de Daisy, Coreea de Sud

În octombrie 2021, practicam în calitate de supraveghetoare a lucrării video. Partenerii mei erau fratele Leo și sora Claire. Amândoi făceau această datorie de mai mult timp decât mine și aveau mai multă experiență și au preluat conducerea în urmărirea și administrarea unei mari părți din lucrare. De asemenea, eu abia începusem să practic și erau multe aspecte ale lucrării pe care nu le înțelegeam, așa că, în mod firesc, mi-am asumat doar un rol mic. Consideram că, atât timp cât nu erau probleme în lucrarea mea, totul avea să fie bine, iar ceilalți puteau interveni și rezolva orice altceva. Astfel, nu trebuia să-mi fac prea multe griji și nimeni nu mă trăgea la răspundere. Treptat, am purtat o povară tot mai mică și am ajuns să înțeleg o parte foarte restrânsă a lucrării celorlalți doi și să particip foarte puțin la ea. Oricând discutam despre lucrare, nu-mi exprimam nicio părere, iar în timpul liber, mă relaxam și urmăream filme laice. Consideram că era în regulă să-mi fac datoria în felul acela.

Într-o zi, pe la amiază, o conducătoare a venit la mine și mi-a spus că Leo și Claire plecau altundeva să-și facă datoria și că eu trebuia să-mi asum mai multă răspundere, să fac un efort mai mare și să preiau lucrarea video. Această schimbare bruscă m-a lăsat ca trăsnită. Nu făceam de mult datoria asta și trebuia să urmăresc multe lucruri. Oare nu era prea multă presiune? Lucrarea de care răspundeau ei era destul de complicată și necesita atenție constantă. Trebuia să caut materiale ca să-i îndrum pe cei lipsiți de aptitudini. Leo și Claire erau destul de pricepuți și, în mod normal, foarte ocupați. De vreme ce abia începusem, sigur ar fi trebuit să dedic mai mult timp acestui lucru. Oare când aș mai fi avut timp liber? Dacă nu puteam face față acestei răspunderi și întârziam lucrarea, n-aș fi comis o fărădelege? Mă gândeam că ar fi mai bine dacă ar găsi conducătoarea pe cineva mai potrivit pentru această răspundere. Văzând că nu spuneam nimic, conducătoarea m-a întrebat ce credeam. Am fost foarte potrivnică și n-am vrut să zic nimic. După ce am terminat de discutat despre lucrare, pur și simplu am plecat. Când m-am gândit la toate probleme și greutățile cărora trebuia să le fac față singură, am simțit că mă sufocam din cauza presiunii și că zilele care mă așteptau aveau să fie de nesuportat. Oricum priveam problema, tot nu mă simțeam capabilă de această slujbă. Apoi, conducătoarea mi-a trimis un mesaj în care mă întreba despre starea mea, la care am răspuns repede: „Nu mă simt în stare să preiau această lucrare. Poate poți găsi pe cineva mai potrivit?” Atunci, conducătoarea m-a întrebat: „Pe ce baza te consideri a fi nepotrivită?” Chiar nu am știut cum să răspund. Nici măcar nu încercasem încă și nu știam dacă eram în stare să o fac. Însă gândul la presiunea lucrării și la epuizarea fizică necesară mă făcuse să vreau să refuz. Nu însemna că mă eschivam de la răspundere și-mi refuzam datoria? Apoi m-am gândit cum toate lucrurile pe care le înfruntam zilnic erau permise de Dumnezeu și că ar trebui să mă supun. Așa că m-am rugat Lui: „Dumnezeule, cei doi parteneri ai mei sunt transferați, iar eu rămân să-mi asum singură toată lucrarea. Mă simt potrivnică și deloc dispusă să mă supun. Știu că starea asta e greșită, dar nu-Ți înțeleg voia. Te rog să mă luminezi și să mă îndrumi, ca să pot să mă cunosc și să mă supun!”

Ulterior, o soră mi-a trimis un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu care-mi descria cu adevărat starea. Dumnezeu spune: „Care sunt manifestările unei persoane oneste? În primul rând, să nu se îndoiască de cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta este una dintre manifestările unei persoane oneste. În afară de asta, cea mai importantă manifestare este a căuta și practica adevărul în toate chestiunile – acest lucru este crucial. Spui că ești onest, dar împingi întotdeauna cuvintele lui Dumnezeu într-un ungher al minții tale și pur și simplu faci orice vrei tu. Este asta o manifestare a unei persoane oneste? Tu spui: «Deși calibrul meu e slab, am o inimă onestă.» Și totuși, când e rândul tău să preiei o datorie, te temi că vei suferi sau că vei fi tras la răspundere dacă nu o îndeplinești bine, deci inventezi scuze ca să te eschivezi de la datoria ta sau sugerezi să o facă altcineva. Este aceasta manifestarea unei persoane oneste? Nu este, în mod clar. Așadar, cum ar trebui atunci să se poarte o persoană onestă? Ar trebui să se supună rânduielilor lui Dumnezeu, să fie devotată datoriei pe care trebuie să o îndeplinească și să se străduiască să mulțumească voia lui Dumnezeu. Acest lucru se manifestă pe mai multe căi: una este să-ți accepți datoria cu o inimă onestă, să nu iei în considerare interesele trupești, să nu fii fără tragere de inimă în privința ei și să nu complotezi pentru beneficiul propriu. Acestea sunt manifestări ale onestității. O alta este să îți pui toată inima și puterea în a-ți realiza bine datoria, făcând lucrurile cum se cuvine și punându-ți inima și iubirea în datoria ta pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Acestea sunt manifestările pe care ar trebui să le aibă o persoană onestă în timp ce-și îndeplinește datoria. Dacă nu duci la bun sfârșit ceea ce știi și înțelegi și dacă depui doar 50 sau 60 la sută din efortul tău, atunci nu te implici în ea cu toată inima și puterea ta. Mai degrabă, ești viclean și pus pe chiul. Sunt oare onești oamenii care-și realizează datoria în acest fel? În niciun caz. Dumnezeu nu are nicio nevoie de astfel de oameni lipsiți de scrupule și înșelători; aceștia trebuie să fie alungați. Dumnezeu folosește doar oameni cinstiți pentru realizarea îndatoririlor. Chiar și făcătorii de servicii devotați trebuie să fie cinstiți. Oamenii care sunt veșnic neglijenți, superficiali, vicleni și care caută mereu modalități de a lenevi sunt cu toții înșelători și sunt toți demoni. Niciunul dintre ei nu crede cu adevărat în Dumnezeu și vor fi alungați cu toții. Unii oameni se gândesc: «A fi o persoană onestă înseamnă doar să spui adevărul și să nu spui minciuni. Este chiar ușor să fii o persoană onestă.» Ce crezi despre acest sentiment? Oare a fi o persoană onestă reprezintă o sferă atât de limitată? Categoric nu. Trebuie să-ți dezvălui inima și să I-o dai lui Dumnezeu; aceasta e atitudinea pe care ar trebui să o aibă o persoană onestă. Iată de ce o inimă cinstită este nespus de prețioasă. Ce implică acest lucru? Că o inimă cinstită poate să-ți controleze comportamentul și să-ți schimbe starea. Te poate conduce să faci alegerile corecte și să te supui lui Dumnezeu și să-I câștigi aprobarea. O inimă ca aceasta este cu adevărat prețioasă. Dacă ai o astfel de inimă onestă, atunci aceasta este starea în care ar trebui să trăiești, acesta este felul în care ar trebui să te comporți și felul în care ar trebui să te dăruiești” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să-mi fie foarte rușine. Când se confruntă cu această datorie, oamenii onești nu-și fac griji cu privire la riscul presupus de preluarea datoriei și cu atât mai puțin se sustrag datoriei lor sau o refuză fiindcă se tem de suferință. În schimb, ei încep prin a accepta și a face tot ce pot pentru datoria lor. Doar asta e o atitudine onestă. Apoi m-am gândit la atitudinea mea față de datorie. Imediat ce am auzit că partenerii mei erau transferați, m-am îngrijorat că volumul meu de muncă va crește, că grijile mele se vor înmulți, iar presiunea asupra mea va fi mai mare. Dacă lucrarea nu era bine făcută, trebuia să-mi asum răspunderea, așa că am încercat să folosesc scuza că eram incompetentă ca să mă sustrag răspunderii. Chiar am fost înșelătoare și lipsită de conștiință. M-am gândit că, în rugăciune, mereu făgăduiam să țin seama de poverile lui Dumnezeu, dar când a fost vorba să fac asta, am ținut cont de trupul meu, nu am practicat niciun adevăr și doar am folosit vorbe goale ca să-L înșel pe Dumnezeu. Dacă într-adevăr aș fi ținut cont de voia lui Dumnezeu, dacă aș fi știut că nu puteam face față lucrării și n-aș fi găsit pe altcineva potrivit, atunci ar fi trebuit să-mi dezvolt aptitudinile și să cooperez cu ceilalți, ca lucrarea video să nu fie afectată. Asta ar trebui să facă o persoană cu umanitate și conștiință. Dacă, în cele din urmă, chiar nu puteam face față sarcinii și ajungeam să fiu transferată sau suspendată, atunci pur și simplu m-aș fi supus rânduielilor lui Dumnezeu. Doar o astfel de practică e rațională. La gândul acesta, m-am simțit mai calmă.

Ulterior, am citit un pasaj din cuvântul lui Dumnezeu care m-a făcut să înțeleg oarecum atitudinea pe care o avusesem față de datoria mea. Dumnezeu spune: „Toți cei care nu urmăresc adevărul își îndeplinesc îndatoririle cu o mentalitate lipsită de responsabilitate. «Dacă o persoană conduce, eu o urmez; indiferent încotro conduce, eu merg. Voi face orice mă va pune să fac. Cât despre a-mi asuma responsabilitatea și grija sau a prelua mai multe probleme pentru a face ceva, a face un lucru din toată inima și cu toată puterea mea – pentru acest lucru, nu sunt pregătit pentru asta.» Acești oameni nu sunt dispuși să plătească prețul. Sunt dispuși doar să se străduiască, nu să-și asume responsabilitatea. Nu aceasta este atitudinea cu care cineva îndeplinește cu adevărat o datorie. O persoană trebuie să învețe să-și pună inima în îndeplinirea datoriei sale, iar o persoană care are conștiință poate să realizeze acest lucru. Dacă cineva nu își pune niciodată inima în îndeplinirea datoriei personale, înseamnă că nu are conștiință, iar cei lipsiți de conștiință nu pot să dobândească adevărul. De ce spun Eu că nu pot să dobândească adevărul? Ei nu știu să se roage lui Dumnezeu și să caute luminarea Duhului Sfânt, nici cum să țină seama de voia lui Dumnezeu, nici să-și pună inima în a medita la cuvintele lui Dumnezeu, nici nu știu să caute adevărul, cum să caute pentru a înțelege cerințele lui Dumnezeu și voia Lui. Asta înseamnă să nu fii capabil să cauți adevărul. Experimentați stări în care, indiferent ce s-ar întâmpla sau ce datorie ați îndeplini, puteți frecvent să vă liniștiți înaintea lui Dumnezeu și să vă puneți inima în a medita la cuvintele Lui și în a căuta adevărul și în a vă gândi la modul în care trebuie să îndepliniți acea datorie pentru a fi în acord cu voia lui Dumnezeu și în ce adevăruri ar trebui să dețineți pentru a îndeplini această datorie în mod mulțumitor? Sunt multe momente în care căutați adevărul în acest fel? (Nu.) A-ți pune inima în datoria ta și a-ți putea asuma responsabilitatea îți solicită să suferi și să plătești un preț – nu e suficient doar să vorbești despre aceste lucruri. Dacă nu-ți pui inima în datoria ta, dorindu-ți în schimb să trudești mereu, atunci cu siguranță datoria ta nu va fi bine făcută. Vei face pur și simplu lucrurile de complezență și nimic mai mult, și nu vei ști dacă ți-ai făcut datoria bine sau nu. Dacă îți pui inima în ea, vei ajunge treptat să înțelegi adevărul; dacă nu faci asta, atunci nu-l vei înțelege. Când îți pui inima în îndeplinirea datoriei și în urmărirea adevărului, vei ajunge treptat să înțelegi voia lui Dumnezeu, să-ți descoperi propriile corupții și neajunsuri și să-ți stăpânești toate diferitele stări. Atunci când te concentrezi doar pe a depune efort și nu îți pui inima în a reflecta asupra ta, nu vei fi capabil să descoperi adevăratele stări din inima ta și nenumăratele reacții și manifestări ale corupției pe care le ai în diferite împrejurări. Dacă nu știi care vor fi consecințele atunci când problemele rămân nerezovate, atunci ești în mare necaz. Acesta este motivul pentru care nu este bine să crezi în Dumnezeu într-o manieră confuză. Trebuie să trăiești înaintea lui Dumnezeu tot timpul, în toate locurile; orice ți s-ar întâmpla, trebuie să cauți întotdeauna adevărul și, în timp ce faci acest lucru, trebuie să și reflectezi asupra ta și să știi ce probleme există în starea ta, căutând imediat adevărul pentru a le rezolva. Numai în acest fel poți să-ți îndeplinești bine datoria și să eviți să întârzii lucrarea. Nu doar că vei putea să-ți îndeplinești bine datoria, dar, cel mai important este că vei avea și intrare în viață și vei fi capabil să-ți înlături firile corupte. Numai așa poți pătrunde în adevărul-realitate. Dacă ceea ce gândești adesea în inima ta nu reprezintă chestiuni legate de datoria ta sau chestiuni care au de-a face cu adevărul și, în schimb, ești prins în lucruri exterioare, cu gândul la treburile trupești, vei fi capabil să înțelegi adevărul? Vei fi capabil să-ți îndeplinești bine datoria și să trăiești înaintea lui Dumnezeu? Cu siguranță, nu. O astfel de persoană nu poate fi mântuită” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Doar fiind onest poți trăi ca o adevărată ființă umană”). Dumnezeu chiar mă descria expunând acest tip de atitudine. Când am început datoria asta, nu mi-am asumat nicio răspundere. Am văzut că partenerii mei aveau mai multă experiență decât mine, așa că m-am retras în spate și am considerat că totul era în regulă atât timp cât mă asiguram că nimic nu mergea prost în propria lucrare. Dacă făceam asta, păream respectabilă și nu trebuia să mă obosesc, așa că m-am axat doar pe propria lucrare și nu m-a preocupat niciodată lucrarea de care erau responsabili ei, nici nu am luat în serios problemele sau dificultățile care apăreau în aceasta. Când conducătoarea a întrebat de ce lucrarea grupului nostru era atât de ineficientă, n-am avut un răspuns. La fel își tratează slujbele și necredincioșii. Cum țineam eu cont de voia lui Dumnezeu în datoria mea? Când apăreau probleme în lucrare, nu căutam adevărul, nu rezumam abaterile și nici nu mă gândeam cum să sporesc eficiența. Mereu consideram că atât timp cât colegii mei lucrători se puteau ocupa de ele, eu mă puteam relaxa puțin. Oricând aveam timp, îmi răsfățam trupul sau urmăream videoclipuri laice. Deveneam tot mai desfrânată și mă îndepărtam din ce în ce mai mult de Dumnezeu. Am văzut că nu-mi făceam datoria cu sârg. O tratam ca pe o slujbă. Cum puteam să-mi fac bine datoria în acest mod? Atunci am realizat că rânduielile lui Dumnezeu îmi făcuseră „planurile de rezervă” să plece, ca să-mi dea o șansă să practic, să învăț să simt grijă, să fac față responsabilității, să mă bazez pe Dumnezeu când am dificultăți și să caut adevărurile-principii. Mai important, asta mi-a permis să recunosc că atitudinea mea nepăsătoare și iresponsabilă față de datoria mea atrăgea dezgustul lui Dumnezeu. Presiune lucrării mă constrângea să fiu mai sârguincioasă în datoria mea și să încerc să-mi fac datoria cum se cuvine. Înțelegând intențiile lui Dumnezeu, am fost dispusă să mă supun acestor circumstanțe. În următoarele câteva zile, m-am străduit mai mult în lucrarea mea. Odată ce descopeream probleme în lucrarea video, le notam și căutam să le rezolv. Am făcut un plan de studiu și m-am străduit să preiau lucrarea cât de curând. Odată ce starea mi se corectase, am avut mai mult timp pentru lucrarea mea și mi-am petrecut zilele simțindu-mă mai împăcată.

Ulterior, mi s-a repartizat o altă soră parteneră. La început, eram atentă să fiu mai responsabilă, dar după o vreme, am descoperit că era destul de pricepută și că avea mai multă expertiză profesională decât mine, așa că i-am repartizat câteva sarcini, iar eu nu m-am mai implicat în acestea. Uneori, ca să-mi păstrez reputația, participam la discuții, dar mă abțineam să fac sugestii, gândindu-mă: „Întrucât te poți ocupa de lucruri, nu-i nevoie să-mi fac griji și mă pot relaxa o vreme.” Conducătoarea mea m-a atenționat să am mai multă grijă de lucrarea și, câteva zile după ce mi-a spus asta, am făcut-o, dar curând, m-am întors la vechile obiceiuri. Uneori, frații și surorile ne trimiteau mesaje despre problemele complicate care apăruseră în lucrare și trebuiau rezolvate imediat, dar de îndată ce vedeam că era o lucrare pe care o urmărea sora mea, nu voiam să mă deranjez. Marcam în mod intenționat mesajul ca „necitit” și mă făceam că nu l-am văzut, gândindu-mă că sora mea se putea ocupa mai târziu de asta. Deși simțeam că era un lucru iresponsabil, de vreme ce lucrarea progresa normal, nu m-am gândit prea mult la asta. Câteva luni mai târziu, am devenit responsabile de părți diferite ale lucrării video. De data asta, nu aveam ajutor și știam că sigur aveam să înfrunt multe dificultăți și probleme. Însă când m-am gândit la lipsa mea de răspundere în datorie și că acest lucru îmi putea fi benefic, mi-am spus că ar trebui să încep prin a mă supune. Însă când am început efectiv, am descoperit că erau mult mai multe de urmărit, iar numărul lucrurilor de care trebuia să mă ocup zilnic părea nesfârșit. În plus, aptitudinile mele profesionale nu erau grozave și apăreau tot mai multe probleme. Fiecare videoclip pe care îl făceam primea sugestii, iar eu trebuia să mă gândesc și să răspund fiecăreia. Treptat, puținul entuziasm pe care îl avusesem s-a epuizat și adesea mă întrebam: „Deja mă străduiesc din greu, dar tot sunt foarte multe probleme. Poate ar fi mai bine dacă ar găsi conducătoarea pe cineva mai potrivit.” Curând după aceea, mai multe videoclipuri ne-au fost trimise înapoi la refăcut, iar eu m-am simțit și mai deprimată. Nu mai voiam să rezolv problemele complicate cu care mă confruntam și tânjeam tot mai mult după zilele în care aveam parteneri în datoria mea, când mă puteam ascunde, indiferentă, în spatele lor și nu trebuia să suport atât de multă presiune. Nu aveam imboldul de a-mi face datoria și, când mergeam, îmi simțeam picioarele ca de plumb. Atunci mi-am dat seama că nu-mi mai puteam face datoria în starea aceea, așa că m-am rugat lui Dumnezeu. Căutând, mi-am amintit dintr-o dată de Noe. El a înfruntat multe dificultăți și eșecuri când a construit arca, dar n-a renunțat niciodată și a continuat timp de 120 de ani, terminând, în cele din urmă, arca și împlinind însărcinarea dată de Dumnezeu. Însă în fața câtorva dificultăți, eu am vrut să scap de povară și să fug. Oare nu eram o lașă? La gândul acesta, m-am adunat puțin și am putut să-mi înfrunt cum se cuvine problemele din lucrare.

În timpul devoționalelor mele, am citit acest pasaj din cuvântul lui Dumnezeu: „Niciun conducător fals nu face niciodată lucrări practice și toți acționează de parcă rolul lor de conducere ar fi o funcție oficială, bucurându-se pe deplin de privilegiile statutului lor. Ei tratează datoria care trebuie realizată și lucrarea care trebuie făcută de un conducător drept o povară, un deranj. În inimile lor, colcăie sfidarea față de lucrarea bisericii: dacă le ceri să supravegheze lucrarea sau să descopere problemele care există în aceasta și care trebuie urmărite și rezolvate, sunt plini de reticență. Aceasta este lucrarea pe care conducătorii și lucrătorii trebuie să o facă, aceasta este slujba lor. Dacă nu o faci – dacă nu ești dornic să o faci – de ce mai vrei să fii conducător sau lucrător? Îți realizezi datoria pentru a ține cont de voia lui Dumnezeu sau pentru a fi un funcționar și a te bucura de beneficiile unui statut? Nu este nerușinat să fii conducător dacă vrei doar să deții o oarecare funcție oficială? Nimeni nu are un caracter mai josnic – acești oameni nu au niciun respect de sine, sunt fără rușine. Dacă dorești să te bucuri de comoditatea trupească, grăbește-te înapoi în lume și luptă pentru ea, apuc-o și smulge-o cum poți. Nimeni nu va interveni. Casa lui Dumnezeu este un loc în care aleșii Lui să-și îndeplinească îndatoririle și să-L venereze; este un loc în care oamenii să urmărească adevărul și să fie mântuiți. Nu este un loc unde oricine să savureze comoditatea trupească și cu atât mai puțin nu este un loc care să-i menajeze pe oameni. […] Indiferent ce lucrare fac unii oameni sau ce datorie realizează, sunt incapabili să reușească, este prea mult pentru ei, sunt incapabili să îndeplinească oricare dintre obligațiile sau responsabilitățile pe care oamenii ar trebui să le îndeplinească. Nu sunt gunoaie? Mai merită să fie numiți oameni? Cu excepția neghiobilor, a celor cu deficiențe mintale și a celor care suferă de handicapuri fizice, există cineva în viață care nu trebuie să-și îndeplinească îndatoririle și să-și îndeplinească responsabilitățile? Însă acest tip de persoană este mereu uneltitoare și joacă murdar și nu dorește să-și îndeplinească responsabilitățile; implicația acestui lucru este că nu doresc să se comporte precum o persoană adecvată. Dumnezeu le-a dat calibru și daruri, El le-a dat posibilitatea de a fi o ființă umană și, totuși, ei nu se pot folosi de astea în a-și îndeplini îndatoririle. Nu fac nimic, dar sunt dornici să se bucure de toate. O astfel de persoană poate fi numită ființă umană? Indiferent ce lucrare le este dată – indiferent dacă este importantă sau obișnuită, dificilă sau simplă – ei sunt întotdeauna neglijenți și superficiali, întotdeauna leneși și înșelători. Când apar probleme, încearcă să paseze altor oameni responsabilitatea pentru acestea; nu își asumă nicio responsabilitate, dorind să-și continue viața de paraziți. Nu sunt gunoaie inutile? În societate, cine nu trebuie să depindă de sine pentru a supraviețui? Odată ce o persoană a crescut, trebuie să se îngrijească de ea însăși. Părinții acesteia și-au îndeplinit responsabilitatea. Chiar dacă părinții ei ar fi dispuși s-o susțină, ea ar fi neliniștită în această privință și s-ar cuveni să poată recunoaște: «Părinții mei și-au terminat treaba de a crește copii. Sunt un adult și sunt întreg la trup – ar trebui să pot trăi independent.» Nu este aceasta rațiunea minimă pe care s-ar cuveni s-o aibă un adult? Dacă cineva are cu adevărat rațiune, nu ar putea continua să cerșească de la părinți; i-ar fi frică de râsul altora, de a se face de rușine. Prin urmare, un trântor are rațiune? (Nu.) Întotdeauna vrea răsplată fără muncă, nu vrea să-și asume responsabilitatea, caută o cină gratis, vrea trei mese bune pe zi – și pe cineva care să-l slugărească și ca mâncarea să-i fie delicioasă – fără să presteze nicio muncă. Nu este aceasta mentalitatea unui parazit? Iar oamenii care sunt paraziți, au ei conștiință și rațiune? Au ei demnitate și integritate? Categoric nu; Sunt cu toții niște umpluturi bune de nimic, fiare lipsite de conștiință sau rațiune. Niciunul dintre ei nu este apt să rămână în casa lui Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”). Cuvintele lui Dumnezeu m-au constrâns să reflectez: a supraveghea și a înțelege problemele din lucrare și a căuta adevărul pentru a le rezolva sunt sarcinile conducătorilor și ale lucrătorilor, dar conducătorii falși le văd ca pe o povară. Asta arată că ei nu sunt aici ca să-și îndeplinească datoria, ci ca să se bucure de beneficiile funcției. Am văzut că la fel era și purtarea mea. Ar fi trebuit să-mi asum răspunderea și să rezolv problemele și dificultățile care au apărut, ar fi trebuit să profit de această ocazie ca să caut adevărul și să-mi compensez neajunsurile, ceea ce mi-ar fi permis să progresez mai repede. Dar am vrut să-mi refuz datoria fiindcă erau prea multe dificultăți. În calitate de supraveghetoare, nu am făcut lucrare reală și nu am rezolvat probleme reale. Nu însemna asta că doar tânjeam după beneficiile statutului? Analizându-mi comportamentul, deși poate părea că făceam lucrare atunci când aveam parteneri, de fapt, lucrarea era împărțită între mai mulți dintre noi, iar eu nu eram responsabilă de prea multe. Datoria mea era ușoară, așa că, de fapt, îmi era foarte ușor. Când cei doi parteneri ai mei au fost transferați, presiunea lucrării s-a adunat, a trebuit să sufăr ca să fac față responsabilității și, astfel, am devenit potrivnică, până în punctul în care am vrut să-L trădez pe Dumnezeu și să-mi refuz datoria. Ulterior, deși mi-am corectat starea citind și bând cuvântul lui Dumnezeu, când am avut parteneră o soră cu mai multă experiență decât mine, iar mi-am asumat mai puțină responsabilitate și mi-am petrecut zilele făcându-mi datoria în tihnă, fără să vreau să-mi fac griji. Când am fost singura responsabilă pentru lucrarea video și dificultățile s-au înmulțit, am vrut să fug din nou. Am văzut că atitudinea mea față de datorie fusese atât de trădătoare și că eram gata să mă retrag la primul semn de suferință fizică sau responsabilitate. Mereu am vrut să mă transfer la o slujbă ușoară și lipsită de stres, dar adevărul e că toate slujbele au dificultăți, iar dacă eu nu-mi îndepărtam firea coruptă, n-aș fi putut face cum trebuie nicio datorie. Am văzut că-mi era lehamite de adevăr și că nu iubeam lucrurile pozitive. Nu mă aflam acolo ca să îndeplinesc o datorie, ci ca să mă bucur de binecuvântări. În final, o astfel de credință e în zadar! În special, am citit în cuvântul lui Dumnezeu: „Întotdeauna vrea răsplată fără muncă, nu vrea să-și asume responsabilitatea, caută o cină gratis, vrea trei mese bune pe zi – și pe cineva care să-l slugărească și ca mâncarea să-i fie delicioasă – fără să presteze nicio muncă. Nu este aceasta mentalitatea unui parazit?” Eram exact tipul de persoană pe care Dumnezeu o dezvăluia, voiam doar să culeg, fără să semăn niciodată și să mă bucur de roadele muncii celorlalți. Nu eram doar un gunoi? Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai greață îmi era de mine. Înainte, oamenii pe care îi urâsem cel mai mult erau acei paraziți care încă trăiesc pe spatele părinților lor, oameni în toată firea care nu pleacă de acasă, care profită de părinții lor și nu-și asumă nicio responsabilitate. Sunt oameni buni de nimic. Însă cum se deosebea purtarea mea de a lor? Făcându-mi reproșuri, m-am rugat lui Dumnezeu: „O, Dumnezeule, în sfârșit văd că sunt cu adevărat egoistă și nesinceră în datoria mea. Nu m-am gândit decât la trupul meu și am vrut să fiu un parazit. Aceste gânduri depravate mă îngrozesc! Sunt atât de multe lucrări în biserică, iar ele necesită o cooperare urgentă, dar eu nu încerc să fac progrese sau să-mi asum vreo povară. Sunt un gunoi!”

Am continuat să mă gândesc. De ce am vrut mereu să fug și să-mi refuz datoria, oricând presiunea și dificultățile din lucrarea mea creșteau? Care era cauza principală a acestui lucru? În căutarea mea, am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Astăzi, tu nu crezi cuvintele pe care le spun și nu le dai atenție; când vine ziua ca această lucrare să se răspândească și o vezi în întregime, vei regreta și, în acel moment, vei fi uluit. Există binecuvântări, totuși tu nu știi să te bucuri de ele, și există adevărul, totuși tu nu îl urmărești. Nu te faci singur demn de dispreț? Astăzi, deși următorul pas al lucrării lui Dumnezeu încă trebuie să înceapă, nu există nimic excepțional în privința cerințelor care îți sunt adresate și a ceea ce ți se cere să trăiești. Există atât de multă lucrare și atât de multe adevăruri; nu sunt ele demne să fie cunoscute de tine? Nu pot mustrarea și judecata lui Dumnezeu să îți trezească duhul? Nu pot mustrarea și judecata lui Dumnezeu să te facă să te urăști pe tine însuți? Ești mulțumit să trăiești sub influența Satanei, cu pace și bucurie și puțin confort trupesc? Nu ești tu cel mai josnic dintre toți oamenii? Nu e nimeni mai nesăbuit decât aceia care au zărit mântuirea, dar nu urmăresc să o câștige; aceștia sunt oamenii care se îmbuibă cu trupul și se bucură de Satana. Speri că a ta credință în Dumnezeu nu va presupune nicio provocare și niciun necaz și nici cea mai mică greutate. Întotdeauna urmărești acele lucruri care sunt lipsite de valoare și nu acorzi valoare vieții, în schimb, pui propriile tale gânduri extravagante înaintea adevărului. Ești așa de lipsit de valoare! Trăiești ca un porc – ce diferență este între tine și porci și câini? Nu sunt toți fiare aceia care nu urmăresc adevărul și care în schimb iubesc trupul? Nu sunt toți morții aceia fără duhuri, cadavre umblătoare? Câte cuvinte au fost rostite în mijlocul vostru? A fost făcută doar puțină lucrare în mijlocul vostru? Cât de multe am oferit în mijlocul vostru? Deci, de ce nu le-ai câștigat? Ce motiv ai să te plângi? Nu este adevărat că nu ai câștigat nimic pentru că ești prea îndrăgostit de trup? Și nu e deoarece gândurile tale sunt prea extravagante? Nu este deoarece ești prea prost? Dacă ești incapabil să câștigi aceste binecuvântări, poți să-L învinuiești pe Dumnezeu că nu te-a mântuit? Ceea ce urmărești tu este să fii capabil să câștigi pacea după ce ai crezut în Dumnezeu, pentru ca ai tăi copii să nu se îmbolnăvească, pentru ca soțul tău să aibă o slujbă bună, pentru ca fiul tău să-și găsească o soție bună, pentru ca fiica ta să-și găsească un soț decent, pentru ca boii și caii tăi să are pământul bine, pentru un an de vreme bună pentru recoltele tale. Asta e ceea ce cauți tu. Ce urmărești tu e doar să trăiești în confort, pentru ca niciun accident să nu se întâmple familiei tale, pentru ca vânturile să te ocolească, pentru ca fața ta să nu fie atinsă de praf, pentru ca recoltele familiei tale să nu fie inundate, pentru ca tu să nu fii afectat de vreun dezastru, să trăiești în îmbrățișarea lui Dumnezeu, să trăiești într-un cuibușor confortabil. Un laș ca tine, care întotdeauna urmărește trupul – ai o inimă, ai un duh? Nu ești o fiară? Îți ofer adevărata cale fără să-ți cer nimic în schimb, dar tu tot n-o urmezi. Ești tu unul dintre aceia care cred în Dumnezeu? Îți acord viața umană reală, și tu tot nu cauți. Nu ești tu la fel cu un porc sau un câine? Porcii nu urmăresc viața omului, ei nu urmăresc să fie curățiți și nu înțeleg ce este viața. În fiecare zi, după ce mănâncă pe săturate, ei doar dorm. Eu ți-am dat calea adevărată și tu tot nu ai câștigat-o: ești cu mâinile goale. Ești dispus să continui în această viață, viața unui porc? Care este însemnătatea existenței unor astfel de oameni? Viața ta este demnă de dispreț și josnică, trăiești în mijlocul murdăriei și desfrâului și nu urmărești niciun scop; nu este viața ta cea mai josnică dintre toate? Ai tupeul de a te uita la Dumnezeu? Dacă tu continui să experimentezi în acest mod, nu-i așa că nu vei obține nimic? Adevărata cale ți-a fost oferită, dar dacă poți sau nu să o câștigi depinde de propria ta căutare personală” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Din cuvintele aspre ale lui Dumnezeu, am înțeles că El e dezgustat de oamenii care tânjesc după confort, îi antipatizează și nu sunt decât animale pentru El. Sunt niște trântori, care nu vor ca lucrarea să progreseze, vor să lenevească și, în cele din urmă, nu fac cum se cuvine nicio datorie și nu dobândesc niciun adevăr. Sunt gunoaie. Așa am fost eu. Îmi plăcea să-mi fac datoria fără piedici și, atât timp cât aveam o datorie, nu eram suspendată sau alungată, totul era în regulă. Dar imediat ce mă confruntam cu dificultăți care necesitau ca eu să sufăr sau să plătesc un preț, mă eschivam. Voiam să aleg doar sarcini simple și fără complicații și susțineam principiile de viață satanice, precum: „Bucură-te de viață cât încă trăiești” și „Tratează-te bine”. Din cauza influenței acestor gânduri și opinii, am tânjit mereu după confort și m-am enervat oricând lucrarea de care răspundeam se aglomera, temându-mă că-mi va afecta timpul liber. Când trebuia să-mi dezvolt aptitudinile, nu am plătit cu adevărat un preț pentru asta. Drept rezultat, după o vreme, nu mi le dezvoltasem prea mult și nu mă puteam ocupa de lucrare. Uneori chiar mi-am neglijat îndatoririle și am urmărit filme laice sub pretextul că-mi dezvoltam aptitudinile, devenind tot mai amorțită și mai întunecată în duh. În calitate de supraveghetoare, când au apărut probleme în lucrare, ar fi trebuit să le urmăresc și să le rezolv în mod activ, dar imediat ce am văzut că erau probleme complicate, m-am folosit de trucuri ca să le ignor, întârziind progresul lucrării. Chiar și mai gravă a fost dorința mea constantă de a găsi pe cineva care să-mi ia locul și să mă elibereze de presiune. Știam că producția de videoclipurilor era foarte importantă, dar eu îmi mulțumeam trupul și fugeam în orice moment crucial, fără să-mi asum nicio răspundere. Eram exact ca un copil ai cărui părinți îl crescuseră până la maturitate, dar când vine vremea să se sacrifice pentru familia lui, acesta se teme de suferință și nu vrea să-și asume răspunderea. Un astfel de om nu are conștiință și e un ticălos nerecunoscător. M-am gândit că exact așa fusese comportamentul meu. Dumnezeu mă îndrumase până în acest punct și, de asemenea, mă onorase, permițându-mi să îndeplinesc o datorie atât de importantă, dar eu m-am temut mereu de suferință și am ținut cont de trupul meu. Nu aveam niciun fel de conștiință! Mereu m-am plâns de greutățile din datoria mea și am detestat să mă despart de confortul fizic. Nu numai că-mi pierdeam șansa de a dobândi adevărul, dar îmi făceam datoria de mântuială și nu lăsam decât fărădelegi în urma mea. În final, sigur aveam să fiu respinsă și alungată de Dumnezeu!

Am început să caut o cale de practică. Am citit cuvintele lui Dumnezeu: „Să presupunem că biserica îți dă o treabă de făcut, iar tu spui: «Fie că treaba asta este o șansă de a ieși în evidență sau nu, din moment ce mi-a fost dată, o voi face bine. Îmi voi asuma această responsabilitate. Dacă voi fi repartizat la primire, voi da totul pentru buna primire a oamenilor; mă voi îngriji bine de frați și de surori și voi face tot posibilul să păstrez siguranța tuturor. Dacă voi fi desemnat să răspândesc Evanghelia, mă voi echipa cu adevărul, voi răspândi cu dragoste Evanghelia și îmi voi face bine datoria. Dacă voi fi desemnat să învăț o limbă străină, o voi studia cu sârguință, mă voi strădui în privința asta și o voi învăța cât mai repede posibil, în decurs de un an sau doi, ca să pot mărturisi despre Dumnezeu străinilor. Dacă mi se va cere să scriu articole despre mărturii, mă voi pregăti în mod conștiincios să fac acest lucru și voi vedea faptele potrivit adevărurilor-principii; voi învăța despre limbaj și, deși s-ar putea să nu fiu în stare să scriu articole cu proză frumoasă, voi putea cel puțin să-mi comunic mărturia bazată pe experiență în mod clar, să am părtășie despre adevăr în mod inteligibil și să ofer mărturie adevărată pentru Dumnezeu, astfel încât, atunci când oamenii îmi vor citi articolele, să fie edificați și ajutați. Orice slujbă îmi încredințează biserica, o voi prelua cu toată inima și puterea mea. Dacă există ceva ce nu înțeleg sau se ivește o problemă, mă voi ruga lui Dumnezeu, voi căuta adevărul, voi rezolva problemele potrivit adevărurilor-principii și voi face bine treaba. Oricare ar fi datoria mea, voi folosi tot ce am pentru a o îndeplini bine și pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. Pentru orice pot realiza, voi face tot posibilul să-mi asum întreaga responsabilitate pe care o am și, cel puțin, nu mă voi împotrivi conștiinței și rațiunii mele, nu voi fi neglijent și superficial, viclean și indolent, și nici nu mă voi bucura de roadele muncii altora. Nimic din ce voi face nu va fi sub standardele conștiinței». Acesta este standardul minim al comportamentului uman, iar cel care își îndeplinește datoria în acest fel se poate califica drept persoană conștiincioasă și rezonabilă. Trebuie cel puțin să ai conștiința curată în îndeplinirea datoriei tale și să simți, măcar, că îți câștigi cele trei mese pe zi, că nu te milogești pentru ele. Acest lucru se numește simț al responsabilității. Indiferent dacă ai un calibru bun sau slab și dacă înțelegi sau nu adevărul, trebuie să ai această atitudine: «Deoarece mi s-a dat să fac această lucrare, trebuie să o tratez cu seriozitate; trebuie să o transform în preocuparea mea și să o fac bine, din toată inima și cu toată puterea mea. În ceea ce privește posibilitatea de a o face perfect, nu pot să-mi permit să ofer o garanție, dar atitudinea mea este că mă voi strădui să văd că e bine făcută și, cu siguranță, nu voi fi neglijent și superficial în acest sens. Dacă apare o problemă cu lucrarea, ar trebui să-mi asum responsabilitatea și să mă asigur că învăț ceva din asta și-mi îndeplinesc bine datoria». Aceasta este atitudinea corectă. Aveți o astfel de atitudine?” (Cuvântul, Vol. 5: Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor, „Responsabilitățile conducătorilor și lucrătorilor (8)”). Cuvintele lui Dumnezeu chiar m-au inspirat! Întrucât biserica m-a făcut responsabilă de această lucrare, trebuia să-mi asum toate responsabilitățile pe care un adult e capabil să și le asume. Oricât de înalt mi-ar fi fost calibrul, oricât de mult m-aș fi priceput la lucrarea mea și oricâte dificultăți aș fi înfruntat în datoria mea, nu puteam să mă eschivez, trebuia să continui și să fac tot ce-mi stătea în putință pentru lucrare. Ulterior, când terminam un videoclip și primeam sugestiile celorlalți, indiferent dacă era o problemă despre care nu știam sau dacă nu aveam habar cum să mă ocup de ea, căutam mereu în mod activ o cale să o rezolv sau încercam să găsesc oameni cu experiență cu care să mă pot consulta. Treptat, m-am familiarizat mai mult cu aceste aptitudini și am înțeles mai clar principiile. Înainte, oricând exista o problemă complicată, de obicei o pasam unuia dintre partenerii mei, nu răspundeam prompt la mesaje pe grup și mă mocăiam. Acum, pot să-mi asum în mod activ responsabilitatea și să port o povară mai mare în datoria mea. Deși vor exista dificultăți de-a lungul cooperării noastre, când mă bazez atent pe Dumnezeu și prin discuții cu ceilalți, calea pe care ar trebui să mergem devine tot mai clară.

Abia după această experiență am realizat cât de egoistă și înșelătoare am fost, că am fost trădătoare și leneșă în datoria mea, nedorind să fac față responsabilității. Când mi-am îndreptat atitudinea și am fost dispusă să țin cont de povara lui Dumnezeu și să fac tot ce puteam ca să cooperez, am văzut conducerea și îndrumarea lui Dumnezeu, am dobândit credință în sufletul meu și am devenit dispusă să practic faptul de a fi un om rațional și conștiincios, care se ocupă de îndatoririle sale.