de Daisy, Statele Unite

În luna decembrie a anului trecut, m-am confruntat cu emondarea pentru că eram iresponsabilă în îndeplinirea îndatoririlor mele. După ce am reflectat, am conștientizat că, în acea perioadă, chiar așa și eram. În calitate de conducătoare de biserică, urmăream doar lucrarea bazată pe texte și ignoram toate celelalte sarcini care nu erau sub responsabilitatea mea directă sau nu îmi afectau reputația și statutul. Deși mi-aș fi putut folosi timpul într-un mod mai eficient pentru a monitoriza mai multe lucrări, mi s-a părut supărător și obositor, așa că nu am fost dispusă să depun un efort suplimentar. În consecință, nu eram conștientă de întârzierile lucrărilor video. Chiar nu făcusem o lucrare concretă. Când am văzut că nu am fost demisă de casa lui Dumnezeu și că mi s-a dat șansa să continui să-mi îndeplinesc îndatoririle, m-am gândit: „Trebuie să mă pocăiesc cu adevărat și să-mi răscumpăr greșeala.”

Ulterior, în timpul zilei urmăream filmările videoclipurilor cu mărturii bazate pe experiențe, iar noaptea organizam documentele. Programul meu era plin în fiecare zi. Deși aveam mai puțin timp liber, în fiecare zi mă simțeam împlinită. Mai târziu, stăteam trează până la două sau trei dimineața în fiecare noapte și mă trezeam pe la șapte dimineața. La momentul acela, nu mă simțeam obosită. Credeam că, dacă stau trează până târziu, voi putea să realizez mai multă lucrare, ceea ce era mai bine decât să mă bucur de confort ca înainte. Mai târziu, surorile din jurul meu au observat că stăteam trează frecvent până noaptea târziu și că aveam tenul ca de ceară, și mi-au amintit să mă duc la culcare mai devreme. O altă soră m-a întrebat: „Stai trează atât de târziu noaptea și rar te odihnești la prânz. Te poți descurca așa zi de zi?” M-am gândit în sinea mea: „Deci frații și surorile mele mi-au văzut suferința. Atunci merită să îndur această greutate. Cel puțin, toată lumea poate vedea atitudinea mea de pocăință și că sunt cineva care poate îndura suferința în îndeplinirea datoriei, nu cineva care se complace în confort.” În acea perioadă, când vedeam câteva surori mergând la culcare la ora unsprezece, le priveam cu superioritate în sinea mea, gândindu-mă: „Voi vă complaceți prea mult în confort! Nu sunteți nerăbdătoare sau grăbite să vă îndepliniți îndatoririle – asta înseamnă că nu luați în considerare intențiile lui Dumnezeu.” Pentru a le arăta că atitudinea mea față de îndeplinirea îndatoririlor era diferită, am continuat să stau trează până târziu și să mă trezesc devreme. Dar, pe măsură ce nopțile târzii s-au înmulțit, corpul meu a început să aibă reacții adverse. Pe la ora unsprezece sau doisprezece în fiecare noapte, inima începea să-mi bată cu putere. Știam că a sta trează până târziu era dăunător pentru organism, și Dumnezeu a avut părtășie de mai multe ori despre menținerea unui program normal de somn. Dar am început să mă gândesc: „Dacă mă duc devreme la culcare, ce ar crede frații și surorile despre mine? Ar spune ei: «Când a venit timpul să te confrunți cu emondarea, ai putut îndura puține greutăți și ai plătit un preț mic, dar, cu timpul, adevărata ta natură a fost dezvăluită, și nimic nu s-a schimbat»?” Nu voiam ca frații și surorile să aibă acea impresie despre mine. Pentru a păstra imaginea cuiva care purta o povară, chiar și când eram foarte obosită noaptea, am strâns din dinți și am perseverat. La prânz, nu îndrăzneam să trag un pui de somn prea lung, temându-mă că frații și surorile ar spune că mă complăceam în plăcerile lumești. Uneori, când nu trăgeam un pui de somn la prânz și mă simțeam foarte obosită, beam o ceașcă de cafea pentru a fi vigilentă. Uneori, când lucram până noaptea târziu și vedeam alți frați și surori încă la birou, făceam intenționat puțin zgomot pentru a le arăta că și eu lucram la miezul nopții. Unor frați și surori din zone cu fusuri orare diferite, atunci când îmi trimiteau mesaje, chiar dacă mă odihneam în acel moment, le răspundeam. Ori de câte ori spuneau: „E atât de târziu și încă nu dormi. Odihnește-te!”, mă simțeam încântată în sinea mea, gândindu-mă că frații și surorile îmi puteau vedea eforturile. Când conducătorul superior avea să întrebe în cele din urmă despre performanța mea, indiferent de cum ieșise lucrarea mea, atitudinea mea în îndeplinirea îndatoririlor avea să fie considerată decentă. Chiar dacă nu ar fi fost nicio realizare, cu siguranță ar fi fost o muncă asiduă. Cu siguranță, frații și surorile ar lăuda comportamentul meu pocăit și m-ar vedea ca pe o conducătoare care face o lucrare concretă. Când mă gândeam la aceste lucruri, mă simțeam întotdeauna realmente în siguranță. Dar, din cauză că am stat trează până târziu timp îndelungat, mă trezeam cu palpitații ale inimii în fiecare dimineață, și, pentru că mi-a obosit creierul, nu mă puteam concentra bine în timp ce revizuiam documentele în timpul zilei. Eficiența lucrării mele era scăzută în timpul zilei, așa că trebuia să stau trează până noaptea târziu pentru a face mai multe. Din cauză că mă duceam la culcare târziu noaptea, până când terminam micul dejun a doua zi dimineața, era aproape ora opt. Am vrut să fac devoțiunea spirituală, dar am simțit că nu aveam suficient timp, așa că am aruncat rapid o privire peste câteva dintre cuvintele lui Dumnezeu și, fără să reflectez profund, am început să lucrez. Scrierea articolelor a devenit și mai provocatoare; m-am simțit prea ocupată cu diverse îndatoriri ca să mai am timp. Mai târziu, problemele au început să apară una după alta în îndatoririle mele, și atunci am început să reflectez: „Am vrut să-mi îndeplinesc bine îndatoririle, deci, de ce erau tot mai multe probleme? De ce mi s-a diminuat eficiența în îndeplinirea îndatoririlor?” Mi-am dat seama că, dacă aș continua în acest cerc vicios, nu numai că m-ar epuiza fizic, dar și munca mea ar duce lipsă de rezultate. Trebuia să schimb rapid această situație.

După aceea, am cugetat: știam că să stau trează până târziu era rău pentru sănătatea mea și că îmi scădea eficiența îndatoririlor, așa că de ce am insistat să fac asta? Rememorând, mi-am dat seama că, în acea perioadă, făceam lucruri pentru a părea într-un anumit fel în fața oamenilor. Apoi, m-am gândit la modul în care Dumnezeu a disecat antihriștii pentru un comportament similar, așa că am căutat să citesc cuvintele lui Dumnezeu despre acest subiect. Dumnezeu Atotputernic spune: „Unii oameni mărturisesc pentru ei înșiși folosindu-se de limbaj și rostind unele cuvinte cu care se fălesc, în timp ce alții folosesc comportamente. Care sunt manifestările unei persoane care se folosește de comportamente pentru a mărturisi pentru sine? Aparent, se angajează în unele comportamente care sunt în conformitate cu noțiunile oamenilor, care le atrag acestora atenția, și care sunt văzute de oameni ca fiind destul de nobile și mai degrabă conforme cu standardele morale. Aceste comportamente îi fac pe oameni să creadă că aceste persoane sunt onorabile, că au integritate, că Îl iubesc pe Dumnezeu cu adevărat, că sunt foarte pioase și chiar au o inimă cu frică de Dumnezeu, și că sunt persoane care urmăresc adevărul. Deseori afișează unele comportamente exterioare bune pentru a-i induce pe oameni în eroare – oare lucrul acesta nu duhnește a preamărire și mărturisire despre sine? De obicei, oamenii se preamăresc și mărturisesc pentru ei înșiși folosind cuvintele, folosind un discurs clar pentru a sublinia cât de diferiți sunt ei de mase și cum au opinii mai înțelepte decât ale altora, pentru a-i face pe oameni să aibă o părere bună despre ei și să îi admire. Totuși, sunt unele metode care nu implică un discurs explicit, prin care oamenii folosesc în schimb practici externe pentru a mărturisi că sunt mai buni decât ceilalți. […] Vă voi da un exemplu foarte simplu. Când unii oameni își îndeplinesc îndatoririle, la suprafață par extrem de ocupați; intenționat continuă să lucreze în timp ce alții mănâncă sau dorm, și când alții încep să își îndeplinească îndatoririle, ei se duc să mănânce sau să se culce. Care este țelul lor când fac asta? Doresc să atragă atenția și să arate tuturor că ei sunt atât de ocupați să își îndeplinească îndatoririle, încât nu au timp să mănânce sau să doarmă. Ei se gândesc: «Voi chiar nu duceți nicio povară. Cum de sunteți atât de preocupați de mâncat și dormit? Nu sunteți buni de nimic! Uitați-vă la mine, lucrez în timp ce voi toți mâncați, și sunt tot la lucru noaptea, când voi dormiți. Voi ați fi în stare să suferiți așa? Eu pot îndura această suferință; eu dau un exemplu prin comportamentul meu.» Ce credeți despre acest tip de comportament și manifestare? Oare oamenii aceștia nu o fac intenționat? Unii oameni fac intenționat aceste lucruri, ce fel de comportament este acesta? Acești oameni își doresc să fie nonconformiști; vor să fie diferiți de mase și să le arate semenilor că ei sunt ocupați să-și îndeplinească îndatoririle toată noaptea, că sunt capabili în mod deosebit să îndure suferința. Astfel, fiecăruia îi va părea extrem de rău de ei și le vor arăta în mod special milă, gândindu-se că au o povară grea pe umerii lor, până în punctul în care sunt preocupați până peste cap cu munca și prea ocupați pentru a mânca sau dormi. Și dacă nu pot fi mântuiți, atunci toată lumea Îl va implora pe Dumnezeu pentru ei, toți vor insista la Dumnezeu în numele lor și se vor ruga pentru ei. Făcând asta, acești oameni vor folosi comportamente și practici bune care sunt în conformitate cu noțiunile umane, precum îndurarea greutăților și plata unui preț, pentru a-i îmbrobodi pe alții și pentru a obține mila și lauda acestora în mod fraudulos. Și care este rezultatul final al acestui lucru? Toată lumea care a fost în contact cu această persoană și a văzut-o plătind un preț va spune în cor: «Conducătorul nostru este cel mai competent, cel mai capabil să îndure suferința și să plătească un preț!» Nu și-a atins astfel țelul de a-i induce în eroare pe oameni? Apoi, într-o zi, casa lui Dumnezeu spune: «Conducătorul vostru nu face o lucrare reală. Își caută de lucru și lucrează fără niciun scop; acționează nesăbuit și este arbitrar și dictatorial. A făcut praf lucrarea bisericii, nu a făcut nicio lucrare din cele pe care se cuvenea să le facă, nu a făcut lucrarea evanghelică sau lucrarea de producție de film, și viața bisericii este și ea în dezordine. Frații și surorile nu înțeleg adevărul, nu au pătrundere în viață și nu pot scrie articole despre mărturii. Lucrul cel mai demn de compătimire este acela că nu pot nici măcar discerne între conducătorii falși și antihriști. Un asemenea tip de conducător este prea incompetent; este un conducător fals care ar trebui concediat!» În aceste circumstanțe, va fi ușoară concedierea sa? E posibil să fie grea. Din moment ce toți frații și toate surorile îl aprobă și îl susțin pe acest conducător, dacă cineva încearcă să-l demită, frații și surorile vor protesta public și vor înainta o cerere către Cel de mai sus pentru a-l menține. De ce va fi un asemenea rezultat? Deoarece acest conducător fals și antihrist se folosește de comportamente exterioare bune, precum înduratul greutăților sau plătitul unui preț, precum și de cuvinte care sună bine, pentru a-i mișca pe oameni, a-i cumpăra și a-i induce în eroare. Odată ce a folosit aceste aparențe false pentru a-i induce pe oameni în eroare, toată lumea va vorbi în favoarea sa și nu îl vor putea părăsi. Ei știu clar că acest conducător nu a făcut multă lucrare reală și că nu i-a îndrumat pe aleșii lui Dumnezeu spre a înțelege adevărul și a dobândi pătrunderea în viață, dar acești oameni tot îl sprijină, îl aprobă și îl urmează, fără ca măcar să le pese că asta înseamnă că nu vor dobândi adevărul și viața” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul patru: Ei se preamăresc și mărturisesc despre ei înșiși”). Am văzut că ceea ce expunea Dumnezeu era comportamentul meu. De când conducătorul superior m-a emondat pentru că îmi îndeplineam îndatoririle fără simțul poverii și nu făceam lucrare concretă, am hotărât în secret să mă pocăiesc și să mă schimb. La început, am avut o practică pozitivă, intenționând să-mi răscumpăr greșeala prin acțiuni practice. Dar treptat, natura comportamentului meu a început să se schimbe. Când stăteam trează până târziu și primeam atenție și grijă din partea fraților și surorilor, voiam să le demonstrez tuturor prin comportamentul meu real că mă pocăisem în acest timp și că eram dispusă să plătesc prețul pentru îndatoririle mele. Și m-am gândit că, dacă într-o zi, conducătorul superior îi va întreba pe toți cum mă evaluează, cu siguranță frații și surorile vor vorbi pozitiv despre mine, demonstrând că nu eram o leneșă sau o conducătoare falsă și iresponsabilă. Astfel, am stat trează până târziu fără să obosesc și am îndurat suferința, folosind asta ca pe o demonstrație a îndeplinirii loiale a îndatoririlor mele, chiar dându-mă mare în mod intenționat în fața fraților și surorilor. Uneori, când eram în mod evident foarte obosită și îmi doream să dorm, tot încercam să fiu ultima care mergea la culcare pentru a-mi evidenția „programul încărcat” de conducătoare. Uneori, din cauză că stăteam trează până târziu, mă simțeam epuizată psihic și îmi lipsea concentrarea în timpul zilei; în acest caz, ar fi fost normal să trag un pui de somn. Totuși, pentru a-mi menține imaginea de persoană împovărată, uneori nu mă odihneam la prânz, doar când nu mai puteam suporta, și nici atunci nu îndrăzneam să dorm prea mult, temându-mă că toată lumea va crede că mă complăceam în confort. Stând trează până noaptea târziu, atât timp cât unii frați și unele surori erau încă treji, voiam să știe că încă perseveram. Le trimiteam chiar mesaje fraților și surorilor din alte țări, pentru a face cât mai mulți oameni să știe că eram dispusă să suport suferința pentru îndatoririle mele, construind o imagine a unei persoane muncitoare. Văzând că Dumnezeu a expus felul în care unii oameni folosesc limbajul, spunând cuvinte de laudă pentru a mărturisi despre ei înșiși și pentru a câștiga mare respect, în timp ce alții recurg la comportamente care se aliniază la noțiunile umane, considerate nobile și relativ conforme cu standardele morale, pentru a-i induce în eroare pe alții, făcându-i să-i admire și să-i venereze, am conștientizat că, stând trează până noaptea târziu și suferind, încercam să îmi construiesc o imagine favorabilă despre mine, dorind să câștig susținerea tuturor, și că foloseam acest comportament bun de a îndura suferința și de a plăti prețul pentru a atrage admirația altora și a-i induce în eroare pe alții, ceea ce este o manifestare a antihriștilor. M-am gândit la felul în care fariseii erau ipocriți, se rugau în mod deliberat în sinagogi și la colțurile străzilor, afișând fețe triste când posteau. Și-au mărit, de asemenea, filacteriile și s-au dat în spectacol, dând de pomană, toate acestea pentru a se expune publicului și a mărturisi despre ei înșiși prin aceste acte exterioare de bună purtare. Tot ce au făcut fariseii a fost să inducă în eroare și să-i prindă în cursă pe oameni, să se impună și să-i facă pe oameni să-i venereze; fariseii au mers pe calea împotrivirii față de Dumnezeu. În loc să mă concentrez pe adevărurile-principii în îndeplinirea îndatoririlor mele, mergeam pe o cale greșită, manipulând aparențele exterioare pentru a induce în eroare și a câștiga admirația altora. Eram cu adevărat abjectă!

Am continuat să reflectez: ce aspecte ale firii corupte se ascundeau în spatele suferinței mele de a sta trează până noaptea târziu? Am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Antihriștii au aversiune față de adevăr și nu-l acceptă deloc, ceea ce demonstrează un fapt: antihriștii nu acționează niciodată conform adevărurilor-principii, nu practică niciodată adevărul – ceea ce reprezintă cea mai flagrantă manifestare a unui antihrist. În afară de reputație și statut și de a fi binecuvântați și răsplătiți, un alt lucru pe care îl urmăresc este să se bucure de confortul trupului și de beneficiile statutului; și, așa stând lucrurile, aceștia provoacă, în mod firesc, perturbări și tulburări. Aceste fapte arată că lucrurile pe care le urmăresc, comportamentul lor și manifestările lor nu sunt lucruri iubite de Dumnezeu. Și acestea nu sunt, în niciun caz, acțiunile și comportamentele oamenilor care urmăresc adevărul. De exemplu, unii antihriști care sunt asemeni lui Pavel sunt hotărâți să sufere atunci când își fac datoria, pot sta treji toată noaptea și rămân nemâncați când își fac treaba, își pot subjuga propriile trupuri, pot trece peste orice boli și disconfort. Și care este scopul lor în a face toate acestea? Este de a le arăta tuturor că sunt capabili să se lase deoparte – capabili de lepădare de sine – când vine vorba de însărcinarea dată de Dumnezeu; că pentru ei există doar datoria. Ei manifestă toate astea în fața altor oameni. Când sunt oameni de față, nu se odihnesc când ar trebui, chiar prelungindu-și intenționat programul de lucru, trezindu-se devreme și culcându-se târziu. Dar cum rămâne cu eficiența lucrării și randamentul datoriei lor când antihriștii trudesc în acest fel de dimineața până seara? Aceste lucruri depășesc sfera lucrurilor de care țin ei cont. Încearcă doar să facă toate acestea în fața celorlalți, ca alți oameni să-i vadă suferind și să vadă cum se consumă pentru Dumnezeu fără să se gândească la ei înșiși. Ei nu se gândesc deloc dacă datoria pe care o fac și lucrarea pe care o fac sunt duse la bun sfârșit conform adevărurilor-principii, ei nu se gândesc deloc la acest lucru. Singurul lucru la care se gândesc este dacă a văzut toată lumea comportamentul lor exterior bun, dacă toată lumea este conștientă de acesta, dacă au lăsat o impresie asupra tuturor și dacă această impresie le va provoca admirație și aprobare, dacă acești oameni îi vor admira pe la spate și-i vor lăuda, spunând: «Chiar poate să îndure greutăți, spiritul său de rezistență și perseverența extraordinară sunt mai presus decât ale oricăruia dintre noi. Aceasta este o persoană care urmărește adevărul, capabilă să sufere și să îndure o povară grea, este un stâlp în biserică.» Auzind aceasta, antihriștii sunt mulțumiți. În inimile lor, se gândesc: «Am fost atât de isteț să mă prefac în acest fel, am fost atât de deștept să fac acest lucru! Am știut că toți se vor uita doar la exterior și le plac aceste comportamente bune. Am știut că, dacă voi proceda în acest mod, voi câștiga aprobarea oamenilor, îi voi face să mă placă, să mă admire în adâncul inimii lor, îi voi face să mă vadă într-o cu totul altă lumină și am știut că nimeni nu mă va mai disprețui niciodată. Și, dacă vine o zi în care cel de mai sus descoperă că nu am făcut lucrare adevărată și mă demite, vor fi, fără îndoială, mulți oameni care să mă susțină, care vor plânge pentru mine și mă vor îndemna să rămân și vor vorbi în numele meu.» Ei sunt, în secret, bucuroși de comportamentul lor fals – și oare această bucurie nu dezvăluie, totodată, natura-esență a unui antihrist? Și ce esență este aceasta? (Răutate.) Așa este – aceasta este esența răutății. Dominați de această esență a ticăloșiei, antihriștii dezvoltă o stare de mulțumire și admirație de sine, care îi face să protesteze împotriva lui Dumnezeu în secret și să I se opună în inimile lor. La prima vedere, par să plătească un preț enorm și pare că trupul lor îndură multă suferință, însă chiar țin cont de povara lui Dumnezeu? Chiar se consumă sincer pentru Dumnezeu? Își pot face datoria cu loialitate? Nu, nu pot. […] Nu cumva antihriștii au o fire coruptă? În spatele suferinței lor, au astfel de ambiții și de denaturări și de aceea Dumnezeu detestă astfel de oameni și o astfel de fire. Totuși, antihriștii nu văd niciodată sau nu recunosc acest fapt. Dumnezeu observă profunzimile inimilor oamenilor, pe când omul vede doar înfățișarea oamenilor – cel mai stupid lucru la antihriști este că nu recunosc acest fapt, nici nu pot să-l vadă. Așadar, fac tot ce pot ca să folosească comportamente bune pentru a se pune într-o lumină bună și a-și sublinia calitățile, astfel încât alții să creadă că pot să sufere și să îndure greutăți, să îndure suferințe pe care oamenii obișnuiți nu le pot îndura, să facă lucrări pe care oamenii obișnuiți nu le pot face, ca alții să creadă că sunt rezistenți, că-și pot înfrâna trupurile și că nu țin cont de interesele sau plăcerile lor trupești. Uneori, chiar își vor purta intenționat hainele până se murdăresc puțin și nu le vor spăla, nici măcar atunci când încep să miroasă; fac orice îi determină pe ceilalți oameni să-i venereze. Cu cât sunt mai mult în fața celorlalți, cu atât mai mult fac tot ce pot ca să se etaleze, ca alții să-i considere diferiți de oamenii obișnuiți, să vadă că dorința lor de a se consuma pentru Dumnezeu este mai mare decât cea a oamenilor obișnuiți, că hotărârea lor de a suferi este mai mare decât cea a oamenilor obișnuiți și că rezistența lor la suferință este mai mare decât a oamenilor obișnuiți. Antihriștii dezvoltă asemenea comportamente în astfel de circumstanțe și, în spatele acestor comportamente, este dorința din adâncul inimii antihriștilor de a fi venerați și stimați de oameni. Iar când își ating obiectivul, când aud laudele oamenilor și când văd că aceștia le aruncă priviri invidioase, admirative și apreciative, atunci sunt fericiți și satisfăcuți în inimile lor” [Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul nouă (Partea a zecea)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că firea antihriștilor este ticăloasă. Când se confruntă cu probleme, ei nu caută adevărurile-principii sau cum să acționeze în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu. În schimb, ei se concentrează pe comportamentele externe, disciplinându-și propriile trupuri și suferind și plătind un preț, folosind un comportament exterior bun pentru a-i induce în eroare pe alții. Mă comportam într-un mod similar. După ce am stat trează până noaptea târziu o perioadă de timp și am primit un răspuns pozitiv, frații și surorile manifestându-și îngrijorarea și chiar admirația față de mine, începusem să cred că merită să sufăr și să plătesc prețul. Pentru a-mi menține imaginea de persoană împovărată, mi-am prelungit în mod deliberat programul de lucru. Chiar și atunci când m-aș fi putut odihni mai devreme, mi-am amânat somnul până foarte târziu. Dumnezeu a spus că antihriștii acționează doar în fața altor oameni, preocupați doar de faptul dacă acțiunile lor sunt văzute și lasă o impresie bună asupra altora. În ceea ce privește lucrurile pozitive, cum ar fi dacă lucrarea lor este folositoare sau dacă au randament în lucrarea lor, ei nu iau în considerare deloc aceste lucruri. Eu mă comportam exact așa. Recent, din cauza lipsei mele de povară în îndeplinirea datoriei și a eșecului de a face o lucrare concretă, m-am confruntat cu emondarea. Dacă aș fi vrut cu adevărat să mă pocăiesc, ar fi trebuit să reflectez asupra firii mele corupte, să mă gândesc cum să îmbunătățesc eficiența lucrării și să depun mai mult efort pentru adevărurile-principii. În schimb, mi-am prelungit programul de lucru și am stat trează până noaptea târziu ca să-mi păstrez aparențele. Mintea mea nu era limpede când îmi făceam datoria noaptea târziu, iar în timpul zilei mă simțeam amețită, cu putere de concentrare redusă. În general, eficiența lucrării mele a fost scăzută. Cu toate acestea, nu m-am gândit dacă lucrarea casei lui Dumnezeu va fi întârziată și am considerat că, atât timp cât voi putea stabili o imagine bună în inimile fraților și surorilor, îmi era suficient. M-am folosit de ocazii pentru a-mi face datoria ca să mă dau mare și să câștig admirație. Lucram pentru statut, nu pentru a-mi îndeplini îndatoririle și a-L mulțumi pe Dumnezeu. Gândurile mele erau prea abjecte și ticăloase. În plus, aveam în sinea mea o idee și mai detestabilă. Când eram emondată, știam că frații și surorile, dar și conducătorul superior urmăreau dacă mă schimbasem. Dar credeam că a face o lucrare concretă și a rezolva problemele reale era prea obositor, și că s-ar putea să nu apară rezultate imediate, în timp ce suferința și plătirea unui preț, stând trează până noaptea târziu, erau relativ simple. Chiar dacă nu mi-aș fi făcut bine lucrarea într-o zi, frații și surorile tot m-ar fi susținut, vorbind în apărarea mea, pentru că mi-au văzut efortul, dacă nu mi-au văzut realizările. În acest fel, chiar dacă aș fi demisă, nu ar fi prea jenant. Cel puțin toată lumea ar vedea că pot îndura suferința și că sunt dispusă să fac o lucrare bună. Reflectând la aceste gânduri și intenții, m-am simțit dezgustată de mine însămi. Neputința mea anterioară de a face lucrare concretă întârziase deja sarcinile și ar fi trebuit să fiu demisă. Casa lui Dumnezeu mi-a oferit ocazia să continui să mă instruiesc, dar nu m-am pocăit și nu m-am schimbat. În schimb, am încercat să-i induc pe alții în eroare cu suferințe superficiale, agravându-mi greșelile. Chiar dacă a rămâne trează până noaptea târziu i-ar putea induce în eroare temporar pe alții, Dumnezeu scrutează adâncurile inimii umane. Să mă arăt și să mă prezint în acest fel iluzoriu L-ar face să simtă dezgust și detestare. Mai mult decât atât, Dumnezeu măsoară conducătorii după cum pot sau nu să facă o lucrare concretă, nu după cum pot sta treji până noaptea târziu sau pot lucra ore întregi. Indiferent cât timp lucrează, dacă nu pot descoperi și rezolva problemele din lucrare, nu pot să aibă părtășie despre adevăr pentru a ajuta frații și surorile să rezolve dificultățile cu intrarea în viață sau să obțină o eficiență reală în responsabilitățile lor, atunci nu se califică drept lucrare concretă.

Mai târziu, am cugetat din nou. Dumnezeu ne-a cerut întotdeauna să menținem programe normale de somn și să respectăm ritmurile naturale ale corpului. Cu toate acestea, nu am urmat cuvintele lui Dumnezeu. Chiar credeam că îndemnul „Dedică-te unei sarcini și străduiește-te să faci tot posibilul până în ziua morții tale” era ceva admirabil. Așa mi-am făcut datoria, fără odihnă. Prin ce, mai exact, era acest punct de vedere eronat? Am căutat în cuvintele lui Dumnezeu despre această chestiune. Dumnezeu Atotputernic spune: „Dumnezeu ți-a dat liberul-arbitru, intelectul umanității normale și conștiința și rațiunea pe care o ființă umană ar trebui să le aibă. Dacă folosești aceste lucruri bine și corect, dacă respecți legile pentru supraviețuirea corpului fizic, ai grijă în mod corespunzător de sănătatea ta, faci cu statornicie ceea ce îți cere Dumnezeu și realizezi ceea ce-ți cere El să realizezi, atunci este suficient și este, de asemenea, foarte simplu. Ți-a cerut Dumnezeu să te dedici sarcinii și să te străduiești să faci tot posibilul până în ziua morții tale? Ți-a cerut El să te chinui? (Nu.) Dumnezeu nu cere astfel de lucruri. Oamenii nu ar trebui să se chinuie, ci ar trebui să aibă un oarecare bun-simț și să răspundă în mod corespunzător diverselor nevoi ale corpului. Bea apă când ți-e sete, suplimentează-ți dieta când ești flămând, odihnește-te când ești obosit, fă sport după ce ai stat jos mult timp, mergi la medic atunci când ești bolnav, rămâi la trei mese pe zi și păstrează viața umanității normale. Desigur, ar trebui să-ți păstrezi și îndatoririle obișnuite. Dacă îndatoririle tale implică unele cunoștințe de specialitate pe care nu le înțelegi, ar trebui să mergi să studiezi și să le practici. Aceasta este viața normală. Diversele principii de practică pe care Dumnezeu le propune oamenilor sunt, toate, lucruri pe care intelectul umanității normale le poate pricepe, lucruri pe care oamenii le pot înțelege și accepta și care nu depășesc deloc sfera umanității normale. Toate sunt realizabile pentru oameni și nu depășesc în niciun fel limitele a ceea ce este potrivit. Dumnezeu nu le cere oamenilor să fie supraoameni sau eminenți, în timp ce zicalele despre conduita morală îi obligă să aspire să fie supraoameni sau eminenți. Nu numai că trebuie să-și asume marea cauză a țării și națiunii lor, dar li se cere, de asemenea, să se dedice sarcinii și să se străduiască să facă tot posibilul până în ziua morții lor. Acest lucru îi obligă să renunțe la viața lor, ceea ce este complet contrar cerințelor lui Dumnezeu. Care este atitudinea Lui față de viața oamenilor? Dumnezeu îi ține pe oameni în siguranță în orice situație și îi ferește să nu cadă în ispită și alte necazuri periculoase și le protejează viețile. Care este scopul lui Dumnezeu făcând asta? Este acela de a-i face pe oameni să-și trăiască viețile cum se cuvine. În ce scop îi face pe oameni să-și trăiască viețile cum se cuvine? El nu te obligă să fii supraom, nici să ții în inima ta tot ce este sub cer, nici să-ți faci griji pentru țară și popor și cu atât mai puțin să-I iei locul în a conduce și orchestra toate lucrurile și a stăpâni omenirea. Mai degrabă, El îți cere să-ți asumi locul cuvenit unei ființe create, să îndeplinești îndatoririle unei ființe create, să îndeplinești îndatoririle pe care oamenii ar trebui să le îndeplinească și să faci ceea ce ar trebui să facă oamenii. Sunt multe lucruri pe care ar trebui să le faci, însă printre ele nu se numără și faptul de a conduce destinul omenirii, de a ține în inima ta tot ce este sub cer sau de a păstra în inima ta omenirea, ținutul tău natal, biserica, voia lui Dumnezeu sau mărețul Său demers de a mântui omenirea. Aceste lucruri nu sunt incluse. Așadar, ce includ lucrurile pe care ar trebui să le faci? Acestea includ însărcinarea pe care ți-o încredințează Dumnezeu, îndatoririle pe care ți le dă El și fiecare cerință pe care casa lui Dumnezeu o are de la tine, în fiecare perioadă. Nu este simplu? Nu este ușor de făcut? Este foarte simplu și ușor de făcut, dar oamenii Îl înțeleg întotdeauna greșit pe Dumnezeu și cred că El nu îi ia în serios. Sunt cei care cred: «Oamenii care ajung să creadă în Dumnezeu nu ar trebui să se vadă ca fiind atât de importanți, nu ar trebui să fie preocupați de corpul lor fizic și ar trebui să sufere mai mult și să nu se culce prea devreme noaptea, pentru că Dumnezeu poate fi nefericit dacă ei se culcă prea devreme. Ar trebui să se trezească devreme și să se culce târziu și să trudească noaptea, îndeplinindu-și datoria. Chiar dacă nu obțin rezultate, trebuie să rămână treji până la două sau trei dimineața.» Drept urmare, astfel de oameni se obosesc până când sunt atât de epuizați, încât chiar și mersul pe jos necesită un efort suprem și, totuși, spun că îndeplinirea îndatoririlor este ceea ce îi epuizează. Nu este lucrul acesta cauzat de nesăbuința și ignoranța lor? Sunt alții care cred: «Dumnezeu nu este fericit când purtăm haine care sunt un pic speciale și drăguțe și nici nu este fericit că mâncăm carne și mâncare bună în fiecare zi. În casa lui Dumnezeu, putem doar să ne dedicăm sarcinii noastre și să ne străduim să facem tot posibilul până în ziua morții noastre» și simt că, în calitate de credincioși în Dumnezeu, trebuie să-și îndeplinească datoria până la moarte, altfel Dumnezeu nu îi va cruța. Este chiar așa? (Nu.) Dumnezeu le cere oamenilor să-și îndeplinească datoria cu responsabilitate și loialitate, dar nu îi obligă să fie duri cu trupurile lor și cu atât mai puțin nu le cere să fie superficiali sau să-și piardă timpul. Văd că unii conducători și lucrători rânduiesc ca oamenii să-și îndeplinească îndatoririle în acest fel, fără să ceară eficiență, ci doar irosind timpul și energia oamenilor. Adevărul este că le irosesc viețile. Până la urmă, pe termen lung, unii oameni se pomenesc cu probleme de sănătate, probleme cu spatele, iar genunchii îi dor și se simt amețiți ori de câte ori se uită la ecranul unui computer. Cum se poate așa ceva? Cine a cauzat asta? (Ei înșiși.) Casa lui Dumnezeu cere ca toată lumea să se odihnească de la ora 22:00, dar unii oameni nu se culcă până la 23:00 sau 00:00, ceea ce afectează odihna altora. Unii chiar le reproșează celor care se odihnesc normal că râvnesc la confortul vieții. Este greșit. Cum poți face o treabă bună, dacă nu te-ai odihnit bine? Ce spune Dumnezeu despre asta? Cum reglementează casa lui Dumnezeu acest lucru? Totul ar trebui făcut conform cuvintelor lui Dumnezeu și prevederilor casei lui Dumnezeu, și numai asta este corect. Unii oameni au înțelegeri absurde, ajungând mereu la extreme și chiar constrângându-i pe alții. Acest lucru nu este în conformitate cu adevărurile-principii. Unii oameni sunt doar niște nesăbuiți absurzi, fără niciun discernământ, și cred că pentru a-și îndeplini îndatoririle trebuie să stea treji până târziu, chiar și atunci când nu sunt ocupați cu lucrarea, nepermițându-și să doarmă când sunt obosiți, nepermițându-și să spună nimănui dacă sunt bolnavi și, mai grav, nepermițându-și să se ducă la medic, lucru pe care-l consideră a fi o pierdere de timp care întârzie îndeplinirea datoriei lor. Este corect acest punct de vedere? De ce mai vin credincioșii cu opinii atât de absurde, după ce au auzit atât de multe predici? Cum sunt reglementate rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu? Trebuie să te odihnești exact de la ora 22:00 și să te trezești la ora 6:00 și trebuie să te asiguri că dormi 8 ore. În plus, se subliniază chiar în mod repetat că ar trebui să ai grijă de sănătatea ta făcând exerciții fizice după muncă și să menții o dietă și o rutină sănătoasă, pentru a evita problemele de sănătate în timpul îndeplinirii datoriei tale. Unii oameni însă pur și simplu nu înțeleg, nu pot să adere la principii sau să respecte regulile și stau treji până târziu în mod inutil și mănâncă exact ce nu trebuie. Odată ce se îmbolnăvesc, nu pot să-și îndeplinească datoria și, în acel moment, este inutil să regrete” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul (12)”]. Din cuvintele lui Dumnezeu, am văzut că cerințele Lui pentru oameni sunt foarte practice: când ți-e foame, mănâncă; dacă ești obosit, odihnește-te; când ești bolnav, caută îngrijire medicală. Dumnezeu nu le cere oamenilor să fie supraoameni sau să încalce ritmurile normale ale corpului pentru a-și îndeplini îndatoririle. Cu toate acestea, din cauza înțelegerii mele false, obișnuiam să cred că a merge la culcare devreme însemna că sunt leneșă, în timp ce a sta trează până la miezul nopții și a-mi neglija somnul reprezentau îndeplinirea cu loialitate a datoriei. Mai ales când am văzut că până și non-credincioșii urmăreau sârguința în acest fel, am urmat această cale. Încă din copilărie, școlile și societatea ne-au învățat să luăm drept exemplu persoanele care munceau din greu în societate. Unii dintre acești oameni nu se mișcau de la locul de muncă timp de zeci de ore, în cele din urmă prăbușindu-se din cauza suprasolicitarii, iar alții chiar au murit brusc la posturile lor. Capacitatea lor de a fi dedicați a fost lăudată și admirată de generațiile ulterioare. Acceptasem acest punct de vedere greșit și am vrut să demonstrez că aveam o povară pentru datoria mea, rămânând trează până târziu. Dar, de fapt, pe la unsprezece sau doisprezece noaptea, inima mea începea să bată necontrolat. A doua zi dimineața, mă trezeam cu capul greu și cu un corp care se mișca lent. Îmi lua destul de mult timp să mă adaptez până să ajung într-o stare în care puteam lucra. Deoarece capacitatea mea de concentrare nu era optimă, rata de eroare în îndatoririle mele a crescut, iar eficiența lucrării era scăzută. Și pentru că mă trezeam târziu, săream peste devoționale și plecam direct la treabă. Am eșuat în fiecare zi să reflectez asupra corupției pe care am dezvăluit-o sau să rezum abaterile în îndeplinirea datoriei mele. Mi-am făcut datoria ca pe o muncă manuală, fără intrare în viață, iar eficiența performanței mele s-a înrăutățit. Pentru a câștiga admirația celorlalți, am petrecut acele două sau trei ore în plus, stând trează până noaptea târziu. Cu toate acestea, eficiența lucrării mele nu s-a îmbunătățit foarte mult, iar pe termen lung, sănătatea mea s-a deteriorat. Am conștientizat că a sta trează până noaptea târziu pentru a dovedi îndeplinirea cu loialitate a datoriei mele era cel mai prostesc și mai denaturat mod de a face acest lucru. De asemenea, am conștientizat că gândurile insuflate oamenilor de Satana, cum ar fi: „Dedică-te unei sarcini și străduiește-te să faci tot posibilul până în ziua morții tale” și „Viermii de mătase ai primăverii vor țese până vor muri, iar lumânările se vor mistui până la ultima picătură de ceară”, toate prejudiciază oamenii și sunt dăunătoare vieții lor. Numai Dumnezeu prețuiește și valorifică viața umană, stabilind ore normale de lucru și de odihnă și lăsând oamenii să trăiască și să lucreze conform regulilor normale. În asta există dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu le cere oamenilor să-și îndeplinească datoria unei ființe create cu loialitate. Această loialitate nu este despre a ne împinge corpurile spre boală și spre epuizare, ci despre a ne îndeplini îndatoririle cât mai bine, a fi atenți la introspectarea propriei noastre firi corupte, a căuta adevărul și a acționa după principii. Totuși, ceea ce am manifestat eu a fost o loialitate prostească, doar un comportament bun, înfrumusețat pentru a induce oamenii în eroare. Când am înțeles asta, m-am simțit mai plină de remușcări și mai îndatorată. Nu puteam continua să am acest tip de motivație incorectă în îndeplinirea datoriei mele.

A doua zi, mi-am planificat din nou programul de lucru, să merg la culcare și să mă trezesc devreme, și să fac mișcare dimineața și seara. După ce am încercat asta un timp, palpitațiile și ritmul cardiac accelerat practic au dispărut. În plus, trezindu-mă dimineața devreme, aveam timp să-mi fac devoționalele și să scriu articole de mărturie bazate pe experiențe; și inima mea era relativ liniștită. Planificând timpul în mod rezonabil, eficiența lucrării mele s-a îmbunătățit, iar starea mea mentală, de asemenea, s-a îmbunătățit mult. Slavă lui Dumnezeu!