Lucrarea și intrarea sunt, în mod inerent, practice; ele se referă la lucrarea lui Dumnezeu și intrarea omului. Inabilitatea totală a omului de a înțelege chipul adevărat al lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu a adus cele mai mari greutăți intrării sale. Nici în ziua de astăzi mulți oameni încă nu știu ce lucrare va săvârși Dumnezeu în zilele de pe urmă sau de ce a îndurat Dumnezeu umilința extremă pentru a veni în trup ca să fie alături de om la bine și la rău. De la țelul lucrării lui Dumnezeu până la scopul planului lui Dumnezeu pentru zilele de pe urmă, omul nu are habar de aceste lucruri. Din diverse motive, oamenii au fost întotdeauna lipsiți de entuziasm și ambigui^[1] privind intrarea pe care le-o cere Dumnezeu, ceea ce a adus cele mari greutăți lucrării lui Dumnezeu în trup. S-ar părea că toți oamenii au devenit obstacole și că, până în prezent, ei încă sunt nelămuriți. Din acest motiv, cred că ar trebui să vorbim despre lucrarea pe care Dumnezeu o face în om și intenția urgentă a lui Dumnezeu, pentru a vă transforma pe în slujitorii loiali ai lui Dumnezeu, care, la fel ca Iov, mai degrabă ar muri decât să-L respingă pe Dumnezeu, îndurând orice umilință; și care, la fel ca Petru, vă veți oferi întreaga ființă lui Dumnezeu și veți deveni apropiații câștigați de Dumnezeu în zilele de pe urmă. Bine ar fi ca toți frații și toate surorile să poată să facă tot ce le stă în putință și să-și ofere întreaga ființă voii cerești a lui Dumnezeu, să devină sfinți slujitori în casa lui Dumnezeu și să se bucure de făgăduința infinității revărsată de Dumnezeu, astfel încât inima lui Dumnezeu Tatăl să se poată bucura, în curând, de o odihnă liniștită. „Împliniți voia lui Dumnezeu Tatăl” ar trebui să fie mottoul tuturor celor care Îl iubesc pe Dumnezeu. Aceste cuvinte ar trebui să servească drept ghid al omului pentru intrare și drept busola care-i îndrumă acțiunile. Aceasta este hotărârea pe care omul ar trebui să o aibă. Să ducă la bun sfârșit lucrarea lui Dumnezeu pe pământ și să coopereze cu lucrarea lui Dumnezeu în trup – aceasta este datoria omului până când, într-o zi, când lucrarea lui Dumnezeu se va încheia, omul își va lua cu bucurie rămas bun de la El, căci El Se întoarce mai devreme la Tatăl din Cer. Nu este aceasta responsabilitatea pe care omul ar trebui să o îndeplinească?

Când, în Epoca Harului, Dumnezeu S-a întors în al treilea Cer, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare a întregii omeniri ajunsese deja, de fapt, la ultima sa parte. Tot ceea ce a rămas pe pământ a fost crucea pe care a purtat-o Isus în spate, pânza subțire în care a fost înfășurat Isus, coroana de spini și haina stacojie pe care Isus le-a purtat (acestea au fost obiectele cu care evreii L-au ridiculizat). Adică, după ce lucrarea răstignirii lui Isus a provocat o mare vâlvă, lucrurile s-au liniștit din nou. De atunci, discipolii lui Isus au început să-I continue lucrarea, păstorind și udând în bisericile de pretutindeni. Conținutul lucrării lor era acesta: ei le cereau tuturor oamenilor să se pocăiască, să-și mărturisească păcatele și să fie botezați, iar toți apostolii mergeau să răspândească povestea neștiută a răstignirii lui Isus, istorisirea simplă, și, astfel, întreaga lume nu putea să se abțină să nu se prosterneze înaintea lui Isus pentru a-și mărturisi păcatele; în plus, apostolii se duceau peste tot, răspândind pretutindeni cuvintele pe care le spunea Isus. Din acel punct, a început zidirea bisericilor în Epoca Harului. Ceea ce a făcut Isus în timpul acelei epocia fost, de asemenea, să vorbească doar despre viața omului și voia Tatălui ceresc deoarece era o epocă diferită, multe dintre acele ziceri și practici erau cu mult diferite de cele de astăzi. Totuși, în esență, sunt la fel: ambele sunt lucrarea în trup a Duhului lui Dumnezeu, precis și exact. Acest tip de lucrare și cuvântare și-a continuat călătoria până astăzi și, așadar, un lucru ca acesta este încă împărtășit în rândul instituțiilor religioase de astăzi și este complet neschimbat. Când lucrarea lui Isus s-a încheiat, iar bisericile pășiseră deja pe calea cea dreaptă a lui Isus, Dumnezeu Și-a inițiat totuși planul pentru o altă etapă a lucrării Sale, și anume problema venirii Sale în trup în zilele de pe urmă. Din perspectiva omului, răstignirea lui Dumnezeu încheiase deja lucrarea întrupării lui Dumnezeu, răscumpărase întreaga omenire și Îi permisese să pună mâna pe cheia Infernului. Toată lumea crede că lucrarea lui Dumnezeu a fost pe deplin realizată. De fapt, din perspectiva lui Dumnezeu, doar o mică parte a lucrării Sale a fost realizată. Tot ce a făcut El a fost să răscumpere omenirea; El nu a cucerit omenirea, cu atât mai puțin nu a schimbat înfățișarea satanică a omului. De aceea spune Dumnezeu: „Deși trupul Meu întrupat a trecut prin durerea morții, acela nu a fost întregul scop al întrupării Mele. Isus este Fiul Meu preaiubit și a fost pironit pe cruce pentru Mine, dar El nu Mi-a încheiat exhaustiv lucrarea. El a făcut doar o parte din ea”. Astfel, Dumnezeu a inițiat a doua rundă de planuri pentru a continua lucrarea întrupării. Intenția finală a lui Dumnezeu era să desăvârșească și să-i câștige pe toți oamenii salvați din ghearele Satanei și, de aceea, Dumnezeu S-a pregătit din nou să înfrunte pericolul venirii în trup. Ceea ce se înțelege prin „întrupare” se referă la Cel care nu aduce slava (deoarece lucrarea lui Dumnezeu nu este încă terminată), dar care Se arată în identitatea Fiului preaiubit și El este Hristosul, de care Dumnezeu este foarte mulțumit. De aceea, se spune că asta înseamnă „înfruntarea pericolului”. Trupul întrupat are o putere foarte mică și trebuie să dea dovadă de o mare atenție^[2], iar puterea Lui e total diferită de autoritatea Tatălui din ceruri; El îndeplinește doar lucrarea de slujire a trupului, desăvârșind lucrarea lui Dumnezeu Tatăl și însărcinarea dată de El, fără să Se implice în altă lucrare și încheie doar o parte a lucrării. Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a fost numit „Hristos” de îndată ce a venit pe pământ – acesta este înțelesul inclus al numelui. Motivul pentru care se spune că venirea este însoțită de ispite se datorează faptului că se încheie o singură lucrare. În plus, motivul pentru care Dumnezeu Tatăl Îl numește doar „Hristos” și „Fiu preaiubit”, dar nu I-a dat Lui toată slava este tocmai pentru că trupul întrupat vine să facă o singură lucrare, nu să-L reprezinte pe Tatăl în Cer, ci, mai degrabă, să împlinească lucrarea de slujire a Fiului preaiubit. Când Fiul preaiubit va finaliza întreaga însărcinare pe care a acceptat-o pe umerii Săi, Tatăl Îi va da apoi slavă deplină împreună cu identitatea de Tată. Se poate spune că acesta este „codul cerului”. Întrucât Cel care vine în trup și Tatăl din Cer se află în două ținuturi diferite, cei doi doar Se privesc unul pe celălalt în Duh, Tatăl urmărindu-L pe Fiul preaiubit, dar Fiul neputând să-L vadă pe Tatăl de la depărtare. Tocmai pentru că funcțiile de care e capabil trupul sunt prea mici și El poate fi ucis în orice moment se poate spune că această venire este însoțită de cel mai mare pericol. Acest lucru este echivalent cu faptul că Dumnezeu Și-a abandonat încă o dată Fiul preaiubit în gura tigrului, unde viața Lui e în pericol, punându-L într-un loc în care Satana este cel mai prezent. Chiar și în aceste împrejurări îngrozitoare, Dumnezeu tot L-a înmânat pe Fiul Său preaiubit oamenilor dintr-un loc plin de murdărie și imoralitate, ca ei „să-L aducă la maturitate”. Asta se datorează faptului că a proceda astfel este singurul mod de a face ca lucrarea lui Dumnezeu să pară potrivită și naturală și este singura modalitate de a îndeplini toate dorințele lui Dumnezeu Tatăl și de a finaliza ultima parte a lucrării Sale în printre oameni. Isus nu a făcut decât să săvârșească o etapă a lucrării lui Dumnezeu Tatăl. Din cauza barierei impuse de trupul întrupat și a diferențelor în lucrarea ce trebuia realizată, Isus Însuși nu știa că va exista o a doua întoarcere în trup. Prin urmare, niciun exeget sau profet biblic nu a îndrăznit să profețească în mod clar că Dumnezeu Se va întrupa din nou în zilele de pe urmă, adică faptul că El va veni din nou în trup pentru a face a doua parte a lucrării Sale în trup. De aceea, nimeni nuși-a dat seama că Dumnezeu Se ascundea în trup de mult timp. Nu e de mirare, întrucât abia după Isus ce a înviat și S-a înălțat la cer El a acceptat această însărcinare și, prin urmare, nu există o profeție clară despre a doua întrupare a lui Dumnezeu și este de neconceput pentru mintea umană. În toate numeroasele cărți de profeții din Biblie, nu există cuvinte care să menționeze clar acest lucru. Dar când Isus a venit să lucreze, exista deja o profeție clară care spunea că o fecioară va avea un prunc și va da naștere unui fiu, ceea ce înseamnă că El a fost conceput prin Duhul Sfânt. Chiar și așa, Dumnezeu tot a spus că acest lucru s-a întâmplat cu riscul morții, așadar, cât de similară ar fi situația astăzi? Nu este de mirare că Dumnezeu spune că această întrupare prezintă riscuri de mii de ori mai mari decât cele din Epoca Harului. În multe locuri, Dumnezeu a profețit că va câștiga un grup de biruitori în țara Sinimului. Întrucât în Răsăritul lumii urmează să fie câștigați biruitorii, așa și locul unde pășește Dumnezeu în a doua Sa întrupare este, fără îndoială, țara Sinimului, exact locul în care marele balaur roșu stă încolăcit. Acolo, Dumnezeu îi va câștiga pe descendenții marelui balaur roșu, astfel încât acesta să fie complet înfrânt și rușinat. Dumnezeu intenționează să-i trezească pe acești oameni extrem de împovărați de suferințe, să-i deștepte până sunt treji de-a binelea și să-i facă să iasă din ceață și să-l respingă pe marele balaur roșu. Ei se vor trezi din visul lor, vor recunoaște esența marelui balaur roșu, vor deveni capabili să-I ofere lui Dumnezeu întreaga lor inimă, să se ridice de sub opresiunea forțelor întunecate, să se ridice la Răsăritul lumii și să devină dovada biruinței lui Dumnezeu. Doar în acest fel Dumnezeu va câștiga slavă. Doar din acest motiv, Dumnezeu a adus lucrarea care s-a încheiat în Israel în țara în care stă încolăcit marele balaur roșu și, la aproape două mii de ani după plecare, a venit din nou în trup, pentru a continua lucrarea Epocii Harului. Pentru ochiul liber al omului, Dumnezeu lansează o nouă lucrare în trup. Dar, din perspectiva lui Dumnezeu, El continuă lucrarea Epocii Harului, însă numai după un răstimp de câteva mii de ani și doar cu o schimbare a locului și a programului lucrării Sale. Deși imaginea trupului cărnii care a cuprins lucrarea de astăzi pare complet diferită de Isus, Ei provin din aceeași esență și rădăcină și Ei vin din aceeași sursă. Poate că Ei au multe diferențe la exterior, dar adevărurile lăuntrice ale lucrării Lor sunt complet identice. La urma urmei, epocile sunt la fel de diferite ca ziua și noaptea. Așadar, cum poate lucrarea lui Dumnezeu să urmeze un tipar neschimbător? Sau cum pot diferitele etape ale lucrării Lui să-și stea, reciproc, în cale?

Isus a luat înfățișarea unui evreu, S-a conformat ținutei evreilor și a crescut mâncând hrană evreiască. Acesta este aspectul Său uman obișnuit. Însă trupul întrupat de astăzi ia forma unui cetățean din Asia și crește în națiunea marelui balaur roșu. Acestea nu sunt în niciun caz în conflict cu rostul întrupării lui Dumnezeu. Mai degrabă, ele se completează reciproc, întregind și mai mult adevărata semnificație a întrupării lui Dumnezeu. Deoarece trupul întrupat este denumit drept „Fiul Omului” sau „Hristos”, exteriorul lui Hristos de astăzi nu poate fi exprimat în aceiași termeni ca Isus Hristos. Până la urmă, acest trup este numit „Fiul Omului” și este o imagine a unui trup chipul de carne. Fiecare etapă a lucrării lui Dumnezeu conține un înțeles considerabil mai profund. Motivul pentru care Isus a fost conceput de Duhul Sfânt este acela că El urma să răscumpere păcătoșii. El trebuia să fie fără păcat. Dar numai la final, când a fost forțat să devină asemănarea trupului păcătos și a preluat păcatele păcătoșilor El i-a salvat de crucea blestemată cu care Dumnezeu a mustrat omenirea. (Crucea este instrumentul lui Dumnezeu pentru a blestema și mustra omenirea; ori de câte ori se menționează blestemul și mustrarea, e cu referire specifică la păcătoși.) Scopul era să-i facă pe toți păcătoșii să se pocăiască, prin intermediul răstignirii, să-i facă să-și mărturisească păcatele. Adică, de dragul răscumpărării întregii omeniri, Dumnezeu S-a întrupat într-un trup care a fost conceput de către Duhul Sfânt și a luat asupra Sa păcatele întregii omeniri. Pentru a descrie acest lucru în limbajul de zi cu zi, El a oferit un trup sfânt în schimbul tuturor păcătoșilor, ceea ce este echivalentul faptului că Isus a fost pus ca „jertfă de păcat” în fața Satanei pentru a-l „implora” pe Satana să ia întreaga omenire nevinovată pe care el o călcase în picioare și să I-o înapoieze lui Dumnezeu. De aceea concepția de către Duhul Sfânt a fost necesară pentru ducerea la bun sfârșit a acestei etape a lucrării de răscumpărare. Aceasta era o condiție necesară, un „tratat de pace” în lupta dintre Dumnezeu Tatăl și Satana. De aceea această etapă a lucrării s-a încheiat doar după ce Isus a fost predat Satanei. Cu toate acestea, lucrarea lui Dumnezeu de răscumpărare a atins astăzi un grad de măreție fără precedent, iar Satana nu mai are niciun motiv să facă cereri, așa că Dumnezeu nu mai trebuie să fie conceput de către Duhul Sfânt pentru a Se întrupa. Întrucât Dumnezeu este în mod inerent sfânt și nevinovat, Dumnezeu în această întrupare nu mai este Isus din Epoca Harului. Cu toate acestea, El încă Se întrupează de dragul voii lui Dumnezeu Tatăl și de dragul împlinirii dorințelor lui Dumnezeu Tatăl. Cu siguranță acesta nu e un mod nerezonabil de a explica lucrurile? Oare întruparea lui Dumnezeu trebuie să se conformeze un set dat de reguli?

Mulți oameni caută dovezi în Biblie, sperând să găsească o profeție a întrupării lui Dumnezeu. Cum poate omul, cu gândurile lui confuze și incoerente, să știe că Dumnezeu a încetat, acum mult timp, să „lucreze” în Biblie și a „pășit” dincolo de granițele ei, pentru a-Și asuma cu entuziasm lucrarea pe care El o planificase demult, dar, despre care nu-i spusese niciodată omului? Oamenii sunt prea lipsiți de judecată. După ce gustă câtuși de puțin firea lui Dumnezeu, ei urcă pe o platformă și stau într-un „scaun cu rotile” de înaltă clasă, cu deplină nonșalanță, pentru a inspecta lucrarea lui Dumnezeu, mergând chiar atât de departe încât să înceapă să-L educe pe Dumnezeu cu vorbe emfatice și turuind despre tot ce există sub soare. Numeroși „bătrâni”, purtând ochelari de lectură și mângâindu-și barba, deschid paginile îngălbenite ale „vechiului almanah” (Biblia) pe care l-au citit întreaga viață. Cu vorbe bolborosite și ochii care par luminați de spirit, el întoarce când la Cartea Apocalipsei, când la Cartea lui Daniel, când la Cartea lui Isaia, care este atât de cunoscută de toți. Holbându-se la pagini întregi pline ochi de cuvinte minuscule, bătrânul citește în tăcere, mintea lui învârtindu-se neîncetat. Dintr-o dată, mâna ce-i mângâia barba se oprește și începe să tragă de ea. Din când în când, se aude sunetul bărbii care se rupe. Un astfel de comportament neobișnuit te ia prin surprindere. „De ce folosește o astfel de forță? De ce este el atât de supărat?” Uitându-ne încă o dată la bătrân, vedem că sprâncenele lui sunt acum țepoase. Firele argintii din sprâncene au căzut ca penele de gâscă exact la doi centimetri de pleoapele acestui bătrân, ca din întâmplare, și totuși atât de perfect, în timp ce bătrânul își ține ochii lipiți de paginile care par mucede. După ce se întoarce la aceleași pagini de mai multe ori, nu se poate abține să nu sară în picioare și începe să vorbească, sporovăind^[3] ca și cum ar face conversație cu cineva, deși licărul care emană din ochii lui nu a părăsit almanahul. Dintr-o dată, el acoperă pagina prezentă și se întoarce spre „altă lume”. Mișcările sale sunt atât de grăbite^[4] și înfricoșătoare, aproape luându-i pe oameni prin surprindere. Deodată, șoarecele care ieșise din gaura sa și tocmai începuse să se simtă destul de relaxat în acel moment de liniște încât să se miște liber de colo până colo, se sperie atât de mult de mișcările lui neașteptate, încât aleargă grabnic înapoi în gaură și dispare în ea ca un nor de fum, pentru a nu mai apărea niciodată. Și acum, mâna stângă a bătrânului își reia mișcarea, temporar suspendată, de mângâiere a bărbii, în sus și în jos. El se îndepărtează de scaun, lăsând cartea pe birou. Vântul intră prin crăpătura din ușă și pe fereastra deschisă, suflând cu nepăsare cartea și închizând-o, apoi deschizând-o din nou. Există o singurătate de nespus în această scenă și, cu excepția sunetului paginilor cărții care sunt foșnite de vânt, toată creația pare să fi amuțit. El, cu mâinile strânse la spate, face pași înainte și înapoi prin cameră, acum oprindu-se, acum pornind, scuturându-și din când în când capul și părând să repete cuvintele: „O! Dumnezeule! Chiar ai face Tu asta?” Din când în când, el dă și din cap și spune: „O, Dumnezeule! Cine poate înțelege lucrarea Ta? Nu sunt greu de căutat urmele pașilor Tăi? Eu nu cred că Tu faci lucruri pentru a cauza probleme fără un motiv întemeiat”. În curând, bătrânul se încruntă și închide ochii strâns, afișând o expresie stingheră și, de asemenea, una extrem de dureroasă, ca și cum ar urma să facă un calcul lent și deliberat. Sărman bătrân! Să fi trăit toată viața și apoi, „din nefericire”, să dea atât de târziu în zi peste această problemă. Ce se poate face în privința aceasta? Și Eu sunt nedumerit și lipsit de puterea de a face ceva. Cine este de vină că vechiul lui almanah se îngălbenește cu trecerea timpului? Cine este de vină că barba și sprâncenele sale îi acoperă, fără milă, ca zăpada albă, diferite părți ale feței? Este ca și cum firele din barba sa i-ar reprezenta vârsta înaintată. Cu toate acestea, cine știa că omul ar putea deveni atât de stupid încât să caute prezența lui Dumnezeu într-un vechi almanah? Câte foi de hârtie poate avea un vechi almanah? Poate el să consemneze, cu acuratețe deplină, toate faptele lui Dumnezeu? Cine îndrăznește să garanteze asta? Totuși, omul chiar se gândește să caute arătarea lui Dumnezeu și să-I îndeplinească voia prin analiza cuvintelor și despicarea firului în patru^[5], sperând astfel să intre în viață. Oare încercarea de a intra în viață în acest fel este la fel de ușoară precum pare? Nu este fals raționament unul dintre cele mai ridicol de absurde? Nu ți se pare că acest lucru este caraghios?

Note de subsol:

1. „Ambigui” indică faptul că oamenii nu au o perspectivă clară asupra lucrării lui Dumnezeu.

2. „Are o putere foarte mică și trebuie să dea dovadă de o mare atenție” indică faptul că dificultățile trupului sunt prea numeroase, iar lucrarea săvârșită e prea limitată.

3. „Sporovăiala” este o metaforă pentru latura urâtă a oamenilor atunci când ei cercetează lucrarea lui Dumnezeu.

4. „Grăbite” se referă la mișcările nerăbdătoare, pripite, ale „bătrânului” în timp ce face referire la Biblie.

5. Expresia „analiza cuvintelor și despicarea firului în patru” este folosită pentru a ridiculiza experții în erezii, care despică firul în patru referitor la cuvinte, însă nu caută adevărul sau nu cunosc lucrarea Duhului Sfânt.