici nu aveau în mod necesar conduita lui Iov descrisă mai sus. Astăzi, confruntându-vă cu conduita sinceră a lui Iov și comparând-o cu plânsetele și hotărârea de „ascultare și loialitate absolută până la moarte” arătată lui Dumnezeu de cei care pretind că au credință în El și Îl urmează, vă simțiți sau nu vă simțiți profund rușinați?

Când citești în Scripturi despre toate cele suferite de Iov și de familia sa, care este reacția ta? Devii afundat în gândurile tale? Ești uluit? Ar putea încercările care s-au abătut asupra lui Iov să fie descrise ca „îngrozitoare”? Cu alte cuvinte, este destul de revoltătoare citirea încercărilor lui Iov așa cum sunt descrise în Scripturi, fără a menționa modul în care ar fi fost în viața reală. Vezi, atunci, că ceea ce s-a abătut asupra lui Iov nu a fost „o repetiție,” ci o adevărată „luptă,” cu „arme” și „gloanțe” adevărate. Dar de a cui mână fusese el pus la aceste încercări? Bineînțeles, acestea au fost lucrarea Satanei, iar Satana a făcut aceste lucruri cu propriile mâini. În ciuda acestui fapt, aceste lucruri au fost autorizate de Dumnezeu. I-a spus Dumnezeu Satanei prin ce mijloace să-l ispitească pe Iov? Nu i-a spus. Dumnezeu a pus doar o condiție pe care Satana trebuia să o respecte, iar apoi ispita a venit asupra lui Iov. Când ispita a venit asupra lui Iov, le-a dat oamenilor o idee despre răutatea și urâțenia Satanei, despre viclenia și disprețul său față de om și dușmănia sa față de Dumnezeu. Prin aceasta vedem cum cuvintele nu pot descrie întocmai cât de crudă a fost ispita. Se poate spune că natura malițioasă cu care Satana a abuzat de om și față sa urâtă au fost dezvăluite complet în acest moment. Satana a folosit această oportunitate, oportunitatea oferită de permisiunea lui Dumnezeu, pentru a-l supune pe Iov unui abuz febril și fără remușcări, cu un nivel de cruzime și o metodă care sunt atât de neimaginat, cât și complet intolerabile pentru oameni de azi. Mai degrabă decât a spune că Iov a fost ispitit de Satana și că el a rămas neclintit în mărturia sa în timpul ispitirii, este mai bine de spus că, în încercările stabilite pentru el de Dumnezeu, Iov a intrat într-o competiție cu Satana pentru a-și proteja desăvârșirea și neprihănirea și pentru a apăra calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. În această competiție, Iov a pierdut, ca valoare, un munte de oi și de vite, și-a pierdut toate bunurile și fiii și fiicele. Totuși, el nu și-a abandonat desăvârșirea, neprihănirea sau frica de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, în această competiție cu Satana, Iov a preferat să fie lipsit de bunurile și copiii săi, decât să-și piardă desăvârșirea, neprihănirea și frica de Dumnezeu. El a preferat să păstreze baza a ceea ce înseamnă să fii om. Scripturile oferă o relatare concisă a întregului proces prin care Iov și-a pierdut bunurile și, de asemenea, documentează conduita și atitudinea lui Iov. Aceste relatări scurte și concise dau sentimentul că Iov era aproape relaxat în confruntarea cu această ispită, dar dacă ceea ce s-a întâmplat de fapt ar fi recreat – luând în considerare și realitatea naturii malițioase a Satanei – atunci, lucrurile nu ar fi la fel de simple sau ușoare precum au fost descrise în aceste fraze. Realitatea a fost mult mai crudă. Acesta este nivelul de distrugere și ură cu care Satana tratează omenirea și pe toți cei pe care Dumnezeu îi aprobă. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi cerut Satanei să nu-i facă rău lui Iov, Satana l-ar fi omorât cu siguranță, fără niciun scrupul. Satana nu vrea ca nimeni să se închine lui Dumnezeu, nici nu dorește ca aceia care sunt drepți în ochii lui Dumnezeu și cei care sunt desăvârșiți și cinstiți să poată continua să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Ca oamenii să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău înseamnă că ei resping și se leapădă de Satana și, astfel, Satana a profitat de permisiunea lui Dumnezeu pentru a-și aduna grămadă toată furia și ura asupra lui Iov, fără milă. Vezi, atunci, cât de mare a fost chinul suferit de Iov, de la minte la trup, din afară înăuntru. Astăzi, noi nu vedem cum era în acea vreme și putem obține, din relatările din Biblie, doar o scurtă privire asupra emoțiilor lui Iov când a fost supus chinului pe vremea aceea.

Integritatea de nezdruncinat a lui Iov îl face de rușine pe Satana și îl determină să fugă cuprins de panică

Așadar, ce a făcut Dumnezeu când Iov a fost supus la acest chin? Dumnezeu a observat și a urmărit și a așteptat finalul. În timp ce Dumnezeu a observat și a privit, cum S-a simțit? S-a simțit îndurerat, desigur. Dar e posibil ca Dumnezeu să-Și fi regretat permisiunea dată Satanei de a-l ispiti pe Iov doar din cauza mâhnirii pe care o simțea? Răspunsul este nu, El nu ar fi putut avea astfel de regrete. Căci El credea cu tărie că Iov era desăvârșit și neprihănit, că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău. Dumnezeu pur și simplu îi dăduse Satanei oportunitatea de a verifica dreptatea lui Iov înaintea lui Dumnezeu și de a-și dezvălui propria răutate și caracterul demn de dispreț. Era, în plus, o oportunitate pentru Iov de a mărturisi pentru dreptatea sa și frica lui de Dumnezeu și pentru ferirea de rău în fața oamenilor din lume, a Satanei și chiar a tuturor celor care Îl urmează pe Dumnezeu. Rezultatul final a dovedit că evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu era corectă și fără eroare? Chiar l-a biruit Iov pe Satana? Aici citim despre cuvintele arhetipale rostite de Iov, cuvinte care sunt o dovadă că el îl biruise pe Satana. El a spus: „Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce”. Aceasta este atitudinea de ascultare a lui Iov față de Dumnezeu. În continuare, el a spus: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. Aceste cuvinte rostite de Iov dovedesc faptul că Dumnezeu observă profunzimile inimii omului, că El este capabil să privească în mintea omului și dovedesc faptul că aprobarea Lui față de Iov este fără eroare, că acest om aprobat de Dumnezeu era drept. „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu.” Aceste cuvinte sunt mărturia lui Iov pentru Dumnezeu. Tocmai aceste cuvinte obișnuite au fost cele care l-au intimidat pe Satana, care l-au făcut de rușine și l-au determinat să fugă cuprins de panică și, în plus, care l-au încătușat pe Satana și l-au lăsat fără resurse. De asemenea, l-au făcut pe Satana să simtă minunăția și măreția faptelor lui Iahve Dumnezeu și i-au permis să perceapă carisma extraordinară a unui om a cărui inimă era stăpânită de calea lui Dumnezeu. În plus, acestea i-au demonstrat Satanei vitalitatea puternică arătată de un om mărunt și nesemnificativ în a adera la calea fricii de Dumnezeu și a feririi de rău. Satana a fost astfel înfrânt în prima competiție. În ciuda faptului că a „învățat din asta”, Satana nu avea de gând să îl lase pe Iov să scape, și nici nu își schimbase natura sa malițioasă. Satana a încercat să continue să-l atace pe Iov, așadar, a venit încă o dată înaintea lui Dumnezeu…

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 43)

Satana îl ispitește încă o dată pe Iov (corpul lui Iov se umple de bube) (fragmente selectate)

a. Cuvintele spuse de Dumnezeu

Iov 2:3 Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv”.

Iov 2:6 Și Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei „Iată, este în mâna ta; dar cruță-i viața”.

b. Cuvintele spuse de Satana

Iov 2:4-5 Iar Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a zis: „Piele pentru piele, da, un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-i carnea și oasele și el Te va blestema fățiș”.

c. Modul în care Iov tratează această încercare

Iov 2:9-10 Atunci soția lui i-a zis: „Încă rămâi neclintit în curăția ta? Blestemă-L pe Dumnezeu și mori!” El i-a răspuns: „Vorbești ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” În toate acestea Iov nu a păcătuit deloc prin vorbele sale.

Iov 3:3-4 Să piară ziua în care m-am născut și noaptea în care s-a zis: „S-a născut un băiat!” Prefacă-se în întuneric ziua aceea! Fie ca Dumnezeu să nu se îngrijească de ea din ceruri, iar lumina să nu strălucească peste ea!

Iubirea lui Iov față de calea lui Dumnezeu depășește orice altceva

Scripturile documentează cuvintele rostite dintre Dumnezeu și Satana după cum urmează: „Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: «Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv»” (Iov 2:3). În cadrul acestui dialog, Dumnezeu repetă aceeași întrebare pentru Satana. Este o întrebare care ne arată evaluarea afirmativă a lui Iahve Dumnezeu în privința a ceea ce a fost demonstrat și trăit de Iov în timpul primei încercări și nu este diferită de evaluarea lui Iov făcută de Dumnezeu înainte ca el să fie suspus ispitirii Satanei. Adică, înainte de a veni ispita asupra sa, în ochii lui Dumnezeu, Iov era perfect și, prin urmare, Dumnezeu i-a protejat pe el și pe familia sa și l-a binecuvântat; el era vrednic de a fi binecuvântat în ochii lui Dumnezeu. După ispită, Iov nu a păcătuit cu buzele sale pentru că își pierduse bunurile și copiii, ci a continuat să laude numele lui Iahve. Comportamentul său efectiv l-a făcut pe Dumnezeu să-l aplaude și, datorită acestuia, Dumnezeu i-a dat notă maximă. Căci, în ochii lui Iov, urmașii sau bunurile sale nu erau suficiente pentru a-l face să renunțe la Dumnezeu. Locul lui Dumnezeu în inima sa, cu alte cuvinte, nu putea fi înlocuit de copiii săi sau de vreo proprietate. În timpul primei ispitiri a lui Iov, el I-a arătat lui Dumnezeu că iubirea lui pentru El și iubirea pentru calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău depășea orice altceva. Doar că această încercare i-a oferit lui Iov experiența de a primi o răsplată de la Iahve Dumnezeu și de a-i fi luate bunurile și copiii.

Pentru Iov, aceasta a fost o experiență reală care i-a curățit sufletul; a fost un botez al vieții care i-a împlinit existența și, în plus, a fost o sărbătoare somptuoasă care i-a testat ascultarea și frica lui de Dumnezeu. Această ispită i-a transformat statutul lui Iov din cel de om bogat în cineva care nu avea nimic și i-a permis, de asemenea, să experimenteze abuzul omenirii de către Satana. Destituirea sa nu l-a făcut să-i fie scârbă de Satana; mai degrabă, în actele infame ale Satanei, el a văzut urâțenia și caracterul vrednic de dispreț al acestuia, precum și dușmănia și răzvrătirea Satanei față de Dumnezeu, iar aceasta l-a încurajat și mai mult să rămână neclintit pe calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. El a jurat că nu se va lepăda niciodată de Dumnezeu și nu va întoarce spatele căii lui Dumnezeu din cauza factorilor externi, precum bunurile, copiii sau rudele, și că nici nu va fi vreodată sclavul Satanei, al bunurilor sau al vreunei persoane; în afară de Iahve Dumnezeu, nimeni nu putea fi Domnul sau Dumnezeul său. Acestea erau aspirațiile lui Iov. Pe de altă parte, Iov obținuse, de asemenea, ceva din această ispită: el câștigase mari bogății prin încercările pe care i le-a dat Dumnezeu.

În timpul vieții lui Iov din cele câteva decenii precedente, el contemplase faptele lui Iahve și câștigase binecuvântările lui Iahve Dumnezeu pentru el. Erau binecuvântări care îl făceau să se simtă extrem de stânjenit și îndatorat, căci el credea că nu făcuse nimic pentru Dumnezeu și, totuși, primise binecuvântări atât de mari și se bucurase de atât de mult har. Din acest motiv, el se ruga deseori în inima sa, sperând că va putea să-L răsplătească pe Dumnezeu, sperând că va avea oportunitatea de a fi mărturie pentru faptele și măreția lui Dumnezeu și sperând că Dumnezeu îi va pune ascultarea la încercare și, mai mult, că putea fi purificată credința sa, până când ascultarea și credința lui aveau să câștige aprobarea lui Dumnezeu. Apoi, când încercarea a venit asupra lui Iov, el a crezut că Dumnezeu îi auzise rugăciunile. Iov a prețuit această oportunitate mai mult decât orice altceva și, prin urmare, nu a îndrăznit să o trateze cu ușurință, astfel încât cea mai mare dorință a sa de o viață să poată fi realizată. Sosirea acestei oportunități a însemnat că ascultarea și frica lui de Dumnezeu puteau fi puse la încercare și puteau fi purificate. În plus, însemna că Iov avea șansa de a câștiga aprobarea lui Dumnezeu, astfel aducându-l mai aproape de El. În timpul încercării, o astfel de credință și căutare i-au permis să devină mai desăvârșit și să câștige o înțelegere mai profundă a voii lui Dumnezeu. Iov, de asemenea, a devenit mai recunoscător pentru binecuvântările și harurile lui Dumnezeu, în inima sa, a oferit mai multă laudă faptelor lui Dumnezeu și a fost mai temător și mai respectuos față de Dumnezeu și a tânjit mai mult după frumusețea, măreția și sfințenia lui Dumnezeu. În acest moment, deși Iov era tot o persoană care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău în ochii lui Dumnezeu, în privința experiențelor sale, credința și cunoașterea lui Iov au progresat văzând cu ochii: credința lui sporise, ascultarea sa câștigase un punct de sprijin, iar frica lui de Dumnezeu devenise mai profundă. Deși această încercare îi transformase spiritul și viața lui Iov, o astfel de transformare nu l-a mulțumit pe Iov, și nici nu i-a încetinit progresul. În timp ce calcula ceea ce câștigase din această încercare și luând în considerarea propriile sale defecte, el s-a rugat în liniște, așteptând ca următoarea încercare să vină asupra sa, pentru că el tânjea ca ascultarea, credința și frica lui de Dumnezeu să fie înălțate în timpul următoarei încercări a lui Dumnezeu.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 44)

Satana îl ispitește încă o dată pe Iov (corpul lui Iov se umple de bube) (fragmente selectate)

a. Cuvintele spuse de Dumnezeu

Iov 2:3 Iar Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei: „Te-ai gândit la slujitorul Meu Iov, că nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău? Și încă își păstrează integritatea, deși M-ai convins să acționez împotriva lui, să-l distrug fără motiv”.

Iov 2:6 Și Iahve Dumnezeu i-a spus Satanei „Iată, este în mâna ta; dar cruță-i viața”.

b. Cuvintele spuse de Satana

Iov 2:4-5 Iar Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a zis: „Piele pentru piele, da, un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-i carnea și oasele și el Te va blestema fățiș”.

În mijlocul suferințelor teribile, Iov își dă seama cu adevărat de grija lui Dumnezeu pentru omenire

După întrebările lui Iahve Dumnezeu pentru Satana, Satana era fericit în secret. Aceasta deoarece Satana știa că i se va mai permite încă o dată să îl atace pe omul care era desăvârșit în ochii lui Dumnezeu – pentru Satana, acest lucru reprezenta o oportunitate rară. Satana voia să folosească această oportunitate pentru a compromite complet convingerea lui Iov, pentru a-l face să-și piardă credința în Dumnezeu și, prin urmare, să nu se mai teamă de Dumnezeu sau să nu mai binecuvânteze numele lui Iahve. Aceasta îi va da o șansă Satanei: indiferent de loc sau de timp, va putea să facă din Iov o jucărie ținută sub comanda lui. Satana și-a ascuns intențiile malefice fără urmă, dar nu a putut să-și țină natura rea sub control. Se face aluzie la acest adevăr în răspunsul său la cuvintele lui Iahve Dumnezeu, precum este consemnat în Scripturi: „Iar Satana I-a răspuns lui Iahve Dumnezeu și a zis: «Piele pentru piele, da, un om va da tot ce are pentru viața lui. Dar întinde-Ți acum mâna și atinge-i carnea și oasele și el Te va blestema fățiș»” (Iov 2:4-5). Este imposibil să nu dobândești cunoștințe esențiale și un înțeles al malițiozității Satanei din acest dialog dintre Dumnezeu și Satana. După ce au auzit aceste erezii ale Satanei, toți aceia care iubesc adevărul și detestă răul vor avea, fără îndoială, o ură mai mare pentru josnicia și nerușinarea Satanei, se vor simți îngroziți și dezgustați de ereziile lui și, în același timp, vor aduce profunde rugăciuni și urări de bine pentru Iov, rugându-se ca acest om al neprihănirii să poată atinge desăvârșirea, dorindu-și ca acest om care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău să biruie întotdeauna ispitele Satanei și să trăiască în lumină, sub călăuzirea și binecuvântările lui Dumnezeu; la fel, astfel de oameni își vor dori și ca faptele drepte ale lui Iov să îi îndemne și încurajeze întotdeauna pe toți cei care urmăresc calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Deși intenția malițioasă a Satanei poate fi observată în această declarație, Dumnezeu a consimțit cu ușurință „cererea Satanei” – dar El a pus și o condiție: „Iată, este în mâna ta; dar cruță-i viața” (Iov 2:6). Deoarece, de data aceasta, Satana a cerut să își întindă mâna pentru a-i răni trupul lui Iov, Dumnezeu a spus „dar cruță-i viața”. Înțelesul acestor cuvinte este că El i-a dat trupul lui Iov Satanei, dar viața lui Iov era în mâinile lui Dumnezeu. Satana nu putea să-i ia viața lui Iov, dar, în afară de aceasta, Satana putea să folosească orice mijloc sau metodă împotriva lui Iov.

După obținerea permisiunii lui Dumnezeu, Satana s-a grăbit să ajungă la Iov și și-a întins mâna pentru a-i afecta pielea, făcându-l să aibă bube pe tot corpul, iar Iov a simțit durere pe pielea sa. Iov a lăudat minunăția și sfințenia lui Iahve Dumnezeu, ceea ce l-a făcut pe Satana și mai flagrant în îndrăzneala sa. Deoarece simțise bucuria de a-l răni pe om, Satana și-a întins mâna și a zgâriat trupul lui Iov, făcându-i bubele să supureze. Iov a simțit imediat o durere și un chin în trupul său, care erau fără asemănare, și nu a putut să se abțină să nu se scarpine din cap până în picioare cu mâinile sale, de parcă acest lucru ar fi ușurat lovitura care fusese aplicată spiritului său de către această durere a trupului. El a realizat că Dumnezeu îi era alături, supraveghindu-l, și a făcut tot ce a putut să se întărească. A îngenuncheat încă o dată și a spus: Te uiți în inima omului, îi observi suferința; de ce Te preocupă slăbiciunea lui? Lăudat fie numele lui Iahve Dumnezeu. Satana a văzut durerea insuportabilă a lui Iov, dar nu l-a văzut pe Iov lepădând numele lui Iahve Dumnezeu. Prin urmare, și-a întins grăbit mâna să îi afecteze oasele lui Iov, disperat să-l sfâșie în bucăți. Într-o clipă, Iov a simțit un chin fără precedent; era ca și cum carnea i-ar fi fost smulsă de pe oase și oasele i-ar fi fost zdrobite, bucată cu bucată. Acest chin îngrozitor l-a făcut să se gândească la faptul că ar fi mai bine să moară… Abilitatea lui de a suporta această durere își atinsese limitele… Voia să urle, voia să își smulgă pielea de pe corp, în încercarea de a-și atenua durerea – totuși, s-a abținut să urle și nu și-a smuls pielea de pe corp, căci nu voia să-l lase pe Satana să-i vadă slăbiciunea. Așadar, Iov a îngenuncheat din nou, dar de data aceasta, nu a simțit prezența lui Iahve Dumnezeu. El știa că Iahve Dumnezeu era deseori înaintea lui și în spatele lui și de ambele părți ale sale. Totuși, în timpul durerii sale, Dumnezeu nu Se uitase nici măcar o dată; El Și-a acoperit fața și S-a ascuns, căci semnificația creației omului nu era de a aduce suferință asupra omului. În acest moment, Iov plângea și făcea tot ce putea pentru a îndura această agonie fizică, totuși, nu putea să se mai abțină să nu-I mulțumească lui Dumnezeu: „Omul cade la prima lovitură, este slab și fără putere, este tânăr și ignorant – de ce ai dori să fii atât de atent și de blând față de el? Mă lovești, totuși, Te doare să o faci. Ce anume din om este vrednic de grija și preocuparea Ta?” Rugăciunile lui Iov au ajuns la urechile lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a fost tăcut, privind fără să scoată niciun sunet… După ce a încercat toate șiretlicurile posibile fără succes, Satana a plecat în tăcere, totuși, acesta nu a fost sfârșitul încercărilor lui Dumnezeu pentru Iov. Deoarece puterea lui Dumnezeu care fusese dezvăluită în Iov nu fusese făcută publică, povestea lui Iov nu s-a încheiat cu retragerea Satanei. Pe măsură ce alte personaje și-au făcut apariția, aveau să se desfășoare și mai multe scene spectaculoase.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 45)

O altă manifestare a fricii lui Iov de Dumnezeu și a feririi de rău este preamărirea lui pentru numele lui Dumnezeu în toate lucrurile

Iov suferise devastarea Satanei, totuși, el nu se lepădase de numele lui Iahve Dumnezeu. Soția lui a fost prima care a ieșit și, jucând rolul Satanei într-o formă care e vizibilă pentru ochii oamenilor, l-a atacat pe Iov. Textul original descrie astfel lucrurile: „Atunci soția lui i-a zis: Încă rămâi neclintit în curăția ta? Blestemă-L pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2:9). Acestea erau cuvintele rostite de Satana deghizat în om. Acestea erau un atac și o acuzație, precum și o îndemnare, o ispită și o defăimare. După ce a eșuat în a-i ataca trupul lui Iov, Satana a atacat apoi direct integritatea lui Iov, dorind să o utilizeze pentru a-l face pe Iov să renunțe la integritatea sa, să renunțe la Dumnezeu și să nu mai trăiască. La fel, a dorit Satana să folosească astfel de cuvinte pentru a-l tenta pe Iov: dacă Iov lepăda numele lui Iahve, atunci, el nu trebuia să îndure un asemenea chin; se putea elibera de chinul trupului. Confruntat cu sfatul soției sale, Iov a certat-o, spunând: „El i-a răspuns: «Vorbești ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?»” (Iov 2:10). Iov cunoștea demult aceste cuvinte, dar în acest moment s-a dovedit adevărul cunoașterii lor de către Iov.

Când soția l-a sfătuit să Îl blesteme pe Dumnezeu și să moară, ceea ce voia să spune era: „Dumnezeul tău te tratează astfel, așadar, de ce nu Îl blestemi? De ce mai ești în viață? Dumnezeul tău este atât de nedrept cu tine, totuși, tu spui «binecuvântat fie numele lui Iahve». Cum a putut El să trimită dezastrul asupra ta, când tu Îi binecuvântezi numele? Grăbește-te și leapădă numele lui Dumnezeu și nu Îl mai urma. Atunci, se vor termina greutățile tale”. În acest moment, s-a produs mărturia pe care Dumnezeu dorea să o vadă în Iov. Nicio persoană obișnuită nu putea să fie o asemenea mărturie, nici nu citim despre aceasta în niciuna dintre poveștile Bibliei – dar Dumnezeu o văzuse cu mult înainte ca Iov să rostească aceste cuvinte. Dumnezeu dorea numai să utilizeze această oportunitate pentru a-i permite lui Iov să dovedească tuturor că Dumnezeu avea dreptate. Confruntat cu sfatul soției lui, Iov nu numai că nu a renunțat la integritate sau la Dumnezeu, ci i-a și spus soției sale: „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” Au aceste cuvinte o importanță deosebită? Aici, există doar un singur fapt capabil să dovedească importanța acestor cuvinte. Importanța acestor cuvinte este că ele sunt aprobate de Dumnezeu în inima Sa, sunt ceea ce dorea Dumnezeu, sunt ceea ce Dumnezeu voia să audă și sunt finalul pe care Dumnezeu tânjea să-l vadă; aceste cuvinte sunt, de asemenea, miezul mărturiei lui Iov. Prin aceasta, desăvârșirea, onestitatea, frica de Dumnezeu și ferirea lui Iov de rău au fost dovedite. Valoarea lui Iov constă în modul în care, când a fost ispitit și chiar când tot corpul i-a fost acoperit cu bube, când a îndurat cel mai groaznic chin și când soția lui și rudele l-au sfătuit, el tot a rostit asemenea cuvinte. Ca să o spunem altfel, în inima sa, el credea că, indiferent de ispite sau de cât de teribile ar fi greutățile sau chinul, chiar dacă moartea avea să vină asupra lui, el nu va renunța la Dumnezeu sau nu va abandona calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Vezi, așadar, că Dumnezeu deținea cel mai important loc în inima sa și că exista un singur Dumnezeu în inima lui. Din această cauză citim astfel de descrieri ale sale în Scripturi, precum: În toate acestea Iov nu a păcătuit deloc prin vorbele sale. Nu numai că nu a păcătuit cu buzele, ci nici în inima lui nu s-a plâns în privința lui Dumnezeu. El nu a spus cuvinte supărătoare despre Dumnezeu, nici nu a păcătuit împotriva Lui. Nu numai că gura sa a binecuvântat numele lui Dumnezeu, ci el a binecuvântat numele Lui și în inima sa; gura și inima lui erau la unison. Acesta era adevăratul Iov văzut de Dumnezeu și acesta a fost exact motivul pentru care Dumnezeu îl prețuia pe Iov.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 46)

Multele lucruri pe care oamenii le înțeleg greșit despre Iov

Dificultatea îndurată de Iov nu era lucrarea mesagerilor trimiși de Dumnezeu, nici nu era cauzată de propria mână a lui Dumnezeu. În schimb, era cauzată personal de Satana, dușmanul lui Dumnezeu. În consecință, nivelul dificultății îndurate de Iov a fost deosebit de sever. Totuși, în acest moment, Iov a demonstrat, fără rezerve, cunoașterea sa zilnică față de Dumnezeu din inima lui, principiile acțiunilor lui zilnice și atitudinea sa față de Dumnezeu – acesta este adevărul. Dacă Iov nu ar fi fost ispitit, dacă Dumnezeu nu ar fi adus încercări asupra lui Iov, când Iov a spus: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”, ai spune că Iov este un ipocrit; Dumnezeu îi dăduse atât de mult bunuri, așadar, desigur că binecuvânta numele lui Iahve. Dacă, înainte de a fi supus la încercări, Iov ar fi spus: „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?”, ai spune că Iov exagera și că nu lepăda numele lui Dumnezeu de vreme ce era binecuvântat deseori de mâna lui Dumnezeu. Ai spune că, dacă Dumnezeu ar fi adus dezastrul asupra lui, atunci, el ar fi lepădat cu siguranță numele lui Dumnezeu. Totuși, când Iov s-a aflat în împrejurări pe care nimeni nu și le-ar dori sau nu ar dori să le vadă, împrejurări pe care nimeni nu ar dori să le suporte, pe care oamenii se tem să le îndure, împrejurări pe care nici Dumnezeu nu putea suporta să le privească, Iov tot a putut să își păstreze integritatea: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu” și „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” Confruntați cu comportamentul lui Iov din acest moment, cei care iubesc să rostească cuvinte mărețe, slove și învățături, toți rămân fără cuvinte. Cei care preamăresc numele lui Dumnezeu doar în vorbire, dar care încă nu au acceptat niciodată încercările lui Dumnezeu, sunt condamnați de integritatea la care Iov nu a renunțat, iar cei care nu ar fi crezut niciodată că omul poate să rămână neclintit pe calea lui Dumnezeu sunt judecați de mărturia lui Iov. Confruntați cu purtarea lui Iov în timpul acestor încercări și cu acele cuvintele pe care le-a rostit, unii oameni se vor simți confuzi, unii se vor simți invidioși, unii se vor simți neîncrezători, iar unii vor părea chiar dezinteresați, strâmbând din nas la mărturia lui Iov, deoarece ei nu numai că văd chinul care a venit asupra lui Iov în timpul încercărilor și citesc cuvintele rostite de Iov, ci văd și „slăbiciunea” omenească afișată de Iov când au venit încercările asupra lui. Această „slăbiciune”, ei o consideră a fi presupusa imperfecțiune din desăvârșirea lui Iov, defectul omului care, în ochii lui Dumnezeu, era desăvârșit. Adică, se consideră că aceia care sunt desăvârșiți sunt fără defecte, fără pată sau murdărie, că nu au slăbiciuni, că nu cunosc durerea, că nu se simt niciodată nefericiți sau demoralizați și că sunt lipsiți de ură sau de comportamente externe extreme; drept rezultat, marea majoritate a oamenilor nu cred că Iov era într-adevăr desăvârșit. Oamenii nu aprobă o mare parte din comportamentul său din timpul încercărilor. De exemplu, când Iov și-a pierdut bunurile și copiii, el nu a izbucnit în lacrimi, așa cum și-ar imagina oamenii. „Lipsa lui de cuviință” îi face pe oameni să creadă că era rece, pentru că nu avea lacrimi sau afecțiune pentru familia sa. Aceasta este prima impresie neplăcută pe care o au oamenii despre Iov. Ei consideră comportamentul său ulterior și mai uluitor: „Își dă haina” a fost interpretat de oameni ca un semn de lipsă de respect față de Dumnezeu și „și-a ras capul” se consideră în mod greșit că înseamnă blasfemia și opoziția lui Iov față de Dumnezeu. În afară de cuvintele lui Iov că: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”, oamenii nu văd nimic din dreptatea lui Iov care să fi fost lăudat de Dumnezeu și, prin urmare, evaluarea lui Iov făcută de către majoritatea lor nu este nimic mai mult decât nepricepere, înțelegere greșită, îndoială, condamnare și aprobare doar în teorie. Niciunul dintre ei nu poate să înțeleagă și să aprecieze cu adevărat cuvintele lui Iahve Dumnezeu, care spun că Iov era un om cinstit și desăvârșit, unul care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău.

Pe baza impresiei lor de mai sus în privința lui Iov, oamenii au dubii și în privința dreptății lui, căci acțiunile lui Iov și conduita sa, consemnate în Scripturi, nu erau atât de impresionant de emoționante precum și le-ar fi imaginat oamenii. Nu numai că el nu a săvârșit fapte mărețe, dar și-a luat și un ciob să se scarpine în timp ce stătea în cenușă. Și această faptă îi uluiește pe oameni și îi face să se îndoiască – și chiar să nege – dreptatea lui Iov căci, în timp ce se scărpina, el nu se ruga sau nu Îi făcea promisiuni lui Dumnezeu; ba mai mult, nici nu a fost văzut plângând de durere. În acest stadiu, oamenii văd doar slăbiciunea lui Iov și nimic altceva și, prin urmare, chiar când îl aud pe Iov spunând: „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?”, ei sunt complet neimpresionați sau nehotărâți și încă nu pot discerne dreptatea lui Iov din cuvintele sale. Impresia de bază pe care Iov le-o dă oamenilor în timpul chinului încercărilor sale este că el nu era nici slugarnic, nici arogant. Oamenii nu văd povestea din spatele comportamentului său, care se desfășura în adâncul inimii sale, și nici nu văd frica de Dumnezeu din inima lui sau aderarea lui la principiul căii de a se feri de rău. Nepăsarea sa îi face pe oameni să creadă că desăvârșirea și dreptatea sa nu erau decât vorbe goale, că frica lui de Dumnezeu era doar un zvon; „slăbiciunea” pe care el o dezvăluia în exterior, în schimb, îi impresionează profund, oferindu-le o „nouă perspectivă” și chiar o „nouă înțelegere” în privința omului pe care Dumnezeu îl definește ca desăvârșit și neprihănit. O astfel de „nouă perspectivă” și „nouă înțelegere” sunt dovedite când Iov a deschis gura și a blestemat ziua în care s-a născut.

Deși nivelul chinului pe care l-a suferit este de neimaginat și de neînțeles pentru orice om, el nu a rostit cuvinte de erezie, ci doar și-a ameliorat durerea trupului prin mijloace proprii. După cum consemnează Scripturile, el a spus: „Să piară ziua în care m-am născut și noaptea în care s-a zis: «S-a născut un băiat!»” (Iov 3:3). Poate nimeni nu a considerat vreodată că aceste cuvinte sunt importante și poate sunt oameni care le-au acordat atenție. În opinia voastră, ele înseamnă că Iov s-a opus lui Dumnezeu? Sunt ele o plângere împotriva lui Dumnezeu? Știu că mulți dintre voi aveți anumite idei despre aceste cuvinte rostite de Iov și credeți că, dacă Iov era desăvârșit și neprihănit, el nu ar fi trebuit să arate nicio slăbiciune sau durere și ar fi trebuit, în schimb, să fi confruntat orice atac al Satanei în mod pozitiv și chiar să fi zâmbit la vederea ispitelor Satanei. Nu ar fi trebuit să aibă nicio reacție la chinul adus asupra trupului său de Satana, nici nu ar fi trebuit să afișeze vreo emoție din inima sa. El ar fi trebuit chiar să Îi ceară lui Dumnezeu să facă aceste încercări și mai dure. Acesta este lucrul care ar trebui arătat și avut de cineva care este neclintit și care se teme cu adevărat de Dumnezeu și se ferește de rău. În acest chin teribil, Iov a blestemat însă ziua nașterii sale. El nu s-a plâns de Dumnezeu, cu atât mai puțin nu a avut nicio intenție de a se opune lui Dumnezeu. Acesta este un lucru mult mai ușor de zis decât de făcut, căci, din timpuri străvechi și până astăzi, nimeni nu a trăit asemenea ispite sau nu a suferit ceea ce s-a abătut asupra lui Iov. Așadar, de ce nimeni nu a trecut niciodată prin același tip de ispite ca Iov? Deoarece, după cum consideră Dumnezeu, nimeni nu poate să suporte o asemenea responsabilitate sau însărcinare, nimeni nu ar putea face cum a făcut Iov și, în plus, nimeni nu ar putea, în afară de a blestema ziua nașterii lor, să nu se lepede de numele lui Dumnezeu și să continue să binecuvânteze numele lui Iahve Dumnezeu, așa cum a făcut Iov când s-a abătut asupra lui un asemenea chin. Ar putea cineva să facă asta? Când spunem asta despre Iov, îi apreciem comportamentul? Era un om drept și putea să fie o asemenea mărturie pentru Dumnezeu și era capabil să îl facă pe Satana să fugă ținându-se cu mâinile de cap, astfel încât nu a mai venit niciodată înaintea lui Dumnezeu pentru a-l acuza – deci ce e în neregulă cu a-l aprecia? Este posibil ca voi să aveți standarde mai înalte decât Dumnezeu? Este posibil ca voi să vă comportați chiar mai bine decât Iov când vor veni încercări asupra voastră? Iov a fost lăudat de Dumnezeu – ce obiecții ați putea avea?

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 47)

Iov blestemă ziua nașterii sale pentru că nu vrea ca Dumnezeu să fie îndurerat de el

Deseori spun că Dumnezeu privește în inimile oamenilor, în timp ce oamenii se uită la înfățișările exterioare ale oamenilor. Deoarece Dumnezeu privește în inimile oamenilor, El înțelege esența lor, în timp ce oamenii definesc esența altor oameni pe baza exteriorului lor. Când Iov a deschis gura și a blestemat ziua nașterii sale, această faptă a uluit toate persoanele spirituale, inclusiv pe cei trei prieteni ai lui Iov. Omul a venit de la Dumnezeu și ar trebui să fie recunoscător pentru viață și trup, precum și pentru ziua nașterii sale, acordate lui de Dumnezeu, și nu ar trebui să le blesteme. Aceasta este ceva ce oamenii de rând pot să înțeleagă și să conceapă. Pentru oricine care îl urmează pe Dumnezeu, această înțelegere este sacră și de neîncălcat și este un adevăr care nu se poate schimba niciodată. Iov, pe de altă parte, a încălcat regulile: a blestemat ziua nașterii sale. Aceasta este o faptă pe care oamenii de rând o consideră a fi intrarea într-o zonă interzisă. Nu numai că Iov nu are dreptul la înțelegerea și simpatia oamenilor, el nu are dreptul nici la iertarea lui Dumnezeu. În același timp, și mai mulți oameni devin plini de dubii față de dreptatea lui Iov, căci se părea că favoarea lui Dumnezeu față de el l-a făcut pe Iov să fie îngăduitor cu sine însuși; l-a făcut atât de îndrăzneț și de nesăbuit, încât nu numai că nu I-a mulțumit lui Dumnezeu pentru că l-a binecuvântat și a avut grijă de el în timpul vieții, ci a osândit la pierzanie ziua nașterii sale. Ce este aceasta, dacă nu opoziție față de Dumnezeu? Astfel de lucruri superficiale le oferă oamenilor dovada pentru a condamna această faptă a lui Iov, dar cine poate ști ce gândea cu adevărat Iov în acel moment? Cine poate ști motivul pentru care Iov se comporta în acel mod? Doar Dumnezeu și Iov însuși știu povestea reală și motivele inerente.

Când Satana și-a întins mâna pentru a-i răni oasele lui Iov, Iov a căzut în ghearele lui, fără mijloace să scape sau putere să reziste. Trupul și sufletul lui au suferit o durere imensă, iar această durere l-a făcut profund conștient de lipsa totală de importanță, de fragilitatea și de lipsa de putere a omului care trăiește în trup. În același timp, el a dobândit și o recunoaștere și o înțelegere profundă a motivului pentru care Dumnezeu este hotărât să aibă grijă și să se preocupe de omenire. În ghearele Satanei, Iov a realizat că omul, care este din carne și oase, este, de fapt, foarte slab și lipsit de putere. Când a căzut în genunchi și s-a rugat lui Dumnezeu, el a simțit că parcă Dumnezeu Își acoperea fața și Se ascundea, căci Dumnezeu îl lăsase complet în mâinile Satanei. În același timp, Dumnezeu a plâns și pentru el și, în plus, era profund mâhnit pentru el; Dumnezeu era îndurerat de durerea lui și rănit de suferința lui… Iov a simțit durerea lui Dumnezeu, precum și cât era de insuportabilă pentru Dumnezeu… Iov nu a vrut să Îl mai facă să sufere, nici nu a vrut ca Dumnezeu să plângă pentru el, cu atât mai puțin, nu a vrut să Îl vadă pe Dumnezeu îndurerat din cauza lui. În acest moment, Iov a vrut doar să se dezbrace de trup, să nu mai îndure durerea provocată de acesta, deoarece asta ar fi oprit chinul lui Dumnezeu din cauza durerii sale – totuși, el nu a putut și a trebuit să tolereze nu numai durerea trupului, ci și chinul de a nu dori să-L neliniștească pe Dumnezeu. Aceste două dureri – una a trupului și una a sufletului – au adus o durere sfâșietoare, insuportabilă asupra lui Iov și l-au făcut să simtă cum limitele unui om, care este făcut din carne și oase, te pot face să te simți frustrat și neajutorat. În aceste împrejurări, dorul său de Dumnezeu a devenit mai puternică, iar dezgustul față de Satana a devenit mai intens. În acest stadiu, Iov ar fi preferat să nu se fi născut niciodată în lumea oamenilor, ar fi vrut mai degrabă să nu existe, decât să-L vadă pe Dumnezeu vărsând lacrimi sau simțind durere de dragul lui. A început să fie profund scârbit de trupul său, să fie sătul până peste cap de el însuși, de ziua nașterii sale și chiar de tot ce era legat de el. Nu dorea ca ziua sa de naștere sau orice avea legătură cu ea să mai fie menționat, așadar, și-a deschis gura și a blestemat ziua nașterii sale: „Să piară ziua în care m-am născut și noaptea în care s-a zis: «S-a născut un băiat!» Prefacă-se în întuneric ziua aceea! Fie ca Dumnezeu să nu se îngrijească de ea din ceruri, iar lumina să nu strălucească peste ea!” (Iov 3:3-4). Cuvintele lui Iov exprimă dezgustul său pentru sine însuși: „Să piară ziua în care m-am născut și noaptea în care s-a zis: «S-a născut un băiat!»”, precum și vina pe care a simțit-o față de sine însuși și sentimentul său de îndatorare pentru că I-a provocat durere lui Dumnezeu: „Prefacă-se în întuneric ziua aceea! Fie ca Dumnezeu să nu se îngrijească de ea din ceruri, iar lumina să nu strălucească peste ea!” Aceste două pasaje sunt expresia fundamentală a modului în care s-a simțit Iov atunci și demonstrează pe deplin, tuturor, desăvârșirea și neprihănirea sa. În același timp, așa cum își dorise Iov, credința și ascultarea sa față de Dumnezeu, precum și frica sa de Dumnezeu au fost cu adevărat sporite. Desigur, această sporire este exact efectul la care Se așteptase Dumnezeu.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 48)

Iov îl învinge pe Satana și devine un om adevărat în ochii lui Dumnezeu

Când Iov a trecut prin încercările sale prima dată, el a rămas fără toate bunurile și toți copiii săi, dar nu a căzut ca urmare a acestor lucruri și nu a zis nimic care să fie un păcat împotriva lui Dumnezeu. El biruise ispitele Satanei și trecuse peste bunurile materiale, urmașii săi și încercarea de a pierde toate posesiunile sale lumești, ceea ce înseamnă că a putut să asculte de Dumnezeu când a luat de la el și a putut să ofere mulțumiri și laude lui Dumnezeu, datorită lucrurilor făcute de Dumnezeu. Așa a fost comportamentul lui Iov în timpul primei ispitiri a Satanei și așa a fost și mărturia lui Iov în timpul primei încercări a lui Dumnezeu. În a doua încercare, Satana și-a întins mâna să-l rănească pe Iov și, deși Iov a experimentat o durere mai mare ca niciodată, mărturia sa tot a fost suficientă pentru a-i ului pe oameni. El și-a folosit tăria de caracter, convingerea și ascultarea față de Dumnezeu, precum și frica de Dumnezeu, pentru a-l mai învinge încă o dată pe Satana, iar comportamentul și mărturia lui au fost încă o dată aprobate și privilegiate de Dumnezeu. În timpul acestei ispite, Iov a folosit comportamentul său efectiv pentru a-i declara Satanei că durerea trupului nu putea să-i schimbe credința și ascultarea față de Dumnezeu sau să-l lase fără devotamentul său pentru Dumnezeu și frica lui de El; el nu avea să renunțe la Dumnezeu sau la propria desăvârșire și neprihănire din cauză că se confrunta cu moartea. Determinarea lui Iov l-a făcut laș pe Satana, credința lui l-a lăsat pe Satana înfricoșat și tremurând, intensitatea cu care a luptat împotriva Satanei în timpul bătăliei lor pe viață și pe moarte l-a umplut pe Satana de resentimente și de o ură profundă; desăvârșirea și neprihănirea lui l-au lăsat pe Satana incapabil să-i mai facă ceva, astfel încât Satana și-a abandonat atacurile asupra lui și a renunțat la acuzațiile sale împotriva lui Iov, pe care le lansase înaintea lui Iahve Dumnezeu. Aceasta însemna că Iov biruise lumea, biruise trupul, îl biruise pe Satana și biruise moartea; el era complet și pe deplin un om care-I aparținea lui Dumnezeu. În timpul acestor două încercări, Iov a rămas neclintit în mărturia sa, și-a trăit într-adevăr desăvârșirea și neprihănirea și și-a mărit sfera principiilor de viață de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. După ce a trecut prin aceste două încercări, s-a născut în Iov o experiență mai bogată, iar această experiență l-a făcut mai matur și mai experimentat, l-a făcut mai puternic, cu o convingere mai profundă și l-a făcut mai încrezător în dreptatea și valoarea integrității pe care și-a păstrat-o cu fermitate. Încercările lui Iahve Dumnezeu pentru Iov i-au dat o înțelegere și o măsură profundă a preocupării lui Dumnezeu pentru om și i-au permis să simtă valoarea iubirii lui Dumnezeu, iar din acest moment, respectul și iubirea față de Dumnezeu au fost adăugate fricii sale de Dumnezeu. Încercările lui Iahve Dumnezeu nu numai că nu l-au îndepărtat pe Iov de El, ci i-au adus inima mai aproape de Dumnezeu. Când durerea trupească îndurată de Iov a atins punctul culminant, grija pe care o simțea din partea lui Iahve Dumnezeu nu i-a dat de ales decât să-și blesteme ziua nașterii. Un astfel de comportament nu a fost planificat cu mult timp înainte, ci a fost o revelație naturală a respectului și iubirii pentru Dumnezeu din inima sa, a fost o revelație naturală care a venit din respectul și iubirea sa pentru Dumnezeu. Adică, deoarece era dezgustat de el însuși și nu era dispus și nu putea rezista să-L chinuiască pe Dumnezeu, respectul și iubirea sa au atins astfel punctul de altruism. În acest moment, Iov și-a ridicat adorația și dorul său de lungă durată pentru Dumnezeu și devotamentul pentru El la nivelul de respect și iubire. În același timp, el și-a ridicat și credința și ascultarea față de Dumnezeu și frica de Dumnezeu la nivelul de respect și iubire. Nu și-a permis să facă nimic care I-ar provoca rău lui Dumnezeu, nu și-a permis un comportament care L-ar răni pe Dumnezeu și nu și-a permis să aducă tristețe, durere sau chiar nefericire asupra lui Dumnezeu, din motive personale. În ochii lui Dumnezeu, deși Iov era același ca înainte, credința, ascultarea și frica sa de Dumnezeu Îi aduseseră lui Dumnezeu bucurie și mulțumire deplină. În acest stadiu, Iov atinsese desăvârșirea pe care Dumnezeu Se aștepta să o atingă; el devenise cineva cu adevărat vrednic de a fi numit „desăvârșit și neprihănit” în ochii lui Dumnezeu. Faptele lui drepte i-au permis să îl biruie pe Satana și să rămână neclintit în mărturia sa pentru Dumnezeu. De asemenea, faptele sale drepte l-au desăvârșit și au permis valorii vieții sale să crească și să transceandă mai mult ca niciodată și l-au făcut totodată prima persoană care nu a mai fost atacată și ispitită de Satana. Deoarece Iov era drept, el a fost acuzat și ispitit de Satana; deoarece Iov era drept, el a fost predat Satanei; și deoarece Iov era drept, el l-a biruit și l-a înfrânt pe Satana și a rămas neclintit în mărturia sa. Din acel moment, Iov a devenit primul om care nu va mai fi niciodată predat Satanei, el a venit cu adevărat înaintea tronului lui Dumnezeu și a trăit în lumină, sub binecuvântările lui Dumnezeu, fără spionarea sau distrugerea din partea Satanei… El devenise un om adevărat în ochii lui Dumnezeu, fusese eliberat…

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 49)

În viața de zi cu zi a lui Iov vedem perfecțiunea sa, neprihănirea, frica de Dumnezeu și ferirea de rău

Dacă e să discutăm despre Iov, atunci trebuie să începem cu evaluarea lui, rostită de Dumnezeu cu gura lui: „Nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit, unul care se teme de Dumnezeu și se ferește de rău”.

Să aflăm mai întâi despre desăvârșirea și neprihănirea lui Iov.

Ce înțelegeți voi prin cuvintele „desăvârșit” și „neprihănit”? Credeți că Iov era fără pată și că era onorabil? Aceasta, desigur, ar fi o interpretare și o înțelegere literală a cuvintelor „desăvârșit” și „neprihănit”. Însă contextul vieții reale se referă la o adevărată înțelegere a lui Iov – doar cuvintele, cărțile și teoria nu ne vor da niciun răspuns. Vom începe prin a cerceta viața de acasă a lui Iov și comportamentul său normal din timpul vieții sale. Asta ne va spune despre principiile și obiectivele sale în viață, precum și despre personalitatea și căutarea lui. Acum, să citim ultimele cuvinte din Iov 1:3: „Era cel mai însemnat om dintre toți locuitorii Răsăritului”. Ceea ce spun aceste cuvinte este că statutul și poziția socială a lui Iov erau foarte înalte și, deși nu ni se spune dacă era cel mai mare dintre oamenii din est datorită bunurilor sale din belșug sau pentru că era desăvârșit și neprihănit și se temea de Dumnezeu, în timp ce se ferea de rău, în linii mari, știm că statutul lui Iov și poziția lui socială erau foarte apreciate. Așa cum este consemnat în Biblie, primele impresii ale oamenilor în privința lui Iov erau că el era desăvârșit, că se temea de Dumnezeu și respingea răul și că avea o mare bogăție și un statut venerabil. Pentru o persoană normală care trăiește într-un asemenea mediu și în asemenea condiții, dieta lui Iov, calitatea vieții sale și diversele aspecte ale vieții sale personale ar fi principala preocupare a atenției majorității oamenilor; astfel, trebuie să continuăm să citim Scripturile: „Fiii lui obișnuiau să meargă și să țină, pe rând, câte un ospăț în casa fiecăruia în parte; ei le chemau și pe cele trei surori ale lor ca să mănânce și să bea împreună cu ei. Când se termina câte un șir de ospețe, Iov îi chema și îi sfințea. El se trezea dimineața devreme și aducea arderi-de-tot pentru fiecare dintre ei, zicând: «Poate fiii mei au păcătuit și L-au blestemat pe Dumnezeu în inimile lor». Așa obișnuia Iov să facă” (Iov 1:4-5). Acest pasaj ne spune două lucruri: primul este că fiii și fiicele lui Iov petreceau în mod regulat, cu băutură și mâncare din belșug; al doilea este că Iov oferea des arderi-de-tot, deoarece el se îngrijora deseori în privința fiilor și fiicelor sale, temându-se că păcătuiau, că în inima lor renunțaseră la Dumnezeu. Prin aceasta sunt descrise viețile a două tipuri diferite de oameni. Primul tip, fiii și fiicele lui Iov, petreceau deseori din cauza bogăției lor, trăiau în mod extravagant, se cinsteau cu mâncare și băutură după bunul lor plac și se bucurau de calitatea înaltă a vieții oferite de bogăția materială. Trăind o asemenea viață, era inevitabil ca ei să nu păcătuiască și să nu Îl ofenseze des pe Dumnezeu – totuși, ei nu se sfințeau sau nu ofereau arderi-de-tot. Vezi, atunci, că Dumnezeu nu avea loc în inima lor, că ei nu se gândeau deloc la harurile lui Dumnezeu, nici nu se temeau că-L ofensează, cu atât mai puțin se temeau să nu renunțe la El în inima lor. Desigur, noi nu ne concentrăm asupra copiilor lui Iov, ci asupra a ceea ce a făcut Iov când s-a confruntat cu astfel de lucruri; aceasta este cealaltă chestiune descrisă în pasaj, care implică viața zilnică a lui Iov și esența umanității sale. Unde Biblia descrie petrecerile fiilor și fiicelor lui Iov, acesta nu este menționat; se spune doar că fiii și fiicele sale mâncau și beau deseori împreună. Cu alte cuvinte, el nu dădea petreceri, nici nu se alătura fiilor și fiicelor sale în a mânca cu extravaganță. Deși era bogat și avea multe bunuri și slujitori, viața lui Iov nu era una plină de lux. El nu se lăsa ademenit de mediul său de viață suprem, și nici nu se îmbuiba cu desfătările trupului datorită bogăției sale, și nici nu uita să aducă jertfe arse și cu atât mai puțin îl făcea asta să Îl respingă treptat pe Dumnezeu din inima sa. În mod evident, atunci, Iov era disciplinat în stilul său de viață, nu era lacom sau hedonist ca urmare a binecuvântărilor lui Dumnezeu asupra lui, nici nu se fixa pe calitatea vieții. În schimb, el era smerit și modest, nu avea tendința să fie ostentativ și era precaut și grijuliu înaintea lui Dumnezeu. D El se gândea deseori la harurile și binecuvântările lui Dumnezeu și îi era teamă încontinuu de Dumnezeu. În viața sa zilnică, Iov deseori se trezea devreme pentru a oferi arderi-de-tot pentru fiii și fiicele sale. Cu alte cuvinte, nu numai că se temea el însuși de Dumnezeu, ci și spera ca și copiii lui să se teamă la fel de Dumnezeu și să nu păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Bogăția materială a lui Iov nu avea niciun loc în inima sa, nici nu înlocuia poziția deținută de Dumnezeu; indiferent dacă pentru el însuși sau pentru copiii săi, acțiunile zilnice ale lui Iov erau toate conectate cu frica de Dumnezeu și ferirea de rău. Frica lui față de Iahve Dumnezeu nu se oprea la gura sa, ci era ceva ce a pus în acțiune și se reflecta în fiecare parte a vieții sale de zi cu zi. Acest comportament efectiv al lui Iov ne arată că el era cinstit și că avea o esență care iubea dreptatea și lucrurile care erau pozitive. Faptul că Iov își trimitea și își sfințea des fiii și fiicele, înseamnă că el nu era de acord și nu aproba comportamentul copiilor săi; în schimb, în inima sa, era frustrat de comportamentul lor și îi condamna. El concluzionase că modul de a se comporta al fiilor și fiicelor sale nu era pe placul lui Iahve Dumnezeu și, prin urmare, le cerea deseori să se ducă înaintea lui Iahve Dumnezeu și să-și mărturisească păcatele. Acțiunile lui Iov ne arată o altă parte a umanității sale: una în care el nu a mers niciodată cu aceia care deseori păcătuiau și Îl ofensau pe Dumnezeu, ci, în schimb, se ferea de ei și îi evita. Deși acești oameni erau fiii și fiicele sale, el nu își abandona propriile principii de conduită, deoarece ei erau din neamul său, nici nu se complăcea în păcatele lor din cauza propriilor sentimente. Mai degrabă, el îi îndemna să se mărturisească și să câștige îngăduința lui Iahve Dumnezeu și îi avertiza să nu Îl abandoneze pe Dumnezeu de dragul desfătării lor lacome. Principiile modului în care Iov îi trata pe ceilalți sunt inseparabile de principiile fricii sale de Dumnezeu și de ale feririi de rău. El iubea ceea ce era acceptat de Dumnezeu și era dezgustat de ceea ce Îi provoca repulsie lui Dumnezeu; îi iubea pe cei care se temeau de Dumnezeu în inima lor și era dezgustat de cei care făceau rău sau păcătuiau împotriva lui Dumnezeu. O astfel de iubire și un asemenea dezgust erau demonstrate în viața sa de zi cu zi și reprezentau chiar neprihănirea lui Iov văzută prin ochii lui Dumnezeu. Desigur, aceasta este, de asemenea, exprimarea și trăirea umanității adevărate a lui Iov în relația sa cu alte persoane din viața sa de zi cu zi, despre care trebuie să învățăm.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 50)

Manifestările umanității lui Iov în timpul încercărilor sale (înțelegerea desăvârșirii, a neprihănirii lui Iov, a fricii lui de Dumnezeu și a feririi de rău în timpul încercărilor sale)

Când Iov a auzit că îi fuseseră furate bunurile, că fiii și fiicele sale își pierduseră viețile și că slujitorii îi fuseseră omorâți, el a reacționat după cum urmează: „Atunci Iov s-a ridicat, și-a dat haina jos, și-a ras capul și a căzut pe pământ și a venerat” (Iov 1:20). Aceste cuvinte ne spun un fapt: după auzirea acestor vești, Iov nu a fost lovit de panică, el nu a plâns, nici nu a dat vina pe slujitorii care îi dăduseră veștile, cu atât mai puțin nu a inspectat locul crimei pentru a investiga și a verifica detaliile și a afla ce s-a întâmplat de fapt. El nu a afișat nicio durere sau regret la pierderea bunurilor sale, nici nu a izbucnit în lacrimi din cauza pierderii copiilor săi și a celor dragi lui. Din contră, el și-a dat haina jos, și-a ras capul, a căzut pe pământ și a venerat. Acțiunile lui Iov sunt diferite de cele ale unui om obișnuit. Acestea îi nedumiresc pe mulți oameni și îi fac să îi reproșeze lui Iov, în inima lor, „sângele lui rece”. La pierderea bruscă a bunurilor lor, oamenii normali ar părea devastați sau disperați – ori, în cazul unor oameni, ar putea cădea chiar într-o depresie profundă. Aceasta pentru că, în inima lor, bunurile oamenilor reprezintă o viață întreagă de eforturi – lucrul pe care se bazează supraviețuirea lor, speranța care îi ține în viață; pierderea proprietății lor înseamnă că eforturile lor au fost în zadar, că sunt fără speranță și chiar că nu au niciun viitor. Aceasta este atitudinea oricărei persoane normale față de bunurile sale și relația apropiată pe care o are cu ele și aceasta este, de asemenea, importanța bunurilor în ochii oamenilor. Astfel, marea majoritate a oamenilor se simt nedumeriți în privința atitudinii indiferente a lui Iov față de pierderea bunurilor sale. Astăzi, vom risipi confuzia simțită de toate aceste persoane, explicând ce se petrecea în inima lui Iov.

Bunul simț dictează că, după ce i-au fost date de Dumnezeu asemenea bunuri din belșug, Iov ar trebui să se simtă rușinat înaintea lui Dumnezeu pentru pierderea lor, căci el nu avusese grijă sau nu se preocupase de ele, nu păstrase bunurile date lui de Dumnezeu. Prin urmare, când a auzit că bunurile sale fuseseră furate, prima sa reacție ar fi trebuit să fie să meargă la fața locului crimei și să facă inventarul a tot ce se pierduse, apoi să Îi mărturisească lui Dumnezeu pentru ca el să primească încă o dată binecuvântările Sale. Iov, totuși, nu a făcut asta – și el, în mod firesc, avea propriile motive pentru a nu o face. În inima sa, Iov credea cu tărie că tot ceea ce avea el îi fusese acordat de Dumnezeu și nu era fructul muncii sale. Prin urmare, el nu privea aceste binecuvântări ca pe ceva de care să profite, ci, în schimb, a ancorat principiile supraviețuirii sale în a se ține din răsputeri de calea pe care ar trebui s-o urmeze. El prețuia binecuvântările lui Dumnezeu și Îi mulțumea pentru ele, dar nu era fermecat de binecuvântări, nici nu urmărea să primească mai multe. Așa era atitudinea sa față de bunuri. El nu făcea nimic nici pentru a câștiga binecuvântări, nici nu se îngrijora sau nu era îndurerat de lipsa sau pierderea binecuvântărilor lui Dumnezeu; el nu a devenit nici fericit în mod dezlănțuit, delirând din cauza binecuvântărilor lui Dumnezeu, nici nu a ignorat calea lui Dumnezeu sau nu a uitat harul lui Dumnezeu din cauza binecuvântărilor de care se bucura deseori. Atitudinea lui Iov față de bunurile lui dezvăluie oamenilor adevărata sa umanitate: în primul rând, Iov nu era un om lacom și nu avea mari pretenții în viața sa materială. În al doilea rând, Iov nu era niciodată îngrijorat și nu se temea că Dumnezeu îi va lua ce avea, ceea ce reprezenta atitudinea de ascultare față de Dumnezeu din inima sa; adică, el nu avea cereri sau plângeri despre momentul în care Dumnezeu va lua de la el sau dacă va lua și nici nu a întrebat motivul, ci doar a căutat să respecte aranjamentele lui Dumnezeu. În al treilea rând, el nu a crezut niciodată că bunurile sale veneau din propriile eforturi, ci că îi erau acordate de Dumnezeu. Aceasta era credința lui Iov și era un indiciu al convingerii sale. Sunt clarificate umanitatea lui Iov și căutarea sa reală zilnică în acest rezumat al lui, în trei puncte? Umanitatea lui Iov și scopul său făceau parte din comportamentul său detașat atunci când s-a confruntat cu pierderea bunurilor sale. Tocmai din cauza căutării sale zilnice a avut Iov statura și convingerea de a spune: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu,” în timpul încercărilor lui Dumnezeu. Aceste cuvinte nu au fost câștigate peste noapte, nici nu apăruseră abia atunci în capul lui Iov. Ele reprezentau ceea ce el văzuse și obținuse în timpul multor ani de trăire a vieții. În comparație cu cei care doar caută binecuvântările lui Dumnezeu și care se tem că Dumnezeu va lua de la ei și urăsc acest lucru și se plâng în privința lui, nu este ascultarea lui Iov foarte reală? În comparație cu toți cei care cred că există un Dumnezeu, dar care nu au crezut niciodată că Dumnezeu domnește asupra tuturor lucrurilor, nu are Iov o mare onestitate și neprihănire?

Raționalitatea lui Iov

Experiențele efective ale lui Iov și umanitatea lui neprihănită și onestă însemnau că el a judecat și a făcut alegerile cele mai raționale când și-a pierdut bunurile și copiii. Asemenea alegeri raționale au fost inseparabile de îndeletnicirile sale zilnice și de faptele lui Dumnezeu pe care el ajunsese să le cunoască în timpul vieții sale de zi cu zi. Onestitatea lui Iov l-a făcut capabil să creadă că mâna lui Iahve domnește asupra tuturor lucrurilor; convingerea sa i-a permis să cunoască faptul că Iahve Dumnezeu are suveranitate asupra tuturor lucrurilor; cunoștințele lui l-au făcut să fie dispus și capabil să asculte de suveranitatea și aranjamentele lui Iahve Dumnezeu; ascultarea sa i-a permis să fie din ce în ce mai sincer în frica sa de Iahve Dumnezeu; aceasta l-a făcut din ce în ce mai hotărât în a se feri de rău; în final, Iov a devenit desăvârșit deoarece se temea de Dumnezeu și se ferea de rău; desăvârșirea sa l-a făcut înțelept și i-a dat raționalitatea supremă.

Cum ar trebui să înțelegem acest cuvânt „rațional”? O interpretare literală este că înseamnă a avea bun simț, a fi logic și practic în gândire, a avea discurs, judecată și acțiuni corecte și a avea standarde morale obișnuite și corecte. Totuși, raționalitatea lui Iov nu este atât de ușor de explicat. Când se spune aici că Iov avea raționalitatea supremă, acest lucru este spus în legătură cu umanitatea și comportamentul său înaintea lui Dumnezeu. Deoarece Iov era onest, el a putut să creadă în suveranitatea lui Dumnezeu și să asculte de ea, ceea ce i-a oferit o cunoaștere la care alte persoane nu au avut acces, iar această cunoaștere l-a făcut mai capabil să discearnă, să judece și să definească precis ceea ce s-a abătut asupra lui, iar aceasta i-a permis să aleagă cu mai multă perspicacitate și acuratețe ce să facă și în ce privință să rămână neclintit. Ceea ce înseamnă că principiile, comportamentul, cuvintele de la baza acțiunilor sale și codul conform căruia acționa erau obișnuite, clare și specifice, și nu erau impulsive, oarbe sau emoționale. El știa cum să trateze orice se abătea asupra sa, știa cum să echilibreze și să gestioneze relațiile dintre evenimentele complexe, știa cum să rămână neclintit în privința căii care trebuie urmată și, în plus, știa cum să trateze datul și luatul lui Iahve Dumnezeu. Aceasta era chiar raționalitatea lui Iov. Tocmai din cauza faptului că Iov era înzestrat cu o asemenea raționalitate a spus el: „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat; binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”, când și-a pierdut bunurile și fiii și fiicele sale.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 51)

Adevărata față a lui Iov: sincer, pur și fără falsitate

Să citim Iov 2:7-8: „Astfel, Satana a plecat din prezența lui Iahve Dumnezeu și l-a lovit pe Iov cu bube din cap până în picioare. Și el a luat un ciob cu care să se scarpine; și a stat în cenușă”. Aceasta este o descriere a comportamentului lui Iov când i-au apărut bube pe corp. În acest moment, Iov stătea în cenușă și îndura durerea. Nimeni nu îl trata și nimeni nu îl ajuta să-și atenueze durerea corpului; în schimb, el folosea un ciob pentru a îndepărta coaja bubelor. În mod superficial, aceasta era doar o etapă a chinului lui Iov și nu are legătură cu umanitatea și frica lui de Dumnezeu, căci Iov nu rostea niciun cuvânt pentru a-și exprima starea de spirit și opiniile din acel moment. Totuși, acțiunile și comportamentul lui Iov tot sunt o exprimare adevărată a umanității sale. În consemnarea capitolului anterior, am citit că Iov era cel mai mare dintre oamenii din Est. Între timp, acest pasaj din cel de-al doilea capitol ne arată că acest om grozav din Est chiar a luat un ciob pentru a se scărpina în timp ce stătea în cenușă. Nu există un contrast evident între aceste două descrieri? Este un contrast care ne arată adevăratul sine al lui Iov: în ciuda statutului și reputației sale prestigioase, el nu iubise niciodată aceste lucruri și nici nu le acordase atenție; lui nu-i păsa de felul în care alte persoane îi considerau reputația, nici nu se preocupa dacă acțiunile sau comportamentul său vor avea un efect negativ asupra ei; el nu se desfăta cu beneficiile statutului, nici nu se bucura de gloria care venea odată cu statutul și reputația. Lui îi păsa doar de valoarea sa și de semnificația vieții lui în ochii lui Iahve Dumnezeu. Adevăratul sine al lui Iov era chiar esența sa: el nu iubea faima și succesul și nu trăia pentru faimă și succes; era sincer, pur și fără falsitate.

Separarea iubirii și urii făcute de Iov

O altă latură a umanității lui Iov este demonstrată în cadrul acestei discuții dintre el și soția sa: „Atunci soția lui i-a zis: «Încă rămâi neclintit în curăția ta? Blestemă-L pe Dumnezeu și mori!» El i-a răspuns: «Vorbești ca o femeie nebună. Ce?! Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?»” (Iov 2:9-10). Văzând chinul pe care îl îndura, soția lui Iov a încercat să îi dea sfaturi, pentru a-l ajuta să scape de chinul său – totuși, „intențiile ei bune” nu au obținut aprobarea lui Iov; în schimb, i-au stârnit mânia, căci ea îi negase credința și ascultarea față de Iahve Dumnezeu și negase, de asemenea, existența Lui. Acesta era un lucru intolerabil pentru Iov, căci el nu își permisese niciodată să facă nimic care I se opunea lui Dumnezeu sau Îl rănea, și cu atât mai puțin le permitea altor oameni. Cum putea el să rămână indiferent, când îi vedea pe alții rostind cuvinte care Îl huleau și Îl insultau pe Dumnezeu? Prin urmare, și-a numit soția o „femeie nesăbuită”. Atitudinea lui Iov față de soția sa era una de mânie și ură, precum și de reproș și dojană. Aceasta era exprimarea naturală a umanității lui Iov, care face diferența dintre iubire și ură, și era o reprezentare reală a umanității sale neprihănite. Iov avea un simț al justiției – unul care îl făcea să urască răutatea și să fie dezgustat, să condamne și să respingă erezia absurdă, argumentele ridicole și afirmațiile nebunești, și care i-a permis să își respecte postura și propriile principii corecte când fusese respins de mase și părăsit de cei care îi erau apropiați.

Bunătatea și sinceritatea lui Iov

Din moment ce, din comportamentul lui Iov, suntem capabili să vedem exprimarea diferitelor aspecte ale umanității sale, ce anume din aceasta vedem când el și-a deschis gura pentru a blestema ziua nașterii lui? Acesta este subiectul despre care vom avea părtășie mai jos.

Mai sus, am vorbit de originile blestemului lui Iov al zilei în care s-a născut. Ce vedeți în aceasta? Dacă Iov era împietrit și fără iubire, dacă era rece, fără emoții și lipsit de umanitate, ar fi putut să-i pese de dorința inimii lui Dumnezeu? Ar fi putut să disprețuiască ziua propriei nașteri pentru că îi păsa de inima lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, dacă Iov era împietrit și lipsit de umanitate, ar fi putut să fie afectat de durerea lui Dumnezeu? Ar fi putut să blesteme ziua nașterii sale din cauză că Îl îndurerase pe Dumnezeu? Răspunsul este: „Absolut nu!” Deoarece era bun, lui Iov îi păsa de inima lui Dumnezeu; deoarece îi păsa de inima lui Dumnezeu, Iov simțea durerea Lui; deoarece era bun, suferea un chin mai mare ca urmare a simțirii durerii lui Dumnezeu; deoarece a simțit durerea lui Dumnezeu, a început să fie dezgustat de ziua nașterii sale și, prin urmare, a blestemat acea zi. Pentru cei din afară, întregul comportament al lui Iov din timpul încercărilor sale este exemplar. Doar blestemul zilei în care s-a născut ridică un semn de întrebare în privința desăvârșirii și neprihănirii sale sau oferă o evaluare diferită. De fapt, aceasta a fost cea mai reală exprimare a esenței umanității lui Iov. Esența umanității sale nu era ascunsă sau împachetată, sau revizuită de altcineva. Când a blestemat ziua în care s-a născut, el a demonstrat bunătatea și sinceritatea din profunzimea inimii sale; el a fost ca un izvor ale cărui ape sunt atât de limpezi și de transparente încât se vede fundul.

După ce au aflat toate acestea despre Iov, majoritatea oamenilor vor avea, fără îndoială, o evaluare destul de obiectivă și precisă a esenței umanității lui Iov. Ei ar trebui să aibă și o înțelegere și o apreciere mai profundă, mai practică și mai avansată în privința desăvârșirii și neprihănirii lui Iov, așa cum este rostită de Dumnezeu. Sper că această înțelegere și apreciere îi vor ajuta pe oameni să pornească pe calea fricii de Dumnezeu și a feririi de răul.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 52)

Relația dintre predarea lui Iov în mâinile Satanei de către Dumnezeu și scopurile lucrării lui Dumnezeu

Deși majoritatea oamenilor recunosc acum că Iov era desăvârșit și neprihănit și că se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, această recunoaștere nu îi ajută să înțeleagă mai bine intenția lui Dumnezeu. În timp ce invidiază umanitatea și căutarea lui Iov, ei Îi pun următoarea întrebare lui Dumnezeu: Iov era atât de desăvârșit și de neprihănit, oamenii îl adorau atât de mult, deci de ce l-a dat Dumnezeu Satanei și de ce l-a supus la atât de multe chinuri? Este normal ca astfel de întrebări să existe în inima multor oameni – sau, mai degrabă, această îndoială este întrebarea din inima multor oameni. Din moment ce a nedumerit atât de mulți oameni, trebuie să adresăm această întrebare și să o explicăm cum se cuvine.

Tot ceea ce face Dumnezeu este necesar și are o semnificație extraordinară, căci tot ceea ce El face pentru om are legătură cu gestionarea Sa și mântuirea omenirii. Desigur, lucrarea pe care Dumnezeu a făcut-o asupra lui Iov nu este diferită, deși Iov era desăvârșit și neprihănit în ochii lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, indiferent ce face Dumnezeu sau de mijloacele prin care face acel lucru, indiferent de cost sau de obiectivul Său, scopul acțiunilor Sale nu se schimbă. Scopul Său este de a prelucra în om cuvintele lui Dumnezeu, precum și cerințele și voia lui Dumnezeu pentru om; cu alte cuvinte, este de a lucra în om tot ceea ce Dumnezeu consideră a fi pozitiv în conformitate cu etapele Sale, permițându-i omului să înțeleagă inima și esența lui Dumnezeu și să se supună suveranității și aranjamentelor Lui, permițându-i astfel omului să obțină frica de Dumnezeu și ferirea de rău – toate acestea fiind un aspect al scopului lui Dumnezeu în tot ceea ce face El. Celălalt aspect este că, deoarece Satana este contrastul și obiectul care face servicii în lucrarea lui Dumnezeu, omul este deseori dat Satanei; acesta este mijlocul pe care Dumnezeu îl folosește pentru a le permite oamenilor să vadă viclenia, urâțenia și caracterul vrednic de dispreț al Satanei din ispitele și atacurile sale, făcându-i astfel pe oameni să-l urască pe Satana și să poată cunoaște și recunoaște ceea ce este negativ. Acest proces le permite să se elibereze treptat de sub controlul, acuzațiile, intervenția și atacurile Satanei – până când, mulțumită cuvintelor lui Dumnezeu, cunoașterii și ascultării lor față de El, a credinței lor în El și a fricii de El, ei triumfă asupra atacurilor și acuzațiilor Satanei; doar atunci vor fi fost ei eliberați pe deplin de sub domeniul Satanei. Eliberarea oamenilor înseamnă că Satana a fost înfrânt, înseamnă că ei nu mai sunt hrana din gura Satanei – în loc să îi înghită, Satana i-a abandonat. Aceasta este deoarece astfel de oameni sunt neprihăniți, deoarece au credință, ascultare și frică față de Dumnezeu și deoarece se despart cu totul de Satana. Ei îl rușinează pe Satana, fac un laș din acesta și îl înving întru totul. Convingerea lor în a-L urma pe Dumnezeu, ascultarea și frica lor de Dumnezeu îl înving pe Satana și îl fac să renunțe pe deplin la ei. Doar astfel de oameni au fost cu adevărat câștigați de Dumnezeu și acesta este obiectivul suprem al lui Dumnezeu în a-l mântui pe om. Dacă doresc să fie mântuiți și doresc să fie câștigați complet de Dumnezeu, atunci toți cei care Îl urmează pe Dumnezeu trebuie să se confrunte cu ispite și atacuri atât mari, cât și mici din partea Satanei. Aceia care ies din aceste ispite și atacuri și sunt capabili să îl învingă pe deplin pe Satana sunt cei care au fost mântuiți de Dumnezeu. Adică, aceia care au fost mântuiți prin Dumnezeu sunt cei care au trecut prin încercările Lui și care au fost ispitiți și atacați de Satana de nenumărate ori. Cei care au fost mântuiți prin Dumnezeu înțeleg voia și cerințele lui Dumnezeu, sunt capabili să respecte suveranitatea și rânduielile Lui și nu abandonează calea de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău în mijlocul ispitirilor Satanei. Cei care sunt mântuiți prin Dumnezeu au onestitate, sunt buni, fac diferența dintre iubire și ură, au simțul dreptății și sunt raționali și capabili de a-L iubi pe Dumnezeu și de a prețui tot ceea ce este al lui Dumnezeu. Astfel de oameni nu sunt legați, spionați, acuzați sau abuzați de Satana; ei sunt complet liberi, au fost eliberați și descătușați pe deplin. Iov a fost tocmai un astfel de om al libertății și aceasta este exact semnificația motivului pentru care Dumnezeu îl predase Satanei.

Iov a fost abuzat de Satana, dar a câștigat și libertatea și eliberarea eternă și dreptul de a nu mai fi supus niciodată corupției, abuzului și acuzațiilor Satanei pentru ca, în schimb, să trăiască în lumina înfățișării lui Dumnezeu liber și fără opreliști, să trăiască în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu pentru el. Nimeni nu putea să ia, să distrugă sau să acapareze acest drept. I-a fost dat lui Iov în schimbul credinței, hotărârii, ascultării și fricii sale de Dumnezeu; Iov a plătit prețul vieții sale pentru a câștiga bucurie și fericire pe pământ și pentru a câștiga dreptul și îndreptățirea, așa cum au fost poruncite de cer și recunoscute de pământ, de a I se închina Creatorului fără intervenție, ca o adevărată făptură a lui Dumnezeu pe pământ. Acesta a fost și cel mai mare rezultat al ispitelor îndurate de Iov.

Când oamenii încă nu sunt mântuiți, Satana intervine în viețile lor sau chiar le controlează. Cu alte cuvinte, oamenii care nu au fost mântuiți sunt prizonieri ai Satanei, nu au libertate, nu au fost abandonați de Satana, nu sunt calificați sau îndreptățiți să I se închine lui Dumnezeu și sunt urmăriți îndeaproape și atacați cu sălbăticie de Satana. Asemenea oameni nu au o fericire demnă de menționat, nu au dreptul la o existență normală și, în plus, nu au nicio demnitate. Doar dacă te ridici și te lupți cu Satana, folosindu-ți credința, ascultarea și frica de Dumnezeu ca arme cu care să porți o luptă pe viață și pe moarte cu Satana, astfel încât să îl învingi pe deplin și să-l faci să fugă și să devină laș când te vede, astfel încât să abandoneze complet atacurile și acuzațiile sale împotriva ta – doar atunci vei fi mântuit și vei deveni liber. Dacă ești hotărât să te desparți complet de Satana, dar nu ești echipat cu armele care te vor ajuta să-l învingi, atunci vei fi încă în pericol. Pe măsură ce trece timpul, când ai fost atât de torturat de Satana încât nu mai ai nici pic de putere rămasă în tine, dar încă nu ai fost în stare să fii mărturie, tot nu te-ai eliberat complet de acuzațiile și atacurile Satanei împotriva ta, atunci vei avea puține șanse de a fi mântuit. În final, când încheierea lucrării lui Dumnezeu este declarată, tu vei fi încă în strânsoarea Satanei, incapabil să te eliberezi și, prin urmare, nu vei avea niciodată o șansă sau o speranță. Atunci, aceasta sugerează că asemenea oameni vor fi complet sub robia Satanei.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 53)

Acceptă testele lui Dumnezeu, învinge ispitele Satanei și permite lui Dumnezeu să îți câștige întreaga ființă

În timpul lucrării lui Dumnezeu de a oferi aprovizionare și sprijin omului, El spune întreaga Sa voie și cerințele Sale pentru om și îi arată omului faptele Sale, firea Lui și ceea ce are El ceea ce este. Obiectivul este de a înzestra omul cu statură și de a-i permite să câștige diverse adevăruri de la Dumnezeu în timp ce Îl urmează – adevăruri care sunt armele date omului de către Dumnezeu, cu care să se lupte cu Satana. Înzestrat astfel, omul trebuie să se confrunte cu testele lui Dumnezeu. Dumnezeu are multe mijloace și metode de a testa omul, dar fiecare dintre acestea necesită „cooperarea” dușmanului lui Dumnezeu: Satana. Adică, după ce i-a dat omului armele cu care să se lupte cu Satana, Dumnezeu îl predă Satanei și îi permite Satanei să „testeze” statura omului. Dacă omul poate să scape din formația de luptă a Satanei, dacă poate să scape de încercuirea Satanei și încă să trăiască, atunci omul va fi trecut testul. Dar dacă omul nu reușește să părăsească formația de luptă a Satanei și se supune lui, atunci el nu va fi trecut testul. Indiferent ce latură a omului cercetează Dumnezeu, criteriile examinării Sale sunt dacă omul rămâne sau nu neclintit în mărturia sa când este atacat de Satana și dacă s-a lepădat sau nu de Dumnezeu și s-a predat și s-a supus Satanei când era în mrejele lui. Se poate spune că dacă un om poate sau nu să fie mântuit depinde de faptul dacă el îl poate înfrânge și birui pe Satana, iar dacă poate câștiga sau nu libertatea depinde de faptul dacă el poate să ridice, pe cont propriu, armele date lui de Dumnezeu pentru a birui legăturile Satanei, făcându-l pe Satana să renunțe complet la speranțe și să-l lase în pace. Dacă Satana renunță la speranțe și abandonează pe cineva, aceasta înseamnă că Satana nu va mai încerca niciodată să ia această persoană de la Dumnezeu, nu o va mai acuza și nu o va mai stânjeni niciodată pe această persoană, nu o va mai tortura sau ataca niciodată; doar o astfel de persoană va fi fost câștigată cu adevărat de Dumnezeu. Acesta este procesul complet prin care Dumnezeu câștigă oamenii.

Avertismentul și luminarea oferită generațiilor ulterioare prin mărturia lui Iov

În același timp cu înțelegerea procesului prin care Dumnezeu câștigă complet o persoană, oamenii vor înțelege, de asemenea, scopurile și semnificația predării lui Iov Satanei de către Dumnezeu. Oamenii nu mai sunt tulburați de chinul lui Iov și au o nouă apreciere privind semnificația acestuia. Ei nu se mai îngrijorează dacă ei înșiși vor fi supuși la aceeași ispită ca Iov și nu se mai opun și nu mai resping venirea încercărilor lui Dumnezeu. Credința, ascultarea și mărturia lui Iov pentru biruirea Satanei au fost o sursă de imens ajutor și încurajare pentru oameni. În Iov, ei văd speranță pentru propria lor mântuire și văd că prin credință, ascultare și frică de Dumnezeu este posibil să-l învingă complet pe Satana, să izbândească asupra sa. Ei văd că, atât timp cât sunt de acord cu aranjamentele și suveranitatea lui Dumnezeu și atât timp cât au hotărâre și credință pentru a nu-L abandona pe Dumnezeu după ce au pierdut totul, atunci ei pot aduce rușine și înfrângere asupra Satanei și văd că au nevoie doar de hotărârea și perseverența de a rămâne neclintiți în mărturia lor – chiar dacă înseamnă să își piardă viața – pentru ca Satana să fie intimidat și să bată rapid în retragere. Mărturia lui Iov este un avertisment pentru generațiile ulterioare și acest avertisment le spune că, dacă nu îl înving pe Satana, atunci ei nu vor putea să se elibereze niciodată de acuzațiile și influența lui perturbatoare, nici nu vor putea să scape de abuzul și atacurile sale. Mărturia lui Iov a luminat generațiile ulterioare. Această luminare îi învață pe oameni că doar dacă sunt desăvârșiți și neprihăniți vor putea să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău; îi învață că doar dacă se tem de El și se feresc de rău pot depune o mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu; doar dacă depun o mărturie puternică și răsunătoare pentru Dumnezeu pot să nu fie niciodată controlați de Satana și să trăiască sub îndrumarea și protecția lui Dumnezeu – doar atunci vor fi fost ei cu adevărat mântuiți. Personalitatea și scopul vieții lui Iov ar trebui imitate de oricine urmărește mântuirea. Ceea ce a trăit el de-a lungul întregii vieți și comportamentul său în timpul încercărilor sunt o comoară prețioasă pentru toți cei care urmăresc calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău.

Mărturia lui Iov Îl consolează pe Dumnezeu

Dacă vă spun acum că Iov este un om încântător e posibil să nu fiți capabili să pătrundeți înțelesul acestor cuvinte și este posibil să nu percepeți sentimentul de la baza motivului pentru care am vorbit despre toate aceste lucruri; dar așteptați până în ziua în care ați experimentat aceleași încercări ca Iov sau unele asemănătoare, când ați trecut prin greutăți, când ați experimentat personal încercările aranjate pentru voi de Dumnezeu, când dați tot ce puteți și îndurați umilință și greutăți pentru a izbândi asupra Satanei și a fi mărturie pentru Dumnezeu în mijlocul ispitelor – atunci veți putea aprecia înțelesul acestor cuvinte pe care le rostesc. În acel moment, vei simți că ești cu mult inferior lui Iov, vei simți cât de minunat e Iov și cât de vrednic este să fie imitat. Când vine acel moment, vei realiza cât de importante sunt acele cuvinte clasice rostite de Iov pentru un om care este corupt și care trăiește în aceste timpuri și vei realiza cât de dificil este pentru oamenii de astăzi să realizeze ce a realizat Iov. Când vei simți că este dificil, vei aprecia cât de neliniștită și îngrijorată este inima lui Dumnezeu, vei aprecia cât de mare este prețul plătit de Dumnezeu pentru câștigarea unor astfel de oameni și cât de prețios este ceea ce Dumnezeu face și sacrifică pentru omenire. Acum că ați auzit aceste cuvinte, îl înțelegeți cu acuratețe și îl apreciați în mod corect pe Iov? În ochii voștri, a fost Iov un om pe deplin desăvârșit și neprihănit, care se temea de Dumnezeu și se ferea de rău? Cred că majoritatea oamenilor vor spune, cu siguranță, da. Căci faptele pe care Iov le-a făcut și dezvăluit nu pot fi negate nici de om, nici de Satana. Ele sunt cea mai puternică dovadă a triumfului lui Iov asupra Satanei. Această dovadă a fost făcută de Iov și a fost prima mărturie primită de Dumnezeu. Prin urmare, când Iov a triumfat în ispitirile Satanei și a fost mărturie pentru Dumnezeu, El a văzut speranță în Iov și inima Sa a fost consolată de Iov. Din vremea creației până în vremurile lui Iov, aceasta a fost prima dată când Dumnezeu a experimentat cu adevărat ce era consolarea și ce însemna să fie consolat de om. Aceasta era prima dată când El văzuse și câștigase o mărturie adevărată, care fusese făcută pentru El.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 54)

Iov aude de Dumnezeu ascultând cu urechea (fragmente selectate)

Iov 9:11 Iată, El trece pe lângă mine și nu-L pot vedea, trece și nu-mi dau seama.

Iov 23:8-9 Dacă mă duc spre răsărit, El nu e acolo, dacă merg spre apus, nu-L găsesc. Când El lucrează la miazănoapte, nu-L zăresc, când Se ascunde la miazăzi, nu-L pot vedea.

Iov 42:2-6 Știu că Tu poți face orice lucru și că nimic nu poate împiedica planurile Tale. Tu ai întrebat: „Cine este cel ce-Mi întunecă sfatul vorbind fără să cunoască?” Într-adevăr am spus lucruri pe care nu le-am înțeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le-am cunoscut. Tu ai zis: „Ascultă și voi vorbi! Te voi întreba și Mă vei învăța”. Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mă disprețuiesc și mă pocăiesc în țărână și cenușă.

Deși Dumnezeu nu i S-a revelat lui Iov, acesta crede în suveranitatea lui Dumnezeu

Care este obiectivul principal al acestor cuvinte? A realizat vreunul dintre voi că există un fapt aici? În primul rând, cum a știu Iov că există un Dumnezeu? Atunci, cum a știut că cerul și pământul și toate lucrurile sunt stăpânite de Dumnezeu? Există un pasaj care răspunde la aceste două întrebări: „Urechea mea a auzit despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut. De aceea mă disprețuiesc și mă pocăiesc în țărână și cenușă.” Din aceste cuvinte aflăm că, mai degrabă decât să-L vadă pe Dumnezeu cu propriii ochi, Iov aflase de Dumnezeu din legende. În aceste împrejurări a început el să meargă pe calea de a-L urma pe Dumnezeu, după care el a confirmat existența lui Dumnezeu în viața sa și în toate lucrurile. Există un fapt incontestabil aici – care este acela? În ciuda faptului că putea să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău, Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu. Prin aceasta, nu este el la fel ca oamenii de astăzi? Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu, ceea ce înseamnă că, deși auzise de Dumnezeu, el nu știa unde era Dumnezeu sau cum era Dumnezeu sau ce făcea Dumnezeu. Toate acestea reprezintă factori subiectivi; vorbind în mod obiectiv, deși el Îl urma pe Dumnezeu, Acesta nu îi apăruse sau nu îi vorbise niciodată. Nu este acesta un adevăr? Deși Dumnezeu nu vorbise cu Iov și nu îi dăduse nicio poruncă, Iov văzuse existența lui Dumnezeu și Îi privise suveranitatea în toate lucrurile și în legendele prin care Iov auzise de Dumnezeu ascultând cu urechea, în urma cărora a început viața de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Astfel erau originile și procesul prin care Iov Îl urma pe Dumnezeu. Dar, indiferent de cât de mult se temea de Dumnezeu și se ferea de rău, indiferent cât de neclintit rămânea în integritatea sa, Dumnezeu tot nu i-a apărut niciodată. Să citim acest pasaj. A spus: „Iată, El trece pe lângă mine și nu-L pot vedea, trece și nu-mi dau seama” (Iov 9:11). Ce spun aceste cuvinte este că Iov poate Îl simțise pe Dumnezeu în jurul său sau poate nu Îl simțise – dar nu putuse niciodată să-L vadă. Existau momente când el își imagina că Dumnezeu trecea prin fața lui sau acționa sau îl călăuzea pe om, dar nu știuse niciodată. Dumnezeu vine asupra omului când el nu se așteaptă; omul nu știe când vine Dumnezeu asupra lui sau unde vine asupra lui, pentru că omul nu Îl poate vedea pe Dumnezeu și, prin urmare, pentru om, Dumnezeu este ascuns de el.

Credința lui Iov în Dumnezeu nu este zdruncinată de faptului că Dumnezeu este ascuns pentru el

În următorul pasaj al scripturii, Iov spune apoi: „Dacă mă duc spre răsărit, El nu e acolo, dacă merg spre apus, nu-L găsesc. Când El lucrează la miazănoapte, nu-L zăresc, când Se ascunde la miazăzi, nu-L pot vedea” (Iov 23:8-9). Din această relatare aflăm că, pe tot parcursul experiențelor lui Iov, Dumnezeu fusese ascuns față de el; nu i Se înfățișase în mod deschis, nici nu rostise niciun cuvânt față de el în mod deschis, totuși, în inima sa, Iov avea încredere în existența lui Dumnezeu. El crezuse întotdeauna că era posibil ca Dumnezeu să fi pășit înaintea lui sau să fi acționat alături de el și că, deși nu Îl putea vedea, Dumnezeu era alături de el, conducând totul în legătură cu el. Iov nu Îl văzuse niciodată, dar a putut să rămână fidel credinței sale, ceea ce nicio altă persoană nu a putut face. De ce nu au putut să facă alți oameni acel lucru? Deoarece Dumnezeu nu a vorbit cu Iov și nici nu i S-a înfățișat și, dacă el nu ar fi crezut cu adevărat, el nu ar fi putut să continue, nici nu ar fi putut să rămână neclintit pe calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Nu este adevărat? Cum te simți când citești despre Iov care spune aceste cuvinte? Simți că desăvârșirea și neprihănirea lui Iov și dreptatea sa înaintea lui Dumnezeu sunt reale și nu reprezintă o exagerare din partea lui Dumnezeu? Deși Dumnezeu l-a tratat pe Iov la fel ca pe alți oameni și nu i S-a înfățișat și nici nu a vorbit cu el, Iov tot și-a păstrat ferm integritatea, tot a crezut în suveranitatea lui Dumnezeu și, mai mult, el a oferit frecvent arderi-de-tot și s-a rugat înaintea lui Dumnezeu ca rezultat al fricii sale de a nu-L ofensa pe Dumnezeu. În abilitatea lui Iov de a se teme de Dumnezeu fără a-L fi văzut pe Dumnezeu, vedem cât de mult iubea lucrurile pozitive și cât de statornică și reală era credința sa. El nu a negat existența lui Dumnezeu deoarece Dumnezeu era ascuns pentru el, și nici nu și-a pierdut credința sau nu s-a lepădat de Dumnezeu deoarece nu Îl văzuse niciodată. În schimb, în mijlocul lucrării ascunse a lui Dumnezeu de conducere a tuturor lucrurilor, el realizase existența lui Dumnezeu și simțise suveranitatea și puterea lui Dumnezeu. El nu a renunțat la a fi neprihănit deoarece Dumnezeu era ascuns, nici nu a abandonat calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău deoarece Dumnezeu nu i Se înfățișase niciodată. Iov nu ceruse niciodată ca Dumnezeu să-i apară în mod deschis pentru a-I dovedi existența, căci el văzuse deja suveranitatea lui Dumnezeu în toate lucrurile și credea că el câștigase binecuvântările și harurile pe care alții nu le câștigaseră. Deși Dumnezeu a rămas ascuns față de el, credința lui Iov în Dumnezeu nu a fost niciodată zdruncinată. Prin urmare, el a cules ceea ce nimeni altcineva nu culesese: aprobarea și binecuvântarea lui Dumnezeu.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 55)

Iov binecuvântează numele lui Dumnezeu și nu se gândește la binecuvântări sau dezastre

Există un fapt la care nu se face niciodată referire în poveștile lui Iov din Scripturi și acest fapt va fi lucrul asupra căruia ne vom concentra astăzi. Deși Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu sau nu auzise cuvintele Lui cu propriile urechi, Dumnezeu avea un loc în inima lui. Care era atitudinea lui Iov față de Dumnezeu? Era, așa cum am menționat anterior: „Binecuvântat fie numele lui Iahve Dumnezeu”. Binecuvântarea numelui lui Dumnezeu de către el a fost necondiționată, nu a ținut cont de context și nu a avut niciun motiv. Vedem că Iov își dăruise inima lui Dumnezeu, permițând ca ea să fie controlată de Dumnezeu; tot ceea ce a gândit, a decis și a plănuit în inima sa I-a fost expus lui Dumnezeu și nu ascuns față de El. Inima sa nu era în opoziție față de Dumnezeu și nu Îi ceruse niciodată lui Dumnezeu să-i dea ceva sau să facă ceva pentru el, și nu nutrea dorințe extravagante cum că ar primi ceva din închinarea la Dumnezeu. Iov nu s-a târguit cu Dumnezeu și nu a avut cereri sau pretenții de la El. Lăudarea numelui lui Dumnezeu s-a datorat marii puteri și autorități ale lui Dumnezeu în conducerea tuturor lucrurilor și nu a depins de faptul dacă primea binecuvântări sau era lovit de nenorociri. El credea că, indiferent dacă Dumnezeu îi binecuvântează pe oameni sau aduce nenorociri asupra lor, puterea și autoritatea lui Dumnezeu nu se vor schimba și, prin urmare, indiferent de împrejurările unei persoane, numele lui Dumnezeu ar trebui lăudat. Faptul că omul este binecuvântat de Dumnezeu se întâmplă datorită suveranității lui Dumnezeu și când nenorocirea se abate asupra omului este tot datorită suveranității lui Dumnezeu. Puterea și autoritatea lui Dumnezeu conduc și rânduiesc tot ce are legătură cu omul; capriciile sorții omului reprezintă manifestarea puterii și autorității lui Dumnezeu; și, indiferent de punctul de vedere al unei persoane, numele lui Dumnezeu ar trebui lăudat. Aceasta este ceea ce Iov a experimentat și a ajuns să cunoască în timpul anilor vieții sale. Toate gândurile și acțiunile lui Iov au ajuns la urechile lui Dumnezeu, au ajuns înaintea lui Dumnezeu și au fost considerate importante de către Dumnezeu. Dumnezeu a prețuit această cunoaștere a lui Iov și l-a prețuit pe Iov pentru că avea o asemenea inimă. Această inimă aștepta întotdeauna porunca lui Dumnezeu și în toate locurile și indiferent de timp sau loc, primea tot ceea ce se abătea asupra ei. Iov nu a avut cerințe pentru Dumnezeu. Ceea ce a cerut de la sine însuși a fost să aștepte, să accepte, să confrunte și să respecte toate aranjamentele care veneau de la Dumnezeu; Iov credea că aceasta este datoria lui și era exact ceea ce dorea Dumnezeu. Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu, nici nu Îl auzise rostind vreun cuvânt, dând porunci, oferind învățături sau instruindu-l în privința a ceva. În cuvintele de astăzi, faptul că el avea o asemenea cunoaștere și atitudine față de Dumnezeu când Dumnezeu nu îi oferise nicio luminare, îndrumare sau pregătire în privința adevărului – era un lucru prețios și faptul că el a demonstrat astfel de lucruri a fost suficient pentru Dumnezeu, iar mărturia lui a fost lăudată și apreciată de Dumnezeu. Iov nu Îl văzuse niciodată pe Dumnezeu, nici nu Îl auzise rostind învățături pentru el, dar, pentru Dumnezeu, inima sa și el însuși erau mult mai de valoare decât acei oameni care, înaintea lui Dumnezeu, puteau vorbi doar prin prisma teoriei profunde, care puteau doar să se laude și să vorbească despre oferirea de sacrificii, dar care nu avuseseră niciodată o cunoaștere reală a lui Dumnezeu și care nu se temuseră niciodată cu adevărat de Dumnezeu. Căci inima lui Iov era pură și nu era ascunsă de Dumnezeu și umanitatea lui era onestă și bună și el iubea dreptatea și ceea ce era pozitiv. Doar un astfel de om, care avea o asemenea inimă și umanitate, putea să urmeze calea lui Dumnezeu și era capabil de a se teme de Dumnezeu și a respinge răul. Un astfel de om putea să vadă suveranitatea lui Dumnezeu, putea să vadă autoritatea și puterea Lui și putea să atingă supunerea față de aranjamentele și suveranitatea Lui. Doar un astfel de om putea să laude cu adevărat numele lui Dumnezeu. Aceea este deoarece el nu se gândea dacă Dumnezeu îl va binecuvânta sau va aduce dezastrul asupra lui, căci știa că totul este controlat de mâna lui Dumnezeu și că îngrijorarea unui om este semnul nesăbuinței, ignoranței și iraționalității, îndoielii față de adevărul suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor și un semn că nu se teme de Dumnezeu. Cunoașterea lui Iov era exact ceea ce voia Dumnezeu. Deci, a avut Iov mai multe cunoștințe teoretice despre Dumnezeu decât voi? Deoarece lucrarea și cuvântările lui Dumnezeu de la acea vreme erau puține, nu era ușor să dobândești cunoștințe despre Dumnezeu. O asemenea realizare din partea lui Iov era o mare realizare. El nu experimentase lucrarea lui Dumnezeu, nici nu Îl auzise vreodată vorbind, nici nu Îi văzuse chipul. Faptul că putea avea o asemenea atitudine față de Dumnezeu era în întregime rezultatul umanității și căutării sale personale, pe care oamenii de astăzi nu le au. Prin urmare, în acea epocă, Dumnezeu a spus: „Nu există nimeni altcineva ca el pe pământ, un om desăvârșit și neprihănit”. În acea epocă, Dumnezeu făcuse deja o asemenea evaluare a lui și ajunsese la o asemenea concluzie. Cu cât ar fi mai adevărată astăzi?

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 56)

Deși Dumnezeu este ascuns față de om, faptele Sale în toate lucrurile sunt suficiente pentru ca omul să-L cunoască

Iov nu văzuse chipul lui Dumnezeu, nici nu auzise cuvintele rostite de Dumnezeu și cu atât mai puțin experimentase personal lucrarea lui Dumnezeu, totuși frica sa de El și mărturia din timpul încercărilor sale sunt văzute de toți și sunt apreciate, plăcute și lăudate de Dumnezeu, iar oamenii le invidiază și admiră și, chiar mai mult decât atât, le ridică în slăvi. Nu era nimic grozav sau extraordinar în privința vieții lui: exact ca orice persoană obișnuită, el a trăit o viață cu nimic ieșită din comun, mergând la lucru la răsărit și întorcându-se acasă pentru a se odihni la apus. Diferența este că, în timpul câtorva decenii întru nimic remarcabile din viața lui, el a dobândit o perspectivă asupra căii lui Dumnezeu și a înțeles și și-a dat seama de marea putere și suveranitate a lui Dumnezeu, așa cum nicio altă persoană nu o făcuse vreodată. El nu era mai inteligent decât o persoană obișnuită, viața sa nu a fost în mod special tenace și, în plus, nici nu avea abilități invizibile speciale. Ceea ce avea el, însă, era o personalitate onestă, bună și neprihănită, o personalitate care iubea corectitudinea, dreptatea și lucrurile pozitive – niciunul dintre aceste lucruri nu este deținut de majoritatea oamenilor obișnuiți. El făcea diferența între iubire și ură, avea simțul dreptății, era ferm și perseverent și acorda o minuțioasă atenție detaliilor în gândirea sa. Prin urmare, în timpul perioadei sale neremarcabile pe pământ, a văzut toate lucrurile extraordinare pe care le făcuse Dumnezeu și a văzut măreția, sfințenia și dreptatea lui Dumnezeu, a văzut grija, bunăvoința și protecția lui Dumnezeu pentru om și a văzut cinstea și autoritatea Dumnezeului suprem. Primul motiv pentru care Iov a putut să dobândească aceste lucruri, care erau mai presus de orice persoană normală, era faptul că el avea o inimă pură, iar inima lui aparținea lui Dumnezeu și era călăuzită de Creator. Al doilea motiv era preocuparea sa: el urmărea să fie impecabil și desăvârșit și să fie cineva care respecta voia cerului, care era iubit de Dumnezeu și care respingea răul. Iov avea și urmărea aceste lucruri în timp ce nu putea să-L vadă pe Dumnezeu sau să-I audă cuvintele; deși el nu Îl văzuse niciodată, ajunsese să cunoască mijloacele prin care Dumnezeu stăpânește asupra tuturor lucrurilor și a înțeles înțelepciunea cu care face Dumnezeu asta. Deși el nu auzise niciodată cuvintele rostite de Dumnezeu, Iov știa că toate faptele de recompensare a omului și luare de la om vin de la Dumnezeu. Deși anii vieții sale nu erau diferiți de cei ai unei persoane obișnuite, el nu a permis ca lipsa de însemnătate a vieții sale să-i afecteze cunoașterea suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor sau să-i afecteze urmarea căii de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. În ochii săi, legile tuturor lucrurilor erau pline de faptele lui Dumnezeu, iar suveranitatea lui Dumnezeu putea fi văzută în orice parte a vieții unei persoane. El nu Îl văzuse pe Dumnezeu, dar era capabil să realizeze că faptele lui Dumnezeu sunt peste tot și, în timpul perioadei sale lipsite de însemnătate pe pământ, în fiecare moment al vieții sale, putea să vadă și să-și dea seama de faptele extraordinare și minunate ale lui Dumnezeu și a putut să vadă aranjamentele Lui minunate. Faptul că Dumnezeu se ascunde și tăcerea Sa nu l-au împiedicat pe Iov să își dea seama de faptele lui Dumnezeu, nici nu i-au afectat cunoștințele despre suveranitatea lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor. Viața sa reprezenta realizarea sa, în timpul vieții de cu zi, a înțelegerii suveranității și a aranjamentelor lui Dumnezeu, care este ascuns în toate lucrurile. În viața sa de zi cu zi, el a auzit și a înțeles, de asemenea, vocea inimii lui Dumnezeu și cuvintele Lui, care este tăcut în toate lucrurile, dar care Își exprimă vocea inimii și cuvintele, guvernând legile tuturor lucrurilor. Vezi, atunci, că dacă oamenii au aceeași umanitate și căutare ca Iov, atunci pot dobândi aceeași înțelegere și cunoaștere ca Iov și pot obține aceeași înțelegere și cunoaștere a suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor ca Iov. Dumnezeu nu i Se înfățișase lui Iov și nici nu vorbise cu el, dar Iov a putut să fie desăvârșit și neprihănitși să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Cu alte cuvinte, fără ca Dumnezeu să i Se fi înfățișat omului sau să-i fi vorbit, faptele lui Dumnezeu în toate lucrurile și suveranitatea Sa asupra tuturor lucrurilor sunt suficiente pentru ca omul să devină conștient de existența, puterea și autoritatea lui Dumnezeu, iar puterea și autoritatea Sa sunt suficiente pentru a-l face pe om să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău. Din moment ce un om obișnuit precum Iov a putut să dobândească frică de Dumnezeu și ferirea de rău, atunci fiecare persoană obișnuită care Îl urmează pe Dumnezeu ar trebui să poată, de asemenea. Deși aceste cuvinte pot suna ca o concluzie logică, aceasta nu contravine legii lucrurilor. Cu toate acestea, faptele nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor: frica de Dumnezeu și ferirea de rău ar părea că sunt numai apanajul lui Iov. Când se menționează „a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău”, oamenii cred că acestea ar trebui făcute doar de Iov, ca și cum calea de a se teme de Dumnezeu și de a se feri de rău ar fi fost etichetată cu numele lui Iov și nu ar avea legătură cu alți oameni. Motivul este clar: deoarece numai Iov avea o personalitate care era cinstită, bună și neprihănită și care iubea corectitudinea și dreptatea și lucrurile care erau pozitive, prin urmare, doar Iov putea să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău. Trebuie să fi înțeles cu toții implicația de aici – deoarece nimeni nu are o umanitate care este cinstită, bună și neprihănită și care iubește corectitudinea și dreptatea și ceea ce este pozitiv, nimeni nu se poate teme de Dumnezeu și nu se poate feri de rău și, astfel, oamenii nu pot niciodată să dobândească bucuria lui Dumnezeu sau să rămână neclintiți în mijlocul încercărilor. Ceea ce înseamnă, de asemenea, că exceptându-l pe Iov, toți oamenii sunt încă înrobiți și ademeniți de Satana; cu toții sunt acuzați, atacați și abuzați de el. Ei sunt cei pe care Satana încearcă să-i înghită și sunt cu toții lipsiți de libertate, prizonieri care au fost capturați de Satana.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 57)

Dacă inima omului Îl dușmănește pe Dumnezeu, cum poate omul să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău?

Din moment ce oamenii de astăzi nu au aceeași umanitate ca Iov, ce se poate spune despre natura, esența și atitudinea lor față de Dumnezeu? Se tem ei de Dumnezeu? Se feresc ei de rău? Aceia care nu se tem de Dumnezeu sau nu se feresc de rău pot fi descriși, pe scurt, în trei cuvinte: „dușmanii lui Dumnezeu”. Voi spuneți deseori aceste trei cuvinte, dar nu ați cunoscut niciodată adevăratul lor înțeles. Cuvintele „dușmanii lui Dumnezeu” au o anumită esență: acestea nu înseamnă că Dumnezeu îl vede pe om ca pe un dușman, ci că omul Îl vede pe Dumnezeu ca dușman. Mai întâi, când oamenii încep să creadă în Dumnezeu, care dintre ei nu are propriile scopuri, motivații și ambiții? Deși o parte dintre ei cred în existența lui Dumnezeu și au văzut-o, credința lor în Dumnezeu tot conține acele motivații, iar scopul lor final în a crede în Dumnezeu este de a primi binecuvântările Sale și lucrurile pe care și le doresc. În experiențele de viață ale oamenilor, ei își spun deseori: „Am renunțat la familie și carieră pentru Dumnezeu și El ce mi-a dat? Trebuie să calculez și să confirm – am primit recent vreo binecuvântare? Am dat foarte mult în acest timp, am tot alergat și am suferit mult – mi-a dat Dumnezeu vreo promisiune, în schimb? Și-a adus aminte de faptele mele bune? Care va fi finalitatea mea? Pot primi binecuvântările lui Dumnezeu?…” Fiecare persoană face constant astfel de calcule în inima sa și Îi cere lui Dumnezeu lucruri care conțin motivațiile, ambițiile și mentalitatea sa de târguială. Adică, în inima sa, omul Îl testează în mod constant pe Dumnezeu, face constant planuri despre Dumnezeu și își susține argumentele pentru propria finalitate cu Dumnezeu și încearcă să obțină o declarație de la Dumnezeu, să vadă dacă Dumnezeu îi poate da ceea ce își dorește. În timp ce Îl caută pe Dumnezeu, omul nu Îl tratează ca pe Dumnezeu. Omul a încercat întotdeauna să facă târguri cu Dumnezeu, cerându-I lucruri neîncetat și chiar presându-L la fiecare pas, încercând să Îi ia toată mâna, după ce i s-a dat un deget. În același timp în care încearcă să se târguiască cu Dumnezeu, omul se și ceartă cu El, și există chiar unii oameni care, când se abat încercări asupra lor sau când se află în anumite situații, deseori devin slabi, pasivi și neglijenți în lucrarea lor și plini de plângeri în privința lui Dumnezeu. Din momentul în care omul a început prima oară să creadă în Dumnezeu, el L-a considerat un corn al abundenței, un instrument bun la toate, și s-a considerat a fi cel mai mare creditor al lui Dumnezeu, ca și cum obligația și dreptul lui inerent erau să încerce să obțină binecuvântări și promisiuni de la Dumnezeu, în timp ce responsabilitatea lui Dumnezeu era de a proteja și a avea grijă de om și de a-l aproviziona. Așa este înțelegerea de bază a „credinței în Dumnezeu” a tuturor celor care cred în El și astfel e înțelegerea cea mai profundă a conceptului de credință în Dumnezeu. De la natura și esența omului și până la urmărirea sa subiectivă, nu există nimic care să aibă legătură cu frica de Dumnezeu. Scopul omului în a crede în Dumnezeu nu ar putea avea nimic de a face cu a-L venera pe Dumnezeu. Adică, omul nu a luat în considerare și nu a înțeles niciodată că a crede în Dumnezeu necesită frica față de El și venerarea Lui. În lumina acestor condiții, esența omului este evidentă. Care este această esență? Este faptul că inima omului este malițioasă, nutrește trădare și înșelăciune, nu iubește dreptatea și cinstea și ceea ce este pozitiv și este demnă de dispreț și lacomă. Inima omului nu ar putea fi mai închisă pentru Dumnezeu; el nu I-a dat-o deloc. Dumnezeu nu a văzut niciodată adevărata inimă a omului, nici nu a fost venerat de om. Indiferent cât de mare este prețul pe care îl plătește Dumnezeu, sau de cât de multe lucrări face, sau de cât de multe îi oferă omului, omul rămâne orb și extrem de indiferent față de tot. Omul nu I-a dat inima lui Dumnezeu niciodată, doar vrea să aibă el însuși grijă de inima lui, să ia propriile decizii – înțelesul ascuns fiind că omul nu vrea să urmeze calea de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău sau să se supună suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu, nici nu vrea să-L venereze pe Dumnezeu drept Dumnezeu. Astfel este starea omului astăzi. Acum, să ne uităm din nou la Iov. În primul rând, a făcut el vreun târg cu Dumnezeu? A avut motive ascunse pentru care a rămas neclintit pe calea temerii de Dumnezeu și feririi de rău? În acel moment, vorbise Dumnezeu cuiva despre finalitatea ce va urma? În acel moment, Dumnezeu nu făcuse promisiuni nimănui despre finalitate și, în acest context, Iov a putut să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău. Oamenii de astăzi pot fi comparați cu Iov? Există o prea mare diferență, sunt cu totul în alte sfere. Deși Iov nu știa prea multe despre Dumnezeu, el Îi dăduse inima sa lui Dumnezeu și Îi aparținea. El nu a făcut niciodată un târg cu Dumnezeu și nu a avut dorințe extravagante sau cereri pentru El; în schimb, a crezut că „Iahve Dumnezeu a dat și Iahve Dumnezeu a luat”. Aceasta era ceea ce el văzuse și obținuse din urmarea cu sinceritate a căii de a se teme de Dumnezeu și a se feri de rău de-a lungul multor ani de viață. De asemenea, el dobândise și finalul reprezentat în cuvintele: „Să primim de la Dumnezeu doar binele și să nu primim și răul?” Aceste două propoziții reprezentau ceea ce el văzuse și ajunsese să cunoască drept urmare a atitudinii sale de ascultare față de Dumnezeu în timpul experiențelor sale de viață și acestea erau, de asemenea, cele mai puternice arme ale sale cu care el a triumfat pe parcursul ispitelor Satanei și erau baza neclintirii sale în mărturia pentru Dumnezeu. În acest stadiu, vi-l imaginați pe Iov ca fiind o persoană minunată? Sperați să fiți o astfel de persoană? Vă este frică să trebuiască să suportați ispitele Satanei? Sunteți hotărâți să vă rugați lui Dumnezeu să vă supună acelorași încercări ca ale lui Iov? Fără îndoială, majoritatea oamenilor nu ar îndrăzni să se roage pentru asemenea lucruri. Este evident, atunci, că aveți o credință jalnic de mică; în comparație cu Iov, credința voastră este pur și simplu nevrednică de a fi menționată. Sunteți dușmanii lui Dumnezeu, nu vă temeți de Dumnezeu, sunteți incapabili de a rămâne fermi în mărturia voastră pentru Dumnezeu și nu puteți triumfa asupra atacurilor, acuzațiilor și ispitelor Satanei. Ce vă califică pentru a primi promisiunile lui Dumnezeu? După ce ați auzit povestea lui Iov și ați înțeles intenția lui Dumnezeu de a mântui omul și semnificația mântuirii omului, aveți acum credința de a accepta aceleași încercări ca Iov? Nu ar trebui să aveți un pic de voință pentru a vă permite să urmați calea de a vă teme de Dumnezeu și a vă feri de rău?

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 58)

Să nu aveți îndoieli în privința încercărilor lui Dumnezeu

După ce a primit mărturia lui Iov la finalul încercărilor sale, Dumnezeu a hotărât că va câștiga un grup – sau mai mult de un grup – de oameni precum Iov și, totuși, El a decis să nu îi mai permită niciodată Satanei să atace sau să abuzeze de vreo altă persoană, folosind mijloacele prin care îl ispitise, atacase și abuzase pe Iov, punând pariu cu Dumnezeu; El nu i-a mai permis niciodată Satanei să îi facă astfel de lucruri omului, care este slab, nesăbuit și ignorant – a fost suficient că Satana îl ispitise pe Iov! Faptul că nu i-a permis Satanei să abuzeze de oameni în orice fel dorește reprezintă mila lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu, a fost suficient că Iov suferise ispita și abuzul Satanei. Dumnezeu nu i-a permis Satanei să mai facă vreodată asemenea lucruri, căci viețile și toate lucrurile oamenilor care Îl urmează pe Dumnezeu sunt conduse și orchestrate de El, iar Satana nu are dreptul de a-i manipula pe aleșii lui Dumnezeu după bunul plac – ar trebui să vă fie clar acest lucru! Lui Dumnezeu îi pasă de slăbiciunea omului și înțelege nesăbuința și ignoranța sa. Deși, pentru ca omul să fie complet mântuit, Dumnezeu trebuie să îl predea Satanei, Dumnezeu nu este dispus să îl vadă pe om vreodată păcălit și abuzat de Satana și nu vrea să-l vadă pe om suferind întotdeauna. Omul a fost creat de Dumnezeu și faptul că Dumnezeu stăpânește și aranjează tot ce are legătură cu omul este rânduit de Cer și recunoscut de pământ; aceasta este responsabilitatea lui Dumnezeu și autoritatea prin care Dumnezeu stăpânește toate lucrurile! Dumnezeu nu îi permite Satanei să abuzeze de om și să-l trateze rău după bunul plac, nu îi permite să folosească diverse mijloace pentru a-l duce pe om pe căi greșite, ba mai mult, nu îi permite să intervină în suveranitatea lui Dumnezeu asupra omului, nici nu îi permite să încerce să calce în picioare și să distrugă legile prin care Dumnezeu conduce toate lucrurile, fără a mai vorbi despre marea lucrare a lui Dumnezeu de gestionare și mântuire a omenirii! Cei pe care Dumnezeu dorește să-i mântuiască și cei care pot să fie mărturie pentru Dumnezeu sunt esența și cristalizarea lucrării planului de gestionare de șase mii de ani al lui Dumnezeu, precum și prețul pentru eforturile Sale din cei șase mii de ani de lucru. Cum ar putea Dumnezeu să-i dea cu ușurință Satanei pe acești oameni?

Oamenii își fac griji deseori și se tem de încercările lui Dumnezeu, totuși, ei trăiesc tot timpul în capcana Satanei și într-un teritoriu periculos în care sunt atacați și abuzați de Satana – și, cu toate acestea, ei nu cunosc teama și sunt netulburați. Ce se întâmplă? Credința omului în Dumnezeu se limitează doar la lucrurile pe care le poate vedea. El nu apreciază deloc iubirea și grija lui Dumnezeu pentru om sau blândețea și respectul Său față de om. Dar, cu excepția a puțină neliniște și frică în privința încercărilor lui Dumnezeu, a judecății și mustrării și a măreției și mâniei, omul nu înțelege deloc bunele intenții ale lui Dumnezeu. La auzul menționării încercărilor, oamenii simt că Dumnezeu are motive ascunse și unii chiar cred că Dumnezeu nutrește planuri malefice, fără a ști ceea ce le va face, de fapt; prin urmare, în același timp în care strigă că se supun suveranității și aranjamentelor lui Dumnezeu, ei fac tot ce pot pentru a rezista și a se opune suveranității lui Dumnezeu asupra omului și aranjamentelor pentru om, căci ei cred că, dacă nu au grijă, vor fi înșelați de Dumnezeu, că dacă nu păstrează controlul asupra propriei sorți, atunci tot ceea ce au ar putea fi luat de El și viața lor ar putea chiar să fie încheiată. Omul este în tabăra Satanei, dar nu se îngrijorează niciodată că ar putea fi abuzat de Satana și el este abuzat de acesta, dar nu se teme niciodată de a fi luat prizonier de Satana. El tot spune că acceptă mântuirea lui Dumnezeu, dar, totuși, nu a avut niciodată încredere în Dumnezeu și nici nu a crezut că Dumnezeu îl va salva cu adevărat pe om din ghearele Satanei. Dacă, precum Iov, omul poate să se supună orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu și își poate preda întreaga ființă în mâinile lui Dumnezeu, atunci sfârșitul omului nu va fi același ca al lui Iov – primirea binecuvântărilor lui Dumnezeu? Dacă omul poate să accepte și să se supună stăpânirii lui Dumnezeu, ce este de pierdut? Prin urmare, vă sugerez să aveți grijă în acțiunile voastre și să fiți prudenți față de tot ceea ce urmează să vină asupra voastră. Nu fiți imprudenți sau impulsivi și nu Îl tratați pe Dumnezeu și oamenii, chestiunile și obiectele pe care El le-a aranjat pentru voi în funcție de sângele înfierbântat sau felul vostru de a fi sau conform închipuirilor și noțiunilor voastre; trebuie să fiți prudenți în acțiunile voastre și trebuie să vă rugați și să căutați mai mult, pentru a evita stârnirea mâniei lui Dumnezeu. Țineți minte asta!

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 59)

Iov după încercările sale (fragmente selectate)

Iov 42:7-9 Și astfel că, după ce Iahve Dumnezeu rostise aceste cuvinte către Iov, Iahve Dumnezeu i-a spus lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta și a celor doi prieteni ai tăi: căci nu ați vorbit despre Mine drept, așa cum a făcut-o slujitorul Meu Iov. De aceea, luați acum șapte viței și șapte berbeci și mergeți la slujitorul Meu Iov și oferiți pentru voi o ardere-de-tot; iar slujitorul Meu, Iov, se va ruga pentru voi: de dragul lui, Eu voi accepta: să nu vă tratez după nebunia voastră, căci nu ați vorbit drept despre Mine, precum slujitorul meu Iov”. Deci, Elifaz din Teman și Bildad din Șuah și Țofar din Nassma au mers și au făcut cum le-a poruncit Iahve Dumnezeu: Iahve Dumnezeu, de asemenea, l-a auzit pe Iov.

Iov 42:10 Iar Iahve Dumnezeu a transformat starea lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii lui: de asemenea, Iahve Dumnezeu i-a dat lui Iov de două ori mai mult decât avea înainte.

Iov 42:12 Așadar, Iahve Dumnezeu a binecuvântat a doua jumătate a vieții lui Iov mai mult decât la început: căci el avea paisprezece mii de oi și șase mii de cămile și o mie de perechi de boi și o mie de măgărițe.

Iov 42:17 Iov a murit înaintat în vârstă și sătul de zile.

Cei care se tem de Dumnezeu și se feresc de rău sunt priviți cu prețuire de Dumnezeu, în timp ce aceia care sunt nesăbuiți sunt văzuți ca josnici de Dumnezeu

În Iov 42:7-9, Dumnezeu spune că Iov este slujitorul Lui. Faptul că El utilizează termenul „slujitor” pentru a Se referi la Iov demonstrează importanța acestuia în inima Lui; deși Dumnezeu nu l-a numit pe Iov într-un mod mai respectabil, această denumire nu afecta importanța lui Iov în inima Lui. Aici, „slujitor” este porecla lui Dumnezeu pentru Iov. Referirile Lui multiple la „slujitorul Meu Iov” arată cât de mulțumit era de acesta. Deși Dumnezeu nu a vorbit despre înțelesul din spatele cuvântului „slujitor,” definiția Lui pentru cuvântul „slujitor” poate fi văzută în cuvintele Sale din acest pasaj al Scripturii. Dumnezeu i-a spus mai întâi lui Elifaz din Teman: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta și a celor doi prieteni ai tăi: căci nu ați vorbit despre Mine drept, așa cum a făcut-o slujitorul Meu Iov”. Aceste cuvinte reprezintă prima dată când Dumnezeu le-a spus în mod deschis oamenilor că accepta tot ceea ce fusese spus și făcut de Iov după încercările lui Dumnezeu pentru el și reprezintă prima dată când El a confirmat în mod deschis acuratețea și corectitudinea a tot ceea ce Iov făcuse și zisese. Dumnezeu era supărat pe Elifaz și pe ceilalți din cauza discursului lor incorect, absurd, deoarece, precum Iov, ei nu puteau vedea înfățișarea lui Dumnezeu și nu puteau auzi cuvintele pe care El le rostea în viețile lor și, totuși, Iov avea cunoștințe atât de exacte despre Dumnezeu, în timp ce ei puteau doar să facă presupuneri despre Dumnezeu, încălcându-I voia și punându-I la încercare răbdarea în tot ceea ce făceau. În consecință, în același timp în care accepta tot ceea ce spunea și făcea Iov, Dumnezeu a devenit mânios față de ceilalți, căci în ei, El nu numai că nu putea vedea realitatea fricii de Dumnezeu, dar nici nu auzea nimic despre frica de Dumnezeu în ceea ce spuneau. Și astfel, Dumnezeu le-a adresat următoarele cereri: „De aceea, luați acum șapte viței și șapte berbeci și mergeți la slujitorul Meu Iov și oferiți pentru voi o ardere-de-tot; iar slujitorul Meu, Iov, se va ruga pentru voi: de dragul lui, Eu voi accepta: să nu vă tratez după nebunia voastră”. În acest pasaj, Dumnezeu le spune lui Elifaz și celorlalți să facă ceva care le va răscumpăra păcatele, căci nebunia lor a fost un păcat împotriva lui Iahve Dumnezeu și, prin urmare, ei trebuiau să aducă arderi-de-tot pentru a-și îndrepta greșelile. Arderile-de-tot sunt deseori oferite lui Dumnezeu, dar ceea ce este neobișnuit la aceste arderi-de-tot este că ele au fost oferite lui Iov. Iov a fost acceptat de Dumnezeu pentru că el a fost martor pentru Dumnezeu în timpul încercărilor sale. Acești prieteni ai lui Iov, însă, au fost expuși în timpul încercărilor lui; din cauza nebuniei lor, au fost condamnați de Dumnezeu și au stârnit mânia Lui și ar trebui pedepsiți de El – pedepsiți prin înfăptuirea de arderi-de-tot înaintea lui Iov – după care Iov s-a rugat pentru ei pentru a înlătura pedeapsa și mânia lui Dumnezeu față de ei. Intenția lui Dumnezeu a fost de a-i rușina, căci nu erau oameni care se temeau de Dumnezeu și se fereau de rău și condamnaseră integritatea lui Iov. Într-o privință, Dumnezeu le spunea că El nu le accepta faptele, dar îl accepta și se bucura foarte mult de Iov; în altă privință, Dumnezeu le spunea că a fi acceptat de Dumnezeu ridică omul înaintea lui Dumnezeu, că omul este disprețuit de El din cauza nebuniei sale și Îl jignește pe Dumnezeu din pricina ei și este josnic și respingător în ochii lui Dumnezeu. Acestea sunt definițiile date de Dumnezeu celor două tipuri de oameni, ele reprezintă atitudinile lui Dumnezeu față de aceste două tipuri de oameni și ele sunt definiția Lui pentru valoarea și statura acestor două tipuri de oameni. Deși Dumnezeu l-a numit pe Iov slujitorul Său, în ochii lui Dumnezeu, acest slujitor a fost iubit și i-a fost acordată autoritatea de a se ruga pentru alții și a le ierta greșelile. Acest slujitor a putut să vorbească direct cu Dumnezeu și să vină direct înaintea lui Dumnezeu și statutul său era mai înalt și mai onorabil decât cel al altora. Acesta este adevăratul înțeles al cuvântului „slujitor” rostit de Dumnezeu. Lui Iov i-a fost acordată această onoare specială datorită fricii lui de Dumnezeu și a feririi de rău, iar motivul pentru care alții nu au fost numiți slujitori de către Dumnezeu este pentru că nu se temeau de Dumnezeu și nu se fereau de rău. Aceste două atitudini total diferite ale lui Dumnezeu sunt atitudinile Lui față de aceste două tipuri de oameni: cei care se tem de Dumnezeu și se feresc de rău sunt acceptați de Dumnezeu și sunt considerați valoroși în ochii Lui, în timp ce aceia care sunt nesăbuiți nu se tem de Dumnezeu, sunt incapabili de a se feri de rău și nu pot să primească favoarea lui Dumnezeu; ei sunt deseori disprețuiți și condamnați de Dumnezeu și sunt josnici în ochii Lui.

Dumnezeu îi oferă autoritate lui Iov

Iov s-a rugat pentru prietenii săi și, după aceea, datorită rugăciunilor lui, Dumnezeu nu i-a tratat după cum merita nebunia lor – nu i-a pedepsit și nici nu S-a răzbunat pe ei. De ce oare? Fiindcă rugăciunile făcute pentru ei de slujitorul lui Dumnezeu, Iov, ajunseseră la urechile Lui; Dumnezeu i-a iertat deoarece a acceptat rugăciunile lui Iov. Așadar, ce vedem aici? Când Dumnezeu binecuvântează pe cineva, El îi oferă multe recompense, și nu doar unele materiale: Dumnezeu îi dă și autoritate, îi dă dreptul de a se ruga pentru alte persoane și Dumnezeu uită și trece cu vederea fărădelegile acelor oameni, deoarece aude aceste rugăciuni. Aceasta este chiar autoritatea pe care Dumnezeu i-a acordat-o lui Iov. Prin rugăciunile lui Iov pentru oprirea condamnării lor, Iahve Dumnezeu i-a rușinat pe acești oameni nesăbuiți – ceea ce, desigur, a fost pedeapsa Lui specială pentru Elifaz și pentru ceilalți.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 60)

Iov este încă o dată binecuvântat de Dumnezeu și nu mai este acuzat niciodată de Satana

Printre cuvântările lui Iahve Dumnezeu sunt cuvintele „Nu ați vorbit despre Mine drept, așa cum a făcut-o slujitorul Meu”. Care sunt lucrurile spuse de Iov? Sunt lucrurile despre care am mai vorbit înainte, precum și cele din multele pagini conținând cuvintele din Cartea lui Iov despre care se consemnează ca fiind spuse de Iov. În toate aceste multe pagini de cuvinte, Iov nu se plânge nici măcar o dată și nici nu are îndoieli în privința lui Dumnezeu. El, pur și simplu, așteaptă finalul. Această așteptare reprezintă atitudinea lui de supunere datorită căreia, alături de cuvintele pe care le-a spus lui Dumnezeu, Iov a fost acceptat de Dumnezeu. Când a îndurat încercări și a suferit greutăți, Dumnezeu i-a fost alături și, deși greutățile sale nu au fost ameliorate de prezența lui Dumnezeu, El a văzut ce dorea să vadă și a auzit ce dorea să audă. Fiecare dintre faptele și cuvintele lui Iov au ajuns la urechile și ochii lui Dumnezeu; El a auzit și a văzut – acesta este un lucru sigur. Cunoașterea lui Dumnezeu de către Iov și gândurile sale despre Dumnezeu din inima lui, din acel moment, în timpul acelei perioade, nu au fost, de fapt, la fel de specifice precum cele ale oamenilor de astăzi, dar, în contextul timpului, Dumnezeu tot a recunoscut tot ceea ce spusese el, pentru că modul în care s-a comportat și gândurile din inima lui, precum și ceea ce el exprimase și dezvăluise erau suficiente pentru cerințele Sale. În perioada în care Iov a fost supus încercărilor, ceea ce gândea în inima lui și hotăra să facă îi arătau lui Dumnezeu un rezultat, unul care era satisfăcător pentru Dumnezeu și, după aceea, Dumnezeu a îndepărtat încercările lui Iov, acesta a scăpat din necazurile sale, iar încercările au dispărut și nu s-au mai abătut niciodată asupra lui. Deoarece Iov fusese deja supus la încercări și rămăsese neclintit în aceste încercări și triumfase pe deplin asupra Satanei, Dumnezeu i-a dat binecuvântările pe care le merita pe bună dreptate. Așa cum este consemnat în Iov 42:10, 12, Iov a fost binecuvântat încă o dată și a fost binecuvântat cu mai mult decât fusese prima dată. În acest moment, Satana se retrăsese și nu a mai spus și nu a mai făcut nimic și, de atunci înainte, Iov nu a mai fost perturbat sau atacat de Satana, iar acesta nu a mai adus acuzații împotriva binecuvântării lui Iov de către Dumnezeu.

Iov își petrece a doua jumătate a vieții în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu

Deși binecuvântările Sale din acea vreme erau limitate doar la oi, vite, cămile, bunuri materiale și așa mai departe, binecuvântările pe care Dumnezeu dorea să i le acorde lui Iov în inima Sa erau mult mai mult decât atât. În acel moment s-a consemnat tipul de promisiuni eterne pe care Dumnezeu dorea să i le dea lui Iov? În binecuvântările Sale pentru Iov, Dumnezeu nu a abordat sau menționat finalitatea lui și, indiferent de ce importanță sau poziție avea Iov în inima lui Dumnezeu, pe scurt, Dumnezeu era foarte cumpătat în privința binecuvântărilor Sale. Dumnezeu nu a anunțat sfârșitul lui Iov. Ce înseamnă aceasta? În acel moment, când planul lui Dumnezeu încă nu atinsese punctul declarării finalității omului, planul încă nu intrase în ultima etapă a lucrării Sale, Dumnezeu nu a menționat finalitatea, acordând doar binecuvântări materiale asupra omului. Asta înseamnă că a doua jumătate a vieții lui Iov a fost în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu, ceea ce l-a făcut diferit de alți oameni – dar, la fel ca ei, el a îmbătrânit și, ca orice persoană normală, a venit ziua când și-a luat rămas-bun de la lume. Astfel este consemnat că „Iov a murit înaintat în vârstă și sătul de zile” (Iov 42:17). Care este aici înțelesul cuvintelor „a murit sătul de zile”? În epoca dinainte ca Dumnezeu să declare sfârșitul oamenilor, Dumnezeu a stabilit o speranță de viață pentru Iov, iar când s-a ajuns la acea epocă, El i-a permis lui Iov să părăsească în mod firesc această lume. De la a doua binecuvântare a lui Iov până la moartea sa, Dumnezeu nu a mai adăugat greutăți. Pentru Dumnezeu, moartea lui Iov a fost naturală și, de asemenea, necesară, a fost ceva normal și nu a fost nici judecată, nici condamnare. În timp ce era în viață, Iov I s-a închinat și s-a temut de Dumnezeu; în privința a ce fel de finalitate a avut după moartea sa, Dumnezeu nu a spus nimic, nici nu a făcut vreun comentariu despre aceasta. Dumnezeu are un puternic simț al proprietății, iar conținutul și principiile cuvintelor și acțiunilor Sale sunt în conformitate cu etapele lucrării Sale și perioada în care lucrează. Ce tip de finalitate avea cineva ca Iov în inima lui Dumnezeu? Luase Dumnezeu vreun fel de decizie în inima Sa? Desigur! Doar că aceasta nu era cunoscută de om; Dumnezeu nu a vrut să îi spună omului, nici nu a avut intenția de a-i zice. Prin urmare, vorbind în mod superficial, Iov a murit plin de zile și așa a fost viața lui Iov.

Valoarea trăită de Iov în timpul vieții sale

A trăit Iov o viață valoroasă? În ce consta valoarea? De ce se spune că trăia o viață valoroasă? Pentru om, care era valoarea sa? Din punctul de vedere al omului, el a reprezentat omenirea pe care Dumnezeu dorește să o mântuiască, prin mărturia răsunătoare pentru Dumnezeu înaintea Satanei și a oamenilor din lume. El și-a îndeplinit datoria care ar trebui îndeplinită de o făptură a lui Dumnezeu, a dat un exemplu și s-a comportat ca un model pentru toți cei pe care Dumnezeu dorește să-i mântuiască, permițându-le oamenilor să vadă că este perfect posibil triumful asupra Satanei dacă te bazezi pe Dumnezeu. Care era valoarea sa pentru Dumnezeu? Pentru Dumnezeu, valoarea vieții lui Iov consta în abilitatea sa de a se teme de Dumnezeu, a I se închina, a mărturisi faptele lui Dumnezeu și a lăuda faptele Lui, a-I aduce consolare și ceva de care să Se bucure; pentru Dumnezeu, valoarea vieții lui Iov consta și în modul în care, înainte de moartea lui, Iov a experimentat încercări și a triumfat asupra Satanei și a fost mărturie răsunătoare pentru Dumnezeu înaintea Satanei și a oamenilor din lume, pentru ca Dumnezeu să dobândească slavă printre oameni, consolându-I inima și permițând inimii Lui dornice să privească un rezultat și să vadă speranță. Mărturia sa a stabilit un precedent pentru abilitatea de a rămâne neclintit în mărturia pentru Dumnezeu și a fi capabil de a-l rușina pe Satana în numele lui Dumnezeu, în lucrarea Lui de gestionare a omenirii. Nu este aceasta valoarea vieții lui Iov? Iov i-a adus consolare inimii lui Dumnezeu, I-a dat o mostră din desfătarea de a dobândi slavă și a oferit un început minunat pentru planul Lui de gestionare. Din acest punct înainte, numele lui Iov a devenit un simbol pentru dobândirea slavei de către Dumnezeu și un semn al triumfului omenirii asupra Satanei. Ceea ce Iov a trăit în timpul vieții sale, precum și triumful său remarcabil asupra Satanei vor fi pentru totdeauna prețuite de Dumnezeu, iar desăvârșirea, neprihănirea și frica Sa de Dumnezeu vor fi venerate și imitate de generațiile viitoare. El va fi pentru totdeauna prețuit de Dumnezeu ca o perlă perfectă, luminoasă și la fel este el demn de prețuirea omului!

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 61)

Regulamentele Epocii Legii

Cele zece porunci

Principiile pentru construirea altarelor

Regulamente pentru tratarea slujitorilor

Regulamente pentru furt și despăgubire

Păstrarea anului sabatului și a celor trei sărbători

Regulamente pentru ziua Sabatului

Regulamente pentru jertfe

Arderi-de-tot

Jertfe de grâne

Jertfe de pace

Jertfe pentru păcat

Jertfe de vină

Regulamente pentru jertfele aduse de preoți (Aaron și fiilor lui le este poruncit să le respecte)

Arderi-de-tot aduse de preoți

Jertfe de mâncare aduse de preoți

Jertfe pentru păcat aduse de preoți

Jertfe de vină aduse de preoți

Jertfe de pace aduse de preoți

Regulamente pentru mâncarea jertfelor aduse de preoți

Animale curate și necurate (cele care pot fi mâncate și cele care nu pot fi mâncate)

Regulamente pentru purificarea femeilor după naștere

Standarde pentru examinarea leprei

Regulamente pentru cei care s-au vindecat de lepră

Regulamente pentru curățarea caselor infectate

Regulamente pentru cei care suferă de secreții anormale

Ziua de pocăință trebuie respectată o dată pe an

Reguli pentru sacrificarea vitelor și oilor

Interzicerea următoarelor practici detestabile ale neamurilor (a nu comite incest și așa mai departe)

Regulamente care trebuie urmate de oameni [„Vei fi sfânt: căci Eu, Iahve Dumnezeu, Dumnezeul tău sunt sfânt” (Leviticul 19:2)]

Executarea celor care își sacrifică copiii lui Molech

Reguli pentru pedepsirea păcatului adulterului

Reguli care trebuie urmate de preoți (reguli pentru comportamentul lor zilnic, reguli pentru consumarea lucrurilor sfinte, reguli pentru aducerea jertfelor și așa mai departe)

Sărbători care ar trebui respectate (Ziua Sabatului, Paștele, Sărbătoarea Secerișului, Ziua Ispășirii și așa mai departe)

Alte regulamente (aprinderea candelelor, anul de veselie, răscumpărarea pământului, realizarea legămintelor, oferirea zeciuielilor și așa mai departe)

Regulamentele Epocii Legii sunt dovada reală a îndrumării lui Dumnezeu pentru întreaga omenire

Deci, ați citit aceste regulamente și principii ale Epocii Legii, nu-i așa? Oare cuprind acestea o gamă largă? În primul rând, acoperă cele zece porunci, după care există regulamente pentru modul de construire a altarului și așa mai departe. Acestea sunt urmate de regulamente pentru păstrarea Sabatului și respectarea celor trei sărbători, după care există regulamente pentru jertfe. Ați văzut cât de multe feluri de jertfe există? Există arderi-de-tot, jertfe de grâne, jertfe de pace, jertfe de păcate și așa mai departe, care sunt urmate de regulamente pentru jertfele preoților, inclusiv arderi-de-tot și jertfe de grâne aduse de preoți și alte feluri de jertfe. Setul celor opt regulamente este pentru consumarea jertfelor aduse de preoți. Apoi, există regulamente pentru ce ar trebui respectat în timpul vieții oamenilor. Există specificări pentru multe aspecte ale vieții oamenilor, cum ar fi regulamente în privința a ce pot sau nu pot să mănânce, pentru purificarea femeilor după naștere și pentru cei care au fost vindecați de lepră. În aceste regulamente, Dumnezeu merge până la a vorbi despre boală și există chiar câteva regulamente pentru sacrificarea oilor și vitelor și așa mai departe. Oile și vitele au fost create de Dumnezeu și ar trebui să le sacrificați în modul în care vă spune Dumnezeu; există, negreșit, un motiv pentru cuvintele lui Dumnezeu; este corect, fără îndoială, să acționați după porunca lui Dumnezeu și, cu siguranță, spre beneficiul oamenilor! Există și sărbători și reguli de urmat, precum ziua Sabatului, Paștele și altele – Dumnezeu a vorbit despre toate acestea. Să ne uităm la ultimele: alte regulamente – aprinderea candelelor, anul de veselie, răscumpărarea pământului, realizarea legămintelor, oferirea zeciuielilor și așa mai departe. Acestea cuprind oare o gamă largă? Primul lucru despre care trebuie să vorbim este chestiunea jertfelor oamenilor. Apoi, sunt regulamentele pentru furt și despăgubire și respectarea zilei Sabatului…; este implicat fiecare dintre detaliile vieții. Și anume, când Dumnezeu a început lucrarea oficială a planului Său de gestionare, El a stabilit multe regulamente care trebuiau urmate de om. Acestea erau pentru a permite omului să ducă o viață normală de om pe pământ, o viață normală de om care este inseparabilă de Dumnezeu și de călăuzirea Sa. Dumnezeu i-a spus mai întâi omului cum să facă altare, cum să întemeieze altarele. După aceea, El i-a spus să aducă jertfe și a stabilit cum trebuia să trăiască – căror lucruri să le acorde atenție în viață, după ce să se ghideze, ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă. Ceea ce Dumnezeu a stabilit pentru om era atotcuprinzător și, cu aceste obiceiuri, regulamente și principii, El a standardizat comportamentul oamenilor, le-a călăuzit viețile, le-a călăuzit inițierea în legile lui Dumnezeu, i-a călăuzit pentru a veni înaintea altarului lui Dumnezeu, i-a călăuzit în a avea o viață printre toate lucrurile pe care Dumnezeu le făcuse pentru om, care aveau ordine, regularitate și moderație. Mai întâi, Dumnezeu a folosit aceste regulamente și principii simple pentru a stabili limite pentru om, astfel încât omul să aibă o viață normală de a-L venera pe Dumnezeu pe pământ, să aibă o viață normală de om; astfel este conținutul specific al începutului planului Său de gestionare de șase mii de ani. Regulamentele și regulile acoperă un conținut foarte vast, acestea sunt informațiile de bază ale călăuzirii omenirii de către Dumnezeu în timpul Epocii Legii, a fost necesar să fie acceptate și ascultate de oamenii care au venit înainte de Epoca Legii, sunt o consemnare a lucrării făcute de Dumnezeu în timpul Epocii Legii și sunt o dovadă reală a conducerii și călăuzirii întregii omenirii de către Dumnezeu.

Omenirea este pentru totdeauna inseparabilă de învățăturile și aprovizionările lui Dumnezeu

În aceste regulamente, vedem că atitudinea lui Dumnezeu față de lucrarea Sa, față de gestionarea Sa și față de omenire este serioasă, conștiincioasă, riguroasă și responsabilă. El face lucrarea pe care trebuie să o facă printre oameni conform etapelor Lui, fără cea mai mică discrepanță, rostind cuvintele pe care trebuie să le spună omenirii fără cea mai mică eroare sau omisiune, permițând omului să vadă că este inseparabil de conducerea lui Dumnezeu și arătându-i cât de important este pentru omenire tot ceea ce face și spune Dumnezeu. Indiferent de felul în care este omul în următoarea epocă, chiar la început – în timpul Epocii Legii – Dumnezeu a făcut aceste lucruri simple. Pentru Dumnezeu, conceptele oamenilor în privința lui Dumnezeu, a lumii și a omenirii în acea epocă erau abstracte și opace și, chiar dacă aveau câteva idei și intenții conștiente, toate erau neclare și incorecte și, prin urmare, omenirea era inseparabilă de învățăturile și aprovizionările lui Dumnezeu. Omenirea de la început nu știa nimic și, astfel, Dumnezeu a trebuit să înceapă să-l învețe pe om de la cele mai de bază și superficiale principii de supraviețuire și reguli necesare pentru a trăi, insuflând aceste lucruri în inima omului puțin câte puțin. Prin aceste reguli, transmise prin cuvinte, și prin aceste regulamente, El i-a oferit omului o înțelegere treptată a Sa, o apreciere și înțelegere treptată a conducerii Sale și un concept de bază al relației dintre El și om. Doar după obținerea acestui efect a putut Dumnezeu, puțin câte puțin, să facă lucrarea pe care avea să o facă ulterior. Prin urmare, aceste regulamente și lucrarea realizată de Dumnezeu în timpul Epocii Legii sunt piatra de temelie a lucrării Sale de mântuire a omenirii și prima etapă a lucrării din planul de gestionare al lui Dumnezeu. Cu toate că, înainte de lucrarea Epocii Legii, Dumnezeu le vorbise lui Adam, Evei și urmașilor lor, acele ordine și învățături nu erau atât de sistematice sau specifice pentru a fi emise una câte una pentru om și nu au fost scrise, nici nu au devenit regulamente. Motivul este că, în acea vreme, planul lui Dumnezeu nu avansase atât de mult; doar când Dumnezeu l-a condus pe om la această etapă a putut El să înceapă să rostească aceste regulamente ale Epocii Legii și să înceapă să îl convingă pe om să le îndeplinească. Era un proces necesar, iar rezultatul era inevitabil. Aceste obiceiuri și regulamente simple îi arată omului etapele lucrării de gestionare a lui Dumnezeu și înțelepciunea dezvăluită în planul Său de mântuire. Dumnezeu știe ce conținut și mijloace să utilizeze pentru a începe, ce mijloace să utilizeze pentru a continua și ce mijloace să utilizeze pentru a sfârși, astfel încât să câștige un grup de oameni care să fie mărturie pentru El și să poată dobândi un grup de oameni care sunt în asentiment cu El. El știe ce este înăuntrul omului și știe ce îi lipsește omului, Știe ce trebuie să asigure și cum ar trebui să-l conducă pe om și, de asemenea, știe ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă omul. Omul este ca o marionetă: chiar dacă nu a înțeles deloc voia lui Dumnezeu, el nu a putut să nu fie condus de lucrarea de gestionare a lui Dumnezeu, pas cu pas, până în ziua de astăzi. Nu exista nicio confuzie în inima lui Dumnezeu în legătură cu ceea ce avea de făcut; în inima Lui, exista un plan foarte clar și viu și îndeplinea lucrarea pe care El Însuși dorea să o facă conform etapelor Sale și planului Său, avansând de la superficial la profund. Deși El nu indicase lucrarea pe care avea să o facă mai târziu, lucrarea Sa ulterioară tot a continuat să fie îndeplinită și să avanseze strict conform planului Său, ceea ce reprezintă o manifestare a ceea ce are Dumnezeu și a ceea ce este și reprezintă, de asemenea, autoritatea lui Dumnezeu. Indiferent în ce etapă a planului Său de gestionare lucrează El, firea și esența Sa Îl reprezintă. Acest lucru este absolut adevărat. Indiferent de epocă sau de etapa lucrării, sunt lucruri care nu se vor schimba niciodată: ce fel de oameni iubește Dumnezeu, ce fel de oameni disprețuiește, firea Sa și tot ceea ce este și are El. Deși aceste regulamente și principii pe care Dumnezeu le-a stabilit în timpul lucrării Epocii Legii le par foarte simple și superficiale oamenilor de astăzi și chiar dacă sunt ușor de înțeles și de realizat, în ele tot există înțelepciunea lui Dumnezeu și tot reprezintă firea lui Dumnezeu și ceea ce are El și ceea ce este. Căci, din aceste regulamente aparent simple, reies responsabilitatea și grija lui Dumnezeu față de omenire, precum și esența deosebită a gândurilor Sale, prin urmare, permițându-i omului să realizeze cu adevărat faptul că Dumnezeu domnește asupra tuturor lucrurilor și că toate lucrurile sunt controlate de mâna Sa. Oricât de multă cunoaștere stăpânește omenirea sau cât de multe teorii sau taine înțelege omul, pentru Dumnezeu, niciuna dintre acestea nu este capabilă să înlocuiască pregătirea și călăuzirea omenirii de către El; omenirea va fi pentru totdeauna inseparabilă de călăuzirea și lucrarea personală a lui Dumnezeu. Așa este relația inseparabilă dintre om și Dumnezeu. Indiferent dacă Dumnezeu îți dă o poruncă, o reglementare sau oferă adevăr pentru ca tu să-I înțelegi voia, indiferent de ceea ce face El, scopul lui Dumnezeu este de a călăuzi omul către o frumoasă zi de mâine. Cuvintele rostite de Dumnezeu și lucrarea pe care El o face sunt amândouă revelarea unui aspect al esenței Sale și sunt revelarea unui aspect al firii și înțelepciunii Sale; sunt o etapă indispensabilă a planului Său de gestionare. Acest lucru nu trebuie trecut cu vederea! Voia lui Dumnezeu este în fiecare lucru pe care Îl face; Dumnezeu nu Se teme de remarci greșit plasate, nici nu Se teme de noțiunile sau gândurile omului despre El. El doar Își face lucrarea și Își continuă gestionarea conform planului Său de mântuire, fără a fi constrâns de nicio persoană, chestiune sau lucru.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși II”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 62)

O trecere în revistă a gândurilor, ideilor și acțiunilor lui Dumnezeu de când a creat lumea

Astăzi, mai întâi vom recapitula gândurile, ideile și fiecare mișcare în parte a lui Dumnezeu de când a creat omenirea. Ne vom uita la lucrarea pe care a desfășurat-o de la crearea lumii și până la începutul oficial al Epocii Harului. Putem atunci să descoperim care dintre gândurile și ideile lui Dumnezeu sunt necunoscute omului și, de acolo, putem să clarificăm ordinea planului lui Dumnezeu de gestionare (planului mântuirii) și putem să înțelegem detaliat contextul în care Dumnezeu a creat lucrarea Sa de gestionare, sursa și procesul acesteia de dezvoltare și, de asemenea, să înțelegem în întregime rezultatele pe care le așteaptă El de la lucrarea Sa de gestionare – adică, partea esențială și scopul lucrării Sale de gestionare. Pentru a înțelege aceste lucruri, trebuie să ne întoarcem într-o vreme îndepărtată, liniștită și tăcută când nu existau oameni…

Crearea primei persoane vii de către Dumnezeu Însuși

Când Dumnezeu S-a ridicat din patul Său, primul Lui gând a fost acesta: să creeze o persoană vie, o ființă umană, reală, cineva cu care să trăiască și care să fie tovarășul Său constant; această persoană putea să-L asculte și El putea să Se încreadă în ea și să vorbească cu aceasta. Apoi, pentru prima oară, Dumnezeu a adunat un pumn de țărână și a folosit-o pentru a crea prima persoană vie conform imaginii pe care Și-a imaginat-o în mintea Sa, apoi El i-a dat acestei făpturi vii un nume – Adam. Odată ce Dumnezeu a avut această persoană care trăia și respira, cum S-a simțit? Pentru prima dată, El a simțit bucuria de a avea o persoană iubită, un tovarăș. A simțit, de asemenea, pentru prima oară, responsabilitatea de a fi un tată și grija care vine odată cu aceasta. Această persoană care trăia și respira I-a adus fericire și bucurie lui Dumnezeu; El S-a simțit alinat pentru prima oară. Acesta a fost primul lucru pe care Dumnezeu l-a făcut vreodată care nu a fost îndeplinit cu gândurile sau chiar cu cuvintele Sale, ci a fost făcut cu propriile Sale mâini. Când acest fel de ființă – o persoană care trăia și respira – a stat în fața lui Dumnezeu, făcută din carne și oase, cu corp și formă și capabilă să vorbească cu Dumnezeu, El a trăit un fel de bucurie pe care nu o mai simțise înainte. Dumnezeu a simțit cu adevărat responsabilitatea Sa, iar această ființă umană nu numai că Îi atingea corzile sufletului, ci Îi încălzea și Îi emoționa inima cu fiecare mică mișcare pe care o făcea. Când această ființă vie a stat înaintea lui Dumnezeu, a fost prima oară când S-a gândit să câștige mai mulți oameni de acest fel. Asta a fost seria de evenimente care a început cu acest prim gând pe care Dumnezeu l-a avut. Pentru Dumnezeu, toate aceste evenimente aveau loc pentru prima oară, dar în cadrul acestor prime evenimente, indiferent ce simțea El în acel moment – bucurie, responsabilitate, grijă – nu exista nimeni cu care să le împartă. Începând cu acel moment, Dumnezeu a simțit cu adevărat o singurătate și o tristețe pe care nu le experimentase vreodată înainte. El a simțit că omul nu putea să accepte sau să înțeleagă iubirea și grija Lui sau intențiile Sale pentru om, așadar, tot a simțit durere și suferință în inima Sa. Deși făcuse aceste lucruri pentru om, omul nu era conștient de acestea și nu le înțelegea. Pe lângă fericirea, bucuria și alinarea pe care omul I le aducea, curând, împreună cu acestea, au apărut și primele Lui sentimente de suferință și singurătate. Acestea erau gândurile și sentimentele lui Dumnezeu din acel moment. În timp ce Dumnezeu făcea toate aceste lucruri, în inima Lui, trecea de la bucurie la suferință și de la suferință la durere, iar aceste sentimente erau amestecate cu neliniște. Tot ceea ce voia să facă era să Se grăbească să permită acestei persoane, acestei omeniri, să cunoască ceea ce exista în inima Sa și să înțeleagă cât mai curând intențiile Sale. Atunci, oamenii ar putea să devină discipolii Lui, să împărtășească gândurile Lui și să se alinieze cu voia Sa. Ei nu mai aveau doar să Îl mai asculte pe Dumnezeu vorbind și să rămână fără cuvinte; ei aveau să cunoască modul în care să I se alăture lui Dumnezeu în lucrarea Sa; mai presus de toate, ei aveau să nu mai fie oameni indiferenți la cerințele Lui. Aceste prime lucruri pe care Dumnezeu le-a făcut sunt foarte importante și au o mare valoare pentru planul Lui de gestionare (planul mântuirii) și pentru ființele umane de astăzi.

După crearea tuturor lucrurilor și a omenirii, Dumnezeu nu S-a odihnit. El n-a avut liniște și era dornic să-Și îndeplinească gestionarea și să câștige poporul pe care îl iubea atât de mult din rândul omenirii.

O serie de lucrări fără precedent săvârșite de Dumnezeu în preajma Epocii Legii

În continuare, nu mult după ce Dumnezeu a creat ființele umane, vedem din Biblie că a existat un mare potop în întreaga lume. Noe este menționat în consemnarea potopului și se poate spune că Noe a fost prima persoană care a primit chemarea lui Dumnezeu să lucreze cu El pentru a finaliza o sarcină a lui Dumnezeu. Desigur, aceasta a fost și prima dată când Dumnezeu a apelat la o persoană de pe pământ să facă ceva conform poruncii Sale. Odată ce Noe a terminat de construit arca, Dumnezeu a inundat pământul pentru prima dată. Când Dumnezeu a distrus pământul prin potop, a fost prima dată când S-a simțit copleșit de dezgust față de ființele umane de când le crease; asta L-a forțat pe Dumnezeu să ia decizia dureroasă de a distruge rasa umană printr-un potop. După ce potopul a distrus pământul, Dumnezeu a făcut primul Său legământ cu oamenii, un legământ care să arate că nu va mai distruge niciodată lumea prin potop. Simbolul acestui legământ a fost curcubeul. Acesta a fost primul legământ al lui Dumnezeu cu omenirea, prin urmare curcubeul a fost primul semn al unui legământ oferit de Dumnezeu; curcubeul este un lucru real, fizic, care există. Însăși existența curcubeului Îl face pe Dumnezeu să simtă deseori tristețe pentru rasa umană anterioară pe care a pierdut-o și are rolul de a-I reaminti constant ceea ce i s-a întâmplat… Dumnezeu nu Și-a încetinit ritmul – El nu avea liniște și abia aștepta să facă următorul pas din gestionarea Sa. În consecință, Dumnezeu l-a ales pe Avraam ca prima Sa opțiune pentru lucrarea Sa din întreg Israelul. Asta a fost și prima oară când Dumnezeu a ales un asemenea candidat. Dumnezeu a hotărât să înceapă să-Și îndeplinească lucrarea de a mântui omenirea prin această persoană și să Își continue lucrarea prin urmașii acestei persoane. Putem vedea în Biblie că asta a făcut Dumnezeu cu Avram. Apoi, Dumnezeu a făcut din Israel primul tărâm ales și Și-a început lucrarea în Epoca Legii prin poporul Său ales, israeliții. Încă o dată, pentru prima oară, Dumnezeu le-a oferit israeliților reguli și legi clare pe care omenirea ar trebui să le urmeze și le-a explicat în detaliu. Asta a fost prima dată când Dumnezeu le-a oferit ființelor umane astfel de reguli standardizate, specifice, pentru modul în care să facă sacrificii, cum ar trebui să trăiască, ce ar trebui să facă și să nu facă, ce sărbători și zile ar trebui să respecte și principiile de urmărit în tot ceea ce făceau. Asta era prima dată când Dumnezeu oferea omenirii astfel de regulamente și principii standardizate, detaliate, despre cum să-și trăiască viețile.

De fiecare dată când spun „prima oară”, se referă la un tip de lucrare pe care Dumnezeu nu o mai săvârșise vreodată. Se referă la o lucrare care nu a existat înainte și, chiar dacă Dumnezeu crease omenirea și tot felul de făpturi și ființe vii, acesta este un tip de lucrare pe care El nu îl săvârșise vreodată până atunci. Toată această lucrare a inclus gestionarea omenirii de către Dumnezeu; totul avea de-a face cu oamenii și cu mântuirea și gestionarea lor de către Dumnezeu. După Avraam, Dumnezeu a făcut din nou ceva pentru prima oară – El l-a ales pe Iov să fie cel care trăia sub lege și care putea rezista la ispitele Satanei în timp ce continua să se teamă de Dumnezeu, să se ferească de rău și să fie martor pentru Dumnezeu. Asta a fost și prima dată când Dumnezeu i-a permis Satanei să ispitească o persoană și prima dată când El a făcut un rămășag cu Satana. În final, pentru prima dată, El a câștigat pe cineva care era capabil să mărturisească ferm și să fie martor pentru El în timp ce se confrunta cu Satana și cineva care putea să-L rușineze cu totul pe Satana. De când Dumnezeu a creat omenirea, aceasta a fost prima persoană pe care a câștigat-o, care a putut să fie martor pentru El. Odată ce l-a câștigat pe acest om, Dumnezeu a fost chiar mai dornic să-Și continue gestionarea și să săvârșească următorul stadiu al lucrării Sale, pregătindu-Și locul și oamenii pe care avea să-i aleagă pentru următorul pas al lucrării Sale.

După ce am avut părtășie în privința tuturor acestor lucruri, înțelegeți cu adevărat voia lui Dumnezeu? Dumnezeu consideră această situație a gestionării omenirii, a mântuirii oamenilor, ca fiind mai importantă decât orice altceva. El face aceste lucruri nu numai cu mintea Sa, nu doar prin cuvintele Sale și, în mod cert, nu o face cu o atitudine nepăsătoare – El face toate aceste lucruri cu un plan, cu un scop, cu standarde și cu voia Sa. Este clar că această lucrare de a mântui omenirea are o mare importanță atât pentru Dumnezeu, cât și pentru om. Indiferent cât de dificilă este lucrarea, indiferent cât de mari sunt obstacolele, indiferent cât de slabi sunt oamenii sau cât de profundă este răzvrătirea omenirii, nimic din toate acestea nu este dificil pentru Dumnezeu. Dumnezeu Se menține ocupat, depunând eforturi susținute și gestionând lucrarea pe care El Însuși dorește să o îndeplinească. De asemenea, El aranjează totul și Își exercită suveranitatea asupra tuturor acelor oameni asupra cărora va lucra și asupra întregii lucrări pe care dorește să o finalizeze – niciunul dintre aceste lucruri nu a mai fost făcut vreodată. Aceasta este prima dată când Dumnezeu a folosit aceste metode și a plătit un preț atât de mare pentru acest proiect important de gestionare și mântuire a omenirii. În timp ce Dumnezeu îndeplinește această lucrare, puțin câte puțin, El exprimă și dezvăluie oamenilor, fără rezerve, efortul Său minuțios, ceea ce El are și ce este, înțelepciunea și atotputernicia și fiecare aspect al firii Sale. El dezvăluie și exprimă aceste lucruri așa cum nu a mai făcut-o vreodată înainte. Deci, în întreg universul, pe lângă oamenii pe care Dumnezeu dorește să-i gestioneze și să-i mântuiască, nu au existat niciodată făpturi care să fie atât de apropiate de Dumnezeu, care să fi avut o astfel de relație apropiată cu El. În inima Sa, omenirea pe care El dorește să o gestioneze și să o mântuiască este cea mai importantă; El apreciază această omenire mai presus de orice altceva. Chiar dacă El a plătit un preț mare pentru oameni și chiar dacă este rănit și sfidat în mod continuu de ei, El nu renunță niciodată la ei și continuă neobosit în lucrarea Sa, fără plângeri sau regrete. Asta pentru că El știe că, mai devreme sau mai târziu, oamenii se vor trezi la chemarea Sa și vor fi mișcați de cuvintele Sale, vor recunoaște că El este Domnul creației și se vor întoarce de partea Lui…

După ce ați auzit toate acestea astăzi, este posibil să simțiți că tot ceea ce face Dumnezeu este foarte normal. Se pare că oamenii au simțit întotdeauna ceva din intențiile lui Dumnezeu pentru ei din cuvintele Sale și din lucrarea Sa, dar există întotdeauna o anumită distanță între sentimentele lor sau cunoașterea lor și ceea ce gândește Dumnezeu. De aceea, cred că este necesară comunicarea cu toți oamenii în privința motivului pentru care Dumnezeu a creat omenirea și a contextului de la baza dorinței Sale de a câștiga omenirea la care a sperat. Este esențial să împărtășim asta cu toți oamenii, pentru ca tuturor să le fie clar acest lucru și să-l înțeleagă în inima lor. Deoarece fiecare gând și idee a lui Dumnezeu și fiecare fază și perioadă a lucrării Sale se unește și este strâns legată de întreaga Lui lucrare de gestionare, prin urmare, a înțelege gândurile, ideile și voia lui Dumnezeu în fiecare pas al lucrării Sale este același lucru cu a înțelege în ce fel a apărut lucrarea planului Său de gestionare. Pe această bază, înțelegerea ta în privința lui Dumnezeu devine mai profundă. Deși tot ceea ce a făcut Dumnezeu când a creat prima dată lumea, lucru menționat de Mine mai devreme, pare pentru moment să reprezinte doar „o informație”, irelevantă în căutarea adevărului, pe parcursul experienței tale, va exista oricum o zi când vei crede că nu reprezintă ceva așa de simplu precum câteva informații, nici că este vreun soi de taină. Pe măsură ce viața ta se desfășoară, odată ce Dumnezeu are un loc în inima ta sau odată ce Îi înțelegi mai profund și mai amănunțit voia, vei înțelege cu adevărat importanța și necesitatea lucrurilor despre care vorbesc astăzi. Indiferent în ce măsură acceptați acest lucru acum, încă este necesar ca voi să înțelegeți și să cunoașteți aceste lucruri. Când Dumnezeu face ceva, când Își îndeplinește lucrarea, indiferent dacă e prin ideile Sale sau cu propriile mâini, indiferent dacă este prima sau ultima dată când a făcut-o, în final, Dumnezeu are un plan, iar scopurile și gândurile Sale sunt în tot ceea ce face. Aceste scopuri și gânduri reprezintă firea lui Dumnezeu și exprimă ceea ce El are și ce este. Aceste două lucruri – firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este – trebuie înțelese de fiecare persoană în parte. Odată ce o persoană înțelege firea Sa și ceea ce El are și ce este, aceasta poate înțelege treptat motivul pentru care Dumnezeu face lucrurile pe care le face și pentru care spune ceea ce spune. Astfel, acea persoană poate atunci să aibă mai multă credință să Îl urmeze pe Dumnezeu, să urmărească adevărul și o schimbare a firii sale. Adică, înțelegerea lui Dumnezeu de către om și credința omului în Dumnezeu sunt inseparabile.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 63)

Chiar dacă lucrul despre care oamenii aud sau pe care îl înțeleg este firea lui Dumnezeu, ceea ce El are și este, ceea ce ei câștigă este viața care vine de la Dumnezeu. Odată ce această viață a fost înfăptuită în tine, frica ta de Dumnezeu va deveni tot mai mare. Acesta e un câștig care vine foarte natural. Dacă nu vrei să înțelegi sau să cunoști firea sau esența lui Dumnezeu, dacă nici măcar nu vrei să cugeți la aceste lucruri sau să te concentrezi asupra lor, îți pot spune cu siguranță că modul în care urmărești momentan credința în Dumnezeu nu îți poate permite niciodată să Îi împlinești voia sau să obții aprecierea Lui. Mai mult decât atât, nu poți niciodată să atingi cu adevărat mântuirea – acestea sunt consecințele finale. Când oamenii nu-L înțeleg pe Dumnezeu și nu Îi cunosc firea, inimile lor nu se pot deschide niciodată cu adevărat față de El. Odată ce L-au înțeles pe Dumnezeu, ei vor începe să aprecieze și să savureze ceea ce e în inima Lui cu interes și credință. Când vei aprecia și vei savura ceea ce se află în inima lui Dumnezeu, inima ta se va deschide treptat, puțin câte puțin, față de El. Când inima ta se va deschide față de El, vei simți cât de rușinoase și demne de dispreț sunt dialogurile tale cu Dumnezeu, cerințele tale față de El și propriile tale dorințe extravagante. Când inima ta se va deschide cu adevărat față de Dumnezeu, vei vedea că inima Sa este o lume infinită și vei intra într-un tărâm pe care nu l-ai mai experimentat înainte. În acest tărâm nu există înșelare, nu există amăgeală, nu există întuneric și nu există rău. Există doar sinceritate și credință; doar lumină și echitate; doar dreptate și bunătate. Acest tărâm este plin de iubire și grijă, plin de compasiune și toleranță și prin acest lucru simți fericirea și bucuria de a fi viu. Aceste lucruri sunt ceea ce Dumnezeu îți va dezvălui când îți vei deschide inima față de El. Această lume infinită este plină de înțelepciunea și omnipotența lui Dumnezeu; este, de asemenea, plină de iubirea și autoritatea Lui. Aici, poți vedea fiecare aspect a ceea ce Dumnezeu are și este, ce Îi aduce bucurie, de ce se îngrijorează și de ce devine trist, de ce devine furios… Asta poate să vadă fiecare persoană care își deschide inima și Îi permite lui Dumnezeu să intre. Dumnezeu poate veni în inima ta doar dacă o deschizi față de El. Poți vedea ceea ce Dumnezeu are și este și poți vedea planurile Lui pentru tine doar dacă a venit în inima ta. În acel moment, vei descoperi că totul la Dumnezeu este foarte valoros, că ceea ce El are și este reprezintă un lucru demn de prețuire. În comparație cu acel lucru, abia merită menționați oamenii care te înconjoară, obiectele și evenimentele din viața ta și chiar persoanele tale dragi, partenerul tău și lucrurile pe care le iubești. Acestea sunt așa de mici, de modeste; vei simți că niciun obiect material nu va mai putea vreodată să te atragă din nou și că nu te mai poate face să plătești niciun preț pentru el vreodată. În smerenia lui Dumnezeu, vei vedea măreția și supremația Sa. În plus, într-o faptă de-a lui Dumnezeu pe care înainte o considerai destul de mică, vei vedea înțelepciunea Lui infinită și toleranța Sa și vei vedea răbdarea, îngăduința și înțelegerea Lui pentru tine. În tine, asta va da naștere unei adorații față de El. În acea zi, vei simți că omenirea trăiește într-o lume foarte murdară, că oamenii care îți sunt alături și lucrurile care se petrec în viața ta și chiar cei pe care îi iubești, iubirea lor pentru tine și așa-zisa lor protecție sau grijă pentru tine nici măcar nu merită menționate – că doar Dumnezeu este iubitul tău și că doar pe El Îl prețuiești cel mai mult. Când va veni acea zi, cred că vor exista unii care vor spune: iubirea lui Dumnezeu este foarte mare și esența Sa este foarte sfântă – în Dumnezeu, nu există înșelăciune, rău, invidie sau discordie, ci doar dreptate și autenticitate și tot ceea ce Dumnezeu are și este ar trebui să fie aspirația oamenilor. Oamenii ar trebui să se străduiască și să aspire la acest lucru. Pe ce bază este construită abilitatea omenirii de a realiza acest lucru? Este construită pe baza înțelegerii lor a firii lui Dumnezeu și a înțelegerii esenței Lui. Așadar, înțelegerea firii lui Dumnezeu și a ceea ce El are și este, reprezintă o lecție pe tot parcursul vieții pentru fiecare persoană; este un scop de-o viață urmărit de fiecare persoană care se străduiește să-și schimbe firea și să-L cunoască pe Dumnezeu.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 64)

Prima întrupare a lui Dumnezeu cu scopul de a lucra

Dacă vrem să înțelegem mai mult din ce are Dumnezeu și ce este, nu ne putem opri la Vechiul Testament sau la Epoca Legii – trebuie să continuăm pe urmele pașilor pe care Dumnezeu i-a făcut în lucrarea Sa. Așadar, dat fiind că Dumnezeu a încheiat Epoca Legii și a început Epoca Harului, lăsați proprii noștri pași să-L urmeze în Epoca Harului – o epocă plină de har și de răscumpărare. În această epocă, Dumnezeu a făcut din nou ceva foarte important, care nu mai fusese făcut vreodată. Lucrarea din această nouă epocă a fost un nou punct de plecare, atât pentru Dumnezeu, cât și pentru omenire – un punct de plecare care a constat într-o nouă lucrare făcută de Dumnezeu, care nu mai fusese făcută vreodată. Această nouă lucrare era fără precedent, ceva dincolo de puterea imaginației oamenilor și a tuturor creaturilor. Este ceva care acum le este bine cunoscut tuturor oamenilor – pentru prima dată, Dumnezeu a devenit o ființă umană și, pentru prima dată, a început o nouă lucrare cu înfățișarea exterioară a unui om, cu identitatea de om. Această nouă lucrare semnifica faptul că Dumnezeu Își finalizase lucrarea din Epoca Legii și că nu avea să mai spună sau să facă nimic în cadrul legii. Nici nu avea să mai spună sau să facă nimic sub forma legii sau conform principiilor sau regulilor legii. Adică, toată lucrarea Sa bazată pe lege a fost oprită pentru totdeauna și nu avea să mai fie continuată, deoarece Dumnezeu a vrut să înceapă o nouă lucrare și să facă lucruri noi. Încă o dată, planul Său avea un nou punct de plecare și, astfel, Dumnezeu a trebuit să conducă omenirea în următoarea epocă.

Dacă acestea erau vești bune sau vești de rău augur pentru oameni depindea de esența fiecărei persoane în parte. Se poate spune că, pentru unii oameni, acestea nu erau vești bune, ci de rău augur, deoarece când Dumnezeu Și-a început noua lucrare, acei oameni care doar urmau legile și regulile, care doar urmau doctrinele, dar nu se temeau de Dumnezeu, au avut tendința să folosească vechea lucrare a lui Dumnezeu pentru a-I condamna noua lucrare. Pentru acești oameni, acestea erau vești de rău augur. Dar pentru fiecare persoană care era nevinovată și deschisă, care era sinceră față de Dumnezeu și dornică să primească răscumpărarea Sa, prima întrupare a lui Dumnezeu reprezenta o veste foarte bună. Căci încă de când oamenii au fost aduși la viață, asta era prima oară când Dumnezeu a apărut și a trăit în mijlocul omenirii sub o formă care nu era Duhul; de această dată, El S-a născut dintr-un om și a trăit printre oameni ca Fiul Omului și a lucrat în mijlocul lor. Această „premieră” a dărâmat noțiunile oamenilor; a fost dincolo de orice imaginație. În plus, toți discipolii lui Dumnezeu au dobândit un beneficiu palpabil. Dumnezeu nu numai că a încheiat vechea epocă, dar a încheiat și vechile Sale metode și stilul Său de lucru. El nu a mai cerut mesagerilor Lui să-I transmită voia, nu S-a mai ascuns în nori și nu a mai apărut sau vorbit oamenilor în mod poruncitor prin tunet. Printr-o metodă de neimaginat pentru oameni, care era dificil de înțeles sau de acceptat pentru ei – devenind trup – El a devenit Fiul Omului pentru a începe lucrarea acelei epoci, un lucru nemaivăzut până atunci. Această faptă a lui Dumnezeu i-a găsit pe oameni total nepregătiți; i-a făcut să se simtă stânjeniți, deoarece Dumnezeu începuse iar o nouă lucrare pe care nu o mai făcuse niciodată.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 65)

Smulgerea spicelor de grâu de către Isus pentru a le mânca de Sabat

Matei 12:1 În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui erau flămânzi, așa că au început să smulgă spice de grâu și să mănânce.

Fiul Omului este Domnul Sabatului

Matei 12:6-8 Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul! Dacă ați fi știut ce înseamnă: „Milă doresc, nu jertfă!”, n-ați fi condamnat niște nevinovați! Căci Fiul Omului este Domn și al Sabatului!

Să aruncăm mai întâi o privire la acest pasaj: „În vremea aceea, într-o zi de Sabat, Isus trecea printre lanurile de grâu. Ucenicii Lui erau flămânzi, așa că au început să smulgă spice de grâu și să mănânce”.

De ce am selectat acest pasaj? Ce legătură are cu firea lui Dumnezeu? În acest text, primul lucru pe care îl știm este că era ziua Sabatului, dar Domnul Isus a ieșit și Și-a condus discipolii prin câmpurile de porumb. Ceea ce este și mai „trădător” e că ei chiar „au început să smulgă spice de grâu și să mănânce”. În Epoca Legii, legea lui Iahve Dumnezeu prevedea că oamenii nu puteau să iasă ca de obicei sau să ia parte la activități în ziua Sabatului – existau multe lucruri care nu puteau fi făcute în ziua Sabatului. Această acțiune din partea Domnului Isus era derutantă pentru cei care trăiseră în cadrul legii o perioadă lungă de timp și chiar a provocat critici. Cât despre confuzia lor și modul în care vorbeau despre ce a făcut Isus, nu ne vom ocupa de acelea acum și vom discuta mai întâi motivul pentru care Domnul Isus a ales să facă acest lucru în ziua Sabatului, dintre toate zilele, și ce dorea El să comunice prin această acțiune oamenilor care trăiau sub lege. Aceasta este legătura dintre acest pasaj și firea lui Dumnezeu despre care vreau să vorbesc.

Când a venit Domnul Isus, Și-a folosit acțiunile practice pentru a le spune oamenilor că Dumnezeu a părăsit Epoca Legii și a început noua lucrare și că pentru această nouă lucrare nu era necesară respectarea Sabatului. Ieșirea lui Dumnezeu din limitele zilei de Sabat era doar o avanpremieră a noii Sale lucrări; lucrarea cea reală și măreață tot avea să vină. Când Domnul Isus Și-a început lucrarea, El deja lăsase în urmă „lanțurile” Epocii Legii și depășise regulile și principiile acelei epoci. În El, nu mai exista nicio urmă care să aibă legătură cu legea; El o abandonase cu totul și nu o mai respecta și nu mai cerea omenirii să o respecte. Așadar, vezi aici că Domnul Isus a mers prin câmpurile de porumb în ziua Sabatului și că Domnul nu S-a odihnit; El era afară, lucrând, și nu Se odihnea. Această acțiune a Lui a fost un șoc pentru noțiunile oamenilor și le-a comunicat că El nu mai trăia sub lege, că părăsise granițele Sabatului și apăruse înaintea omenirii și în mijlocul lor cu o nouă imagine, cu un nou mod de a lucra. Această acțiune a Lui le-a spus oamenilor că adusese cu El o nouă lucrare, lucrare care a început cu ieșirea de sub lege și îndepărtarea de Sabat. Când Dumnezeu Își îndeplinea noua lucrare, El nu Se mai agăța de trecut și nu Se mai preocupa de regulile Epocii Legii. Nici nu era afectat de lucrarea Sa din epoca precedentă, ci în schimb, lucra în ziua Sabatului la fel ca în oricare zi, iar când ucenicii Lui erau înfometați în ziua de Sabat, ei puteau să culeagă porumb și să mănânce. Acestea toate erau foarte normale în ochii lui Dumnezeu. Pentru Dumnezeu este permis să aibă un nou început pentru mare parte din noua lucrare pe care vrea să o facă și noile cuvinte pe care vrea să le spună. Când începe ceva nou, El nici nu menționează lucrarea Sa anterioară, nici nu continuă să o săvârșească. Întrucât Dumnezeu are principiile proprii în lucrarea Lui, când vrea să înceapă o nouă lucrare, atunci vrea să aducă omenirea într-o nouă etapă a lucrării Sale, iar lucrarea Sa va trece la o fază superioară. Dacă oamenii continuă să se comporte conform vechilor zicale sau reguli sau continuă să le respecte cu strictețe, El nu-Și va aminti acest lucru și nu va fi de acord cu el. Asta pentru că El deja a adus o nouă lucrare și a intrat într-o nouă fază a lucrării Sale. Când inițiază o nouă lucrare, El apare în fața omenirii cu o imagine complet nouă, dintr-un unghi complet nou și într-un mod cu totul nou, astfel încât oamenii să poată vedea diferite aspecte ale firii Sale și ceea ce El are și ce este. Acesta este unul dintre scopurile Sale în noua lucrare. Dumnezeu nu Se agață de ceea ce este vechi și nu o ia pe calea bătătorită; când lucrează și vorbește, El nu este atât de prohibitiv pe cât își imaginează oamenii. În Dumnezeu, totul este liber și eliberat și nu există prohibiție, nici limite – ceea ce El aduce omenirii este libertate și eliberare. El este un Dumnezeu viu, un Dumnezeu care există cu adevărat, în mod autentic. El nu este o păpușă sau o figură din lut și este total diferit de idolii pe care oamenii îi păstrează cu sfințenie și îi venerează. El este viu și plin de viață, iar cuvintele și lucrarea Sa aduc viață și lumină, libertate și eliberare omenirii, deoarece El deține adevărul, viața și calea – nu este constrâns de nimic în niciuna dintre lucrările Sale. Indiferent ce spun oamenii și indiferent cum Îi văd sau Îi evaluează ei noua lucrare, El Își va îndeplini lucrarea fără nicio ezitare. El nu va fi îngrijorat de noțiunile nimănui sau de degetele îndreptate către lucrarea și cuvintele Sale și nici chiar de opunerea și împotrivirea puternică față de noua Sa lucrare. Nimeni din toată creația nu poate folosi rațiunea umană sau imaginația, cunoașterea sau moralitatea umană pentru a măsura sau a defini ce face Dumnezeu, pentru a discredita, a deranja ori a sabota lucrarea Sa. Nu există prohibiție în ceea ce El face și în lucrarea Sa; aceasta nu va fi constrânsă de niciun om, eveniment sau lucru, nici nu va fi întreruptă de forțe ostile. În ceea ce privește noua Sa lucrare, El este un Rege mereu victorios și orice forțe ostile și toate ereziile și aberațiile omenirii sunt strivite sub scaunul Său. Indiferent de etapa nouă a lucrării pe care o desfășoară, aceasta va fi cu siguranță dezvoltată și extinsă în mijlocul omenirii și va fi cu siguranță îndeplinită fără obstacole în întregul univers până ce marea Sa lucrare va fi fost îndeplinită. Asta este înțelepciunea și atotputernicia lui Dumnezeu, autoritatea și puterea Lui. Prin urmare, Domnul Isus a putut să iasă și să lucreze în mod fățiș în ziua Sabatului deoarece în inima Sa nu existau reguli, cunoștințe sau doctrină care să vină de la oameni. Ceea ce El avea era noua lucrare a lui Dumnezeu și calea lui Dumnezeu. Lucrarea Sa era modalitatea de a elibera omenirea, de a-i descătușa pe oameni, de a le permite să existe în lumină, să trăiască. Între timp, cei care venerează idoli sau zei falși trăiesc în fiecare zi legați de Satana, îngrădiți de tot felul de reguli și tabuuri – astăzi este interzis un lucru, mâine altul – nu există libertate în viețile lor. Ei sunt precum prizonierii în cătușe, trăindu-și viața fără niciun fel de bucurie. Ce reprezintă „prohibiția”? Reprezintă constrângerile, legăturile și răul. De îndată ce o persoană venerează un idol, aceasta venerează un zeu fals, un duh rău. Prohibiția vine la pachet când sunt lansate asemenea activități. Nu poți mânca asta sau cealaltă, astăzi nu poți să ieși, mâine nu poți găti, următoarea zi nu poți să te muți într-o casă nouă, anumite zile trebuie alese pentru căsătorii și înmormântări și chiar pentru nașterea unui copil. Cum se numește acest lucru? Acest lucru se numește prohibiție; este sclavia omenirii și cătușele Satanei și a duhurilor rele care controlează oamenii și care controlează inimile și trupurile oamenilor. Există aceste prohibiții în cazul lui Dumnezeu? Când este vorba de sfințenia lui Dumnezeu, trebuie să te gândești mai întâi la asta: cu Dumnezeu nu există prohibiții. Dumnezeu are principii în cuvintele și în lucrarea Lui, dar nu există prohibiții, deoarece Dumnezeu Însuși este adevărul, calea și viața.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 66)

„Dar Eu vă spun că aici este Cineva mai mare decât Templul! Dacă ați fi știut ce înseamnă: «Milă doresc, nu jertfă!», n-ați fi condamnat niște nevinovați! Căci Fiul Omului este Domn și al Sabatului!” (Matei 12:6-8). La ce se referă cuvântul „templu” aici? Simplu spus, se referă la o clădire magnifică, înaltă, iar în Epoca Legii, templul era un loc unde preoții să Îl venereze pe Dumnezeu. Când Domnul Isus a spus „aici este Cineva mai mare decât Templul,” la cine Se referea? Clar, acel „Cineva” este Domnul Isus întrupat, pentru că doar El era mai mare decât templul. Ce le spuneau acele cuvinte oamenilor? Le spuneau să iasă din templu – Dumnezeu părăsise deja templul și nu mai lucra în el, deci oamenii ar trebui să urmeze pașii lui Dumnezeu în afara templului și să calce pe urmele Lui în noua Sa lucrare. Când Domnul Isus a spus asta, în spatele cuvintelor Sale era o premisă și, anume că, în temeiul legii, oamenii ajunseseră să vadă templul ca pe ceva mai mare decât Însuși Dumnezeu. Adică, oamenii venerau templul în loc să-L venereze pe Dumnezeu, așadar Domnul Isus i-a avertizat să nu venereze idoli, ci în schimb să-L venereze pe Dumnezeu, căci El este suprem. Prin urmare, El a spus: „Milă doresc, nu jertfă!” Este evident că în ochii Domnului Isus, majoritatea oamenilor care trăiau respectând legea nu Îl mai venerau pe Iahve, ci doar făceau sacrificii într-o doară, iar Domnul Isus a hotărât că acest lucru constituia venerarea idolilor. Acești adoratori de idoli vedeau templul ca pe ceva mai mare și mai înalt decât Dumnezeu. În inimile lor exista doar templul, nu Dumnezeu, iar dacă ei și-ar fi pierdut templul, și-ar fi pierdut sălașul. Fără templu, nu aveau unde să se închine și nu își puteau îndeplini sacrificiile. Așa-zisul lor „sălaș” era locul în care se foloseau de scuza falsă a venerării lui Iahve Dumnezeu, pentru a rămâne în templu și a-și îndeplini propriile treburi. Așa-zisul lor „sacrificiu” nu însemna decât că-și desfășurau propriile afaceri rușinoase sub pretextul desfășurării serviciului lor în templu. Acesta era motivul pentru care oamenii din acea vreme considerau templul mai măreț decât Dumnezeu. Domnul Isus a rostit aceste cuvinte ca avertisment pentru oameni, deoarece ei foloseau templul drept fațadă și sacrificiile ca acoperire pentru înșelarea oamenilor și a lui Dumnezeu. Dacă aplicați aceste cuvinte în prezent, acestea sunt la fel de pertinente și de valide. Deși oamenii de astăzi au experimentat o lucrare a lui Dumnezeu diferită față de cea experimentată de oamenii din Epoca Legii, natura și esența lor sunt aceleași. În contextul lucrării de astăzi, oamenii vor face tot același fel de lucruri precum cele reprezentate de cuvintele „templul este mai măreț decât Dumnezeu”. De exemplu, oamenii consideră că împlinirea datoriei lor este slujba lor; ei consideră că a fi martor pentru Dumnezeu și a se lupta cu marele balaur roșu sunt mișcări politice în apărarea drepturilor omului, pentru democrație și libertate; ei își transformă datoria pentru a-și folosi abilitățile și a le transforma în cariere, dar tratează teama de Dumnezeu și ferirea de rău ca nimic mai mult decât o doctrină religioasă de respectat; și așa mai departe. Nu sunt aceste comportamente în esență la fel ca „templul este mai măreț decât Dumnezeu”? Diferența este că, acum două mii de ani, oamenii își desfășurau treburile personale în templul fizic, dar astăzi, oamenii își desfășoară treburile personale în temple intangibile. Acei oameni care prețuiesc regulile consideră regulile mai mărețe decât Dumnezeu, acei oameni care iubesc statutul consideră statutul mai măreț decât Dumnezeu, aceia care își iubesc cariera consideră carierele mai presus de Dumnezeu și așa mai departe – toate exprimările lor Mă determină să spun: „Oamenii Îl laudă pe Dumnezeu ca fiind cel mai măreț prin cuvintele lor, dar în ochii lor toate sunt mai mărețe decât Dumnezeu”. Asta pentru că de îndată ce oamenii găsesc o oportunitate de a-și afișa propriile talente pe calea lor de a-L urma pe Dumnezeu sau de a-și desfășura propriile afaceri sau propria carieră, ei se distanțează de Dumnezeu și se dedică slujbei lor adorate. Cât despre ce le-a încredințat Dumnezeu și despre voia Lui, acele lucruri au fost abandonate de mult timp. Care este diferența dintre starea acestor oameni și cei care și-au desfășurat propriile activități în templu acum două mii de ani?

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 67)

Propoziția „Fiul Omului este Domn și al Sabatului” le spune oamenilor că tot ce are legătură cu Dumnezeu nu este de natură materială și, deși Dumnezeu îți poate satisface toate nevoile materiale, odată ce toate nevoile tale materiale au fost satisfăcute, poate satisfacția din aceste lucruri să substituie căutarea adevărului de către tine? Asta clar nu e posibil! Firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este, despre care am avut părtășie, reprezintă amândouă adevărul. Valoarea acesteia nu poate fi comparată cu niciun obiect material, oricât ar fi de valoros, nici nu poate fi cuantificată în bani, pentru că nu este un obiect material, și asigură nevoile inimii fiecărei persoane. Pentru fiecare persoană, valoarea acestor adevăruri intangibile ar trebui să fie mai presus de valoarea oricăror lucruri materiale pe care tu ai putea pune preț, nu-i așa? Această afirmație este ceva la care trebuie să cugetați. Ideea principală a ceea ce am spus este că ceea ce Dumnezeu are și ce este și tot ce are legătură cu Dumnezeu sunt cele mai importante lucruri pentru fiecare persoană în parte și nu pot fi înlocuite de niciun obiect material. Îți voi da un exemplu: când ți-e foame, ai nevoie de mâncare. Această mâncare poate fi mai mult sau mai puțin bună ori mai mult sau mai puțin nesatisfăcătoare, dar atât timp cât te saturi, acel sentiment neplăcut de foame nu va mai fi acolo – va dispărea. Poți sta liniștit, iar corpul tău se va odihni. Foamea oamenilor poate fi rezolvată cu mâncare, dar când Îl urmezi pe Dumnezeu și simți că nu-L înțelegi, cum poți rezolva pustietatea din inima ta? Poate fi rezolvată cu mâncare? Sau când Îl urmezi pe Dumnezeu și nu Îi înțelegi voia, ce poți folosi pentru a compensa acea foame din inima ta? În timpul experienței tale de mântuire prin Dumnezeu, în timpul urmăririi unei schimbări în firea ta, dacă nu Îi înțelegi voia sau nu știi care este adevărul, dacă nu înțelegi firea lui Dumnezeu, atunci nu te vei simți foarte neliniștit? Nu vei simți o foame și o sete puternică în inima ta? Nu te vor împiedica aceste sentimente să simți pace în inima ta? Așadar, cum poți compensa acea foame din inima ta – există un mod de a o rezolva? Unii oameni se duc la cumpărături, unii își caută prieteni cărora să li se destăinuie, unii oameni se răsfață printr-un somn lung, alții citesc mai multe cuvinte ale lui Dumnezeu sau lucrează mai din greu și depun mai multe eforturi pentru a-și împlini îndatoririle. Pot aceste lucruri să îți rezolve dificultățile reale? Toți dintre voi înțelegeți pe deplin aceste feluri de practici. Când te simți neputincios, când simți o dorință puternică de a obține luminare de la Dumnezeu pentru a-ți permite să cunoști realitatea adevărului și voia Sa, de ce ai cel mai mult nevoie? Lucrul de care ai nevoie nu este un meniu complet și nu sunt niște cuvinte amabile, darămite confortul trecător și satisfacția trupului – lucrul de care ai nevoie este ca Dumnezeu să îți spună clar și direct ceea ce ar trebui să faci și modul în care ar trebui să o faci, să îți spună clar care este adevărul. După ce ai înțeles acest lucru, chiar dacă dobândești doar într-o mică măsură înțelegere, nu te vei simți mai mulțumit în inima ta decât dacă ai fi luat o masă bună? Când inima îți este mulțumită, nu dobândește inima ta și întreaga ta ființă pace adevărată? Prin această analogie și analiză, înțelegeți acum de ce am vrut să împărtășesc cu voi această propoziție: „Fiul Omului este Domn și al Sabatului”? Înțelesul acesteia este că ceea ce vine de la Dumnezeu, ceea ce El are și ce este și totul despre El sunt mai presus de orice alt lucru, inclusiv lucrul sau persoana pe care odată considerai că o prețuiești cel mai mult. Adică, dacă o persoană nu poate dobândi cuvinte din gura lui Dumnezeu sau dacă nu înțelege voia Lui, aceasta nu poate dobândi pace. În experiențele voastre viitoare, veți înțelege motivul pentru care am vrut să vedeți acest pasaj astăzi – acesta este un lucru foarte important. Tot ceea ce face Dumnezeu este adevăr și viață. Adevărul reprezintă un lucru de care oamenii nu se pot lipsi în viețile lor și este ceva fără de care nu se pot descurca niciodată; poți spune și că este cel mai important lucru. Deși nu te poți uita la el sau nu îl poți atinge, importanța sa pentru tine nu poate fi ignorată; este singurul lucru care poate aduce pace în inima ta.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 68)

Este înțelegerea voastră cu privire la adevăr integrată cu propriile voastre stări? În viața reală, mai întâi, trebuie să te gândești care adevăruri au legătură cu oamenii, evenimentele și lucrurile pe care le-ai întâlnit; printre aceste adevăruri poți găsi voia lui Dumnezeu și poți lega ceea ce ai întâlnit de voia Lui. Dacă nu știi care aspecte ale adevărului se leagă de lucrurile pe care le-ai întâlnit, dar, în schimb, te duci direct să cauți voia lui Dumnezeu, aceasta este o abordare oarbă, care nu poate obține rezultate. Dacă vrei să cauți adevărul și să înțelegi voia lui Dumnezeu, mai întâi trebuie să te uiți la ce fel de lucruri ți s-au întâmplat, de ce aspecte ale adevărului se leagă și să cauți adevărul specific în cuvântul lui Dumnezeu care are legătură cu ceea ce ai experimentat. Apoi, cauți calea care este corectă pentru tine de a practica din acel adevăr; astfel, poți dobândi o înțelegere indirectă a voii lui Dumnezeu. Căutarea și practicarea adevărului nu este aplicarea unei doctrine sau urmarea unei reguli în mod mecanic. Adevărul nu este o formulă, nici o lege. Nu este mort – este viața însăși, este un lucru viu și este regula pe care o făptură creată trebuie să o urmeze în viață și regula pe care omul trebuie să o aibă în viață. Acest lucru este ceva ce trebuie să înțelegi cât mai mult posibil, prin experiență. Indiferent la ce etapă ai ajuns în experiența ta, ești inseparabil de cuvântul lui Dumnezeu și de adevăr și ceea ce înțelegi din firea lui Dumnezeu și ceea ce cunoști din ceea ce Dumnezeu are și este, toate sunt exprimate în cuvintele lui Dumnezeu; acestea sunt strâns legate de adevăr. Ceea ce El are și este și firea lui Dumnezeu sunt, ele însele, adevărul; adevărul este o manifestare autentică a firii lui Dumnezeu și ceea ce El are și este. Transformă ceea ce El are și este într-un lucru concret și afirmă clar ce are El și este; îți spune mai direct ce Îi place lui Dumnezeu, ce nu Îi place, ce vrea ca tu să faci și ce nu îți permite să faci, ce oameni disprețuiește și ce oameni Îl încântă. În spatele adevărurilor pe care Dumnezeu le exprimă, oamenii pot vedea plăcerea Lui, mânia, tristețea și fericirea, precum și esența Sa – aceasta este dezvăluirea firii Sale. În afară de cunoașterea a ceea ce Dumnezeu are și este și înțelegerea firii Sale din cuvântul Său, ceea ce este cel mai important este nevoia de a ajunge la această înțelegere prin experiență practică. Dacă o persoană se îndepărtează pe sine însăși din viața reală pentru a-L cunoaște pe Dumnezeu, aceasta nu va putea realiza acel lucru. Chiar dacă există oameni care pot dobândi o anumită înțelegere din cuvântul lui Dumnezeu, înțelegerea lor este limitată la teorii și cuvinte și apare o discrepanță față de modul în care este de fapt Dumnezeu Însuși.

Lucrurile pe care le comunicăm acum se află toate în sfera poveștilor consemnate în Biblie. Prin aceste povești și prin analizarea acestor lucruri care s-au petrecut, oamenii pot înțelege firea Lui și ceea ce El are și ce este, pe care El le-a exprimat, permițându-le să cunoască fiecare aspect al lui Dumnezeu într-o manieră mai extinsă, mai profundă, mai cuprinzătoare și mai amănunțită. Deci, singura cale de a cunoaște fiecare aspect al lui Dumnezeu este prin aceste povești? Nu, nu este singura cale! Căci ceea ce Dumnezeu spune și lucrarea pe care El o face în Epoca Împărăției pot ajuta oamenii să cunoască mai bine firea Lui și să o cunoască mai complet. Totuși, cred că este puțin mai ușor să cunoști firea lui Dumnezeu și să înțelegi ceea ce El are și ce este prin niște exemple sau povești consemnate în Biblie cu care oamenii sunt familiarizați. Dacă iau cuvintele de judecată și mustrare și adevărurile pe care Dumnezeu le exprimă astăzi, cuvânt cu cuvânt, pentru a te face să-L cunoști în acest fel, vei simți că este prea plictisitor și monoton și unii oameni vor simți chiar că cuvintele lui Dumnezeu par a fi niște formule. Dar, dacă iau aceste povești din Biblie ca exemple pentru a ajuta oamenii să cunoască firea lui Dumnezeu, ei nu le vor considera plictisitoare. Ai putea spune că, în timpul explicării acestor exemple, detaliile a ceea ce exista în inima lui Dumnezeu în acea vreme – starea sau sentimentul Său, ori gândurile și ideile Sale – au fost spuse oamenilor în limba omenească, iar scopul tuturor acestor lucruri este să le permită să aprecieze, să simtă că ceea ce Dumnezeu are și ce este nu reprezintă o formulă. Nu este o legendă sau ceva ce oamenii nu pot vedea sau atinge. Este ceva care există cu adevărat, pe care oamenii o pot simți și aprecia. Acesta este scopul final. Ai putea spune că oamenii care trăiesc în această epocă sunt binecuvântați. Ei pot să se bazeze pe povestirile biblice pentru a dobândi o înțelegere mai cuprinzătoare a lucrării anterioare a lui Dumnezeu; ei pot să vadă firea Lui prin lucrarea pe care a făcut-o; ei pot să înțeleagă voia lui Dumnezeu pentru omenire prin aceste firi pe care El le-a exprimat și să înțeleagă manifestările concrete ale sfințeniei Sale și ale grijii Sale pentru oameni și, în acest fel, ei pot ajunge la o cunoaștere mai detaliată și mai profundă a firii lui Dumnezeu. Cred că voi toți puteți simți asta acum!

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 69)

În cadrul lucrării pe care Domnul Isus a finalizat-o în Epoca Harului, poți vedea un alt aspect a ceea ce Dumnezeu are și ce este. Acest aspect a fost exprimat prin trupul Lui, iar oamenii au fost capabili să-l vadă și să-l aprecieze datorită umanității Sale. În Fiul Omului, oamenii au văzut cum Dumnezeu în trup Și-a trăit umanitatea și au văzut divinitatea lui Dumnezeu exprimată prin trup. Aceste două tipuri de exprimare le-au permis oamenilor să vadă un Dumnezeu foarte real și le-au permis să își formeze un concept diferit în privința lui Dumnezeu. Totuși, pe parcursul perioadei de timp dintre crearea lumii și sfârșitul Epocii Legii, adică, înainte de Epoca Harului, singurele aspecte ale lui Dumnezeu care au fost văzute, auzite și trăite de oameni au fost divinitatea lui Dumnezeu, lucrurile pe care Dumnezeu le-a făcut și le-a spus într-un tărâm imaterial și lucrurile pe care El le-a exprimat din persoana Sa reală, care nu puteau fi văzute sau atinse. Deseori, aceste lucruri i-au făcut pe oameni să simtă că Dumnezeu era foarte falnic în măreția Sa, că nu se puteau apropia de El. Impresia pe care Dumnezeu le-o dădea, de obicei, oamenilor, era că El apărea și dispărea din capacitatea lor de a-L percepe și oamenii simțeau chiar că toate gândurile și ideile Sale erau așa de misterioase și evazive că nu exista niciun mod de a ajunge la ele, cu atât mai puțin să încerce chiar să le înțeleagă și să le aprecieze. Pentru oameni, tot ce avea legătură cu Dumnezeu era foarte distant, atât de distant încât oamenii nu puteau să-l vadă sau să-l atingă. El părea că era sus în cer și că nu exista deloc. Deci, pentru oameni, înțelegerea inimii și minții lui Dumnezeu sau a oricărui lucru din gândirea Lui era de neobținut și chiar dincolo de capacitatea lor. Cu toate că Dumnezeu desfășura o anumită lucrare concretă în Epoca Legii și transmitea și anumite cuvinte specifice și exprima anumite firi specifice pentru a le permite oamenilor să aprecieze și să perceapă niște cunoștințe reale despre El, totuși, în final, aceste expresii a ceea ce Dumnezeu are și ce este veneau dintr-un tărâm imaterial și ceea ce oamenii înțelegeau, ceea ce știau era tot despre aspectul divin a ceea ce El are și ce este. Oamenii nu puteau dobândi un concept concret din această exprimare a ceea ce El are și ce este, iar impresia lor în privința lui Dumnezeu era încă blocată în sfera „un corp spiritual de care este greu să te apropii, care apare și dispare din percepție”. Deoarece Dumnezeu nu a folosit un anumit obiect sau imagine din tărâmul material pentru a apărea înaintea oamenilor, ei rămâneau incapabili să-L definească folosind limba omenească. În inimile și mințile oamenilor, ei au vrut întotdeauna să folosească propria limbă pentru a stabili un standard pentru Dumnezeu, pentru a-L face tangibil și a-L umaniza, precum cât de înalt este El, cât de mare, cum arată, ce anume Îi place și care este personalitatea Lui. De fapt, în inima Sa, Dumnezeu știa că oamenii se gândeau în felul acesta. Lui Îi era foarte clar de ce au nevoie oamenii și, desigur, El știa și ce ar trebui să facă, prin urmare Și-a îndeplinit lucrarea într-un mod diferit în Epoca Harului. Acest nou mod era atât divin, cât și umanizat. În perioada de timp în care Domnul Isus lucra, oamenii puteau vedea că Dumnezeu avea multe exprimări omenești. De exemplu, putea să danseze, putea să participe la nunți, putea să Se împărtășească cu oamenii, să vorbească cu ei și să discute lucruri cu ei. În plus față de acelea, Domnul Isus a finalizat și o mare parte din lucrare care reprezenta divinitatea Sa și, desigur, toată această lucrare era o expresie și o dezvăluire a firii lui Dumnezeu. În acest timp, când divinitatea lui Dumnezeu a fost realizată într-un trup obișnuit într-un mod pe care oamenii îl puteau vedea și atinge, ei nu au mai simțit că El apărea și dispărea din percepție sau că nu se puteau apropia de El. Din contră, ei puteau să încerce să priceapă voia lui Dumnezeu sau să-I înțeleagă divinitatea prin fiecare mișcare, prin cuvintele și prin lucrarea Fiului Omului. Fiul Omului întrupat exprima divinitatea lui Dumnezeu prin umanitatea Sa și transmitea omenirii voia lui Dumnezeu. Iar prin exprimarea voii și firii Sale, El le dezvăluia oamenilor și pe Dumnezeul care nu poate fi văzut sau atins care sălășluiește în tărâmul spiritual. Ceea ce oamenii vedeau era Dumnezeu Însuși, în formă tangibilă, făcut din carne și oase. Așadar, Fiul Omului întrupat făcea să fie concrete și umanizate lucrurile precum identitatea lui Dumnezeu Însuși, statutul, imaginea, firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este. Deși înfățișarea externă a Fiului Omului avea anumite limitări în privința imaginii lui Dumnezeu, esența Sa și ceea ce El are și este erau cu totul capabile să reprezinte identitatea și statutul lui Dumnezeu Însuși – existau doar câteva diferențe în forma de exprimare. Nu putem nega că Fiul Omului reprezenta identitatea și statutul lui Dumnezeu Însuși, atât în forma umanității Sale, cât și în divinitatea Sa. În acest timp, totuși, Dumnezeu lucra prin trup, vorbea din perspectiva trupului și stătea înaintea omenirii cu identitatea și statutul Fiului Omului, iar acest lucru le dădea oamenilor oportunitatea de a întâlni și a experimenta cuvintele adevărate și lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul omenirii. Le permitea, de asemenea, să înțeleagă divinitatea și măreția Lui în mijlocul smereniei, precum și să dobândească o înțelegere preliminară și o definiție a autenticității și realității lui Dumnezeu. Chiar dacă lucrarea finalizată de Domnul Isus, modurile Sale de lucru și perspectiva din care vorbea erau diferite față de persoana reală a lui Dumnezeu în tărâmul spiritual, totul la El Îl reprezenta cu adevărat pe Dumnezeu Însuși, pe care omenirea nu Îl mai văzuse niciodată – acest lucru nu poate fi negat! Adică, indiferent sub ce formă apare Dumnezeu, indiferent din ce perspectivă vorbește sau cu ce imagine se prezintă omenirii, Dumnezeu nu reprezintă nimic altceva decât pe Sine Însuși. El nu poate reprezenta niciun om, și nici pe vreunul din rândul omenirii corupte. Dumnezeu este Dumnezeu Însuși și acest lucru nu poate fi negat.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 70)

Pilda oii pierdute

Matei 18:12-14 Ce părere aveți? Dacă unui om care are o sută de oi i se rătăcește una dintre ele, nu le lasă el oare pe celelalte nouăzeci și nouă pe munți și se duce s-o caute pe cea rătăcită? Și dacă i se întâmplă să o găsească, adevărat vă spun că se bucură de ea mai mult decât de celelalte nouăzeci și nouă, care nu s-au rătăcit! Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre acești micuți.

Acest pasaj este o parabolă – ce fel de sentiment le dă el oamenilor? Modul de exprimare – parabola – folosit aici este o figură de stil în limbaj uman și, prin urmare, aparține domeniului cunoașterii omenești. Dacă Dumnezeu ar fi spus ceva similar în Epoca Legii, oamenii ar fi simțit că asemenea cuvinte nu erau cu adevărat potrivite cu cine era Dumnezeu, dar când Fiul Omului a transmis aceste cuvinte în Epoca Harului, a părut liniștitor, cald și apropiat față de oameni. Când Dumnezeu a devenit trup, când a apărut sub formă de om, El a folosit o pildă foarte potrivită, care a provenit din propria Sa umanitate, pentru a-Și exprima vocea din inima Sa. Această voce a reprezentat propria voce a lui Dumnezeu și lucrarea pe care a dorit să o facă în acea epocă. A reprezentat și o atitudine pe care Dumnezeu a avut-o față de oamenii din Epoca Harului. Privind din perspectiva atitudinii lui Dumnezeu față de oameni, El a comparat fiecare persoană cu o oaie. Dacă s-ar rătăci o oaie, El ar face orice ar fi nevoie pentru a o găsi. Acesta reprezenta un principiu al lucrării lui Dumnezeu, la acea vreme în mijlocul omenirii, când El era întrupat. Dumnezeu a folosit această pildă pentru a descrie hotărârea și atitudinea Sa în acea lucrare. Acesta era avantajul lui Dumnezeu în a deveni trup: El putea să profite de cunoașterea omenirii și să folosească limba omenească pentru a le vorbi oamenilor și pentru a-Și exprima voia. El a explicat sau „a tradus” omului limbajul Său divin, profund, pe care oamenii se străduiau să îl înțeleagă în limba omenească, într-un mod uman. Asta i-a ajutat pe oameni să-I înțeleagă voia și să știe ce voia El să facă. El putea, de asemenea, să aibă conversații cu oamenii dintr-o perspectivă umană, folosind un limbaj uman, și să comunice cu oamenii într-un fel pe care ei îl înțelegeau. El putea chiar să vorbească și să lucreze folosind limbajul și cunoașterea umană pentru ca oamenii să poată simți caracterul generos și apropiat al lui Dumnezeu, pentru ca ei să Îi poată vedea inima. Ce vedeți în asta? Există vreo prohibiție în cuvintele și acțiunile lui Dumnezeu? La cum văd oamenii lucrurile, nu este posibil ca Dumnezeu să poată folosi cunoașterea, limbajul și felurile oamenilor de a vorbi pentru a discuta despre ceea ce Dumnezeu Însuși voia să spună, despre lucrarea pe care El voia să o facă sau pentru a-Și exprima propria voie. Însă aceasta este o gândire greșită. Dumnezeu a folosit acest tip de pildă pentru ca oamenii să poată să simtă realitatea și sinceritatea lui Dumnezeu și să Îi vadă atitudinea față de oameni în timpul acelei perioade de timp. Această pildă i-a trezit dintr-un vis pe oamenii care trăiseră sub lege o lungă perioadă și a inspirat generație după generație de oameni care au trăit în Epoca Harului. Citind pasajul acestei pilde, oamenii cunosc sinceritatea lui Dumnezeu în mântuirea omenirii și înțeleg valoarea și importanța pe care o are omenirea în inima lui Dumnezeu.

Să aruncăm o privire la ultima frază din acest pasaj: „Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre acești micuți”. Au fost acestea propriile cuvinte ale Domnului Isus sau cuvintele Tatălui din cer? În aparență, pare că este Domnul Isus Cel care vorbește, dar voia Sa reprezintă voia lui Dumnezeu Însuși, motiv pentru care El a spus: „Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre acești micuți”. Oamenii din acea vreme Îl recunoșteau doar pe Tatăl din cer ca Dumnezeu și credeau că această persoană pe care o vedeau în fața ochilor doar a fost trimisă de El și nu putea să-L reprezinte pe Tatăl din cer. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus a trebuit să adauge această propoziție la finalul pildei Sale, pentru ca oamenii să poată simți cu adevărat voia lui Dumnezeu pentru omenire și autenticitatea și acuratețea a ceea ce a spus El. Chiar dacă această propoziție a fost un lucru ușor de zis, a fost rostită cu grijă și afecțiune și a dezvăluit caracterul umil și ascuns al Domnului Isus. Indiferent dacă Dumnezeu a devenit trup sau dacă a lucrat în tărâmul spiritual, El a cunoscut cel mai bine inima oamenilor și a înțeles cel mai bine ce aveau nevoie oamenii, lucrurile care îi îngrijorau și cele care îi nedumireau și de aceea El a adăugat această propoziție. Această propoziție a scos în evidență o problemă ascunsă în omenire: oamenii erau sceptici în privința lucrurilor spuse de Fiul Omului, adică atunci când Domnul Isus vorbea, a trebuit să adauge: „Tot astfel, nu este voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul dintre acești micuți” și doar pornind de la această premisă puteau da roade cuvintele Sale, pentru a-i face pe oameni să creadă în acuratețea lor și să le sporească credibilitatea. Acest lucru arată că, atunci când Dumnezeu a devenit un Fiu al Omului obișnuit, Dumnezeu și omenirea aveau o relație foarte tulbure și că situația Fiului Omului era foarte incomodă. Arată, de asemenea, cât de nesemnificativ era statutul Domnului Isus printre oameni în acel moment. Când El a spus acest lucru, a fost de fapt pentru a le spune oamenilor: puteți fi siguri – aceste cuvinte nu reprezintă ce există în inima Mea, ci reprezintă voia Dumnezeului care este în inimile voastre. Pentru omenire, nu a fost acesta un lucru ironic? Chiar dacă Dumnezeu care lucra în trup avea multe avantaje pe care nu le avea în persoana Sa, El a trebuit să reziste în fața dubiilor și a respingerii lor, precum și față de nepăsarea și indiferența lor. Se poate spune că procesul lucrării Fiului Omului era procesul de a experimenta respingerea din partea omenirii și de a experimenta cum omenirea concurează împotriva Lui. Mai mult decât atât, era procesul lucrării pentru a câștiga în mod continuu încrederea omenirii și a cuceri omenirea prin ceea ce El are și ce este, prin propria Lui esență. Nu însemna neapărat că Dumnezeu întrupat ducea un război pe pământ împotriva Satanei; ci, mai degrabă, că Dumnezeu a devenit un om obișnuit și a început o strădanie cu cei care Îl urmează, iar prin această strădanie, Fiul Omului Și-a finalizat lucrarea cu smerenia Sa, cu ceea ce El are și ce este și cu iubirea și înțelepciunea Sa. El a obținut oamenii pe care i-a vrut, a câștigat identitatea și statutul pe care le merita și S-a „întors” pe tronul Său.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 71)

Iartă de șaptezeci de ori câte șapte

Matei 18:21-22 Atunci Petru a venit la El și L-a întrebat: Doamne, de câte ori să-l iert pe fratele meu când va păcătui față de mine? Până la șapte ori? Isus i-a răspuns: Eu nu-ți zic să-l ierți până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.

Iubirea Domnului

Matei 22:37-39 Isus i-a răspuns: „Să-L iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată mintea ta”. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: „Să-l iubești pe semenul tău ca pe tine însuți”.

Dintre aceste două pasaje, unul vorbește despre iertare și celălalt vorbește despre iubire. Aceste două subiecte scot de fapt în evidență lucrarea pe care Domnul Isus a vrut să o îndeplinească în Epoca Harului.

Când Dumnezeu a devenit trup, a adus cu El o etapă a lucrării Sale, care reprezenta sarcinile de lucru specifice și firea pe care El voia să le exprime în această epocă. În acea perioadă, tot ceea ce a făcut Fiul Omului s-a învârtit în jurul lucrării pe care Dumnezeu dorea să o îndeplinească în această epocă. El avea să facă nici mai mult, nici mai puțin. Fiecare lucru pe care l-a spus și fiecare tip de lucrare pe care a îndeplinit-o, toate au fost în legătură cu această epocă. Indiferent dacă El l-a exprimat într-un mod uman cu limbaj uman sau prin limbaj divin și indiferent în ce mod sau din ce perspectivă a făcut-o, scopul Său a fost să-i ajute pe oameni să înțeleagă ce voia să facă, care era voia Lui și care erau cerințele Sale de la oameni. El poate folosi diferite mijloace și diferite perspective pentru a ajuta oamenii să înțeleagă și să-I cunoască voia și să-I înțeleagă lucrarea de mântuire a omenirii. Deci, în Epoca Harului Îl vedem pe Domnul Isus folosind, de cele mai multe ori, limbajul uman pentru a exprima ce voia să comunice omenirii. Chiar mai mult, Îl vedem din perspectiva unui îndrumător obișnuit vorbind cu oamenii, asigurându-le lucrurile necesare și ajutându-i cu ceea ce Îi ceruseră. Acest mod de a lucra nu a fost văzut în Epoca Legii, care a fost înainte de Epoca Harului. El a devenit mai apropiat și mai milos față de omenire, precum și mai capabil să obțină rezultate practice atât ca formă, cât și ca manieră. Metafora despre iertarea oamenilor de șaptezeci de ori câte șapte clarifică cu adevărat acest aspect. Scopul obținut de numărul din această metaforă este să le permită oamenilor să înțeleagă intenția Domnului Isus din momentul în care a spus acest lucru. Intenția Sa a fost ca oamenii să îi ierte pe alții – nu o dată sau de două ori, și nici măcar de șapte ori, ci de șaptezeci de ori câte șapte. Ce fel de idee este inclusă în ideea de „șaptezeci de ori câte șapte”? Scopul este să îi facă pe oameni să facă din iertare propria lor responsabilitate, ceva ce trebuie să învețe și o „cale” pe care trebuie să o urmeze. Deși aceasta a fost doar o metaforă, a avut rolul de a sublinia ideea esențială. I-a ajutat pe oameni să aprecieze profund ceea ce El a vrut să spună și i-a ajutat să găsească moduri corespunzătoare de a practica și principiile și standardele de practică. Această metaforă i-a ajutat pe oameni să înțeleagă clar și le-a oferit un concept corect, și anume, că ar trebui să învețe iertarea și să ierte de oricâte ori, fără condiții, dar cu o atitudine de toleranță și înțelegere pentru alții. Când Domnul Isus a spus acest lucru, ce era în inima Lui? Se gândea El cu adevărat la numărul „de șaptezeci de ori câte șapte”? Nu, nu Se gândea. Există un număr de dăți în care Dumnezeu îl va ierta pe om? Există mulți oameni care sunt foarte interesați de „numărul de dăți” menționat aici, care de fapt vor să înțeleagă originea și înțelesul acestui număr. Ei vor să înțeleagă de ce acest număr a ieșit din gura Domnului Isus; ei cred că există o implicație mai profundă a acestui număr. Dar, de fapt, aceasta a fost doar o figură de stil omenească pe care Dumnezeu a folosit-o. Orice implicație sau înțeles trebuie considerat împreună cu cerințele Domnului Isus pentru omenire. Când Dumnezeu nu devenise încă trup, oamenii nu înțelegeau mare parte din ceea ce El spunea, deoarece cuvintele Sale proveneau din divinitatea completă. Perspectiva și contextul a ceea ce spunea El era invizibil și de neatins pentru omenire; era exprimat dintr-un tărâm spiritual pe care oamenii nu îl puteau vedea. Căci oamenii care trăiau în trup nu puteau să treacă prin tărâmul spiritual. Dar după ce Dumnezeu a devenit trup, El a vorbit omenirii din perspectiva umanității și a depășit sfera tărâmului spiritual. El a putut să-Și exprime firea, voia și atitudinea divină prin lucruri pe care oamenii și le puteau imagina, lucruri pe care ei le vedeau și le întâlneau în viețile lor și folosind metode pe care oamenii le puteau accepta, într-un limbaj pe care ei îl puteau înțelege și cu o cunoaștere pe care o puteau pricepe, ca să permită omenirii să înțeleagă și să-L cunoască pe Dumnezeu, să înțeleagă intenția Sa și standardele cerute de El în sfera capacității lor, și în gradul în care erau capabili. Acestea au fost metoda și principiul lucrării lui Dumnezeu în umanitate. Deși căile și principiile lui Dumnezeu de a lucra în trup au fost în mare parte obținute prin umanitate sau metodele acesteia, a obținut într-adevăr rezultatele care nu puteau fi obținute lucrând direct în divinitate. Lucrarea lui Dumnezeu în umanitate a fost mai concretă, autentică și direcționată, metodele au fost mult mai flexibile, iar în ceea ce privește forma, a depășit lucrarea săvârșită pe parcursul Epocii Legii.

În continuare, să vorbim despre a-L iubi pe Domnul și a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți. Este acesta un lucru exprimat direct în divinitate? Nu, cu siguranță, nu! Toate acestea au fost lucruri pe care Fiul Omului le-a rostit în umanitate; doar ființele umane ar spune ceva precum „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți” și „Iubește-i pe alții la fel cum îți prețuiești propria viață”. Această manieră de a vorbi aparține în exclusivitate omului. Dumnezeu nu a vorbit niciodată astfel. Cel puțin, Dumnezeu nu are acest tip de limbaj în divinitatea Sa, deoarece nu are nevoie de acest tip de învățătură, „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”, pentru a reglementa iubirea Sa pentru omenire, deoarece iubirea Lui pentru omenire este o dezvăluire naturală a ceea ce El are și ce este. Când ați auzit vreodată că Dumnezeu spune ceva precum „Iubesc omenirea precum Mă iubesc pe Mine Însumi”? Nu ați auzit, deoarece iubirea este în esența lui Dumnezeu și în ceea ce El are și ce este. Iubirea lui Dumnezeu pentru omenire, atitudinea Sa și modul în care El tratează oamenii sunt o expresie naturală și o dezvăluire a firii Sale. El nu are nevoie să facă asta în mod intenționat într-un mod anume sau să urmeze cu bună știință o anumită metodă sau un cod moral pentru a ajunge să-Și iubească aproapele ca pe Sine Însuși – El deja deține acest tip de esență. Ce înțelegi din acest lucru? Când Dumnezeu a lucrat în umanitate, multe dintre metodele, cuvintele și adevărurile Sale au fost exprimate într-un mod uman. Dar, în același timp, firea lui Dumnezeu, ceea ce El are și ce este și voia Sa au fost exprimate pentru ca oamenii să le cunoască și să le înțeleagă. Ceea ce ei au ajuns să cunoască și să înțeleagă au fost exact esența Sa și ceea ce El are și ce este, ceea ce reprezintă identitatea inerentă și statutul lui Dumnezeu Însuși. Adică, Fiul Omului în trup a exprimat firea inerentă și esența lui Dumnezeu Însuși în cea mai mare măsură posibilă și pe cât de exact posibil. Nu numai că umanitatea Fiului Omului nu a fost o piedică sau o barieră pentru comunicarea și interacțiunea omului cu Dumnezeu din cer, ci a fost de fapt singurul canal și singurul pod pentru ca omenirea să se conecteze cu Domnul creației. Acum, în acest stadiu, nu simțiți că există multe asemănări între natura și metodele lucrării făcute de Domnul Isus în Epoca Harului și etapa actuală a lucrării? Această etapă actuală a lucrării folosește, de asemenea, mult limbaj uman pentru a exprima firea lui Dumnezeu și mult limbaj și multe metode din viața cotidiană a omenirii și din cunoașterea umană pentru a exprima voia lui Dumnezeu Însuși. Odată ce Dumnezeu devine trup, indiferent dacă El vorbește dintr-o perspectivă umană sau o perspectivă divină, o mare parte din limbajul și metodele Sale de exprimare vin prin intermediul limbajului și metodelor umane. Adică, atunci când Dumnezeu devine trup, aceasta este cea mai bună oportunitate pentru ca tu să vezi atotputernicia și înțelepciunea lui Dumnezeu și să cunoști fiecare aspect real al lui Dumnezeu. Când Dumnezeu a devenit trup, în timp ce creștea, El a ajuns să înțeleagă, să cunoască și să priceapă în umanitate o parte din cunoașterea, simțul practic, limbajul și metodele de exprimare ale omenirii. Dumnezeu întrupat a avut aceste lucruri care au provenit de la oamenii pe care El îi crease. Aceștia au devenit instrumentele lui Dumnezeu în trup pentru exprimarea firii și divinității Sale și I-au permis să Își facă lucrarea mai pertinentă, mai autentică și mai exactă pe când lucra în mijlocul omenirii, dintr-o perspectivă umană și folosind limbaj uman. Acest lucru a făcut lucrarea Sa mai accesibilă și mai ușor de înțeles pentru oameni, obținând astfel rezultatele pe care le dorea Dumnezeu. Nu este mai practic pentru Dumnezeu să lucreze în trup în acest fel? Nu este înțelepciunea lui Dumnezeu? Când Dumnezeu a devenit trup, când trupul lui Dumnezeu a putut să înceapă lucrarea pe care El dorea să o îndeplinească, acela a fost momentul când El avea să-Și exprime firea și lucrarea în mod practic și acesta a fost și momentul când El a putut să-Și înceapă în mod oficial lucrarea de slujire ca Fiu al Omului. Asta însemna că nu mai exista un „decalaj între generații” între Dumnezeu și om, că Dumnezeu avea curând să-Și înceteze lucrarea de comunicare prin mesageri și că Dumnezeu Însuși putea să-Și exprime personal și în trup toate cuvintele și lucrarea pe care voia să o facă. Însemna, de asemenea, că oamenii pe care Dumnezeu îi mântuiește erau mai apropiați de El, că lucrarea Sa de gestionare intrase într-o nouă etapă și că întreaga omenire avea să se confrunte cu o nouă eră.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 72)

Toată lumea care a citit Biblia știe că s-au întâmplat multe evenimente când S-a născut Domnul Isus. Cel mai important dintre aceste evenimente a fost vânarea Sa de către regele diavolilor, care a fost un eveniment atât de extrem încât toți copiii de doi ani și mai mici din oraș au fost măcelăriți. Este evident că Dumnezeu Și-a asumat un mare risc devenind trup printre oameni; marele preț pe care l-a plătit pentru a finaliza gestionarea mântuirii omenirii este, de asemenea, evident. Sunt evidente și marile speranțe pe care le-a avut Dumnezeu pentru lucrarea Lui în trup în rândul omenirii. Când trupul lui Dumnezeu a putut să preia lucrarea din mijlocul omenirii, cum Se simțea El? Oamenii ar trebui să poată înțelege într-o oarecare măsură, nu-i așa? Cel puțin, Dumnezeu era fericit deoarece putea să înceapă să-Și săvârșească noua lucrare în mijlocul omenirii. Când Domnul Isus a fost botezat și Și-a început oficial lucrarea de îndeplinire a slujirii, inima lui Dumnezeu a fost copleșită de bucurie, pentru că după atât de mulți ani de așteptare și pregătire, El putea în sfârșit să poarte trupul unui om normal și să-Și înceapă noua lucrare sub forma unui om din carne și oase, pe care oamenii Îl puteau vedea și atinge. El putea în sfârșit să vorbească față în față și de la inimă la inimă cu oamenii prin identitatea unui om. În cele din urmă, Dumnezeu putea să vină față în față cu omenirea prin intermediul metodelor umane și într-un limbaj uman; El putea să aprovizioneze oamenii, să-i lumineze și să-i ajute folosind limbaj uman; El putea să mănânce la aceeași masă și să trăiască în același spațiu cu ei. De asemenea, putea să vadă ființe umane, să vadă lucruri și să vadă totul în felul în care le vedeau oamenii și chiar prin proprii lor ochi. Pentru Dumnezeu, asta era deja prima victorie a lucrării Sale în trup. Se poate spune și că era realizarea unei lucrări mărețe – acesta era, desigur, lucrul de care Se bucura Dumnezeu cel mai mult. Începând cu acel moment, Dumnezeu a simțit pentru prima dată un fel de consolare în lucrarea Sa din mijlocul omenirii. Toate evenimentele care s-au petrecut erau foarte practice și naturale, iar consolarea pe care o simțea Dumnezeu era foarte adevărată. Pentru omenire, de câte ori se realizează o nouă etapă a lucrării lui Dumnezeu și de fiecare dată când Dumnezeu Se simte mulțumit, atunci este momentul când omenirea se poate apropia mai mult de Dumnezeu și de mântuire. Pentru Dumnezeu, aceasta este și lansarea noii Sale lucrări, avansarea în planul Lui de gestionare și, mai mult, acestea sunt vremurile când intențiile Sale ating îndeplinirea completă. Pentru omenire, sosirea unei astfel de oportunități este de bun augur și foarte bună; pentru toți cei care așteaptă mântuirea lui Dumnezeu, aceasta reprezintă o veste spectaculoasă și îmbucurătoare. Când Dumnezeu desfășoară o nouă etapă a lucrării, atunci El are un nou început și când această nouă lucrare și acest nou început sunt lansate și prezentate omenirii, acesta este momentul când finalul acestei etape a lucrării a fost deja hotărât și realizat, iar efectul final și roadele au fost deja văzute de Dumnezeu. Acesta este și momentul când aceste efecte Îl fac pe Dumnezeu să Se simtă satisfăcut și, desigur, când inima Sa este fericită. Dumnezeu Se simte liniștit deoarece, în viziunea Sa, El a văzut deja și a hotărât oamenii pe care îi caută și a câștigat deja acest grup de oameni, un grup care este capabil să Îi facă lucrarea să fie de succes și să-I aducă satisfacție. Astfel, El Își lasă grijile deoparte și Se simte fericit. Cu alte cuvinte, când trupul lui Dumnezeu poate să inițieze o nouă lucrare printre oameni și El începe, fără piedici, să facă lucrarea pe care trebuie să o facă și când simte că totul a fost împlinit, atunci, pentru El, finalul este deja la vedere. Și, datorită acestui final, El este satisfăcut și are inima ușoară. Cum este exprimată fericirea lui Dumnezeu? Vă puteți imagina care ar putea fi răspunsul? Ar putea Dumnezeu să plângă? Poate El să plângă? Poate să bată din palme? Să danseze? Să cânte? Dacă da, ce ar cânta? Desigur, Dumnezeu ar putea să cânte un cântec frumos, emoționant, un cântec care ar putea exprima bucuria și fericirea din inima Sa. El ar putea să-l cânte pentru omenire, pentru El Însuși și pentru toate lucrurile. Fericirea lui Dumnezeu poate fi exprimată în orice mod – toate acestea sunt normale pentru că Dumnezeu are bucurii și necazuri și diversele Lui sentimente pot fi exprimate în diverse feluri. Acesta este dreptul Lui și nimic nu ar putea fi mai normal și mai adecvat. Oamenii nu ar trebui să se gândească la nimic altceva legat de acest lucru. Nu ar trebui să încercați să folosiți „vraja cercului de aur”^[a] asupra lui Dumnezeu, spunându-I că nu ar trebui să facă una și alta, că nu ar trebui să Se comporte în felul ăsta sau în felul acela, să-I limitați fericirea sau orice sentimente ar putea avea. În inimile oamenilor, Dumnezeu nu poate fi fericit, nu poate vărsa lacrimi, nu poate plânge – El nu poate exprima nicio emoție. Prin ceea ce am comunicat pe parcursul acestor două părtășii, cred că nu Îl veți mai vedea pe Dumnezeu în acest fel, ci Îi veți permite să aibă o oarecare libertate și eliberare. Acesta este un lucru foarte bun. În viitor, dacă sunteți cu adevărat capabili să simțiți tristețea lui Dumnezeu când auziți că este trist și puteți să simțiți cu adevărat fericirea Lui când auziți că este fericit, atunci, cel puțin, veți fi capabili să știți și să înțelegeți ce Îl face fericit și ce Îl face trist. Când poți să te simți trist deoarece Dumnezeu este trist și să te simți fericit pentru că Dumnezeu este fericit, El îți va fi câștigat pe deplin inima și nu va mai exista nicio barieră între tine și El. Nu vei mai încerca să-L limitezi pe Dumnezeu cu închipuirile, noțiunile și cunoașterea umană. În acel moment, Dumnezeu va fi viu și însuflețit în inima ta. El va fi Dumnezeul vieții tale și Stăpânul a tot ce are legătură cu tine. Aveți acest fel de aspirație? Aveți încrederea că puteți obține asta?

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Note de subsol:

a. „Vraja cercului de aur” este o vrajă folosită de călugărul Tang Sanzang în nuvela chinezească „O călătorie spre răsărit”. El folosește această vrajă pentru a-l controla pe Sun Wukong, legându-i o bandă de metal în jurul capului, provocându-i dureri de cap acute și aducându-l astfel sub controlul său. A devenit o metaforă pentru a descrie ceva care constrânge o persoană.

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 73)

Pildele Domnului Isus

Pilda semănătorului (Matei 13:1-9)

Pilda neghinei (Matei 13:24-30)

Pilda bobului de muștar (Matei 13:31-32)

Pilda drojdiei (Matei 13:33)

Pilda neghinei explicată (Matei 13:36-43)

Pilda comorii ascunse (Matei 13:44)

Pilda mărgăritarului (Matei 13:45-46)

Pilda năvodului (Matei 13:47-50)

Prima este pilda semănătorului. Aceasta este o pildă foarte interesantă; semănarea semințelor este un eveniment obișnuit în viețile oamenilor. A doua este pilda neghinei. Oricine a plantat recolte și, cu siguranță toți adulții, vor ști ce este „neghina”. A treia este pilda bobului de muștar. Știți cu toții ce este muștarul, nu-i așa? Dacă nu știți, puteți să răsfoiți Biblia. A patra pildă este pilda drojdiei. Acum, majoritatea oamenilor știu că drojdia este folosită pentru fermentare și este ceva folosit de oameni în viețile lor cotidiene. Pildele următoare, inclusiv a șasea, pilda comorii ascunse, a șaptea, pilda mărgăritarului, și a opta, pilda năvodului, sunt toate inspirate și bazate pe viețile reale ale oamenilor. Ce fel de imagine înfățișează aceste pilde? Este o imagine a lui Dumnezeu care devine o persoană normală și trăiește alături de omenire, folosind limbajul vieții, limbajul uman, pentru a comunica cu oamenii și pentru a le oferi ceea ce au nevoie. Când Dumnezeu a devenit trup și a trăit în mijlocul omenirii o perioadă lungă de timp, după ce experimentase și fusese martor la diferitele stiluri de viață ale oamenilor, aceste experiențe au devenit materialul Său didactic, prin care Și-a transformat limbajul divin în limbaj uman. Desigur, aceste lucruri pe care le-a văzut și le-a auzit în viață au îmbogățit și experiența umană a Fiului Omului. Când El a vrut ca oamenii să înțeleagă unele adevăruri, să înțeleagă o parte din voia lui Dumnezeu, atunci a putut să folosească pilde similare cu cele de mai sus pentru a le spune oamenilor despre voia lui Dumnezeu și cerințele Sale de la omenire. Aceste pilde aveau toate legătură cu viețile oamenilor; nu exista niciuna care să fie în afara realității vieților umane. Când Domnul Isus a trăit cu omenirea, a văzut fermieri care aveau grijă de câmpurile lor, știa ce este neghina și ce este drojdia; înțelegea că oamenii iubesc comorile, așadar a folosit atât metafora comorii, cât și a mărgăritarului. În viață, El a văzut frecvent pescari care își aruncau năvoadele; Domnul Isus a văzut aceste activități și altele legate de viața oamenilor și a experimentat și acel tip de viață. La fel ca orice altă ființă umană, El a experimentat rutina zilnică umană și a luat trei mese pe zi. A experimentat personal viața unei persoane obișnuite și a observat viețile altora. Când a observat toate acestea și le-a trăit personal, El nu S-a gândit cum să aibă o viață bună sau cum ar putea trăi mai liber și mai confortabil. În schimb, din experiențele Sale de viață umană autentică, Domnul Isus a văzut greutățile din viețile oamenilor. A văzut greutățile, chinul și tristețea oamenilor, trăind sub domeniul Satanei și ducând o viață în păcat sub corupția Satanei. În timp ce experimenta personal viața umană, El a experimentat și cât de neajutorați erau oamenii care trăiau în mijlocul corupției și a văzut și a experimentat condițiile nefericite ale oamenilor care trăiau în păcat, care și-au pierdut complet direcția prin tortura la care au fost supuși de Satana și de rău. Când Domnul Isus a văzut aceste lucruri, le-a văzut cu divinitatea sau cu umanitatea Sa? Umanitatea Sa exista cu adevărat și era foarte vie; El putea experimenta și vedea toate acestea. Dar, desigur, El vedea aceste lucruri și în esența Sa, adică în divinitatea Sa. Cu alte cuvinte, Hristos Însuși, Domnul Isus omul vedea acest lucru și tot ceea ce vedea Îl făcea să simtă importanța și necesitatea lucrării pe care Și-o asumase pe parcursul acestei perioade în care a trăit în trup. Deși El Însuși știa că responsabilitatea pe care trebuia să o primească în trup era imensă și știa cât de crudă era durerea cu care trebuia să Se confrunte, când a văzut omenirea neajutorată în păcat, când a văzut starea jalnică a vieților lor și strădaniile lor neînsemnate sub lege, El a simțit tot mai multă durere și a devenit tot mai dornic să mântuiască omenirea de păcat. Indiferent cu ce fel de dificultăți avea să Se confrunte sau ce fel de durere avea să sufere, El a devenit tot mai hotărât să răscumpere omenirea, care trăia în păcat. În timpul acestui proces, poți spune că Domnul Isus a început să înțeleagă tot mai clar lucrarea pe care trebuia să o facă și ceea ce Îi fusese încredințat. El a devenit, de asemenea, tot mai dornic să finalizeze lucrarea pe care avea să o primească – să-Și asume toate păcatele omenirii, să ispășească în locul oamenilor pentru ca ei să nu mai trăiască în păcat și, în același timp, pentru ca Dumnezeu să fie capabil să ierte păcatele oamenilor datorită jertfei de păcat, permițându-I să Își continue lucrarea de a mântui omenirea. Se poate spune că, în inima Sa, Domnul Isus era dispus să Se ofere pentru omenire, să Se sacrifice. El era dispus și să servească drept jertfă de păcat, să fie țintuit pe cruce și era într-adevăr dornic să finalizeze această lucrare. Când a văzut condițiile jalnice ale vieții umane, El a vrut și mai mult să-Și îndeplinească misiunea pe cât de repede posibil, fără să întârzie un singur minut sau o singură secundă. Simțind o asemenea urgență, El nu a mai stat pe gânduri cu privire la cât de mare avea să fie propria Lui durere, nici nu a nutrit alte temeri privind cât de multă umilință avea să îndure. El avea doar o convingere în inima Sa: atât timp cât Se oferea pe Sine, atât timp cât era țintuit pe cruce ca jertfă de păcat, voia lui Dumnezeu avea să fie îndeplinită și El avea să poată începe o nouă lucrare. Viețile oamenilor și existența lor în păcat aveau să fie complet schimbate. Convingerea Sa și ceea ce El era determinat să facă aveau legătură cu mântuirea omului și El avea un singur obiectiv, și anume să facă voia lui Dumnezeu, pentru ca El să poată începe cu succes următoarea etapă din lucrarea Sa. Asta era în mintea Domnului Isus în acel moment.

Trăind în trup, Dumnezeul întrupat avea o umanitate normală; avea emoțiile și raționalitatea unei persoane normale. El știa ce era fericirea, durerea și, când vedea omenirea trăind acest fel de viață, simțea profund că nu ar fi suficient să îi scoată din păcat doar dându-le niște învățături, oferindu-le ceva sau învățându-i ceva. Nici să-i pună doar să respecte porunci nu avea să-i răscumpere din păcat – doar când a luat asupra Sa păcatul omenirii și a devenit asemănare a trupului păcătos, a putut El să câștige libertatea omenirii și iertarea lui Dumnezeu pentru omenire la schimb. Deci, după ce Domnul Isus experimentase și fusese martor al vieților oamenilor în păcat, o dorință intensă s-a manifestat în inima Lui – să le permită oamenilor să se elibereze de viețile lor pline de păcat. Această dorință L-a făcut să simtă tot mai mult că trebuie să meargă spre cruce și să ia asupra Sa cât mai curând posibil păcatele omenirii. Acestea erau gândurile Domnului Isus în acea vreme, după ce trăise cu oamenii și văzuse, auzise și simțise chinul vieților lor în păcat. Faptul că Dumnezeu întrupat putea avea acest tip de voință pentru omenire, că putea să exprime și să dezvăluie acest fel de fire – ar fi putut o persoană obișnuită să facă așa ceva? Ce ar fi văzut o persoană obișnuită trăind în acest tip de mediu? Ce ar fi gândit? Dacă o persoană obișnuită s-ar confrunta cu toate acestea, ar privi ea problemele dintr-o perspectivă mai înaltă? Cu siguranță că nu! Deși înfățișarea exterioară a lui Dumnezeu întrupat este exact la fel ca cea a unui om și cu toate că El învață cunoașterea umană și vorbește limba umană și uneori chiar Își exprimă ideile prin metodele sau mijloacele de a vorbi ale omenirii, totuși, modul în care El vede oamenii și esența lucrurilor cu siguranță nu e ca modul în care oamenii corupți văd omenirea și esența lucrurilor. Perspectiva Sa și înălțimea la care Se află El reprezintă ceva de neatins pentru o persoană coruptă. Asta pentru că Dumnezeu este adevărul, pentru că trupul pe care El îl îmbracă are, de asemenea, esența lui Dumnezeu, iar gândurile Sale și ceea ce este exprimat prin umanitatea Sa sunt, de asemenea, adevărul. Pentru oamenii corupți, ceea ce El exprimă în trup sunt provizii ale adevărului și ale vieții. Aceste provizii nu sunt pentru o singură persoană, ci pentru toată omenirea. În inima oricărei persoane corupte există doar acei câțiva oameni care sunt asociați cu ea. Îi pasă și se preocupă doar de acești câțiva oameni. Când se anunță un dezastru, se gândește mai întâi la proprii copii, la soțul sau soția ori la părinții săi. În cel mai bun caz, o persoană mai plină de compasiune s-ar gândi la niște rude sau la un prieten bun, dar depășesc aceste limite gândurile unei persoane chiar atât de pline de compasiune? Nu, niciodată! Deoarece oamenii sunt, până la urmă, oameni, și ei pot doar să privească totul de la înălțimea și din perspectiva unei ființe umane. Totuși, Dumnezeu întrupat este cu totul diferit de un om corupt. Indiferent cât de obișnuit, cât de normal, cât de modest este trupul lui Dumnezeu întrupat, sau cu cât dispreț Îl nesocotesc oamenii, gândurile Sale și atitudinea Sa față de omenire sunt lucruri pe care niciun om nu le-ar putea avea și pe care niciun om nu le-ar putea imita. El va observa întotdeauna omenirea din perspectiva divinității, de la înălțimea poziției Sale de Creator. El va vedea întotdeauna omenirea prin esența și mentalitatea lui Dumnezeu. Categoric nu poate să vadă omenirea de la înălțimea joasă a unei persoane obișnuite ori din perspectiva unei persoane corupte. Când oamenii se uită la omenire, fac asta cu vederea umană și folosesc lucruri precum cunoașterea, regulile și teoriile umane ca măsură a lor. Asta este în sfera a ceea ce oamenii pot vedea cu ochii lor și în sfera care poate fi atinsă de oamenii corupți. Când Dumnezeu Se uită la omenire, El Se uită cu vedere divină și Își folosește esența și ceea ce El are și ce este ca măsură. Această sferă include lucruri pe care oamenii nu le pot vedea și este lucrul în care Dumnezeu întrupat și oamenii corupți sunt total diferiți. Această diferență este determinată de esențele diferite ale oamenilor și a lui Dumnezeu – aceste esențe diferite determină identitățile și pozițiile lor, precum și perspectiva și înălțimea de la care văd lucrurile. Vedeți exprimarea și dezvăluirea lui Dumnezeu Însuși în Domnul Isus? Ați putea spune că ceea ce a spus și a făcut Domnul Isus era legat de lucrarea Sa de slujire și de propria lucrare de gestionare a lui Dumnezeu, că toate erau exprimarea și dezvăluirea esenței lui Dumnezeu. Deși avea o manifestare umană, esența Sa divină și dezvăluirea divinității Sale nu pot fi negate. Era această manifestare umană chiar o manifestare a umanității? Manifestarea Sa umană era, prin însăși esența sa, cu totul diferită de manifestarea umană a oamenilor corupți. Domnul Isus era Dumnezeu întrupat. Dacă El ar fi fost într-adevăr unul dintre oamenii obișnuiți, corupți, ar fi putut El să vadă viața oamenilor în păcat dintr-o perspectivă divină? Cu siguranță, nu! Asta este diferența între Fiul Omului și oamenii obișnuiți. Oamenii corupți trăiesc cu toții în păcat și, când o persoană vede păcatul, aceasta nu are un anumit sentiment în privința lui; toți sunt la fel, exact ca un porc care trăiește în noroi, care nu se simte deloc incomod sau murdar – dimpotrivă, mănâncă bine și doarme liniștit. Dacă cineva îi va curăța cocina, porcul, de fapt, nu se va simți în largul lui și nu va rămâne curat. La scurt timp, se va rostogoli din nou în noroi, complet confortabil, deoarece este o creatură murdară. Oamenii văd porcii ca fiind murdari, dar dacă cureți spațiul în care trăiește porcul, nu se simte mai bine – de aceea, nimeni nu ține un porc în casă. Modul în care oamenii văd porcii va fi întotdeauna diferit de cum se simt porcii înșiși, deoarece oamenii și porcii nu sunt de același fel. Și deoarece Fiul Omului întrupat nu este de același fel cu oamenii corupți, doar Dumnezeu întrupat poate sta dintr-o perspectivă divină, la înălțimea lui Dumnezeu, de unde vede omenirea și toate lucrurile.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 74)

Cum rămâne cu suferința pe care Dumnezeu o experimentează când devine trup și trăiește printre oameni? Care este această suferință? Înțelege cineva cu adevărat? Unii oameni spun că Dumnezeu suferă mult, că deși El este Dumnezeu Însuși, oamenii nu Îi înțeleg esența, dar tind să Îl trateze mereu ca pe o persoană, făcându-L să Se simtă ofensat și nedreptățit – ei spun că, din aceste motive, suferința lui Dumnezeu este într-adevăr mare. Alți oameni spun că Dumnezeu este nevinovat și fără de păcat, dar că El suferă la fel ca omenirea, că îndură persecuție, defăimare și umilințe împreună cu omenirea; ei spun că El îndură și lipsa de înțelegere și de ascultare din partea discipolilor Săi – astfel, ei spun că suferința lui Dumnezeu nu poate fi măsurată cu adevărat. Acum pare că nu Îl înțelegeți cu adevărat pe Dumnezeu. De fapt, această suferință despre care vorbiți nu se consideră o suferință adevărată pentru Dumnezeu, deoarece există o suferință mai mare decât aceasta. Atunci, care este suferința adevărată pentru Dumnezeu Însuși? Care este suferința adevărată pentru trupul lui Dumnezeu întrupat? Pentru Dumnezeu, faptul că omenirea nu Îl înțelege nu se consideră suferință și nici faptul că oamenii au niște neînțelegeri în privința lui Dumnezeu și faptul că nu Îl consideră ca fiind Dumnezeu nu se consideră suferință. Totuși, oamenii deseori simt că Dumnezeu trebuie să fi suferit o mare nedreptate, că în timpul pe care îl petrece în trup, El nu Își poate arăta persoana omenirii și nu le poate permite oamenilor să Îi vadă măreția și că Dumnezeu Se ascunde în mod umil într-un trup nesemnificativ și că acest lucru trebuie să fie chinuitor pentru El. Oamenii pun la suflet ceea ce pot să înțeleagă și ceea ce pot să vadă din suferința lui Dumnezeu și proiectează toate tipurile de milă asupra lui Dumnezeu și deseori chiar oferă niște laude pentru suferința Lui. De fapt, există o diferență; există o prăpastie între ceea ce oamenii înțeleg din suferința lui Dumnezeu și ceea ce El simte cu adevărat. Vă spun adevărul – pentru Dumnezeu, indiferent dacă este Duhul lui Dumnezeu sau trupul întrupat al lui Dumnezeu, suferința descrisă mai sus nu este suferință adevărată. Atunci ce îndură de fapt Dumnezeu? Să vorbim despre suferința lui Dumnezeu doar din perspectiva lui Dumnezeu întrupat.

Când Dumnezeu devine trup, transformându-Se într-o persoană obișnuită, normală, trăind alături de oameni, în mijlocul omenirii, nu poate El să vadă și să simtă metodele, legile și filozofiile de viață ale oamenilor? Cum Îl fac să Se simtă aceste legi și metode de a trăi? Simte El aversiune în inima Sa? De ce ar simți aversiune? Care sunt legile și metodele omenirii de a trăi? În ce principii se ancorează acestea? Pe ce se bazează? Metodele, legile omenirii și așa mai departe, așa cum au legătură cu modul de a trăi – toate acestea sunt create pe baza logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Oamenii care trăiesc sub aceste tipuri de legi nu au umanitate, nu au adevăr – toți sfidează adevărul și sunt ostili lui Dumnezeu. Dacă ne uităm la esența lui Dumnezeu, vedem că esența Sa este exact opusă logicii, cunoașterii și filozofiei Satanei. Esența Sa este plină de dreptate, adevăr și sfințenie și alte realități ale tuturor lucrurilor pozitive. Ce simte Dumnezeu, care are această esență și trăiește printre asemenea oameni? Ce simte El în inima Sa? Nu este plină de durere? Inima Sa este îndurerată și această durere este ceva ce nicio persoană nu poate să înțeleagă sau să experimenteze. Deoarece tot ceea ce El întâlnește, aude, vede, trăiește și toate cu care se confruntă, aceste lucruri reprezintă corupția, răul, precum și răzvrătirea și împotrivirea omenirii față de adevăr. Tot ceea ce vine de la oameni este sursa suferinței Sale. Adică, deoarece esența Sa nu este aceeași cu a oamenilor corupți, corupția oamenilor devine sursa celei mai mari suferințe ale Sale. Când Dumnezeu devine trup, este El capabil să găsească pe cineva care să împărtășească un limbaj comun cu El? O astfel de persoană nu poate fi găsită printre oameni. Nu există nimeni care să poată comunica sau care să poată avea acest dialog cu Dumnezeu – ce fel de sentiment ai spune că are Dumnezeu cu privire la asta? Lucrurile pe care oamenii le discută, le iubesc, le caută și după care tânjesc, toate au de-a face cu păcatul și tendințele rele. Când Dumnezeu Se confruntă cu toate acestea, nu este ca un cuțit în inima Lui? Confruntându-se cu aceste lucruri, ar putea El să simtă bucurie în inima Lui? Ar putea El să afle consolare? Cei care trăiesc împreună cu El sunt oameni plini de răzvrătire și răutate – cum ar putea să nu sufere inima Sa? Cât de intensă este într-adevăr această suferință și cui îi pasă de ea? Cine ia aminte? Și cine este capabil să o aprecieze? Oamenii nu au niciun mod de a înțelege inima lui Dumnezeu. Suferința Sa este mai ales ceva ce oamenii nu pot să aprecieze, iar răceala și amorțeala umanității fac ca suferința lui Dumnezeu să fie și mai profundă.

Există unii oameni care deseori deplâng situația lui Hristos, deoarece există un verset în Biblie care zice: „Vulpile au vizuini și păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Și odihnească capul”. Când oamenii aud acest lucru, ei îl iau în serios și cred că aceasta este cea mai mare suferință pe care Dumnezeu o îndură și cea mai mare suferință pe care o îndură Hristos. Acum, privind situația din perspectiva faptelor, este adevărat acel lucru? Nu; Dumnezeu nu crede că aceste dificultăți reprezintă suferință. El nu a protestat niciodată împotriva nedreptății din cauza dificultăților trupului și nu i-a pus niciodată pe oameni să-L răsplătească sau să-L recompenseze cu ceva. Totuși, când El este martor la tot ce privește omenirea, viețile corupte și răul oamenilor corupți, când El este martor că omenirea e sub puterea Satanei și întemnițată de Satana și nu poate scăpa, că oamenii care trăiesc în păcat nu știu care este adevărul, El nu poate îngădui toate aceste păcate. Aversiunea Sa față de oameni crește cu fiecare zi, dar El trebuie să îndure toate acestea. Asta este marea suferință a lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate exprima pe deplin nici chiar vocea inimii Lui sau emoțiile Sale printre discipolii Lui, și niciunul dintre discipolii Săi nu poate să înțeleagă cu adevărat suferința Sa. Nimeni nici nu încearcă măcar să-I înțeleagă sau să-I aline inima, care îndură această suferință zi după zi și an după an, în repetate rânduri. Ce vedeți în toate acestea? Dumnezeu nu cere nimic în schimb de la oameni pentru ceea ce a dat, dar datorită esenței lui Dumnezeu, El nu poate tolera absolut deloc răul, corupția și păcatul omenirii, ci, în schimb, simte o aversiune și o ură extremă, ceea ce face ca inima lui Dumnezeu și trupul Său să îndure o suferință fără sfârșit. Ați văzut asta? Mai mult ca sigur, niciunul dintre voi nu poate să vadă acest lucru, pentru că niciunul dintre voi nu Îl înțelege pe Dumnezeu cu adevărat. În timp, ar trebui să-l experimentați treptat voi înșivă.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 75)

Isus îi hrănește pe cei cinci mii

Ioan 6:8-13 Unul dintre ucenicii Lui, Andrei, fratele lui Simon Petru, I-a zis: Este aici un băiețel care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția?! Isus a zis: Puneți oamenii să se așeze! În locul acela era multă iarbă. Așa că bărbații s-au așezat; ei erau în număr de aproape cinci mii. Isus a luat pâinile, a adus mulțumiri și le-a împărțit celor ce se așezaseră. De asemenea, le-a dat și din pești, cât au vrut. Când s-au săturat, le-a zis ucenicilor Săi: Adunați firimiturile rămase, ca să nu se piardă nimic! Le-au adunat deci și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile de la cele cinci pâini de orz, firimituri pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră.

Care este ideea expresiei „cinci pâini și doi pești”? În mod obișnuit, pentru câți oameni ar fi suficiente cinci pâini și doi pești? Dacă măsurați pe baza apetitului unei persoane obișnuite, ar fi suficient doar pentru doi oameni. Aceasta este ideea de bază a celor „cinci pâini și doi pești”. Totuși, în acest pasaj, câți oameni s-au hrănit cu cinci pâini și doi pești? Următorul pasaj este consemnat în Scriptură: „În locul acela era multă iarbă. Așa că bărbații s-au așezat; ei erau în număr de aproape cinci mii”. În comparație cu cinci pâini și doi pești, este cinci mii un număr mare? Ce arată faptul că acest număr este atât de mare? Dintr-o perspectivă umană, împărțirea celor cinci pâini și doi pești între cinci mii de oameni ar fi imposibilă, deoarece diferența dintre oameni și hrană este prea mare. Chiar dacă fiecare persoană ar lua doar o bucățică mică, tot nu ar fi suficient pentru cinci mii de oameni. Dar aici, Domnul Isus a făcut o minune – El nu numai că S-a asigurat că cei cinci mii de oameni se satură, dar a și rămas hrană în plus. Scriptura spune: „Când s-au săturat, le-a zis ucenicilor Săi: Adunați firimiturile rămase, ca să nu se piardă nimic! Le-au adunat deci și au umplut douăsprezece coșuri cu firimiturile de la cele cinci pâini de orz, firimituri pe care le lăsaseră cei ce mâncaseră”. Această minune i-a determinat pe oameni să vadă identitatea și statutul Domnului Isus și să vadă că nimic nu este imposibil pentru Dumnezeu – în acest fel, ei au văzut adevărul atotputerniciei lui Dumnezeu. Cinci pâini și doi pești au fost suficienți pentru a hrăni cinci mii, dar dacă nu exista deloc mâncare, ar fi putut Dumnezeu să hrănească cinci mii de oameni? Desigur că ar fi putut! Aceasta era o minune, așadar, oamenii au simțit în mod inevitabil că era ceva de neînțeles, incredibil și tainic, dar pentru Dumnezeu, să facă un astfel de lucru era o nimica toată. Dat fiind că era un lucru obișnuit pentru Dumnezeu, de ce ar trebui să fie selectat acum pentru interpretare? Pentru că ceea ce stă la baza acestei minuni este voia Domnului Isus, care nu a fost niciodată până acum percepută de omenire.

Mai întâi, să încercăm să înțelegem ce tip de oameni erau acești cinci mii. Erau discipoli de-ai Domnului Isus? Din Scriptură, știm că nu erau discipolii Săi. Știau ei cine era Domnul Isus? Cu siguranță, nu! Cel puțin, ei nu știau că persoana care stătea în fața lor era Hristos sau poate unii oameni știau doar care era numele Său și știau sau auziseră ceva despre lucrurile pe care le făcuse. Curiozitatea lor despre Domnul Isus doar le fusese trezită când au auzit istorisiri despre El, dar, cu siguranță, nu ați putea spune că Îl urmau, cu atât mai puțin că Îl înțelegeau. Când Domnul Isus a văzut acești cinci mii de oameni, ei erau flămânzi și se puteau gândi doar la a-și umple stomacurile, deci, în acest context, Domnul Isus le-a satisfăcut dorința. Când El le-a satisfăcut dorința, ce era în inima Sa? Care era atitudinea Sa față de acești oameni care voiau doar să-și satisfacă foamea? În acest stadiu, gândurile Domnului Isus și atitudinea Sa aveau de-a face cu firea și esența lui Dumnezeu. Confruntat cu acești cinci mii de oameni cu stomacul gol, care voiau doar să mănânce bine, confruntat cu acești oameni plini de curiozitate și speranță pentru El, Domnul Isus Se gândea doar la folosirea acestei minuni pentru a le acorda har. Totuși, El nu Și-a făcut speranțe că ei vor deveni discipolii Lui, căci știa că ei doar voiau să participe la distracție și să-și satisfacă foamea, așadar, El a profitat la maximum de ceea ce avea acolo și a folosit cinci pâini și doi pești pentru a hrăni cinci mii de oameni. El a deschis ochii acestor oameni care se bucurau să vadă lucruri captivante, care voiau să fie martori la minuni, iar aceștia au văzut cu proprii ochi lucrurile pe care le putea săvârși Dumnezeu întrupat. Deși Domnul Isus a folosit ceva tangibil pentru a le satisface curiozitatea, El știa deja în inima Lui că acești cinci mii de oameni voiau doar o masă bună, așadar El nu le-a predicat deloc și nu le-a spus absolut nimic – El doar i-a lăsat să vadă cum se petrece această minune. El nu putea absolut deloc să trateze acești oameni la fel cum îi trata pe discipolii care Îl urmau cu adevărat, dar în inima lui Dumnezeu, toate făpturile sunt sub stăpânirea Lui și El avea să le permită tuturor făpturilor din fața Lui să se bucure de harul lui Dumnezeu atunci când era necesar. Chiar dacă acești oameni nu știau cine era El, nu-L înțelegeau și nu aveau nicio impresie anume despre El sau recunoștință față de El nici măcar după ce au mâncat pâinea și peștele, acest lucru nu era ceva care să-L deranjeze pe Dumnezeu – El le-a dat acestor oameni șansa minunată de a se bucura de harul Lui. Unii oameni spun că Dumnezeu are principii în ceea ce face și că El nu veghează și nu are grijă de necredincioși și, mai ales, că El nu le permite să se bucure de harul Său. Este oare adevărat? În ochii lui Dumnezeu, atât timp cât este vorba de făpturi care trăiesc și pe care El Însuși le-a creat, le va gestiona și va avea grijă de ele și, în diverse moduri, le va trata, va planifica pentru ele și le va conduce. Acestea sunt gândurile și atitudinea lui Dumnezeu față de toate lucrurile.

Deși cei cinci mii de oameni care au mâncat pâinea și peștele nu aveau de gând să-L urmeze pe Domnul Isus, El nu a avut cerințe stricte de la ei; odată ce și-au satisfăcut foamea, știți ce a făcut Domnul Isus? Le-a predicat ceva? Unde S-a dus după ce a făcut acest lucru? Scripturile nu consemnează că Domnul Isus le-a spus ceva, doar că a plecat în mod discret când Și-a săvârșit minunea. Așadar, a exprimat El vreo cerință pentru acești oameni? A existat ură? Nu, aici nu a existat nimic din toate acestea. El pur și simplu nu a mai vrut să le acorde atenție acestor oameni care nu puteau să-L urmeze și, în acest moment, inima Sa era îndurerată. Deoarece văzuse depravarea omenirii și simțise respingerea omenirii față de El, când îi vedea pe acești oameni și când era cu ei, era foarte întristat de mărginirea și ignoranța lor și inima Lui era rănită, așadar, El voia doar să îi părăsească pe acești oameni cât mai repede posibil. Domnul nu avea nicio cerință de la ei în inima Sa, El nu voia să le mai acorde atenție și, chiar mai mult, El voia să nu Își mai consume energia cu ei. El știa că ei nu Îl puteau urma, dar în ciuda tuturor acestora, atitudinea Lui față de ei tot a fost foarte clară. El a vrut doar să îi trateze cu bunătate, să le acorde har și, într-adevăr, aceasta a fost atitudinea lui Dumnezeu față de fiecare făptură aflată sub stăpânirea Lui: să trateze fiecare făptură cu bunătate, să o aprovizioneze și să o hrănească. Din simplul motiv că Domnul Isus era Dumnezeu întrupat, El a dezvăluit într-un mod foarte natural propria esență a lui Dumnezeu și i-a tratat pe acești oameni cu bunătate. El i-a tratat cu o inimă binevoitoare și tolerantă și cu o inimă care le-a arătat bunătate. Indiferent cum Îl vedeau pe Domnul Isus acești oameni și indiferent ce fel de final avea să fie, El trata fiecare făptură pe baza poziției Sale ca Domn al întregii creații. Tot ceea ce El dezvăluia era, fără excepție, firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și ce este. Domnul Isus a făcut acest lucru în tăcere și apoi a plecat în tăcere – ce aspect al firii lui Dumnezeu este acesta? Puteți spune că este generozitatea iubitoare a lui Dumnezeu? Puteți spune că acesta este altruismul lui Dumnezeu? Este acesta un lucru pe care o persoană obișnuită ar fi capabilă să-l facă? Desigur că nu! În esență, cine erau acești cinci mii de oameni pe care Domnul Isus i-a hrănit cu cinci pâini și doi pești? Puteți spune că erau oameni care erau compatibili cu El? Puteți spune că erau cu toții ostili față de Dumnezeu? Se poate spune cu siguranță că nu erau absolut deloc compatibili cu Domnul, iar esența lor era absolut ostilă față de Dumnezeu. Dar cum i-a tratat Dumnezeu? El a folosit o metodă de a risipi ostilitatea oamenilor față de Dumnezeu – această metodă se numește „bunătate”. Adică, deși Domnul Isus îi considera pe acești oameni păcătoși, în ochii lui Dumnezeu ei erau, totuși, creația Sa, deci El tot îi trata cu generozitate pe acești păcătoși. Asta este toleranța lui Dumnezeu și această toleranță este determinată de propria identitate și esență a lui Dumnezeu. Deci, asta este ceva ce niciun om creat de Dumnezeu nu este capabil – ci doar Dumnezeu.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 76)

Când vei putea să apreciezi cu adevărat gândurile și atitudinea lui Dumnezeu față de omenire, când vei putea să înțelegi cu adevărat emoțiile și grija lui Dumnezeu pentru fiecare făptură, vei putea să înțelegi devotamentul și iubirea acordată fiecăruia dintre oamenii creați de Creator. Când se va întâmpla acest lucru, vei folosi două cuvinte pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Care sunt acele două cuvinte? Unii oameni spun „altruistă” și unii oameni spun „caritabilă”. Dintre acestea două, „caritabilă” este cuvântul cel mai puțin potrivit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Acesta este un cuvânt pe care oamenii îl folosesc pentru a descrie pe cineva care este generos sau are o minte deschisă. Detest acest cuvânt, deoarece se referă la a împărți caritate în mod aleatoriu, fără deosebire, fără a ține seama de vreun principiu. Este o înclinație prea sentimentală, comună unor oameni nesăbuiți și confuzi. Când acest cuvânt este folosit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu, există, în mod inevitabil, o conotație de blasfemie. Am aici două cuvinte mult mai potrivite pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. Care sunt acestea? Primul este „imensă”. Nu este acest cuvânt foarte evocator? Al doilea este „vastă”. Există o semnificație reală la baza acestor cuvinte pe care le folosesc pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu. În sens literal, „imens” descrie volumul sau capacitatea unui lucru, dar indiferent cât de mare este acel lucru, e ceva ce oamenii pot atinge și vedea. Asta deoarece există, nu este un obiect abstract, ci ceva care le poate oferi oamenilor idei într-o manieră destul de precisă și practică. Fie că te uiți la el dintr-o perspectivă bidimensională sau una tridimensională, nu trebuie să-ți imaginezi existența sa, deoarece este un lucru care există într-adevăr. Chiar dacă folosirea cuvântului „imens” pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu poate părea o încercare de a-I cuantifica iubirea, îți dă și sentimentul că aceasta este imposibil de măsurat. Spun că iubirea lui Dumnezeu poate fi cuantificată, deoarece iubirea Sa nu este nici goală, nici nu reiese din vreo legendă. Mai degrabă, este ceva împărtășit de toate lucrurile de sub stăpânirea lui Dumnezeu, ceva de care se bucură toate făpturile în diferite proporții și din diferite perspective. Deși oamenii nu o pot vedea sau atinge, această iubire aduce hrănire și viață tuturor lucrurilor, fiind dezvăluită puțin câte puțin în viețile lor, iar acestea contează și sunt martore pentru iubirea lui Dumnezeu, de care se bucură în fiecare moment trecător. Spun că iubirea lui Dumnezeu este imposibil de cuantificat pentru că taina prin care Dumnezeu asigură și hrănește toate lucrurile este ceva dificil de pătruns pentru oameni, precum sunt și gândurile lui Dumnezeu pentru toate lucrurile și, în special, cele pentru omenire. Adică, nimeni nu știe sângele și lacrimile pe care Creatorul le-a vărsat pentru omenire. Nimeni nu poate pricepe, nimeni nu poate înțelege profunzimea sau importanța iubirii pe care Creatorul o are pentru omenirea creată cu propriile Lui mâini. A descrie iubirea lui Dumnezeu ca imensă are rolul de a-i ajuta pe oameni să aprecieze și să înțeleagă întinderea sa și adevărul existenței sale. De asemenea, este pentru ca oamenii să priceapă mai în profunzime înțelesul real al cuvântului „Creator” și pentru ca oamenii să dobândească o înțelegere mai profundă a înțelesului real al denumirii „creație”. Ce descrie, de obicei, cuvântul „vast”? În general, este folosit pentru a descrie oceanul sau universul; de exemplu: „universul vast” sau „oceanul vast”. Caracterul expansiv și profunzimea liniștită a universului sunt dincolo de înțelegerea umană; este ceva ce capturează imaginația omului, ceva pentru care acesta are o mare admirație. Misterul și profunzimea lui sunt la vedere, dar nu pot fi atinse. Când te gândești la ocean, te gândești la întinderea sa – pare nesfârșit și poți simți caracterul său misterios și marea sa capacitate de a cuprinde lucruri. De aceea am folosit cuvântul „vast” pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu: pentru a-i ajuta pe oameni să simtă cât de prețioasă este, să simtă frumusețea profundă a iubirii Sale și să simtă că puterea iubirii lui Dumnezeu este infinită și vastă. Am folosit acest cuvânt pentru a-i ajuta pe oameni să simtă sfințenia iubirii Sale și demnitatea și caracterul de neofensat al lui Dumnezeu, care este dezvăluit prin iubirea Sa. Acum credeți că „vast” este un cuvânt potrivit pentru a descrie iubirea lui Dumnezeu? Poate iubirea lui Dumnezeu să se ridice la înălțimea așteptările acestor două cuvinte: „imens” și „vast”? Categoric! În limbaj uman, doar aceste două cuvinte sunt oarecum capabile și relativ apropiate de a descrie iubirea lui Dumnezeu. Nu sunteți de acord? Dacă ar trebui să descrieți iubirea lui Dumnezeu, ați folosi aceste două cuvinte? Cel mai probabil nu ați putea, deoarece înțelegerea și aprecierea voastră despre iubirea lui Dumnezeu se limitează la o perspectivă bidimensională și nu au ajuns la înălțimea spațiului tridimensional. Deci, dacă v-aș fi pus să descrieți iubirea lui Dumnezeu, ați simți că vă lipsesc cuvintele sau poate ați fi chiar fără grai. Poate fi dificilă pentru voi înțelegerea acestor două cuvinte despre care am vorbit astăzi sau poate, pur și simplu, nu sunteți de acord. Asta poate doar să confirme faptul că aprecierea și înțelegerea voastră a iubirii lui Dumnezeu sunt superficiale și mărginite. Am spus înainte că Dumnezeu este altruist; vă amintiți cuvântul „altruist”. Se poate spune că iubirea lui Dumnezeu poate fi descrisă doar ca altruistă? Nu este acesta un domeniu prea limitat? Ar trebui să cugetați mai mult la această chestiune pentru a dobândi ceva din aceasta.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 77)

Învierea lui Lazăr Îl slăvește pe Dumnezeu

Ioan 11:43-44 După ce a spus acestea, a strigat cu glas tare: „Lazăr, vino afară!” Mortul a ieșit cu picioarele și mâinile legate cu fâșii de pânză și cu fața înfășurată într-un ștergar. Isus le-a zis: „Dezlegați-l și lăsați-l să meargă!”

Care sunt impresiile voastre după citirea acestui pasaj? Semnificația acestei minuni pe care Domnul Isus a făcut-o a fost mult mai mare decât cea anterioară, pentru că niciun miracol nu este mai uimitor decât readucerea la viață a unui om mort. În acea epocă, era extrem de semnificativ faptul că Domnul Isus a făcut așa ceva. Deoarece Dumnezeu devenise trup, oamenii puteau vedea doar înfățișarea Lui fizică, partea Lui practică și aspectul Lui nesemnificativ. Chiar dacă unii oameni au văzut și au înțeles ceva din caracterul Lui sau unele calități speciale pe care El părea să le aibă, nimeni nu știa de unde venea Domnul Isus, cine era El într-adevăr în esența Sa și ce alte lucruri putea El să facă de fapt. Toate acestea erau necunoscute omenirii. Atât de mulți oameni doreau să găsească dovezi care să răspundă acestor întrebări despre Domnul Isus și să cunoască adevărul. Putea Dumnezeu să facă ceva pentru a-Și dovedi identitatea? Pentru Dumnezeu, asta era ușor – era floare la ureche. El putea face ceva oriunde, oricând, pentru a-Și dovedi identitatea și esența, dar Dumnezeu avea un mod propriu de a face lucrurile – cu un plan și în etape. El nu făcea lucrurile în mod aleatoriu, ci căuta momentul potrivit și oportunitatea potrivită pentru a face ceva ce i-ar permite omului să vadă, ceva realmente plin de semnificație. În acest fel, Își dovedea autoritatea și identitatea. Și atunci, putea învierea lui Lazăr să dovedească identitatea Domnului Isus? Să ne uităm la următorul pasaj al Scripturii: „După ce a spus acestea, a strigat cu glas tare: «Lazăr, vino afară!» Mortul a ieșit cu picioarele”. Când Domnul Isus a făcut acest lucru, El a spus un singur lucru: „Lazăr, vino afară!” Lazăr a ieșit atunci din mormântul său – acest lucru a fost realizat doar datorită câtorva cuvinte rostite de Domnul. În acest timp, Domnul Isus nu a ridicat un altar și nici nu a îndeplinit alte acțiuni. El a spus doar acest lucru. Să se numească acest lucru o minune sau o poruncă? Sau a fost un fel de vrăjitorie? La suprafață, se pare că ar putea fi numit minune, și dacă vă uitați la acesta dintr-o perspectivă modernă, desigur că ați putea să-l numiți în continuare minune. Totuși, cu siguranță nu se poate spune că e un soi de magie despre care se presupune că poate chema un suflet înapoi din morți, și cu siguranță nu a fost niciun soi de vrăjitorie. Este corect spus că această minune a fost cea mai normală, micuță demonstrație a autorității Creatorului. Asta este autoritatea și puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu are autoritatea de a face o persoană să moară, ca duhul său să-i părăsească trupul și să se întoarcă în Infern sau oriunde altundeva ar trebui să meargă. Momentul morții unei persoane și locul în care se va duce după moarte – acestea sunt hotărâte de Dumnezeu. El poate lua aceste decizii oriunde și oricând, fără a fi constrâns de oameni, evenimente, obiecte, spațiu sau geografie. Dacă vrea să o facă, o poate face, deoarece toate lucrurile și ființele vii sunt sub stăpânirea Sa și toate lucrurile se nasc, trăiesc și mor prin cuvântul Său, prin autoritatea Sa. El poate învia un om mort, și acest lucru este ceva ce poate face oriunde, oricând. Asta este autoritatea pe care doar Creatorul o are.

Când Domnul Isus a săvârșit lucruri precum învierea lui Lazăr din morți, scopul Său a fost de a oferi dovezi pentru oameni și pentru Satana și pentru a-i înștiința pe oameni și pe Satana că tot ceea ce ține de omenire, viața și moartea oamenilor sunt hotărâte de Dumnezeu și că, deși El devenise trup, El a rămas la comanda lumii fizice care poate fi și văzută, precum și a lumii spirituale pe care oamenii nu o pot vedea. Asta pentru ca omenirea și Satana să știe că tot ceea ce are legătură cu omenirea nu este sub stăpânirea Satanei. Asta a fost o dezvăluire și o demonstrație a autorității lui Dumnezeu și a fost și un mod prin care El să trimită un mesaj tuturor lucrurilor cum că viața și moartea omenirii sunt în mâinile lui Dumnezeu. Învierea lui Lazăr de către Domnul Isus a fost una dintre căile prin care Creatorul învață și instruiește omenirea. A fost o acțiune concretă în care El Și-a folosit puterea și autoritatea pentru a instrui omenirea și a aproviziona omenirea. A fost o modalitate, fără folosirea cuvintelor, prin care Creatorul a permis omenirii să vadă adevărul faptului că El este la comanda tuturor lucrurilor. A fost modalitatea prin care El să spună omenirii prin acțiuni practice că nu există mântuire decât prin El. Acest mod tăcut pe care l-a folosit pentru a instrui omenirea este veșnic, de neșters, și aduce inimilor oamenilor un șoc și o iluminare care nu pot dispărea niciodată. Învierea lui Lazăr L-a slăvit pe Dumnezeu – aceasta are un impact profund asupra fiecăruia dintre discipolii lui Dumnezeu. Fixează ferm în fiecare persoană care înțelege profund acest eveniment, viziunea, înțelegerea faptului că doar Dumnezeu poate comanda viața și moartea omenirii. Deși Dumnezeu are acest tip de autoritate și deși El a trimis un mesaj despre suveranitatea Sa privind viața și moartea omenirii prin învierea lui Lazăr, asta nu era lucrarea Lui principală. Dumnezeu nu face niciodată ceva fără semnificație. Fiecare lucru pe care El îl face are o mare valoare și este o bijuterie neîntrecută într-o visterie de comori. El nu ar face deloc din „a scoate o persoană din mormânt” singurul scop sau scopul ori obiectul principal al lucrării Sale. Dumnezeu nu face niciodată nimic fără semnificație. Învierea lui Lazăr ca eveniment singular este adecvată pentru a demonstra autoritatea lui Dumnezeu și pentru a dovedi identitatea Domnului Isus. Acesta este motivul pentru care Domnul Isus nu a repetat acest tip de minune. Dumnezeu face lucrurile conform propriilor Sale principii. În limbaj uman, se poate spune că Dumnezeu Își ține mintea ocupată numai cu lucruri serioase. Adică, atunci când Dumnezeu face lucruri, El nu Se îndepărtează de la scopul lucrării Sale. El știe lucrarea pe care vrea să o îndeplinească în această etapă, pe care dorește să o realizeze și va lucra strict conform planului Său. Dacă o persoană coruptă ar avea acel tip de abilitate, s-ar gândi doar cum să își dezvăluie abilitatea pentru ca ceilalți să știe cât de formidabilă este ea, astfel încât să se plece înaintea sa, ca ea să-i controleze și să-i devoreze. Acesta este răul care vine de la Satana – se numește stricăciune. Dumnezeu nu are o asemenea fire și nu are o asemenea esență. Scopul Său atunci când face lucrurile nu este să Se laude, ci să aprovizioneze omenirea cu mai multă revelație și îndrumare și, de aceea, oamenii văd foarte puține exemple în Biblie ale acestui tip de fenomen. Asta nu înseamnă că puterile Domnului Isus erau limitate sau că El nu era capabil de asemenea lucruri. Doar că Dumnezeu nu voia să-l facă, deoarece învierea lui Lazăr de către Domnul Isus avea o semnificație foarte practică și, de asemenea, deoarece lucrarea principală a întrupării lui Dumnezeu nu a fost realizarea minunilor, nu a fost învierea oamenilor, ci a fost lucrarea de răscumpărare a omenirii. Deci, o mare parte din lucrarea pe care Domnul Isus a finalizat-o a fost învățarea oamenilor, aprovizionarea și ajutarea lor, iar evenimente precum învierea lui Lazăr au fost doar mici părți ale lucrării de slujire pe care a îndeplinit-o Domnul Isus. Chiar mai mult, ați putea spune că „a Se lăuda” nu face parte din esența lui Dumnezeu, deci faptul că Domnul Isus nu a mai arătat minuni nu a fost o practicare a unui autocontrol intenționat, nici nu a fost cauzat de limitările mediului și, cu siguranță, nu a fost din cauza unei lipse de putere.

Când Domnul Isus l-a adus înapoi din morți pe Lazăr, El a folosit doar aceste câteva cuvinte: „Lazăr, vino afară!” El nu a spus nimic în afară de asta. Așadar, ce demonstrează aceste cuvinte? Acestea demonstrează faptul că Dumnezeu poate realiza orice prin cuvânt, chiar și învierea unui om mort. Când Dumnezeu a creat toate lucrurile, când El a creat lumea, El a făcut acest lucru prin cuvinte – porunci rostite, cuvinte cu autoritate și, în acest astfel, lucrurile au fost create și, prin urmare, totul s-a împlinit. Aceste câteva cuvinte rostite de Domnul Isus au fost precum cuvintele rostite de Dumnezeu când a creat cerul, pământul și toate lucrurile; la fel, conțineau autoritatea lui Dumnezeu și puterea Creatorului. Toate lucrurile au fost formate și au stat ferme datorită cuvintelor din gura lui Dumnezeu și, la fel, Lazăr a ieșit din mormântul său datorită cuvintelor din gura Domnului Isus. Aceasta a fost autoritatea lui Dumnezeu, demonstrată și realizată în trupul Său întrupat. Acest tip de autoritate și abilitate aparținea Creatorului și Fiului Omului prin care S-a realizat Creatorul. Asta este înțelegerea pe care Dumnezeu le-a predat-o oamenilor, aducându-l pe Lazăr înapoi din morți.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 78)

Judecata fariseilor cu privire la Isus

Marcu 3:21-22 Când au auzit rudele Lui ce se întâmplă, au ieșit să-L înșface, căci ziceau că a înnebunit. Cărturarii care veniseră de la Ierusalim ziceau că îl are în El pe Beelzebul și că scoate demonii cu ajutorul conducătorului demonilor.

Mustrarea fariseilor de către Isus

Matei 12:31-32 De aceea vă spun că orice păcat și blasfemie vor fi iertate oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată. Dacă cineva va spune vreun cuvânt împotriva Fiului Omului, va fi iertat. Însă oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine.

Matei 23:13-15 Vai de voi, cărturari și farisei ipocriți! Căci voi închideți Împărăția Cerurilor în fața oamenilor; nici voi nu intrați, și nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsați să intre! (Vai de voi, cărturari și farisei ipocriți! Căci voi devorați casele văduvelor și faceți rugăciuni lungi de ochii lumii. De aceea veți primi o condamnare mult mai mare.) Vai de voi, cărturari și farisei ipocriți! Căci voi înconjurați marea și uscatul pentru a face un prozelit, dar când devine astfel, faceți din el de două ori mai mult un fiu al Gheenei decât sunteți voi!

Conținutul celor două pasaje de mai sus este diferit. Să ne uităm la primul pasaj: Judecata fariseilor cu privire la Isus.

În Biblie, evaluarea de către farisei a lui Isus Însuși și a lucrurilor pe care El le făcea a fost: „[…] ziceau că a înnebunit. […] Îl are în El pe Beelzebul și că scoate demonii cu ajutorul conducătorului demonilor” (Marcu 3:21-22). Cărturarii și fariseii nu L-au judecat pe Domnul doar imitând cuvintele altor oameni și nici în baza unei bănuieli neîntemeiate – judecata lor era concluzia pe care au tras-o despre Domnul Isus din ceea ce au văzut și au auzit despre acțiunile Sale. Deși concluzia lor era făcută în mod aparent în numele justiției și le părea oamenilor ca și cum ar fi fost întemeiată, aroganța cu care L-au judecat pe Domnul Isus a fost greu de ascuns chiar și pentru ei. Energia frenetică a urii lor pentru Domnul Isus a expus propriile ambiții sălbatice și înfățișarea lor rea și satanică, precum și natura lor răuvoitoare prin care s-au împotrivit lui Dumnezeu. Aceste lucruri pe care ei le-au spus în judecata lor cu privire la Domnul Isus au fost motivate de ambițiile lor sălbatice, de gelozie și de natura urâtă și răuvoitoare a ostilității lor față de Dumnezeu și de adevăr. Ei nu au investigat sursa acțiunilor Domnului Isus, nici nu au cercetat esența a ceea ce El a spus sau a făcut. Mai degrabă, orbește, într-o stare de agitație nebunească și cu răutate intenționată, au atacat și discreditat ceea ce făcuse El. Au mers până în punctul în care I-au discreditat în mod voit Duhul, adică Duhul Sfânt, care e Duhul lui Dumnezeu. La asta se refereau când au spus: „El este altă persoană”, „Belzebut” și „prințul diavolilor”. Adică, ei au zis că Duhul lui Dumnezeu era Belzebut și prințul diavolilor. Ei au caracterizat drept nebunie lucrarea trupului Duhului întrupat al lui Dumnezeu, care Se îmbrăcase cu trup. Ei nu numai că au blasfemiat Duhul lui Dumnezeu numindu-L Belzebut și prințul diavolilor, dar au și condamnat lucrarea lui Dumnezeu. Ei L-au condamnat și L-au hulit pe Domnul Isus Hristos. Esența împotrivirii și blasfemiei lor era exact aceeași ca esența împotrivirii și blasfemiei față de Dumnezeu date de Satana și demoni. Ei nu reprezentau doar oamenii corupți, dar, chiar mai mult, erau întruparea Satanei. Erau un canal pentru Satana în mijlocul omenirii și erau complicii și lacheii Satanei. Esența blasfemiei și denigrării Domnului Isus Hristos era lupta lor cu Dumnezeu pentru statut, disputa lor cu Dumnezeu, și testarea fără sfârșit a lui Dumnezeu de către ei. Esența împotrivirii lor față de Dumnezeu și atitudinea lor de ostilitate față de El, precum și cuvintele și gândurile lor au blasfemiat direct și L-au mâniat pe Duhul lui Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu a hotărât o judecată rezonabilă pe baza a ceea ce au spus și au făcut și a hotărât că faptele lor reprezentau păcatul blasfemiei împotriva Duhului Sfânt. Acest păcat este de neiertat atât în lumea aceasta cât și în lumea care vine, după cum reiese din următorul pasaj al Scripturii: „Blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” și „oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine”. Astăzi, să vorbim despre adevărata semnificație a acestor cuvinte de la Dumnezeu: „nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine”. Adică, haideți să demistificăm modul în care Dumnezeu împlinește cuvintele: „nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine”.

Toate lucrurile despre care am vorbit se leagă de firea lui Dumnezeu și de atitudinea Sa față de oameni, evenimente și lucruri. În mod natural, cele două pasaje de mai sus nu sunt o excepție. Ați observat ceva în aceste două pasaje ale Scripturii? Unii oameni spun că văd mânia lui Dumnezeu în ele. Unii oameni spun că văd o latură a firii lui Dumnezeu care nu tolerează ofensa omenirii și că, dacă oamenii fac ceva care reprezintă o blasfemie față de Dumnezeu, atunci ei nu vor primi iertarea Lui. În ciuda faptului că oamenii văd și percep mânia și intoleranța lui Dumnezeu față de ofensa omenirii în aceste două pasaje, ei tot nu înțeleg cu adevărat atitudinea Sa. Aceste două pasaje sunt referințe ascunse cu privire la abordarea și la atitudinea adevărată a lui Dumnezeu față de cei care Îl hulesc și Îl mânie. Atitudinea și abordarea Sa demonstrează adevăratul sens al următorului pasaj: „Însă oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat nici în veacul aceasta, nici în cel care vine”. Când oamenii Îl blasfemiază pe Dumnezeu și când Îl mânie, El emite un verdict, iar acest verdict este un final emis de El. Este descris astfel în Biblie: „De aceea vă spun că orice păcat și blasfemie vor fi iertate oamenilor, dar blasfemia împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Matei 12:31), și „Vai de voi, cărturari și farisei ipocriți!” (Matei 23:13). Totuși, este consemnat în Biblie care a fost finalul pentru acei cărturari și farisei, cât și pentru acei oameni care spuneau că Domnul Isus era nebun după ce a spus aceste lucruri? Este consemnat dacă au suferit vreo pedeapsă? Nu, acest lucru nu poate fi spus cu certitudine. Când spun că „nu este”, nu înseamnă că nu era consemnat, ci că de fapt nu exista niciun final care să poată fi văzut cu ochi umani. A spune că „nu este consemnat” elucidează chestiunea cu privire la atitudinea și principiile lui Dumnezeu pentru tratarea anumitor lucruri. Dumnezeu nu Se face că nu vede sau că nu aude oamenii care Îl blasfemiază sau I se împotrivesc, sau chiar pe aceia care Îl calomniază – oameni care Îl atacă, Îl calomniază și Îl blestemă – ci, mai degrabă, El are o atitudine clară față de ei. Îi disprețuiește pe acești oameni și, în inima Sa, îi condamnă. El chiar declară în mod deschis care va fi finalul lor, astfel încât oamenii să știe că El are o atitudine clară față de cei care Îl blasfemiază și astfel încât ei să știe cum le va hotărî sfârșitul. Totuși, după ce Dumnezeu a spus acele lucruri, oamenii rareori au putut să vadă adevărul privind modul în care îi va trata Dumnezeu pe acei oameni și ei nu au putut să înțeleagă principiile din spatele finalului și verdictul dat lor de Dumnezeu. Adică, oamenii nu pot vedea abordarea și metodele specifice pe care Dumnezeu le are pentru tratarea lor. Asta are de-a face cu principiile lui Dumnezeu de a face lucruri. Dumnezeu utilizează incidența faptelor pentru a trata comportamentul rău al unor oameni. Adică, El nu anunță păcatul lor și nu determină sfârșitul lor, ci mai degrabă utilizează direct incidența faptelor pentru a le împărți pedeapsa și dreapta retribuție. Când aceste fapte se întâmplă, trupul oamenilor este cel care îndură pedeapsa, adică pedeapsa poate fi văzută cu ochi omenești. Când tratează purtarea rea a unor oameni, Dumnezeu doar îi blestemă cu cuvinte și mânia lui se abate, de asemenea, asupra lor, dar pedeapsa pe care ei o primesc poate fi ceva ce oamenii nu pot vedea. Totuși, acest tip de final poate fi chiar mai serios decât finalurile pe care oamenii le pot vedea, precum a fi pedepsiți sau omorâți. Asta pentru că, în împrejurările în care Dumnezeu a hotărât să nu mai mântuiască acest tip de persoană, să nu-i mai arate milă sau toleranță și să nu îi mai ofere oportunități, atitudinea pe care o adoptă față de aceasta este să o dea deoparte. Care este aici sensul cuvintelor „a da deoparte”? Înțelesul principal al acestui termen este de a pune ceva deoparte, de a ignora acel lucru și de a nu-i mai da atenție. Dar aici, când Dumnezeu pune pe cineva deoparte, există două explicații ale înțelesului său: prima explicație este că El i-a predat Satanei viața acelei persoane și tot ce are acea persoană, pentru ca Satana să se ocupe de ea, iar Dumnezeu nu va mai fi responsabil și nu va mai gestiona acea persoană. Indiferent dacă acea persoană e nebună sau proastă, dacă e moartă sau în viață, ori dacă a coborât în iad pentru pedeapsa sa, nimic nu ar avea de-a face cu Dumnezeu. Asta ar însemna că o asemenea făptură nu ar avea nicio relație cu Creatorul. A doua explicație este că Dumnezeu a determinat că El Însuși vrea să facă ceva cu această persoană, cu propriile-I mâini. Este posibil ca El să folosească serviciul acestei persoane sau să folosească persoana drept contrast. Este posibil ca El să aibă un mod special de a trata acest tip de persoană, un mod special de a se ocupa de aceasta – exact ca în cazul lui Pavel, de exemplu. Acestea sunt principiul și atitudinea din inima lui Dumnezeu privind modul în care El a hotărât să trateze acest tip de persoană. Deci, când oamenii I se împotrivesc, Îl calomniază și rostesc blasfemii împotriva Lui, dacă ei Îi deranjează firea sau dacă Îl împing dincolo de limita îngăduinței Sale, consecințele sunt de neimaginat. Cea mai gravă consecință este faptul că Dumnezeu le predă viața și tot ceea ce are legătură cu ei în mâinile Satanei, o dată pentru totdeauna. Ei nu vor fi iertați pe vecie. Asta înseamnă că această persoană a devenit hrană în gura Satanei, o jucărie în mâna sa și, de atunci înainte, Dumnezeu nu va mai avea nimic de-a face cu aceasta. Puteți să vă imaginați ce fel de suferință a fost aceea când Satana l-a ispitit pe Iov? Chiar și cu condiția ca Satana să nu se atingă de viața lui Iov, acesta tot a suferit foarte mult. Și nu este chiar mai greu de imaginat ravagiile la care Satana ar supune o persoană care a fost predată complet în mâinile sale, care este complet în stăpânirea lui, care a pierdut cu totul grija și mila lui Dumnezeu, care nu mai este sub conducerea Creatorului, care a fost lăsată fără dreptul de a-L venera și fără dreptul de a fi o făptură sub conducerea Creatorului, a cărei relație cu Domnul creației a fost complet ruptă? Persecuția lui Iov din partea Satanei a fost ceva ce putea fi văzut cu ochi omenești, dar dacă Dumnezeu predă viața unei persoane Satanei, consecințele sunt dincolo de imaginația umană. De exemplu, unii oameni se pot renaște ca vacă sau ca măgar, iar alții pot fi ocupați și posedați de duhuri rele, necurate și așa mai departe. Acesta este finalul unora dintre oamenii care sunt predați Satanei de Dumnezeu. Din exterior, pare că acei oameni care L-au ridiculizat, calomniat, condamnat și blasfemiat pe Domnul Isus nu au suferit nicio consecință. Totuși, adevărul este că Dumnezeu are o atitudine pentru tratarea oricărui lucru. El poate nu folosește un limbaj clar pentru a le spune oamenilor finalul modului în care tratează fiecare tip de persoană. Uneori, El nu vorbește direct, dar mai degrabă acționează direct. Faptul că nu vorbește despre acesta nu înseamnă că nu există final – de fapt, într-un astfel de caz este posibil ca finalul să fie și mai grav. Din afară, poate părea că Dumnezeu nu vorbește explicit unor oameni despre atitudinea Sa, dar de fapt, multă vreme, Dumnezeu nu a vrut să le acorde atenție. El nu vrea să-i mai vadă. Din cauza lucrurilor pe care le-au făcut, a comportamentului lor, din cauza naturii și esenței lor, Dumnezeu vrea doar ca ei să dispară din fața Lui, vrea să-i predea direct Satanei, să dea Satanei duhul, sufletul și corpul lor și să-i permită Satanei să facă orice vrea cu ei. Este clar în ce măsură îi urăște Dumnezeu, în ce măsură este dezgustat de ei. Dacă o persoană Îl mânie pe Dumnezeu până în punctul în care nu mai vrea să o vadă vreodată și este pregătit să renunțe complet la aceasta, până în punctul în care El nici nu mai vrea să aibă El Însuși de-a face cu aceasta – dacă se ajunge până în punctul în care El o va preda Satanei ca acesta să facă ce dorește, să-i permită Satanei să o controleze, să o consume și să o trateze în orice mod dorește – această persoană este cu totul terminată. Dreptul său de a fi om a fost anulat permanent și dreptul său de a fi o creație a lui Dumnezeu a ajuns la final. Nu este asta cea mai severă formă de pedeapsă?

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 79)

Cuvintele lui Isus către discipolii Săi după învierea Sa (fragmente selectate)

Ioan 20:26-29 După opt zile, ucenicii erau din nou înăuntru, iar Toma era cu ei. Pe când ușile erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” Apoi i-a zis lui Toma: Adu-ți degetul aici și privește-Mi mâinile! Adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea! Și nu fi necredincios, ci credincios! Toma I-a răspuns: Domnul meu și Dumnezeul meu! Isus i-a zis: Ai crezut pentru că M-ai văzut? Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut!

Ioan 21:16-17 L-a întrebat din nou, a doua oară: Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc! Isus i-a zis: Păstorește oile Mele! L-a întrebat a treia oară: Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești? Petru s-a întristat pentru că-i zisese a treia oară: „Mă iubești?” Și I-a răspuns: Doamne, Tu le știi pe toate, Tu știi că Te iubesc! Isus i-a zis: Paște oile Mele!

Pasajele acestea istorisesc anumite lucruri pe care Domnul Isus le-a făcut și le-a spus discipolilor Săi după învierea Sa. Mai întâi, să ne uităm la diferențele care ar putea exista între Domnul Isus dinainte și după înviere. Era El același Domn Isus din zilele trecute? Scripturile conțin următoarea propoziție care Îl descrie pe Domnul Isus după înviere: „Pe când ușile erau încuiate, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: «Pace vouă!»” Este foarte clar că Domnul Isus din acel moment nu mai era un trup, ci era acum într-un corp spiritual. Asta deoarece El depășise limitările trupului; cu toate că ușa era închisă, El tot a putut să vină printre oameni și să le îngăduie să-L vadă. Asta este cea mai mare diferență dintre Domnul Isus după înviere și Domnul Isus care trăia în trup înainte de înviere. Chiar dacă nu exista nicio diferență între înfățișarea corpului spiritual din acel moment și înfățișarea Domnului Isus așa cum era înainte, Domnul Isus în acel moment devenise unul care părea a fi un străin pentru oameni, deoarece El devenise un corp spiritual după ce înviat din morți și, în comparație cu trupul Său anterior, acest corp spiritual era mai misterios și mai derutant pentru oameni. A creat, de asemenea, mai multă distanță între Domnul Isus și oameni, iar oamenii au simțit în inimile lor că Domnul Isus în acel moment devenise mai misterios. Aceste cunoașteri și sentimente din partea oamenilor i-a readus brusc într-o epocă în care credeau într-un Dumnezeu care nu putea fi văzut sau atins. Deci, primul lucru pe care Domnul Isus l-a făcut după înviere a fost de a permite tuturor să-L vadă, să confirme că El există și să confirme adevărul învierii Sale. În plus, această acțiune a restabilit relația Sa cu oamenii la nivelul la care era când lucra în trup, când era Hristosul pe care Îl puteau vedea și atinge. Un rezultat al acestui lucru este că oamenii nu s-au îndoit nicio clipă că Domnul Isus înviase din morți după ce fusese țintuit pe cruce și totodată nu au avut niciun dubiu în ce privește lucrarea Domnului Isus de răscumpărare a omenirii. Un alt rezultat este că faptul că Domnul Isus le-a apărut oamenilor după înviere și că le-a permis oamenilor să Îl vadă și să Îl atingă a ancorat în mod clar omenirea în Epoca Harului, asigurând că, din acest moment înainte, oamenii nu se vor mai putea întoarce în epoca anterioară, Epoca Legii, pe baza supoziției referitoare la „dispariția” Domnului Isus sau la „plecarea Sa fără niciun cuvânt”. El S-a asigurat astfel că ei vor continua să meargă înainte, urmând învățăturile Domnului Isus și lucrarea pe care El o făcuse. Prin urmare, o nouă fază în lucrarea din Epoca Harului a fost inaugurată și, din acel moment, oamenii care trăiseră sub lege au ieșit în mod formal din lege și au intrat într-o nouă epocă, cu un nou început. Acestea sunt înțelesurile variate ale înfățișării Domnului Isus în fața oamenilor după înviere.

Dat fiind că Domnul Isus era acum într-un corp spiritual, cum puteau oamenii să-L atingă și să-L vadă? Această întrebare are legătură cu semnificația înfățișării Domnului Isus în fața oamenilor. Ați observat ceva în aceste pasaje ale Scripturii pe care tocmai le-am citit? În general, corpurile spirituale nu pot fi văzute sau atinse și, după înviere, lucrarea pe care Domnul Isus o inițiase fusese deja finalizată. Deci, în teorie, El nu avea deloc nevoie să Se întoarcă printre oameni în imaginea Sa inițială pentru a Se întâlni cu ei, dar înfățișarea corpului spiritual al Domnului Isus pentru oameni ca Toma a făcut ca semnificația apariției Sale să fie mai concretă, astfel încât să pătrundă mai profund în inimile oamenilor. Când a venit la Toma, El l-a lăsat pe Toma, care se îndoia, să Îi atingă mâna și i-a spus: „Adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea! Și nu fi necredincios, ci credincios!” Aceste cuvinte și acțiuni nu erau lucruri pe care Domnul Isus voia să le spună și să le facă doar după ce înviase; de fapt, erau lucruri pe care El voia să le spună și să le facă înainte de a fi țintuit pe cruce, pentru că îndoielile lui Toma nu izvorâseră doar atunci, ci îl însoțeau de când Îl urma pe Domnul Isus. Este evident că, înainte de a fi țintuit pe cruce, Domnul Isus îi înțelegea deja pe oamenii ca Toma. Așadar, ce înțelegem din asta? El era tot același Domn Isus după învierea Sa. Esența Sa nu se schimbase. Cu toate acestea, El era Domnul Isus care înviase din morți și revenise din lumea spirituală cu imaginea Sa inițială, cu firea Sa inițială și cu înțelegerea Sa cu privire la omenire din perioada Sa în trup, prin urmare El S-a dus mai întâi la Toma și l-a lăsat să-I atingă coasta, nu numai pentru ca Toma să-I vadă corpul spiritual după înviere, ci și pentru a-l lăsa pe Toma să atingă și să simtă existența corpului Său spiritual și să renunțe complet la dubiile sale. Înainte ca Domnul Isus să fie răstignit, Toma s-a îndoit mereu că El era Hristos și a fost incapabil să aibă credință. Credința sa în Dumnezeu era întemeiată doar pe baza a ceea ce putea vedea cu proprii ochi, a ceea ce putea atinge cu propriile mâini. Domnul Isus înțelegea bine credința acestui tip de persoană. Aceste persoane credeau doar în Dumnezeu din ceruri și nu credeau deloc și nu aveau să-L accepte pe Cel trimis de Dumnezeu sau pe Hristos în trup. El i-a permis lui Toma să întindă mâna și să-I atingă coasta pentru a-l face să recunoască și să creadă în existența Domnului Isus și în faptul că El era cu adevărat Dumnezeu întrupat. Era îndoiala lui Toma diferită înainte și după învierea Domnului Isus? El se îndoia întotdeauna și nimeni nu putea să-i risipească dubiile și să-l facă să renunțe la acestea în afară de Domnul Isus, care i-a apărut în mod personal în corpul Său spiritual și l-a lăsat să atingă urmele de cuie de pe corpul Său. Deci, din momentul în care Domnul Isus i-a permis să Îi atingă coasta și l-a lăsat să simtă cu adevărat existența urmelor de cuie, dubiile lui Toma au dispărut, iar el a știut cu adevărat că Domnul Isus înviase și a recunoscut și a crezut că Domnul Isus era adevăratul Hristos, că era Dumnezeu întrupat. Deși, în acest moment, Toma nu se mai îndoia, el pierduse pentru totdeauna șansa de a se întâlni cu Hristos. El pierduse pentru totdeauna șansa de a fi împreună cu El, de a-L urma, de a-L cunoaște. El pierduse șansa ca Hristos să-l desăvârșească. Apariția Domnului Isus și cuvintele Sale au oferit o concluzie și un verdict în privința credinței acelora care erau plini de dubii. El a folosit cuvintele și acțiunile Sale efective pentru a le spune celor care se îndoiau, celor care credeau doar în Dumnezeu din ceruri, dar nu credeau în Hristos: Dumnezeu nu le-a lăudat credința, nici nu a lăudat faptul că Îl urmau când se îndoiau de El. Ziua în care au crezut pe deplin în Dumnezeu și Hristos a putut să fie doar ziua când Dumnezeu Și-a finalizat marea lucrare. Desigur, acea zi a fost, de asemenea, ziua în care îndoiala lor a primit un verdict. Atitudinea lor față de Hristos le-a hotărât soarta, iar dubiile lor încăpățânate au însemnat că a lor credință nu a dat roade, iar încăpățânarea lor a însemnat că speranțele lor au fost în van. Deoarece credința lor în Dumnezeul din ceruri se hrănea cu iluzii, iar îndoiala lor față de Hristos reprezenta de fapt adevărata lor atitudine față de Dumnezeu, deși ei au atins urmele cuielor de pe corpul Domnului Isus, credința lor era tot inutilă și finalul lor putea fi descris doar precum căratul apei cu un coș de bambus – totul în van. Ce i-a spus Domnul Isus lui Toma a fost, de asemenea, modul Său foarte clar de a spune fiecărei persoane: Domnul Isus înviat este Domnul Isus care a petrecut treizeci și trei de ani și jumătate lucrând printre oameni. Deși El fusese răstignit și experimentase valea umbrei morții și experimentase învierea, niciun aspect al Său nu suferise schimbări. Deși El avea acum urme de cuie pe trupul Său și, deși a înviat și a ieșit din mormânt, firea Sa, înțelegerea Sa cu privire la omenire și intențiile Sale față de omenire nu se schimbaseră deloc. De asemenea, El le spunea oamenilor că Se coborâse de pe cruce, triumfase asupra păcatului, biruise greutățile și triumfase asupra morții. Urmele de cuie erau doar dovada victoriei Sale asupra Satanei, dovada de a fi o jertfă de păcat pentru a răscumpăra cu succes întreaga omenire. El le spunea oamenilor că luase deja asupra Sa păcatele omenirii și Își finalizase lucrarea de răscumpărare. Când S-a întors să-Și vadă ucenicii, El le-a spus acest mesaj cu înfățișarea Sa: „Încă sunt viu, încă exist; astăzi stau cu adevărat în fața voastră pentru ca voi să Mă puteți vedea și atinge. Voi fi întotdeauna cu voi”. Domnul Isus voia, de asemenea, să utilizeze cazul lui Toma ca avertizare pentru viitorii oameni: deși, în credința ta, nu poți nici să-L vezi, nici să-L atingi pe Domnul Isus, ești binecuvântat datorită credinței tale adevărate și Îl poți vedea pe Domnul Isus datorită credinței tale adevărate, iar acest tip de persoană este binecuvântată.

Aceste cuvinte consemnate în Biblie, pe care Domnul Isus le-a rostit când i-a apărut lui Toma, sunt de mare ajutor pentru toți oamenii din Epoca Harului. Înfățișarea și cuvintele Sale către Toma au avut un impact profund asupra generațiilor viitoare; acestea păstrează o semnificație eternă. Toma reprezintă un tip de persoană care crede în Dumnezeu și totuși se îndoiește de El. Aceste persoane au o natură suspicioasă, au inimi sinistre, sunt înșelătoare și nu cred în lucrurile pe care Dumnezeu le poate îndeplini. Ei nu cred în omnipotența lui Dumnezeu și în suveranitatea Sa și nu cred nici în Dumnezeu întrupat. Totuși, învierea Domnului Isus a fost o palmă peste față pentru ei și le-a dat și o oportunitate de a-și descoperi propriile dubii, de a-și recunoaște propriile dubii și de a-și recunoaște propria înșelăciune, ajungând astfel să creadă cu adevărat în existența și învierea Domnului Isus. Ce s-a întâmplat cu Toma a fost o avertizare și un semnal de alarmă pentru generațiile de mai târziu, pentru ca mai mulți oameni să aibă grijă să nu se îndoiască precum Toma și dacă s-ar umple de îndoieli, atunci s-ar afunda în întuneric. Dacă Îl urmezi pe Dumnezeu, dar la fel ca Toma, vrei întotdeauna să-I atingi coasta Domnului și să-I simți urmele de cuie pentru a confirma, a verifica, a specula dacă Dumnezeu există sau nu, Dumnezeu te va abandona. Prin urmare, Domnul Isus le cere oamenilor să nu fie ca Toma, crezând doar ceea ce pot vedea cu proprii ochi, ci să fie oameni onești, puri și să nu nutrească îndoieli față de Dumnezeu, ci doar să creadă în El și să-L urmeze. Astfel de oameni sunt binecuvântați. Aceasta este o cerință foarte mică din partea Domnului Isus pentru oameni și o avertizare pentru cei care Îl urmează.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 80)

Cuvintele lui Isus către discipolii Săi după învierea Sa (fragmente selectate)

Ioan 21:16-17 L-a întrebat din nou, a doua oară: Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești? El I-a răspuns: Da, Doamne, Tu știi că Te iubesc! Isus i-a zis: Păstorește oile Mele! L-a întrebat a treia oară: Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești? Petru s-a întristat pentru că-i zisese a treia oară: „Mă iubești?” Și I-a răspuns: Doamne, Tu le știi pe toate, Tu știi că Te iubesc! Isus i-a zis: Paște oile Mele!

În această conversație, Domnul Isus l-a întrebat în mod repetat pe Petru un lucru: „Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești?” Acesta este un standard superior pe care Domnul Isus l-a cerut de la oamenii ca Petru după învierea Sa, oameni care într-adevăr cred în Hristos și se străduiesc să Îl iubească pe Domnul. Această întrebare era un fel de cercetare și de interogare, dar chiar mai mult, era o cerință și o așteptare din partea oamenilor ca Petru. Domnul Isus a folosit această metodă de interogare pentru ca oamenii să reflecteze asupra lor înșiși și să privească înăuntrul lor și să întrebe: care sunt cerințele Domnului Isus pentru oameni? Eu Îl iubesc pe Domnul? Sunt eu o persoană care Îl iubește pe Dumnezeu? Cum ar trebui să-L iubesc? Chiar dacă Domnul Isus i-a adresat această întrebare doar lui Petru, adevărul este că, în inima Sa, întrebându-l pe Petru aceste lucruri, El voia să folosească această oportunitate pentru a pune acest fel de întrebare mai multor oameni care caută să-L iubească pe Dumnezeu. Doar că Petru era binecuvântat să fie reprezentantul acestui fel de persoană, să primească aceste întrebări chiar din gura Domnului Isus.

În comparație cu următoarele cuvinte, pe care Domnul Isus i le-a spus lui Toma după înviere: „Adu-ți mâna și pune-o în coasta Mea! Și nu fi necredincios, ci credincios!”, întrebarea repetată de trei ori pentru Petru: „Simon, fiul lui Ioan, Mă iubești?” le permite oamenilor să simtă mai bine severitatea atitudinii Domnului Isus și caracterul de urgență pe care îl simțea în timpul cercetării Sale. Cât despre Toma necredinciosul, cu natura sa înșelătoare, Domnul Isus i-a permis să-și întindă mâna și să-I atingă urmele cuielor de pe trupul Său, ceea ce l-a determinat să creadă că Domnul Isus era Fiul Omului înviat și să recunoască identitatea Domnului Isus drept Hristos. Și deși Domnul Isus nu l-a certat cu severitate pe Toma, nici nu a exprimat verbal o judecată clară a lui, cu toate acestea, El a folosit acțiuni practice pentru a-i da de înțeles lui Toma că îl înțelegea, arătându-Și totodată atitudinea și hotărârea față de acel fel de persoană. Cerințele și așteptările Domnului Isus din partea acelui fel de persoană nu pot fi văzute din ceea ce El a spus, deoarece oamenii ca Toma, pur și simplu, nu au nicio fărâmă de credință adevărată. Cerințele Domnului Isus pentru ei constau doar în aceasta, dar atitudinea pe care El a dezvăluit-o față de oameni precum Petru este cu totul diferită. El nu i-a cerut lui Petru să întindă mâna și să-I atingă urmele de cuie, nici nu i-a spus lui Petru: „Nu fi necredincios, ci credincios!” În schimb, El i-a adresat aceeași întrebare în mod repetat lui Petru. Aceasta a fost o întrebare plină de sens, care te pune pe gânduri și care nu are cum să nu facă orice discipol al lui Hristos să simtă remușcare și frică, dar și să simtă starea de tristețe și neliniște a Domnului Isus. Și când ei sunt îndurerați și au o suferință mare, sunt mai capabili să înțeleagă grija și preocuparea Domnului Isus Hristos; ei realizează învățătura Sa stăruitoare și cerințele stricte de la oamenii puri, onești. Întrebarea Domnului Isus le permite să simtă că așteptările Domnului de la oameni, dezvăluite în aceste cuvinte simple, nu sunt doar să-L urmeze și să creadă în El, ci și să ajungă să aibă iubire, să-Și iubească Domnul, să-Și iubească Dumnezeul. Acest fel de iubire este grijulie și supusă. Ea reprezintă oamenii care trăiesc pentru Dumnezeu, mor pentru Dumnezeu, dedică totul lui Dumnezeu, consumă și dau totul pentru Dumnezeu. Acest fel de iubire Îi oferă, de asemenea, mângâiere lui Dumnezeu, permițându-I să Se bucure de mărturie și să Se odihnească. Este răsplata oamenilor față de Dumnezeu, responsabilitatea, obligația și datoria lor, și este o cale pe care omenirea trebuie să o urmeze toată viața. Aceste trei întrebări au fost o cerință și un îndemn pe care Domnul Isus le-a avut pentru Petru și pentru toți cei care urmau să fie desăvârșiți. Aceste trei întrebări l-au condus și l-au motivat pe Petru să-și urmeze calea în viață până la final, iar aceste întrebări de la despărțirea de Domnul Isus au fost cele care l-au făcut pe Petru să pornească pe calea de a fi desăvârșit, cele care l-au determinat, datorită iubirii sale pentru Domnul, să aibă grijă de inima Domnului, să-L asculte, să-I ofere alinare și să-și ofere întreaga viață și întreaga ființă datorită acestei iubiri.

În timpul Epocii Harului, lucrarea lui Dumnezeu a fost, în principal, pentru aceste două feluri de oameni. Primul era felul de persoană care credea în El și Îl urma, care putea să-I respecte poruncile și să ducă crucea și care să se țină de calea Epocii Harului. Acest fel de persoană avea să câștige binecuvântarea lui Dumnezeu și să se bucure de harul Lui. Al doilea fel de persoană era asemenea lui Petru, cineva care putea să fie desăvârșit. Așadar, după ce Domnul Isus a înviat, El a făcut mai întâi aceste două lucruri deosebit de semnificative. Unul a fost făcut cu Toma, celălalt cu Petru. Ce reprezintă aceste două lucruri? Reprezintă adevăratele intenții ale lui Dumnezeu de a mântui omenirea? Reprezintă sinceritatea lui Dumnezeu față de omenire? Lucrarea pe care a făcut-o cu Toma a fost pentru a-i avertiza pe oameni să nu se îndoiască, ci, pur și simplu, să creadă. Lucrarea pe care a făcut-o cu Petru a fost pentru a întări credința oamenilor ca Petru și a-Și clarifica cerințele de la acest fel de persoană, pentru a arăta ce obiective ar trebui să urmărească.

După ce Domnul Isus a înviat, El a apărut în fața oamenilor pe care i-a considerat necesari, a vorbit cu ei și a emis cerințe la adresa lor, lăsând în urmă intențiile și așteptările Sale de la oameni. Cu alte cuvinte, ca Dumnezeu întrupat, preocuparea Sa pentru omenire și cerințele de la oameni nu s-au schimbat niciodată; acestea au rămas aceleași când a fost în trup și când a fost în corpul Său spiritual după răstignire și apoi după înviere. El era îngrijorat în privința acestor discipoli înainte de a fi sus pe cruce și, în inima Sa, Îi era clară starea fiecărei persoane și înțelegea deficiențele fiecărei persoane și, desigur, înțelegerea Lui privind fiecare persoană după ce a murit, a înviat și a devenit un corp spiritual era aceeași ca atunci când era în trup. El știa că oamenii nu erau cu totul siguri de identitatea Sa ca Hristos, dar în timpul perioadei Sale în trup, El nu a avut cerințe stricte de la oameni. Cu toate acestea, după ce a înviat, S-a înfățișat acestora și a făcut să le fie absolut clar că Domnul Isus venise de la Dumnezeu și că era Dumnezeu întrupat și a folosit realitatea înfățișării și învierii Sale ca pe cea mai mare viziune și motivație pentru urmărirea de-o viață a omenirii. Învierea Sa din morți nu numai că i-a întărit pe toți cei care Îl urmau, dar a și pus cu totul în aplicare, printre oameni, lucrarea Sa din Epoca Harului și, astfel, Evanghelia mântuirii Domnului Isus din Epoca Harului s-a răspândit treptat în toate colțurile omenirii. Ai spune că înfățișarea Domnului Isus după învierea Sa a avut vreo semnificație? Dacă erai Petru sau Toma în acel moment și întâlneai acest lucru plin de semnificație în viața ta, ce fel de impact ar fi avut asupra ta? L-ai fi văzut ca pe cea mai bună și mai măreață viziune a vieții tale de credință în Dumnezeu? Ai fi văzut acest lucru ca pe o forță care te conduce în timp ce-L urmai pe Dumnezeu, te străduiai să-L mulțumești și căutai să-L iubești pe Dumnezeu în întreaga ta viață? Ai fi depus o viață întreagă eforturi pentru a răspândi această viziune măreață? Ai fi acceptat răspândirea mântuirii Domnului Isus drept o însărcinare de la Dumnezeu? Chiar dacă nu ați trăit asta, cele două exemple, ale lui Toma și Petru, sunt deja suficiente pentru ca oamenii moderni să aibă o înțelegere clară a lui Dumnezeu și a voii Sale. Se poate spune că, după ce Dumnezeu a devenit trup, după ce a experimentat personal viața printre oameni și a experimentat personal viața omenească și după ce a văzut depravarea omenirii și situația vieții umane din acel moment, Dumnezeu în trup a simțit mai profund cât de neajutorată, tristă și vrednică de milă este omenirea. Dumnezeu a dobândit mai multă empatie pentru condiția umană datorită umanității Sale în timp ce era în trup, datorită instinctelor Sale trupești. Asta L-a făcut să aibă o grijă mai mare pentru cei care Îl urmau. Acestea sunt probabil lucruri pe care nu le puteți înțelege, dar eu pot descrie grija și afecțiunea lui Dumnezeu în trup pentru fiecare dintre discipolii Săi prin aceste două cuvinte: „preocupare intensă”. Deși acest termen provine din limba oamenilor și, cu toate că este foarte uman, el exprimă și descrie cu adevărat sentimentele lui Dumnezeu pentru discipolii Săi. Cât despre preocuparea intensă a lui Dumnezeu pentru oameni, de-a lungul experiențelor voastre veți simți treptat acest lucru și îl veți experimenta. Totuși, acesta poate fi dobândit doar prin înțelegerea treptată a firii lui Dumnezeu pe baza urmăririi unei schimbări în propria ta fire. Arătarea Domnului Isus a materializat preocuparea Lui intensă pentru cei care Îl urmau în omenire și a transmis-o corpului Său spiritual, sau altfel spus, divinității Sale. Arătarea Lui le-a permis oamenilor să experimenteze din nou și să simtă preocuparea și grija lui Dumnezeu, dovedind totodată cu tărie că Dumnezeu este Cel care inaugurează o epocă, Cel care desfășoară o epocă și Cel care încheie o epocă. Prin arătarea Sa, El a întărit credința tuturor oamenilor și a dovedit lumii că El este Dumnezeu Însuși. Asta le-a oferit discipolilor Săi o confirmare eternă, iar prin înfățișarea Sa, El a lansat, de asemenea, o fază din lucrarea Sa în noua epocă.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 81)

Isus mănâncă pâine și explică Scripturile după învierea Sa

Luca 24:30-32 În timp ce stătea la masă cu ei, a luat pâinea, a rostit binecuvântarea, apoi a frânt-o și le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii și L-au recunoscut, dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. Și-au zis unul altuia: „Nu ne ardea inima (în noi) când ne vorbea pe drum și când ne deschidea Scripturile?”

Ucenicii Îi dau să mănânce pește fript lui Isus

Luca 24:36-43 În timp ce spuneau ei aceste lucruri, El Însuși a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” Îngroziți și înspăimântați, ei credeau că văd un duh. El le-a zis: „De ce sunteți tulburați și de ce vi se ridică astfel de îndoieli în inimile voastre? Uitați-vă la mâinile și la picioarele Mele: Eu Însumi sunt! Atingeți-Mă și vedeți: un duh n-are carne și oase, așa cum vedeți că am Eu!” Și spunând aceasta, le-a arătat mâinile și picioarele Lui. Dar pentru că ei, de bucurie, tot nu credeau și se mirau, le-a zis: „Aveți aici ceva de mâncare?” I-au dat o bucată de pește fript (și un fagure de miere), iar El le-a luat și le-a mâncat în fața lor.

În continuare, ne vom uita la pasajele de mai sus din Scriptură. Primul pasaj povestește că Domnul Isus a mâncat pâine și a explicat Scripturile după învierea Sa, iar cel de-al doilea pasaj povestește că Domnul Isus a mâncat un pește fript. În ce fel vă ajută aceste două pasaje să cunoașteți firea lui Dumnezeu? Vă puteți închipui felul de imagine pe care o obțineți din aceste descrieri ale Domnului Isus mâncând pâine și apoi pește fript? Vă puteți imagina, dacă Domnul Isus ar sta în fața voastră mâncând pâine, cum v-ați simți? Sau dacă ar sta cu voi la aceeași masă, mâncând pește și pâine împreună cu oamenii, ce fel de sentiment ai avea în acel moment? Dacă ai simți că ești foarte apropiat de Domnul, că El este foarte apropiat de tine, atunci acest sentiment este corect. Acesta este exact rezultatul pe care Domnul Isus a vrut să-L obțină mâncând pâine și pește în fața oamenilor adunați după învierea Sa. Dacă Domnul Isus doar ar fi vorbit cu oamenii după învierea Sa, dacă ei nu ar fi putut să-I simtă carnea și oasele, ci ar fi simțit în schimb că El era un Duh de neatins, cum s-ar fi simțit? Nu ar fi fost ei dezamăgiți? Simțindu-se dezamăgiți, nu s-ar simți oamenii abandonați? Nu ar fi simțit o distanță între ei și Domnul Isus Hristos? Ce fel de impact negativ ar fi creat această distanță asupra relației oamenilor cu Dumnezeu? Oamenilor le-ar fi fost cu siguranță teamă, încât nu ar fi îndrăznit să se apropie de El și, astfel, ar fi avut atitudinea de a-L ține la o distanță respectabilă. De atunci înainte, ei ar fi rupt relația lor apropiată cu Domnul Isus Hristos și s-ar fi întors la relația dintre omenire și Dumnezeu Cel de sus din cer, așa cum era înainte de Epoca Harului. Corpul spiritual pe care oamenii nu Îl puteau atinge sau simți ar fi dus la eradicarea apropierii lor de Dumnezeu și ar fi provocat, de asemenea, încetarea acelei relații intime stabilite în timpul perioadei Domnului Isus Hristos în trup, fără distanță între El și oameni. Singurele lucruri sădite în oameni de corpul spiritual erau doar de sentimente de frică, evitare și o privire fără cuvinte. Ei n-ar fi îndrăznit să se apropie sau să aibă un dialog cu El, cu atât mai puțin să Îl urmeze, să aibă încredere în El sau să-L admire. Dumnezeu nu dorea să vadă acest fel de sentiment pe care oamenii îl nutreau pentru El. El nu voia să vadă cum oamenii Îl evită sau cum se îndepărtează de El; El voia doar ca oamenii să-L înțeleagă, să se apropie de El și să fie familia Lui. Dacă propria ta familie, proprii tăi copii te-ar vedea, dar nu te-ar recunoaște și nu ar îndrăzni să se apropie de tine, ci te-ar evita mereu, dacă nu ai putea să le câștigi înțelegerea pentru tot ceea ce ai făcut pentru ei, cum te-ar face acest lucru să te simți? Nu ar fi dureros? Nu ai fi devastat? Asta este exact ceea ce simte Dumnezeu când oamenii Îl evită. Deci, după învierea Sa, Domnul Isus încă le-a apărut oamenilor sub formă de carne și oase și tot a mâncat și a băut cu ei. Dumnezeu îi consideră pe oameni familie și vrea ca și oamenii să-L considere drept Cel mai drag lor; doar în acest mod poate Dumnezeu să-i câștige cu adevărat pe oameni și doar astfel pot oamenii să-L iubească și să-L venereze cu adevărat pe Dumnezeu. Acum puteți înțelege intenția Mea în selectarea acestor două pasaje din Scriptură, în care Domnul Isus mănâncă pâine și explică Scripturile după învierea Sa, iar ucenicii Îi dau pește fript să mănânce?

Se poate spune că seria de lucruri pe care Domnul Isus le-a spus și le-a făcut după învierea Sa au fost făcute cu intenții serioase. Aceste lucruri erau pline de generozitatea și afecțiunea pe care Dumnezeu le avea față de omenire, cât și de prețuirea și grija meticuloasă pe care El o avea pentru relația apropiată pe care o stabilise cu omenirea în timpul perioadei Sale în trup. Chiar mai mult, acestea erau pline de nostalgia și dorința pe care El le-a simțit pentru viața în care a mâncat și a trăit cu discipolii Săi în timpul perioadei Sale în trup. Așadar, Dumnezeu nu voia ca oamenii să simtă o distanță între Dumnezeu și om și nici nu voia ca omenirea să se distanțeze de Dumnezeu. Chiar mai mult, nu voia ca omenirea să simtă că, după învierea Sa, Domnul Isus nu mai era Domnul care fusese așa de apropiat de oameni, că El nu mai era împreună cu omenirea deoarece Se întorsese în lumea spirituală, la Tatăl pe care oamenii nu puteau să-L vadă sau să-L atingă vreodată. El nu voia ca oamenii să simtă că vreo diferență de statut apăruse între El și omenire. Când Dumnezeu vede oameni care vor să-L urmeze, dar Îl țin la o distanță respectabilă, inima Sa este îndurerată, deoarece asta înseamnă că inimile lor sunt foarte departe de El și că Îi va fi foarte dificil să le câștige inimile. Deci, dacă El le-ar fi apărut oamenilor într-un corp spiritual pe care ei nu îl puteau vedea sau atinge, lucrul acesta l-ar fi distanțat din nou pe om de Dumnezeu și ar fi făcut omenirea să creadă în mod greșit că, după învierea Sa, Hristos a devenit arogant, de un fel diferit decât oamenii și cineva cu care nu mai puteau sta la masă și mânca, pentru că oamenii sunt păcătoși, murdari și nu se pot apropia niciodată de Dumnezeu. Pentru a împrăștia aceste interpretări greșite din partea omenirii, Domnul Isus a făcut mai multe lucruri pe care obișnuia să le facă atunci când era în trup, așa cum este consemnat în Biblie: „A luat pâinea, a rostit binecuvântarea, apoi a frânt-o și le-a dat-o”. De asemenea, El le-a explicat Scripturile, așa cum o făcea în trecut. Toate aceste lucruri pe care le-a făcut Domnul Isus au făcut fiecare persoană care L-a văzut să simtă că Domnul Isus nu Se schimbase, că El era încă același Domn Isus. Deși El fusese răstignit și experimentase moartea, înviase și nu părăsise omenirea. Se întorsese pentru a fi printre oameni, fără să Se fi schimbat deloc. Fiul Omului care stătea în fața oamenilor era același Domn Isus. Comportamentul și modul Său de a conversa cu oamenii păreau foarte familiare. El tot mai era plin de iubire generoasă, har și toleranță – încă era același Domn Isus care îi iubea pe ceilalți la fel cum Se iubea pe Sine Însuși, care putea ierta omenirea de șaptezeci de ori câte șapte. Așa cum făcuse întotdeauna, El a mâncat cu oamenii, a discutat cu ei Scripturile și, chiar mai important, la fel ca înainte, El era făcut din carne și oase și putea fi atins și văzut. Fiul Omului, așa cum era, le-a permis oamenilor să simtă apropierea, să se simtă în largul lor și să simtă bucuria de a recâștiga ceva ce fusese pierdut. Cu mare ușurință, ei au început cu încredere și curaj să se bazeze și să Îl admire pe acest Fiu al Omului care putea să ierte păcatele omenirii. Ei au început și să se roage în numele Domnului Isus fără ezitare, să se roage să obțină harul, binecuvântarea Sa și să obțină pace și bucurie de la El, să câștige grijă și protecție de la El, și au început să-i vindece pe bolnavi și să scoată demoni în numele Domnului Isus.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”

Cuvinte zilnice ale lui Dumnezeu (Fragmentul 82)

În perioada în care Domnul Isus a lucrat în trup, majoritatea discipolilor Săi nu puteau să-I verifice pe deplin identitatea și lucrurile pe care le spunea. Când S-a apropiat de cruce, atitudinea discipolilor Săi a fost una de observare. Apoi, din momentul în care a fost răstignit și până când a fost pus în mormânt, atitudinea oamenilor față de El a fost de dezamăgire. În această perioadă, în inimile lor, oamenii deja începuseră să treacă de la îndoiala față de lucrurile pe care Domnul Isus le spusese în timpul perioadei Sale în trup, la negarea lor. Apoi, când El a ieșit din mormânt și le-a apărut oamenilor rând pe rând, majoritatea celor care L-au văzut cu proprii ochi sau au auzit vestea învierii Sale și-au schimbat treptat atitudinea, de la negare la scepticism. Doar după ce Domnul Isus l-a pus pe Toma să Îi atingă coasta și El a împărțit pâinea și a mâncat-o în fața mulțimii după învierea Sa, mâncând apoi și pește fript în fața lor, au acceptat ei cu adevărat faptul că Domnul Isus era Hristos în trup. S-ar putea spune că a fost ca și cum acest corp spiritual din carne și oase care stătea înaintea acelor oameni îl trezea atunci pe fiecare dintre ei dintr-un vis: Fiul Omului care stătea în fața lor era Cel care existase din cele mai vechi timpuri. El avea o formă și carne și oase și trăise și mâncase deja de multă vreme alături de omenire… În acel moment, oamenii au simțit că existența Sa era foarte reală și foarte minunată. Totodată, au fost și atât de bucuroși și fericiți și plini de emoție. Faptul că El a apărut din nou le-a permis oamenilor să Îi vadă cu adevărat smerenia, să Îi simtă apropierea și dorința, atașamentul Său față de omenire și că Se gândea foarte mult la ei. Această reuniune scurtă i-a făcut pe oamenii care L-au văzut pe Domnul Isus să simtă de parcă ar fi trecut o viață. Inimile lor rătăcite, confuze, temătoare, neliniștite, care tânjeau și erau amorțite au găsit consolare. Ei nu s-au mai îndoit și nu au mai fost dezamăgiți, deoarece au simțit că acum exista speranță și ceva pe care să se bazeze. Fiul Omului care stătea atunci înaintea lor avea să le păzească tot timpul spatele; El avea să fie turnul lor puternic, refugiul lor pentru veșnicie.

Deși Domnul Isus a înviat, inima și lucrarea Sa nu părăsiseră omenirea. Arătându-Se oamenilor, El le-a spus că, indiferent sub ce formă exista, avea să-i însoțească pe oameni, să meargă cu ei și să fie cu ei pentru totdeauna și peste tot. Le-a spus că, totdeauna și peste tot, El avea să aprovizioneze omenirea și să o păstorească, permițându-le oamenilor să Îl vadă și să-L atingă și să Se asigure că ei nu se mai simt niciodată neajutorați. Domnul Isus a vrut, de asemenea, ca oamenii să știe că ei nu trăiesc singuri în lumea aceasta. Omenirea are grija lui Dumnezeu; Dumnezeu este cu oamenii. Ei se pot sprijini întotdeauna pe Dumnezeu, iar El este familia fiecăruia dintre cei care Îl urmează. Cu Dumnezeu pe care să se sprijine, oamenii nu vor mai fi singuri sau neajutorați, iar cei care Îl acceptă ca jertfa lor de păcat nu vor mai fi legați de păcat. În viziunea oamenilor, aceste porțiuni ale lucrării Sale pe care Domnul Isus le-a săvârșit după învierea Sa au fost lucruri foarte mici, dar în modul în care văd Eu lucrurile, fiecare lucru pe care l-a făcut a fost atât de semnificativ, atât de valoros, atât de important și plin de însemnătate.

Deși perioada în care Domnul Isus a lucrat în trup a fost plină de greutăți și de suferință, El a realizat în mod complet și perfect lucrarea Sa din acea perioadă în trup de a răscumpăra omenirea prin arătarea Sa în trupul Său spiritual din carne și oase. El Și-a început lucrarea de slujire devenind trup și Și-a încheiat lucrarea de slujire arătându-Se omenirii în forma Sa trupească. El a inaugurat Epoca Harului, începând noua epocă prin identitatea Sa ca Hristos. Prin identitatea Sa ca Hristos, El a îndeplinit lucrarea în Epoca Harului și i-a întărit și condus pe toți discipolii Săi în Epoca Harului. Se poate spune despre lucrarea lui Dumnezeu că El termină cu adevărat ceea ce începe. Există pași și un plan, iar lucrarea este plină de înțelepciunea Lui, de atotputernicia Sa, de faptele Sale minunate și de iubirea și mila Lui. Desigur, principala temă din toată lucrarea lui Dumnezeu este grija Sa pentru omenire; este pătrunsă de sentimentele Sale de grijă pe care El nu le poate da niciodată deoparte. În aceste versete din Biblie, în fiecare lucru pe care Domnul Isus l-a făcut după învierea Sa, grija și speranțele neschimbătoare ale lui Dumnezeu pentru omenire au fost dezvăluite, precum și grija meticuloasă și prețuirea omenirii de către El. Nimic din toate acestea nu s-a schimbat vreodată, până în ziua de azi – puteți vedea acest lucru? Când îl vedeți, nu devine inima voastră în mod automat mai apropiată de Dumnezeu? Dacă ați fi trăit în acea epocă și Domnul Isus v-ar fi apărut după învierea Sa într-o formă tangibilă pentru ca voi să Îl vedeți și dacă ar fi stat în fața voastră, ar fi mâncat pâine și pește, v-ar fi explicat Scripturile și ar fi vorbit cu voi, atunci cum v-ați fi simțit? V-ați fi simțit fericiți? Sau v-ați fi simțit vinovați? Interpretările greșite anterioare în privința lui Dumnezeu și evitarea Lui, conflictele cu El și dubiile în ceea ce Îl privește – nu ar dispărea acestea toate? Nu ar deveni relația dintre Dumnezeu și om mai normală și mai adecvată?

Interpretând aceste capitole limitate din Biblie, găsiți vreun defect în firea lui Dumnezeu? Găsiți vreo contaminare a iubirii lui Dumnezeu? Vedeți înșelăciune sau rău în atotputernicia sau înțelepciunea lui Dumnezeu? Cu siguranță, nu! Acum, puteți spune cu certitudine că Dumnezeu este sfânt? Puteți spune cu siguranță că fiecare dintre emoțiile lui Dumnezeu este o dezvăluire a esenței și firii Sale? Sper că după ce ați citit aceste cuvinte, înțelegerea pe care ați dobândit-o din ele vă va ajuta și vă va aduce beneficii în urmărirea unei schimbări a firii voastre și a fricii de Dumnezeu, că acestea vor aduce roade în voi, roade care cresc zilnic, astfel ca, în procesul acestei urmăriri, să fiți aduși tot mai aproape de Dumnezeu, tot mai aproape de standardele pe care le cere Dumnezeu. Nu veți mai fi plictisiți de urmărirea adevărului și nu veți mai simți că urmărirea adevărului și schimbarea firii reprezintă un lucru greu sau de prisos. În schimb, fiind motivați de expresia firii adevărate și de esența sfântă a lui Dumnezeu, veți tânji după lumină, veți tânji după dreptate, veți aspira să urmăriți adevărul, să urmăriți satisfacerea voii lui Dumnezeu și veți deveni o persoană câștigată de Dumnezeu, veți deveni o persoană reală.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși III”