Aplicația Biserica lui Dumnezeu Atotputernic

Ascultați glasul lui Dumnezeu și întâmpinați întoarcerea Domnului Isus!

Îi rugăm pe toți cei care caută adevărul să ne contacteze.

Cuvântul Se arată în trup

Culori individuale

Teme

Font

Dimensiunea fontului

Spațiu între linii

Lățimea paginii

0 rezultat(e) de căutare

Nu s-a găsit niciun rezultat

Lucrarea și intrarea (10)

Este o situație fără precedent faptul că omenirea a progresat atât de mult. Lucrarea lui Dumnezeu și intrarea omului înaintează umăr la umăr și, astfel, lucrarea lui Dumnezeu este, de asemenea, o ocazie măreață fără egal. Intrarea omului, până în prezent, este o minune pe care omul nu și-a imaginat-o niciodată. Lucrarea lui Dumnezeu a atins apogeul – și, ulterior, „intrarea” omului[1] a atins, de asemenea, vârful. Dumnezeu S-a coborât pe Sine cât de mult a putut și nu a protestat niciodată față de omenire sau față de toate lucrurile din univers. Între timp, omul stă pe capul lui Dumnezeu, apăsându-L în creștet; toate au ajuns la vârf, este vremea pentru ziua în care se arată dreptatea. De ce să continuăm să lăsăm întunecimea să învelească pământul, iar întunericul să acopere toate popoarele? Dumnezeu a vegheat timp de câteva mii de ani – chiar timp de zeci de mii de ani – iar îngăduința Sa a atins de mult limita. El a urmărit fiecare mișcare a omenirii, a observat cât timp nedreptatea omului nu ar cunoște frâu și, totuși, omul, care de mult timp a devenit amorțit, nu simte nimic. Și cine a observat vreodată faptele lui Dumnezeu? Cine și-a ridicat vreodată ochii și s-a uitat în depărtare? Cine a ascultat vreodată cu atenție? Cine a fost vreodată în mâinile Atotputernicului? Toți oamenii sunt năpăstuiți de temeri imaginare.[2] Ce utilizare are o grămadă de fân și paie? Singurul lucru pe care îl pot face este să-L tortureze până la moarte pe Dumnezeul viu, întrupat. Deși ei nu sunt decât grămezi de fân și paie, există, totuși, un lucru pe care îl fac „cel mai bine dintre toate”: torturarea lui Dumnezeu Cel viu până la moarte și apoi strigând că „aceasta înveselește inimile oamenilor”. Ce grămadă de soldați creveți și generali homari! În mod remarcabil, în mijlocul unui flux neîncetat de oameni, ei își concentrează atenția asupra lui Dumnezeu, înconjurându-L cu o blocadă de netrecut. Cu însuflețirea arzând tot mai fierbinte,[3] ei L-au înconjurat pe Dumnezeu în hoarde, astfel încât să nu Se poată mișca un centimetru. În mâinile lor, ei țin tot felul de arme și privesc la Dumnezeu ca și când s-ar uita la un dușman, cu ochii plini de mânie. Ei așteaptă cu nerăbdare să-L „sfâșie pe Dumnezeu bucată cu bucată”. Cât de năucitor: de ce au devenit omul și Dumnezeu dușmani atât de neîmpăcat? S-ar putea să existe ranchiună între cel mai încântător Dumnezeu și om? Ar putea fi faptul că acțiunile lui Dumnezeu nu sunt de niciun folos pentru om? Îl rănesc acestea pe om? Omul fixează o privire neclintită asupra lui Dumnezeu, profund înfricoșat de faptul că El va rupe blocada omului, Se va întoarce la cel de-al treilea Cer și îl va arunca încă o dată pe om în temniță. Omul este neîncrezător față de Dumnezeu, stă ca pe ghimpi și se zvârcolește la distanță, pe pământ, ținând printre oameni o „mitralieră” îndreptată spre Dumnezeu. Este ca și cum, la cea mai mică frământare a lui Dumnezeu, omul va șterge tot ce este El – întregul Său corp și tot ceea ce El poartă – fără să lase nimic în urmă. Relația dintre Dumnezeu și om este iremediabilă. Dumnezeu este de neînțeles pentru om; omul, între timp, își închide în mod intenționat ochii și-și face de cap, fără să vrea deloc să-Mi vadă existența și să-Mi ierte judecata. Astfel, atunci când omul nu se așteaptă, Eu zbor în tăcere și nu voi mai compara cu omul cine este măreț și cine este mărunt. Omenirea este cel mai josnic „animal” dintre toate și nu vreau să-i mai dau atenție. De mult timp Mi-am luat tot harul înapoi în locul în care locuiesc în pace; din moment ce omul este atât de neascultător, ce motiv are să se mai bucure de harul Meu prețios? Nu sunt dispus să-Mi dăruiesc în zadar harul asupra forțelor care-Mi sunt potrivnice. Mi-aș da prețioasele roade acelor fermieri din Canaan, care sunt zeloși și Mă întâmpină cu sinceritate la întoarcere. Doresc doar ca Cerurile să dureze în veci și, mai mult decât atât, ca omul să nu îmbătrânească niciodată, pentru ca Cerurile și omul să fie întotdeauna în odihnă și acei „pini și chiparoși” veșnic verzi să-L însoțească pentru totdeauna pe Dumnezeu și Cerurile pentru a intra împreună în epoca ideală.

Am petrecut multe zile și nopți cu omul, am locuit în lume împreună cu el și nu i-am mai făcut niciodată alte cerințe; Eu doar conduc omul mereu înainte, nu fac altceva decât să-l călăuzesc și, pentru binele destinului omenirii, Eu îndeplinesc fără încetare lucrarea de aranjare. Cine a înțeles vreodată voia Tatălui Ceresc? Cine a traversat între cer și pământ? Nu mai doresc să petrec „epoca veche” a omului cu el, căci acesta este prea demodat, nu înțelege nimic, singurul lucru pe care-l știe este să se îndoape la ospățul pe care l-am pregătit, departe de orice altceva – fără să se gândească vreodată la nicio altă problemă. Omenirea este prea avară, urletul, întunericul și pericolul sunt prea mari printre oameni și, prin urmare, nu doresc să împart prețioasele fructe ale biruinței câștigate în zilele de pe urmă. Lăsați omul să se bucure de binecuvântările bogate pe care el însuși le-a creat, pentru că omul nu Mă întâmpină cu bucurie – de ce ar trebui să forțez omenirea să simuleze un zâmbet? Fiecare colț al lumii este lipsit de căldură, nu există nicio urmă de primăvară în toate peisajele lumii, căci, ca o creatură care locuiește în apă, el nu are câtuși de puțină căldură, este ca un cadavru și, chiar sângele care-i curge prin vene este ca gheața rece care răcește inima. Unde este căldura? Omul L-a pironit pe Dumnezeu fără motiv pe cruce, iar, după aceea, nu a avut nici cea mai mică reținere. Nimeni nu a simțit vreodată regret, iar acești tirani cruzi plănuiesc încă o dată să-L „captureze de viu”[4] pe Fiul Omului și să-L aducă înaintea unui pluton de execuție pentru a pune capăt urii din inimile lor. Eu ce foloase am ca să rămân în acest ținut periculos? Dacă rămân, singurul lucru pe care îl voi aduce omului este conflictul și violența și necazuri nesfârșite, pentru că nu i-am adus omului niciodată pacea, ci doar războiul. Zilele de pe urmă ale omenirii trebuie să fie pline de război, iar destinația omului trebuie să se răstoarne în mijlocul violenței și al conflictului. Nu vreau să „beneficiez” de „desfătarea” războiului, nu aș însoți vărsarea de sânge și sacrificiul omului, pentru că respingerea lui M-a condus la „descurajare” și nu am inima să Mă uit la războaiele sale – permiteți-i omului să se lupte după satisfacția inimii lui, Eu vreau să Mă odihnesc și să dorm, lăsați-i pe demoni să fie însoțitorii omenirii în timpul zilelor sale de pe urmă! Cine-Mi cunoaște voia? Pentru că nu sunt bine primit de om, iar el nu M-a așteptat niciodată, nu pot decât să-Mi iau rămas bun și să-i ofer destinația omenirii, să-i las toate bogățiile Mele, să-Mi semăn viața în om, să plantez sămânța vieții Mele în câmpul inimii omului, să-i las amintiri veșnice, să-Mi las toată dragostea omenirii și să dau omului tot ceea ce el prețuiește în Mine, ca dar al dragostei cu care tânjim unul după celălalt. Aș vrea să ne iubim unul pe celălalt pe vecie, să ne dăm unul altuia, ca lucru bun, ziua de ieri, căci Eu deja M-am dăruit total omenirii – ce plângeri ar putea avea omul? Mi-am lăsat deja întreaga viață omului și, fără un cuvânt, am trudit din greu să ar ținutul frumos al dragostei pentru omenire; n-am făcut niciodată omului vreo cerință echitabilă și nu am făcut nimic altceva decât să Mă supun, pur și simplu, aranjamentelor omului și să creez o zi de mâine mai frumoasă pentru omenire.

Deși lucrarea lui Dumnezeu este bogată și îmbelșugată, intrarea omului este foarte absentă. Din „inițiativa” comună între om și Dumnezeu, aproape toată este lucrarea Lui; cu privire la cât de mult a intrat omul, el nu are aproape nimic de dovedit. Omul, care este atât de sărăcit și orb, își măsoară chiar puterea împotriva lui Dumnezeu de astăzi cu „arme străvechi” în mâini. Aceste „maimuțe primitive” abia reușesc să meargă în poziție verticală și nu le este deloc rușine cu corpurile lor „goale”. Ce le face pe ele apte să evalueze lucrarea lui Dumnezeu? Ochii multora dintre aceste maimuțe cu patru membre devin plini de furie și se asmuță împotriva lui Dumnezeu cu arme antice din piatră în mâini, încercând să inițieze o întrecere a oamenilor maimuță așa cum nu s-a mai văzut vreodată pe lume, pentru a ține o competiție a zilelor de pe urmă între oamenii maimuță și Dumnezeu, care va deveni renumit în întregul ținut. Mulți dintre acești bărbați maimuță antici, care se ridică doar pe jumătate în picioare, sunt, în plus, plini de mulțumire de sine. Cu părul încâlcit, care le acoperă fețele, ei sunt plini de intenții ucigașe și își ridică picioarele din față. Ei încă nu au evoluat pe deplin la omul modern, astfel că, uneori, stau drepți în picioare, iar uneori se târăsc cu mărgele de transpirație care le acoperă fruntea ca niște picături de rouă strâns împachetate, iar dorința lor este evidentă. Privind la omul maimuță străvechi și complet, tovarășul lui, care stă în toate cele patru picioare, membrele lui mătăhăloase și lente, abia reușind să se ferească de lovituri și fără puterea de a se riposta, abia se poate abține. Cât ai clipi din ochi – înainte de a avea timp să vadă ce s-a întâmplat – „eroul” din ring se prăbușește la pământ, cu membrele în aer. Acele membre, care au fost înfipte în pământ în mod greșit în toți acei ani, au fost brusc răsturnate cu susul în jos, iar omul maimuță nu mai are nicio dorință de a se împotrivi. Din acest moment înainte, cei mai vechi dintre oamenii maimuță sunt șterși de pe fața pământului – este cu adevărat „cumplit”. Acest vechi om maimuță a ajuns la un astfel de sfârșit brusc. De ce a trebuit să se grăbească atât de curând din lumea minunată a omului? De ce nu a discutat cu tovarășii săi următorul pas al strategiei? Ce păcat că și-a luat rămas bun de la lume, fără să lase secretul măsurării puterii unora împotriva lui Dumnezeu! Cât de nechibzuit a fost ca un astfel de om maimuță străvechi să fi murit fără o șoaptă și să plece fără să transmită urmașilor săi „cultura și arta antică”. Nu era timp să îi cheme pe cei apropiați lângă el pentru a le spune despre dragostea lui, nu a lăsat niciun mesaj pe o tablă de piatră, nu a distins cerul-soare și nu a spus nimic despre greutățile sale negrăite. Când și-a dat ultima sa suflare, nu și-a chemat urmașii lângă corpul său muribund ca să le spună, cu cele patru membre rigide rămase ridicate pentru totdeauna ca ramurile unor arbori care arată spre cer, înainte de a închide ochii: „Nu urca în ring pentru a-L provoca pe Dumnezeu”. Se pare că a murit de o moarte amară... Dintr-o dată, un râs zgomotos izbucnește de sub ring; unul dintre oamenii maimuță, care este pe jumătate vertical, este alături de el; ținând o „măciucă de piatră” pentru a vâna antilope sau o altă pradă sălbatică, care este mai avansată decât cea a vechiului om maimuță, sare în ring, plin de furie, cu un plan bine gândit în minte.[5] Este ca și cum ar fi făcut ceva meritoriu. Folosind „puterea” măciucii sale de piatră, el reușește să se ridice drept timp de „trei minute”. Cât de mare este „puterea” acestui al treilea „picior”! L-a ținut, pe omul maimuță care este pe jumătate vertical, mare, stângaci și ridicol timp de trei minute ridicat în picioare – nu este de mirare că acest bătrân venerabil[6] om maimuță este atât de autoritar. Desigur că unealta veche, din piatră, „este la înălțimea reputației sale”: are un mâner, o margine și un vârf de cuțit, singurul defect fiind lipsa de luciu a marginii – cât de lamentabil este. Uitați-vă din nou la „micul erou” din timpuri străvechi, care stă în ring uitându-se la cei de jos, cu o privire disprețuitoare, ca și cum ar fi neputincioși inferiori, iar el ar fi eroul galant. În inima sa, îi dezaprobă în secret pe cei din fața scenei. „Țara are probleme și fiecare dintre noi este responsabil. De ce păstrați distanța? Ar fi oare posibil ca voi să vedeți că țara se confruntă cu o catastrofă, dar să nu vă angajați într-o luptă sângeroasă? Țara este în pragul catastrofei – de ce nu sunteți primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură?[7] Cum puteți sta să priviți că țara eșuează, iar poporul ei decade? Sunteți dispuși să suportați rușinea subjugării naționale? Ce grămadă de neisprăviți!” În timp ce gândesc astfel, în fața scenei izbucnesc scandaluri, iar ochii le devin tot mai aprinși de mânie, ca și cum ar fi gata să arunce[8] flăcări. Așteaptă cu nerăbdare ca Dumnezeu să eșueze înainte de luptă, disperați să-L ucidă pe Dumnezeu pentru a-i face pe oameni fericiți. Puțini știu că, deși unealta sa de piatră ar putea avea un renume meritat, niciodată nu ar putea să atragă ostilitatea lui Dumnezeu. Înainte să fi avut timp să se apere sau să se întindă și să se ridice în picioare, acesta se balansează înainte și înapoi, cu privirea din ochi pierdută. Se prăbușește spre vechiul său strămoș și nu se mai ridică; ținându-l strâns pe vechiul om maimuță, nu mai plânge și își recunoaște inferioritatea, fără a mai fi posedat de vreo dorință de împotrivire. Cei doi bieți oameni maimuță mor în fața ringului. Cât de nefericit este faptul că strămoșii omenirii, care au supraviețuit până în prezent, au murit în ignoranță în ziua în care S-a arătat Soarele dreptății! Cât de nesăbuit este să fi lăsat să treacă neobservată o astfel de mare binecuvântare – că, în ziua binecuvântării lor, oamenii maimuță, care au așteptat timp de mii de ani, au dus binecuvântarea în Infern pentru a se „delecta” împreună cu împăratul diavolilor! De ce să nu păstreze aceste binecuvântări în lumea celor vii ca să se bucure împreună cu fiii și fiicele lor? Ei doar o caută cu lumânarea! Ce risipă este faptul că, de dragul unui statut neînsemnat, a reputației și vanității, ei suferă de nenorocirea de a fi omorâți, năpustindu-se să fie primii care deschid porțile iadului și să devină fiii acestuia. Un astfel de preț este atât de inutil. Ce păcat că asemenea strămoși vechi, care au fost atât de „plini de spirit național”, puteau fi atât de „severi cu ei înșiși, dar atât de toleranți față de ceilalți”, închizându-se în iad și închizându-i pe acei inferiori neputincioși pe dinafară. Unde pot fi găsiți „reprezentanți ai poporului” cum este acesta? De dragul „bunăstării urmașilor lor” și a „vieții pașnice a generațiilor viitoare”, ei nu-I permit lui Dumnezeu să intervină și, astfel, nu acordă nicio atenție propriei vieți. Fără reținere, ei se dedică „cauzei naționale”, intrând în Infern fără o vorbă. Unde poate fi găsit un astfel de naționalism? Luptându-se cu Dumnezeu, ei nu se tem de moarte, nici de vărsarea de sânge și, cu atât mai puțin, nu se îngrijorează de ziua de mâine. Pur și simplu se apucă de treabă pe câmpul de luptă. Ce păcat că singurul lucru pe care-l primesc pentru „spiritul de devotament” este regretul veșnic și mistuirea de flăcările iadului care ard veșnic!

Ce fascinant! De ce întruparea lui Dumnezeu a fost întotdeauna respinsă și insultată de oameni? De ce oamenii nu au niciodată o înțelegere a întrupării Sale? Ar putea fi faptul că Dumnezeu a venit la momentul nepotrivit? Ar putea fi faptul că El a ajuns în locul greșit? Ar putea fi faptul că acest lucru se întâmplă pentru că Dumnezeu a acționat singur, fără „semnătura” omului? Ar putea fi deoarece Dumnezeu a hotărât singur, fără permisiunea omului? Faptele afirmă că Dumnezeu a anunțat în prealabil. El nu a greșit devenind trup. Oare trebuie să ceară consimțământul omului? Mai mult, Dumnezeu i-a reamintit omului cu mult timp în urmă, dar poate că oamenii au uitat. Ei nu sunt de vină, pentru că este mult timp de când omul a fost corupt de Satana încât nu poate înțelege nimic din ceea ce se petrece sub ceruri, nu poate spune nimic despre întâmplările lumii spirituale! Ce rușine că strămoșii omului, oamenii maimuță, au murit în ring, dar acest lucru nu este surprinzător: Cerul și pământul nu au fost niciodată compatibile și cum ar putea oamenii maimuță, ale căror minți sunt făcute din piatră, să conceapă că Dumnezeu ar putea deveni din nou trup? Cât de trist este faptul că un bătrân ca acesta, care este în cel de-al „șaizecilea an al său”, a murit în ziua arătării lui Dumnezeu, lăsând lumea nebinecuvântată la ivirea unei asemenea binecuvântări mari – nu este o minune? Întruparea lui Dumnezeu a trimis unde de șoc prin toate religiile și confesiunile, a „aruncat în neorânduială” ordinea inițială a cercurilor religioase și a scuturat inimile tuturor celor care tânjesc după arătarea lui Dumnezeu. Cine nu adoră? Cine nu tânjește să-L vadă pe Dumnezeu? Dumnezeu a fost personal printre oameni timp de mulți ani, totuși omul nu și-a dat seama de aceasta niciodată. Astăzi, Dumnezeu Însuși S-a arătat și Și-a expus identitatea mulțimilor – cum ar putea aceasta să nu aducă desfătare inimii omului? Cândva, Dumnezeu a împărțit bucuriile și necazurile cu omul, iar astăzi El a fost reunit cu omenirea și împarte cu ea poveștile timpurilor trecute. După ce a ieșit din Iudeea, oamenii nu au putut găsi nicio urmă a Lui. Ei tânjesc să se întâlnească încă o dată cu Dumnezeu, neștiind că astăzi s-au reîntâlnit și s-au reunit cu El. Cum ar putea acest lucru să nu stârnească gândurile de ieri? Acum două mii de ani în urmă, Simon Bar-Jonah, urmașul evreilor, L-a privit pe Isus Mântuitorul, a mâncat la aceeași masă ca El și, după ce L-a urmat timp de mulți ani, a simțit o afecțiune mai adâncă pentru El: L-a iubit din adâncul inimii sale, L-a iubit profund pe Domnul Isus. Poporul evreu nu știa nimic despre cum acest prunc cu părul auriu, născut într-o iesle friguroasă, a fost prima imagine a întrupării lui Dumnezeu. Toți au crezut că El era asemănător lor, nimeni nu L-a crezut diferit – cum ar fi putut oamenii să-L recunoască pe acest Isus normal și obișnuit? Poporul evreu s-a gândit la El ca la un fiu evreu al vremurilor. Nimeni nu L-a considerat ca pe un Dumnezeu încântător, iar oamenii nu au făcut nimic altceva decât să-I aducă cereri orbește, cerându-I să le dea haruri bogate și abundente, pace și bucurie. Ei știau doar că, asemeni unui milionar, El avea tot ce-și putea cineva dori vreodată. Cu toate acestea, oamenii nu L-au abordat niciodată ca pe cineva care era preaiubit; oamenii acelor timpuri nu L-au iubit, ci doar au protestat împotriva Lui și I-au făcut cereri iraționale, iar El nu S-a împotrivit niciodată, oferindu-i omului, în mod constant, haruri, deși el nu L-a cunoscut. El nu a făcut nimic altceva decât să-i dăruiască, în tăcere, omului căldură, dragoste și milă și, chiar mai mult, El i-a dat omului noi mijloace de practică, conducând omul în afara legăturilor legii. Omul nu L-a iubit, ci doar L-a invidiat și I-a recunoscut talentele excepționale. Cum ar fi putut oare omenirea oarbă să știe cât de mare a fost umilința îndurată de încântătorul Isus Mântuitorul, când a venit între oameni? Nimeni nu a luat în considerare suferința Lui, nimeni nu a știut despre dragostea Lui față de Dumnezeu Tatăl și nimeni nu putea să-I cunoască singurătatea; deși Maria a fost mama care L-a născut, cum putea ea să cunoască gândurile din inima Domnului Isus cel milostiv? Cine a cunoscut suferința de neimaginat pe care Fiul Omului a îndurat-o? După ce I-au făcut cereri, oamenii acelor vremuri L-au pus în subconștientul lor și L-au aruncat afară. Astfel că, El a rătăcit pe străzi, zi după zi, an după an, lăsându-Se în voia sorții timp de mulți ani, trăind timp de treizeci și trei de ani grei, ani care au fost atât lungi, cât și scurți. Când oamenii au avut nevoie de El, L-au invitat în casele lor cu chipuri zâmbitoare, încercând să-I facă cereri – și, după ce Și-a adus contribuția, L-au împins imediat pe ușă afară. Oamenii au mâncat ceea ce le era oferit din gura Lui, I-au băut sângele, s-au bucurat de harurile pe care le-a revărsat asupra lor, totuși, ei tot I S-au împotrivit, căci niciodată nu au știut cine le dăduse viață. În cele din urmă, L-au pironit pe cruce, dar El totuși nu a scos niciun sunet. Chiar și astăzi, El rămâne tăcut. Oamenii Îi mănâncă trupul, mănâncă hrana pe care El o face pentru ei, umblă pe calea pe care le-a deschis-o și Îi beau sângele, totuși, ei încă intenționează să-L respingă. De fapt, ei Îl abordează pe Dumnezeul care le-a dat viață ca pe un dușman și, în schimb, se comportă precum Tatăl Ceresc cu cei care sunt sclavi la fel ca ei. În aceasta, nu I se împotrivesc ei în mod intenționat? Cum a ajuns Isus să moară pe cruce? Știți voi? Nu a fost trădat de Iuda, care era cel mai apropiat de El și-L mâncase, Îl băuse și se bucurase de El? Motivul pentru care L-a trădat Iuda nu a fost faptul că Isus nu era decât un neînsemnat învățător normal? Dacă oamenii ar fi văzut într-adevăr că Isus era extraordinar și Unul care era al cerului, cum ar fi putut să-L pironească de viu pe cruce, timp de douăzeci și patru de ore, până când nu a rămas nicio suflare în corpul Său? Cine Îl poate cunoaște pe Dumnezeu? Oamenii nu fac altceva decât să se bucure de Dumnezeu cu lăcomie nepotolită, însă nu L-au cunoscut niciodată. Le-a fost dat un deget, iar ei au apucat toată mâna și Îl fac pe Isus total ascultător la poruncile lor, la ordinelor lor. Cine a arătat vreodată ceva despre calea îndurării față de acest Fiu al Omului, care nu are unde să-Și pună capul? Cine s-a gândit vreodată să-și unească forțele cu El pentru a finaliza însărcinarea dată de Dumnezeu Tatăl? Cine și-a amintit vreodată de El? Cine a fost vreodată atent la greutățile Sale? Fără cea mai mică urmă de iubire, omul Îl trage înainte și înapoi; el nu știe de unde au venit lumina și viața sa și nu face nimic altceva decât să plănuiască, în secret, cum să-L mai răstignească încă o dată pe Isus Cel de acum două mii de ani, care a experimentat durerea printre oameni. Oare Isus inspiră într-adevăr o astfel de ură? A fost uitat demult tot ce a făcut El? Ura care s-a contopit timp de mii de ani va lovi, în cele din urmă, în afară. Voi, soi de evrei! Când a fost vreodată Isus ostil față de voi, încât voi să-L urâți atât de mult? El a făcut și a vorbit atât de mult – nu este nimic din acestea spre folosul vostru? Și-a dat viața pentru voi, fără să ceară nimic în schimb, vi S-a dat vouă în întregime – chiar vreți încă să-L mâncați de viu? El v-a dat totul fără să rețină nimic, fără să se bucure vreodată de slava lumească, de căldura, dragostea sau de toate binecuvântările dintre oameni. Oamenii sunt atât de răi față de El, iar El nu S-a bucurat niciodată de toate bogățiile de pe pământ și Își dedică întreaga inimă sinceră și pasionată omului, Și-a dedicat totul omenirii – și cine I-a dat vreodată căldură? Cine I-a dat vreodată mângâiere? Omul a adunat toată presiunea asupra Lui, I-a înmânat toată nenorocirea, I-a impus cele mai nefericite experiențe ale sale, Îl învinovățește pentru toată nedreptatea, iar El a acceptat acestea tacit. A protestat vreodată față de cineva? A cerut vreodată o mică răsplată de la cineva? Cine a arătat vreodată o oarecare compasiune față de El? Ca oameni obișnuiți, care dintre voi nu a avut o copilărie romantică? Cine nu a avut o tinerețe plină de culoare? Cine nu are căldura celor dragi? Cine nu are iubirea rudelor și a prietenilor? Cine nu are respectul celorlalți? Cine nu are o familie călduroasă? Cine nu are mângâierea apropiaților săi? Iar El S-a bucurat vreodată de oricare din aceste lucruri? Cine I-a dat vreodată puțină căldură? Cine I-a dat vreodată o fărâmă de mângâiere? Cine I-a arătat vreodată puțină moralitate umană? Cine a fost vreodată îngăduitor cu El? Cine a fost vreodată cu El în vremuri grele? Cine a petrecut vreodată viața grea cu El? Omul nu și-a slăbit niciodată cerințele față de El; el doar Îi cere fără scrupule, ca și cum, venind în lumea omului, El ar trebui să fie boul sau calul său, prizonierul lui și trebuie să-i dea totul omului; dacă nu, omul nu-L va ierta niciodată, nu o va lăsa mai moale cu El, nu-L va numi niciodată Dumnezeu și nu-L va ține niciodată la mare cinste. Omul este prea aspru în atitudinea sa față de Dumnezeu, ca și cum ar fi pornit să-L chinuiască pe Dumnezeu până la moarte și, doar după aceea, își va domoli cerințele față de El; dacă nu, omul nu va coborî niciodată standardele cerințelor față de Dumnezeu. Cum ar putea un astfel de om să nu fie disprețuit de El? Nu este aceasta tragedia zilei de astăzi? Conștiința omului nu poate fi văzută nicăieri. El continuă să spună că va răsplăti dragostea lui Dumnezeu, dar Îl analizează și Îl torturează până la moarte. Nu este aceasta „rețeta secretă” a credinței în Dumnezeu, transmisă de strămoșii săi? Nu există niciun loc în care să nu se găsească „evreii”, iar astăzi încă mai fac aceeași lucrare, realizează încă aceeași lucrare de a I se împotrivi lui Dumnezeu și, totuși, ei cred că Îl măresc. Cum ar putea ochii omului să-L cunoască pe Dumnezeu? Cum ar putea omul, care trăiește în trup, să-L abordeze pe El ca pe Dumnezeul întrupat care a venit de la Duhul? Cine dintre oameni ar putea să-L cunoască? Unde este adevărul printre oameni? Unde este adevărata dreptate? Cine poate cunoaște firea lui Dumnezeu? Cine poate concura cu Dumnezeul din cer? Nu este de mirare că, atunci când El a venit în mijlocul oamenilor, nimeni nu L-a cunoscut și a fost respins. Cum poate tolera omul existența lui Dumnezeu? Cum poate el lăsa lumina să izgonească întunericul din lume? Nu sunt toate acestea devotamentul de onoare al omului? Nu este aceasta intrarea verticală a omului? Și nu este lucrarea lui Dumnezeu centrată în jurul intrării omului? Aș vrea să contopiți lucrarea lui Dumnezeu cu intrarea omului, să stabiliți o relație bună între om și Dumnezeu și să îndepliniți datoria pe care omul ar trebui să o îndeplinească cât poate de bine. În felul acesta, lucrarea lui Dumnezeu se va sfârși ulterior, încheind cu slăvirea Sa!

Note de subsol:

1. „«Intrarea» omului” indică aici comportamentul neascultător al omului. Mai degrabă decât să se refere la intrarea oamenilor în viață – ceea ce este pozitiv – se referă la comportamentul și acțiunile lor negative. Se referă în general la toate faptele omului care sunt în opoziție cu Dumnezeu.

2. „Năpăstuiți de temeri imaginare” este folosit pentru a parodia viața omenească nechibzuită a umanității. Se referă la starea urâtă a vieții omenirii, în care oamenii trăiesc împreună cu demonii.

3. „Însuflețirea arzând tot mai fierbinte” este spus sarcastic și se referă la starea urâtă a omului.

4. „Captureze de viu” se referă la comportamentul violent și josnic al omului. Omul este brutal și câtuși de puțin iertător față de Dumnezeu și face cereri absurde de la El.

5. „Cu un plan bine gândit în minte” este spus sarcastic, iar acest lucru se referă la modul în care oamenii nu se cunosc pe ei înșiși și sunt neștiutori despre statura lor reală.

6. „Venerabil” este spus sarcastic.

7. „Primii care arată îngrijorare și ultimii care se bucură” este folosit cu semnificația de a fi patriot și a lucra din greu pentru propria țară.

8. „Arunce” indică starea urâtă a oamenilor care spumegă de furie când sunt învinși de către Dumnezeu. Aceasta indică amploarea împotrivirii lor față de Dumnezeu.

Anterior:Lucrarea și intrarea (9)

Următorul:Viziunea lucrării lui Dumnezeu (1)

Conținuturi Similare

  • Capitolul 26

    Cine a sălășluit în casa Mea? Cine s-a ridicat pentru Mine? Cine a suferit în numele Meu? Cine și-a dat cuvântul înaintea Mea? Cine M-a urmărit până …

  • Anexă: Privind arătarea lui Dumnezeu întru judecata și mustrarea Sa

    Precum sute de milioane de alți urmași ai Domnului Isus Hristos, noi respectăm legile și poruncile Bibliei, ne bucurăm de harul abundent al Domnului …

  • Despre practica rugăciunii

    Voi nu acordați nicio atenție rugăciunii în viața voastră de zi cu zi. Oamenii au ignorat întotdeauna rugăciunea, omul făcând pur și simplu lucrurile…

  • Fărădelegile vor duce omul în iad

    V-am avertizat de multe ori și v-am dăruit multe adevăruri pentru a vă cuceri. Astăzi vă simțiți mai îmbogățiți decât în trecut, înțelegeți multe aspe…