de Zheng Xinjing, China

Dragă soră,

Sper că scrisoarea mea te găsește cu bine!

Mi-ai scris ultima oară ca să mă întrebi ce am dobândit din realizarea îndatoririlor departe de casă, în ultimul an. Într-adevăr, am experimentat câteva lucruri și am ajuns să înțeleg câte ceva despre firea mea coruptă. Astăzi, aș vrea să împărtășesc o experiență pe care am avut-o vara trecută.

În acea perioadă, eu și sora Mali colaboram la datoria de udare. Deși Mali de-abia începuse această datorie, era sârguincioasă, dornică să învețe și se destăinuia, căutând ajutor atunci când întâmpina probleme pe care nu le înțelegea. La început, întrebările lui Mali erau relativ simple și le răspundeam în mod activ și cu dragă inimă. Mali mă admira, spunând că am o bună înțelegere a principiilor, ceea ce m-a mulțumit destul de mult. Mai târziu, pe măsură ce Mali s-a familiarizat mai mult cu principiile, îmi punea întrebări pe care nu le înțelegeam în totalitate și, chiar și atunci când aveam păreri, nu eram sigură dacă acestea erau corecte. Îmi era teamă că, dacă îi voi răspunde incorect, Mali mă va desconsidera și va crede că nici măcar nu pot vedea clar astfel de probleme și că nu înțeleg adevărul sau principiile, ceea ce îmi crea anxietate oricând mă întreba ceva. Erau câteva întrebări pe care nu le înțelegeam, așa că mă prefăceam că nu aud pentru că aveam căștile pe urechi, concentrându-mă intenționat la calculator și mișcând mouse-ul de parcă aș fi fost adânc absorbită de lucrarea mea. Alte surori, crezând că nu auzisem sau că sunt ocupată cu altceva, răspundeau la întrebările lui Mali. Pe atunci credeam că sunt isteață; în felul acesta, neajunsurile mele nu ar fi fost observate de ceilalți și nu trebuia să îmi fac griji că îmi voi pierde reputația dând un răspuns greșit. Cu toate acestea, mă simțeam și un pic vinovată. Când Mali întreba ceva, ea căuta cu sinceritate ajutor, dar eu o ignoram intenționat. Nu era aceasta o viclenie? Mai mult decât atât, chiar dacă nu aș înțelege ceva, ar trebui să fiu sinceră și să caut și să am părtășie despre soluții împreună cu ceilalți, ceea ce ar fi benefic atât lucrării mele, cât și propriei mele pătrunderi. Dar, de teamă să nu vorbesc greșit și să nu-mi pierd reputația, am ales să păstrez tăcerea.

Soră, știi? În acea perioadă m-am simțit atât de ipocrită, purtând o mască în fiecare zi și neîndrăznind să-mi arăt adevărata față, temându-mă să nu-mi expun problemele și să nu fiu înjosită.

Ulterior, am întâmpinat greutăți și în datoria mea, iar când nou-veniții întrebau ceva ce eu nu știam să rezolv, eram anxioasă. Voiam să mă destăinui prin părtășie și să cer ajutor de la frați și surori, dar îmi era teamă că, dacă voi face acest lucru, ar putea crede că nu pot să rezolv astfel de probleme simple și că nu înțeleg adevărul. Mali mă lăudase înainte pentru înțelegerea mea asupra principiilor, așa că ar putea crede că mă judecase greșit. Știam că, dacă nu voi vorbi deschis, problemele nou-veniților nu vor fi rezolvate, iar viețile lor ar avea de suferit! Dar mi s-a părut cu adevărat dificil să vorbesc deschis despre greutățile mele. Am simțit că dezvăluirea proactivă a neajunsurilor mele mă va face să par slabă. În cele din urmă, nu m-am putut decide să vorbesc deschis. Pentru că nu îndrăzneam să îmi dezvălui greutățile, problemele nou-veniților au rămas nerezolvate și unii chiar au încetat să mai vină la întâlniri, iar eu m-am simțit nepotrivită în datoria mea. Am intrat într-o stare negativă, care era foarte dureroasă. În acea perioadă, îmi doream foarte mult să vorbesc liber despre greutățile și despre starea mea, fără să îmi fac griji. Și, totodată, mă întrebam: „De ce este atât de greu să vorbești sincer și despre fapte și să te comporți într-un mod direct?”

Odată, eu și Mali discutam dacă o soră ar putea fi instruită pentru a uda nou-veniții, iar eu mi-am spus punctul de vedere. După aceea, am reflectat asupra principiilor și mi-am dat seama că punctul meu de vedere era cumva inexact și că ar putea să o îndrume greșit pe Mali. Am intrat un pic în panică și m-am gândit: „Ce ar trebui să fac acum? Ar trebui să corectez situația? Dacă nu spun nimic, Mali nu va ști că am înțeles greșit principiile și nu-mi voi pierde reputația față de ea. Dar, dacă fac acest lucru și ajungem să instruim o persoană nepotrivită, nu ar fi iresponsabil față de lucrare și dăunător fraților și surorilor?” În acel moment, m-am simțit prinsă într-o dilemă fără ieșire. Apoi, m-am gândit la aceste cuvinte ale lui Dumnezeu: „Să te faci de râs este un lucru bun. Te ajută să-ți vezi neajunsurile și iubirea de vanitate. Îți arată unde sunt problemele tale și să înțelegi clar că nu ești o persoană perfectă. Nu există oameni perfecți și este foarte normal să te faci de râs. Toți oamenii trec prin momente când se fac de râs sau sunt stânjeniți. Toți au eșecuri, întâlnesc obstacole și au slăbiciuni. Să te faci de râs nu este un lucru rău. […] Te poți face de râs, alții se pot face de râs, toată lumea se poate face de râs – în cele din urmă, vei descoperi că toți sunt la fel, toți sunt oameni obișnuiți, muritori, nimeni nu este mai presus sau mai bun decât ceilalți. Uneori toată lumea se face de râs, deci nimeni n-ar trebui să râdă de ceilalți. Odată ce ai trecut prin numeroase eșecuri, te maturizezi treptat în umanitatea ta; așadar, oricând întâlnești iar aceste lucruri, nu vei mai fi constrâns și ele nu-ți vor afecta modul normal în care îți îndeplinești datoria. Umanitatea ta va fi normală și atunci când umanitatea ta este normală, și rațiunea ta va fi normală” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (2)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să îmi dau seama că niciunul dintre noi nu este perfect și că toată lumea are neajunsuri. Vor fi mereu momente în care deviem sau în care părem nesăbuiți prin ce facem sau prin modul în care vedem lucrurile. Aceste lucruri sunt perfect normale. Și, totuși, pe mine nu mă vedeam ca pe o persoană normală și nu puteam să-mi înfrunt corect propriile deficiențe și neajunsuri. Deși nu pricepeam în totalitate adevărurile-principii, iar sfaturile pe care i le-am dat lui Mali conțineau câteva abateri și au îndrumat-o greșit, eram reticentă în a-mi recunoaște neajunsurile, de teamă că va crede că nu am înțeles adevărul și mă va desconsidera. Ca să-mi salvez reputația, am încercat să-mi ascund problemele, ceea ce era iresponsabil atât față de lucrarea bisericii, cât și față de pătrunderea în viață a fraților și surorilor. Eram cu adevărat vicleană! Când mi-am dat seama de acest lucru, i-am destăinuit lui Mali firea coruptă pe care o dezvăluisem în această situație, am corectat punctele de vedere eronate pe care le împărtășisem anterior și am propus să alegem din nou oameni conform principiilor. Soră, deși mi-am pierdut reputația de această dată, acționând conform cuvintelor lui Dumnezeu, nu am înrăutățit situația, iar conștiința mea era împăcată.

Ulterior, când făceam rezumatul lucrării, mi-am adunat curajul să am părtășie despre starea mea și despre greutățile prin care trecusem în lucrarea mea. Surorile mi-au citit cuvintele lui Dumnezeu pentru a mă ajuta să-mi îndrept starea. Dumnezeu Atotputernic spune: „Ce fel de fire e aceea când oamenii se prefac mereu, se scot basma curată întotdeauna, își dau mereu aere, astfel încât ceilalți să aibă o părere bună despre ei și să nu poată să le vadă defectele sau neajunsurile, când încearcă veșnic să le prezinte oamenilor cea mai bună parte a lor? Aceasta este aroganță, falsitate, ipocrizie, este firea Satanei, este ceva ticălos” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Principiile care ar trebui să ghideze conduita unei persoane”). „Antihriștii cred că, dacă vorbesc prea mult, exprimându-și în mod constant opiniile și având părtășie cu ceilalți, toată lumea îi va vedea drept ceea ce sunt; vor crede că antihristul nu are profunzime, că este doar o persoană obișnuită și nu îl va respecta. Ce înseamnă pierderea respectului pentru antihrist? Înseamnă pierderea statutului său de stimă din inimile celorlalți, părând mediocru, ignorant și obișnuit. Iată ce nu speră să vadă antihriștii. De aceea, când îi vede pe alții din biserică deschizându-se mereu și recunoscându-și negativitatea, răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu, greșelile pe care le-au făcut ieri sau durerea insuportabilă pe care o simt din cauza faptului că nu sunt cinstiți astăzi, antihristul îi consideră pe acești oameni proști și naivi, deoarece el nu recunoaște niciodată astfel de lucruri, ținându-și ascunse gândurile. Unii oameni vorbesc rar din cauza calibrului slab sau a stupidității, a lipsei de gânduri complexe, dar atunci când antihristul vorbește rar, nu este din același motiv; este o problemă a firii. El vorbește rar atunci când se întâlnește cu alții și nu-și exprimă cu ușurință părerile asupra unor chestiuni. De ce nu-și exprimă părerile? În primul rând, adevărul îi lipsește cu siguranță și nu poate să vadă lucrurile așa cum sunt. Dacă vorbește, ar putea face greșeli și ar putea fi văzut drept ceea ce este, de fapt; se teme să nu fie privit cu dispreț, așa că se preface că tace și simulează că este profund, ceea ce îngreunează evaluarea din partea celorlalți, părând înțelept și distins. Cu această fațadă, oamenii nu îndrăznesc să îl subestimeze pe antihrist și văzând calmul și liniștea lui aparentă, au o și mai mare considerație față de el și nu îndrăznesc să-l jignească. Acesta este aspectul parșiv și ticălos al antihriștilor. Nu-și exprimă cu ușurință opiniile, deoarece majoritatea opiniilor lor nu sunt în conformitate cu adevărul, ci sunt doar noțiuni și închipuiri omenești, care nu merită să fie scoase la lumină. Așa că rămân tăcuți. În sinea lor, speră să obțină o lumină pe care să o poată elibera pentru a câștiga admirație, dar în lipsa acesteia, rămân tăcuți și ascunși în timpul părtășiei despre adevăr, pândind în umbră ca o fantomă care așteaptă o oportunitate. Când îi găsesc pe alții care vorbesc despre lumină, născocesc modalități de a și-o însuși, exprimând-o într-un alt mod pentru a se scoate în evidență. Iată cât de vicleni sunt antihriștii. Indiferent de ceea ce fac, ei se străduiesc să iasă în evidență și să fie superiori, deoarece numai atunci se simt mulțumiți. Dacă nu au ocazia, mai întâi se ascund și își păstrează părerile pentru ei înșiși. Aceasta este viclenia antihriștilor” (Cuvântul, Vol. 4: Expunerea antihriștilor, „Punctul șase”). Am văzut dezvăluirea lui Dumnezeu despre antihriști, că aceștia nu înțeleg adevărul și nu se dau niciodată în vileag în interacțiunile cu ceilalți, temându-se de expunerea neajunsurilor și deficiențelor lor și de pierderea statutului sau a imaginii din inimile celorlalți, așa că se prefac a fi profunzi și nobili și ar încerca orice ca să se ascundă și să se camufleze, nelăsându-i cu ușurință pe alți oameni să-i vadă cu adevărat. Acționează parșiv și au o fire ticăloasă; aceasta este natura-esență a unui antihrist. Starea și comportamentul meu erau la fel ca ale unui antihrist și mă prefăceam adesea, pentru a-mi salva reputația și statutul. Dacă mă gândesc la începuturile lui Mali, întrebările ei erau relativ ușoare, iar răspunsurile la acestea nu îmi expuneau neajunsurile, așa că puteam răspunde cu dragă inimă, câștigând laudele ei. Pe măsură ce Mali a stăpânit câteva principii, a început să pună întrebări pe care nu le puteam înțelege în totalitate. M-am temut că, dacă răspunsurile mele erau inexacte, frații și surorile mă vor desluși și voi pierde imaginea pe care și-au făcut-o despre mine. Pentru a nu-mi pierde reputația, am abordat o tactică de înșelare, prefăcându-mă că eram ocupată sau că nu am auzit întrebarea, pentru a-mi ascunde neajunsurile, sau chiar încercând să ascund când răspunsurile mele conțineau abateri. Chiar și atunci când am întâmpinat greutăți în datoria mea și nu le-am putut rezolva, ducând la întârzieri ale lucrării, și am devenit pasivă și slabă, tot am evitat să mă destăinui și să cer ajutor. M-am temut că, dacă frații și surorile îmi vor afla neajunsurile, vor crede că nu am înțeles adevărul și mă vor desconsidera. Lipsa de transparență din lucrarea mea, protejarea continuă a reputației și imaginii mele și faptul că mă prefăceam a fi profundă și măreață și că mă ascundeam pentru a-i induce în eroare pe ceilalți, toate acestea erau manifestări ale unei firi de antihrist! Soră, după ce am citit cuvintele lui Dumnezeu, mi-am dat seama cât de ipocrită și vicleană era natura mea, și cât de gravă era firea mea de antihrist. Am simțit frică și dezgust față de firea mea coruptă și m-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, m-am prefăcut constant, pentru a-mi păstra imaginea și statutul în inimile celorlalți și nu am avut o asemănare umană, ceea ce Te face să mă detești. Dumnezeule, corupția mea e atât de profundă. Mă rog Ție să mă mântuiești și să mă ajuți să mă recunosc și să mă eliberez de firea mea coruptă.”

Într-o zi am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-au ajutat să înțeleg câte ceva despre rădăcina firii mele corupte. Dumnezeu Atotputernic spune: „Când bătrânii din familie îți spun adesea că «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță», o fac pentru a te determina să dai importanță faptului de a avea o reputație bună, de a trăi o viață mândră și de a nu face lucruri de care să-ți fie rușine. Așadar, această zicală îndrumă oamenii într-un mod pozitiv sau negativ? Te poate conduce la adevăr? Te poate îndruma spre înțelegerea adevărului? (Nu, nu poate.) Puteți spune cu certitudine: «Nu, nu poate!» Gândiți-vă la asta, Dumnezeu spune că oamenii ar trebui să se comporte cu onestitate. Când ai comis o fărădelege sau ai făcut o greșeală, sau un lucru care se răzvrătește împotriva lui Dumnezeu și se opune adevărului, trebuie să-ți recunoști greșeala, să te înțelegi pe tine însuți și să te diseci întruna pentru a obține o căință adevărată și, după aceea, să acționezi conform cuvintelor lui Dumnezeu. Așadar, dacă oamenii trebuie să se comporte cu onestitate, este asta în conflict cu zicala «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță»? (Da.) În ce fel? Zicala «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță» e menită să facă oamenii să dea importanță trăirii părții lor luminoase și colorate și realizării mai multor lucruri care îi pun într-o lumină bună – în locul comiterii de lucruri rele sau dezonorante sau expunerii părții lor urâte – și să-i împiedice să trăiască fără mândrie sau demnitate. De dragul reputației, de dragul mândriei și al onoarei, nu poți să critici tot ce ține de tine, cu atât mai puțin să le spui celorlalți despre partea ta întunecată și despre aspectele tale rușinoase, pentru că trebuie să trăiești cu mândrie și demnitate. Pentru a avea demnitate, ai nevoie de o reputație bună, iar pentru a avea o reputație bună trebuie să te prefaci și să te deghizezi. Nu se opune acest lucru unui comportament onest? (Ba da.) Când te comporți ca o persoană onestă, ceea ce faci se opune complet zicalei «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță». […] Dar când nu înțelegi acest adevăr și nu înțelegi intențiile lui Dumnezeu, lucrurile care sunt condiționate înlăuntrul tău de familia ta tind să domine. Așadar, atunci când greșești, ascunzi acest lucru și te prefaci, gândindu-te: «Nu pot spune nimic despre asta și nici nu voi permite cuiva care știe ceva despre asta să spună ceva. Dacă vreunul dintre voi spune ceva, nu-l voi lăsa să scape ușor. Reputația mea e pe primul loc. Nu are rost să trăiești decât pentru reputația ta, pentru că este cea mai importantă. Dacă un om își pierde reputația, își pierde toată demnitatea. Așa că nu poți spune lucrurilor pe nume, trebuie să te prefaci, trebuie să acoperi lucrurile, altfel îți vei pierde reputația și demnitatea, iar viața ta va fi lipsită de valoare. Dacă nu te respectă nimeni, atunci ești doar un gunoi lipsit de valoare și ieftin.» Te poți comporta ca o persoană onestă dacă practici în felul acesta? E posibil să fii complet deschis și să te diseci? (Nu, nu este.) Evident, făcând acest lucru, aderi la zicala «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță» pe care familia ta a condiționat-o înlăuntrul tău. Totuși, dacă renunți la această zicală pentru a urmări și a practica adevărul, ea nu te va mai afecta, nu va mai fi mottoul tău sau principiul după care faci lucrurile și, în schimb, ceea ce faci va fi exact opusul acestei zicale, «Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță». Nu vei trăi de dragul reputației tale și nici al demnității tale, ci de dragul de a urmări adevărul, a te comporta ca o persoană onestă și a căuta să-L mulțumești pe Dumnezeu și să trăiești ca o ființă creată adevărată. Dacă aderi la acest principiu, vei fi renunțat la efectele de condiționare pe care familia le exercită asupra ta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (12)”]. Prin expunerea cuvintelor lui Dumnezeu, mi-am dat seama că eu trăisem conform zicalei: „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță”, pe care mi-o însușisem ca deviză în viață. Din copilărie, părinții m-au învățat că: „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță”, „Reputația este neprețuită” și „Reputația nu trebuie pierdută, orice ar fi.” Influențată de învățăturile și ideile greșite ale părinților mei de atâta vreme, am ajuns să văd reputația ca fiind cea mai importantă, crezând că a trăi cu demnitate și respect însemna să îți faci reputație și să câștigi admirația și laudele oamenilor. Îmi aduc aminte când eram la școală, în timpul unei ore de muzică, mi s-a cerut să cânt pe scenă. Un coleg de clasă mi-a zis că am cântat de parcă aș fi citit un text. M-am simțit umilită în public, de parcă aș fi fost pălmuită, și mi-am dorit să pot dispărea într-o gaură sub pământ. Din acel moment, nu am mai cântat niciodată, ca alții să nu descopere că eu cântam fals. După ce am început să am credință în Dumnezeu, am știut că El prețuiește onestitatea, dar am continuat să trăiesc după filosofia satanică: „Oamenii au nevoie de mândria lor așa cum un copac are nevoie de scoarță.” Am cântărit acțiunea și cuvântul după impactul asupra reputației și statutului meu. Dacă îmi dezvăluia neajunsurile și îmi provoca rușine, aș fi mers până departe pentru a mă ascunde și a mă preface, chiar preferând să întârzii lucrarea bisericii și să le fac rău fraților și surorilor, decât să-mi pierd reputația. Am devenit șireată, vicleană și egoistă și am trăit fără nicio asemănare umană. Șansa pe care mi-a oferit-o Dumnezeu pentru a-mi îndeplini îndatoririle era menită să mă ajute să caut adevărul și să rezolv probleme reale. În ciuda numeroaselor mele neajunsuri, dacă aș putea renunța la mândrie, dacă m-aș destăinui și aș căuta să am părtășie, aș putea dobândi o oarecare înțelegere și pătrundere în adevăr și aș putea stăpâni principiile din ce în ce mai mult, pentru a-mi îndeplini bine îndatoririle. Cu toate acestea, am fost prea preocupată de reputația și statutul meu. Când am întâmpinat greutăți, nu m-am destăinuit, nu am căutat sau nu am avut părtășie sinceră despre punctele mele de vedere incorecte, ceea ce a dus la probleme nerezolvate, lipsa progresului înspre adevăr sau principii și numeroase oportunități pierdute de a dobândi adevărul. Prețuiam propria reputație mai mult decât orice altceva și nu eram capabilă să spun niciun cuvânt sincer, de dragul imaginii mele. Trăiam fără demnitate, ceea ce nu doar că îmi întârzia pătrunderea în viață, ci făcea rău și lucrării bisericii. Nu voiam să mai trăiesc înrobită de firile mele corupte și eram dispusă să practic adevărul și să fiu o persoană onestă.

Ulterior, în timpul devoționalelor mele, am citit cuvintele lui Dumnezeu și am găsit o cale de a practica. Dumnezeu Atotputernic spune: „Trebuie să căutați adevărul pentru a rezolva orice problemă care se ivește, indiferent care e aceasta și, sub nicio formă, să nu vă deghizați sau să vă puneți o față falsă pentru alții. Neajunsurile voastre, deficiențele, defectele, firile voastre corupte – să fiți complet deschiși cu privire la ele și să aveți părtășie despre toate. Nu le țineți în voi. A învăța cum să te deschizi este primul pas spre intrarea în viață și e primul obstacol, care este cel mai dificil de depășit. Odată ce l-ai depășit, intrarea în adevăr e ușoară. Ce înseamnă a face acest pas? Înseamnă că tu îți deschizi inima și arăți tot ceea ce ai, bun sau rău, pozitiv sau negativ; te dezvălui pentru ca ceilalți și Dumnezeu să te vadă; fără a ascunde nimic de Dumnezeu, fără a tăinui nimic, fără a deghiza nimic, liber de înșelăciune și șiretlicuri și fiind, totodată, deschis și onest cu alți oameni. În acest fel, trăiești în lumină și nu numai că Dumnezeu te va examina, dar și alți oameni vor fi capabili să vadă că tu acționezi cu principiu și un anume grad de transparență. Nu trebuie să folosești nicio metodă ca să-ți protejezi reputația, imaginea și statutul, nici nu trebuie să-ți acoperi sau ascunzi greșelile. Nu trebuie să întreprinzi aceste eforturi inutile. Dacă poți să renunți la aceste lucruri, vei fi foarte relaxat, vei trăi fără constrângeri sau durere și vei trăi complet în lumină” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). „Dacă vrei să ai un comportament onest, nu da importanță mândriei; mândria unei persoane nu face doi bani. În fața adevărului, omul ar trebui să se dezvăluie, nu să se prefacă sau să afișeze o imagine falsă. Omul trebuie să-I dezvăluie lui Dumnezeu adevăratele sale gânduri, greșelile pe care le-a făcut, aspectele care încalcă adevărurile-principii și așa mai departe și, de asemenea, să dezvăluie aceste lucruri fraților și surorilor. Nu e vorba de a trăi de dragul reputației, ci de a trăi pentru a te comporta ca o persoană onestă, pentru a urmări adevărul, pentru a fi o adevărată ființă creată, pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu și a fi mântuit. […] Nu vei trăi de dragul reputației tale și nici al demnității tale, ci de dragul de a urmări adevărul, a te comporta ca o persoană onestă și a căuta să-L mulțumești pe Dumnezeu și să trăiești ca o ființă creată adevărată. Dacă aderi la acest principiu, vei fi renunțat la efectele de condiționare pe care familia le exercită asupra ta” [Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Cum să urmărești adevărul (12)”]. Cuvintele lui Dumnezeu m-au făcut să înțeleg principiile de practică despre cum se comportă o persoană. Lui Dumnezeu îi plac oamenii onești. Indiferent dacă interacționăm cu alții sau dacă ne îndeplinim îndatoririle, nu ar trebui să ne mascăm sau să ne ascundem neajunsurile și inadvertențele de dragul reputației și al statutului nostru. Chiar dacă greșim sau dacă nu înțelegem adevărul și nu putem vedea lucrurile cu claritate, nu ar trebui să tăinuim sau să ascundem acest lucru. În schimb, ar trebui să fim deschiși și onești, să acceptăm ceea ce nu vedem cu claritate și să vorbim în conformitate cu înțelegerea noastră. Dacă sugestiile sau punctele de vedere pe care le oferim conțin abateri, ar trebui să le înfruntăm cu calm și să acceptăm îndrumarea fraților și surorilor, mai degrabă decât să trăim de dragul reputației. Destăinuindu-ne despre greutățile și neajunsurile noastre nu este nici rușinos și nici un semn de slăbiciune. Este o manifestare a căutării adevărului. Înfruntându-ne în mod corect neajunsurile și renunțând la mândria noastră pentru a practica adevărul ne face să fim direcți și ne facilitează intrarea mai rapidă în adevărul-realitate. După ce am citit aceste cuvinte de la Dumnezeu, am simțit că am o cale de a practica. M-am rugat lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu sunt o persoană onestă. Am făcut multe lucruri ipocrite și viclene pentru a-mi salva reputația, ceea ce Te scârbește și Te dezgustă. Îmi doresc să mă pocăiesc, să urmăresc adevărul și să fiu o persoană onestă.”

Într-o zi, când îmi făceam datoria cu mai mulți frați și surori, Mali a întrebat ceva, căutând să aibă părtășie. După ce am ascultat, am simțit că era întrucâtva complicat și nu eram sigură că punctul meu de vedere este adecvat. Am început să mă neliniștesc din nou, gândindu-mă: „Ar trebui să răspund sau nu? Dacă nu răspund bine, n-o să-mi pierd reputația? Poate ar trebui să aștept să răspundă celelalte surori.” Dar apoi m-am gândit: „Dacă continui să păstrez tăcerea, să mă feresc și să mă prefac pentru a-mi salva reputația, aș continua să trăiesc conform unei firi corupte.” Mi-am amintit acest pasaj din cuvintele lui Dumnezeu: „Cum decurge acum experiența voastră de a fi oameni onești? Ați obținut câteva rezultate? (Uneori practic onestitatea, dar alteori uit.) Puteți uita să practicați adevărul? Dacă puteți uita, ce fel de problemă ilustrează acest lucru? Iubiți adevărul sau nu? Dacă nu iubiți adevărul, vă va fi dificil să intrați în adevărul-realitate. Trebuie să luați în serios practicarea adevărului și practicarea faptului de a fi o persoană onestă. Ar trebui să vă gândiți frecvent cum să fiți persoane oneste și ce rațiune se cuvine să aveți. Dumnezeu cere ca oamenii să fie onești, iar ei ar trebui să urmărească onestitatea ca pe o chestiune de maximă importanță. Ar trebui să le fie clar și să înțeleagă ce adevăruri trebuie să stăpânească și în ce realități trebuie să intre pentru a fi persoane oneste și pentru a trăi asemeni lui Petru și trebuie să găsească o cale de practică. Numai atunci vor avea vreo speranță de a deveni persoane oneste pe care Dumnezeu le iubește” (Cuvântul, Vol. 3: Discursurile lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Calea de a înlătura o fire coruptă”). În liniște, m-am rugat lui Dumnezeu în inima mea, spunându-I că, de această dată, nu mai pot fi constrânsă de propria mândrie. Aveam nevoie să fiu deschisă și onestă. Apoi, am luat cuvântul și mi-am spus punctul de vedere și părerile. Când am terminat, alte surori și-au adăugat gândurile la ceea ce tocmai avusesem părtășie. Prin părtășia tuturor, problema lui Mali a fost rezolvată și un zâmbet i-a apărut pe față. În acea clipă, când am vorbit în părtășie, am avut un sentiment enorm de eliberare. Am simțit că fusesem în sfârșit eliberată de constrângerile vanității și mândriei și că făcusem un pas spre a fi o persoană onestă. Ulterior, când Mali a mai avut întrebări, îmi mai era uneori frică să nu fac greșeli și să nu îmi pierd reputația. Oricând îmi dădeam seama de acest lucru, mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute să mă răzvrătesc împotriva mea, să renunț la mândrie și să răspund activ la întrebările surorii. Uneori, punctele mele de vedere erau greșite sau erau probleme pe care nu le puteam vedea clar și răspunsurile mele erau inexacte, iar surorile aveau părtășie suplimentară. Deși uneori mă simțeam stânjenită de acest lucru, ascultând cu atenție părtășia lor îmi clarifica și îmbunătățea înțelegerea. Când întâmpinam greutăți sau probleme în datoria mea, căutam și eu să am părtășie cu frații și surorile. Nu mă desconsiderau și nici nu mă înjoseau, ci, cu răbdare, aveau părtășie despre adevăr pentru a mă ajuta. Am simțit eliberarea și confortul care au apărut o dată cu onestitatea și mi-a fost mult mai bine să mă comport în acest mod. Slavă lui Dumnezeu!

Soră, cam asta a fost tot despre experiențele mele. Sper să îmi scrii și tu despre experiențele tale și ce ai dobândit în ultimul an.

Cu sinceritate,

Xinjing

10 iunie 2023