de Meng Yong, provincia Shanxi

Eu sunt, din firea mea, o persoană onestă, și tocmai de aceea am fost mereu agresat de alți oameni. Ca urmare, am gustat din răceala lumii acesteia, și simțeam că viața mea era goală și fără sens. După ce am început să cred în Dumnezeu Atotputernic, prin citirea cuvântului lui Dumnezeu și prin viața trăită în biserică, inima mea a ajuns să fie plină de sinceritate și bucurie, ca niciodată înainte. Văzându-i pe frații și pe surorile din Biserica lui Dumnezeu Atotputernic iubindu-se unii pe alții, ca o familie, am înțeles că numai Dumnezeu e drept și că doar în Biserica lui Dumnezeu Atotputernic este lumină. După câțiva ani în care am experimentat personal lucrarea lui Dumnezeu Atotputernic, am ajuns să înțeleg cu adevărat că cuvintele lui Dumnezeu Atotputernic pot, cu adevărat, să îi schimbe și să îi mântuiască pe oameni. Dumnezeu Atotputernic este dragoste și este mântuire. Pentru ca tot mai mulți oameni să se bucure de dragostea lui Dumnezeu și să primească mântuirea lui Dumnezeu, împreună cu frații și surorile mele ne străduiam să facem tot ce puteam ca să răspândim Evanghelia, însă nu ne-am așteptat niciodată să fim prinși și persecutați de Partidul Comunist.

Pe 12 ianuarie 2011, mergeam undeva cu mașina, împreună cu câțiva frați și surori, ca să predicăm Evanghelia, însă am fost reclamați de niște oameni răi. Nu mult după aceea, autoritățile regionale au instruit ofițeri din diferite departamente ale poliției, cum ar fi echipa de la moravuri, jandarmeria, echipa anti-drog, polițiștii înarmați și departamentul local de poliție, să vină cu vreo 10 mașini de poliție ca să ne aresteze. Când eu și unul dintre frați ne pregăteam să plecăm, am văzut șapte sau opt polițiști care aveau bastoane în mână bătându-l în mod furios pe un alt frate. În acel moment, patru ofițeri de poliție au alergat repede și au tăiat calea mașinii noastre. Unul dintre ofițerii cei răi a smuls cheile mașinii fără nici o explicație, și ne-a poruncit să rămânem în mașină și să nu ne mișcăm. Până în acel moment, am văzut că acel frate fusese deja bătut așa de tare, încât era la pământ și nu se putea mișca. Nu mi-am putut înfrâna indignarea justificată, și m-am repezit afară din mașină, ca să opresc acea violență, dar polițistul cel rău mi-a răsucit mâna și m-a împins la o parte. Am încercat să discut cu ei: „Orice ar fi, putem discuta despre asta. Cum puteți să bateți așa oamenii?” Au urlat la mine cu răutate: „Du-te repede înapoi în mașină, o să îți vină și ție imediat rândul!” Mai târziu, ne-au dus la secția de poliție, și mașina ne-a fost și ea confiscată cu forța.

După ora nouă în noapte aceea, doi ofițeri de poliție au venit să mă interogheze. Când au văzut că nu pot obține nici o informație folositoare de la mine, au devenit din ce în ce mai agitați și exasperați, și scrâșnind din dinți de furie, au început să înjure: „La naiba, lasă că ne ocupăm de tine mai târziu!” Apoi m-au încuiat în camera de așteptare a interogatoriului. La ora 23:30, doi ofițeri m-au dus într-o cameră unde nu existau camere de supraveghere. Presimțeam că vor folosi violența împotriva mea, așa că am început să mă rog cu insistență în inima mea, rugându-L pe Dumnezeu să mă protejeze. În acel moment, unul dintre ofițerii cei răi, pe nume Jia a venit să mă interogheze: „Ai mers cu un Volkswagen Jetta în ultimele zile?” Am răspuns că nu, și el a strigat cu furie: „Alții te-au văzut și totuși tu negi asta?” După ce a spus asta m-a lovit cu furie peste față. Am simțit doar o durere arzătoare pe obraz. Apoi a strigat foarte tare: „Hai să vedem cât de dur ești!” În timp ce vorbea a luat o curea lată și a continuat să mă lovească cu ea peste față, nici nu știu de câte ori m-a lovit, dar nu m-am putut abține și am strigat de câteva ori de durere. Când au văzut asta, mi-au astupat gura cu acea curea. Câțiva ofițeri răi au pus o pătură peste mine și apoi m-au bătut cu furie cu bastoanele, și nu se opreau decât când oboseau prea tare și aveau nevoie să își tragă răsuflarea. Am fost bătut atât de tare, încât simțeam că mi se învârte capul, și trupul mă durea de parcă fiecare os ar fi fost sfărâmat. Atunci nu știam de ce mă tratau în felul acesta, dar mai târziu am aflat că au pus pătura peste mine ca să nu rămână semne pe trupul meu. M-au dus în acea încăpere unde nu erau camere de supraveghere, mi-au astupat gura și m-au acoperit cu pătura – toate acestea pentru că se temeau ca faptele lor rele să nu fie expuse. Niciodată n-aș fi crezut că onorabila „miliție a poporului” putea fi atât de perfidă și de brutală! Când toți patru au obosit să mă mai bată, au trecut la o altă metodă de tortură: Doi ofițeri din aceia răi mi-au întors mâna la spate și mi-au tras-o cu forța în sus, în timp ce alți doi ofițeri mi-au ridicat cealaltă mână peste umăr spre spate, și apoi cu putere în jos. Dar brațele mele nu puteau fi unite indiferent cât încercau, așa că și-a proptit în mod brutal genunchiul în brațul meu. Tot ce am auzit a fost un „clic” și brațele mele au căzut ca și când ar fi fost desprinse de trup. M-a durut așa de tare, încât aproape mi-am pierdut cunoștința. Ei numesc acest tip de tortură „purtarea unei săbii la spate,” tortură pe care oamenii obișnuiți nu o puteau suporta. Nu a durat mult până când nu mi-am mai simțit deloc ambele brațe. Și tot nu a fost destul pentru ei, așa că mi-au poruncit să îngenunchez, ca să mai adauge ceva la suferința mea. Durerea era atât de mare, încât tot trupul meu a izbucnit într-o transpirație rece, capul îmi răsuna, și începeam să îmi pierd cunoștința. M-am gândit atunci: am trăit atâția ani până acum; chiar dacă eram deseori bolnav, niciodată n-am avut sentimentul că îmi pierd cunoștința, și că nu puteam să controlez asta. Oare voi muri? Mai târziu am simțit că nu mai pot îndura și m-am gândit să îmi găsesc scăparea în moarte. În acel moment, Cuvântul lui Dumnezeu m-a luminat din interiorul meu: „Astăzi, majoritatea oamenilor nu au această cunoaștere. Ei cred că suferința este fără valoare […]. Suferința unor oameni atinge un anumit punct și gândurile lor se îndreaptă spre moarte. Nu aceasta este dragostea adevărată de Dumnezeu; astfel de oameni sunt lași, nu au perseverență, sunt slabi și neputincioși!” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvântul lui Dumnezeu m-a trezit dintr-o dată, și mi-am dat seama că modul meu de gândire nu era în acord cu intențiile lui Dumnezeu și nu făcea decât să Îl întristeze și să Îl dezamăgească pe Dumnezeu. Pentru că în mijlocul acestei dureri și suferințe, Dumnezeu nu vrea să vadă că eu îmi doresc moartea, ci vrea să vadă că pot să accept umilința și să duc povara grea, și că mă pot baza pe călăuzirea lui Dumnezeu în bătălia împotriva lui Satana, să fiu un martor pentru Dumnezeu, să îl dau de rușine pe Satana și să îl înfrâng. Dorința de a muri însemna să cad direct în capcana lui Satana, ceea ce însemna că nu aș putea fi un martor, ci aș deveni un semn al rușinii. După ce am înțeles intențiile lui Dumnezeu, m-am rugat în tăcere: O, Dumnezeule! Realitatea a arătat că natura mea este prea slabă. Nu am voința și curajul să sufăr pentru Tine, și mi-am dorit să mor doar de la un pic de durere fizică. Acum știu că nu am voie să fac nimic care să aducă rușine numelui Tău și că trebuie să mărturisesc ferm și să Îți fiu pe plac Ție, indiferent de câtă suferință trebuie să îndur. Dar acum, trupul meu fizic este foarte slab, și durerea este foarte mare și știu că este foarte greu să fac față bătăilor acestor demoni de unul singur. Te rog să îmi dai mai multă încredere și putere, ca să mă pot încrede în Tine pentru a-l înfrânge pe Satana. Jur pe viața mea că nu Te voi trăda pe Tine sau pe frații și surorile mele. În timp ce mă rugam, în mod repetat, lui Dumnezeu, inima mea a început încetul cu încetul să se simtă ușurată. Polițiștii cei răi au văzut că abia mai respiram, și s-au temut că vor trebui să dea socoteală de moartea mea, dacă aș fi murit, așa că mi-au desfăcut cătușele. Dar brațele mele erau deja înțepenite, iar cătușele erau strânse așa de tare, încât erau greu de desfăcut. Dacă ar fi forțat mai mult, mi-ar fi rupt brațele. Cei patru polițiști răi au avut nevoie de câteva minute ca să deschidă cătușele înainte să mă târască înapoi în camera de interogatorii.

A doua zi după amiază, poliția m-a înregistrat la întâmplare cu o „infracțiune” oarecare și m-au dus acasă ca să facă percheziție, iar pe urmă m-au trimis la un centru de detenție. Imediat ce am intrat în centrul de detenție, patru ofițeri de corecție mi-au confiscat haina de bumbac, pantalonii, cizmele, și ceasul, plus cei 1300 de yuani pe care îi aveam la mine. M-au pus să mă schimb în uniforma standard de închisoare și m-au obligat să cheltui 200 de yuani ca să cumpăr de la ei o pătură. Apoi ofițerii de corecție m-au încuiat împreună cu oameni condamnați pentru jafuri armate, cu criminali, violatori și traficanți de droguri. Când am intrat în celulă, am văzut doisprezece deținuți tunși chel, care mă priveau cu ostilitate. Atmosfera era sumbră și terifiantă, și mi-am simțit inima în gât. Doi dintre șefii de celulă au venit la mine și m-au întrebat: „Pentru ce ești aici?” Am spus: „Pentru răspândirea Evangheliei.” Fără vreun alt cuvânt, unul dintre ei m-a lovit peste față de două ori, și a spus: „Ești ‚Episcop’, nu-i așa?” Toți ceilalți deținuți au început să râdă în mod sălbatic și să își bată joc de mine întrebând: „De ce nu-L lași pe Dumnezeul tău să te scape de aici?” În timp ce mă batjocoreau și mă ridiculizau, șeful celulei m-a mai lovit de câteva ori peste față. De atunci încolo m-au poreclit „Episcopul” și mă umileau și mă batjocoreau deseori. Celălalt șef al celulei a văzut papucii pe care îi purtam și a strigat cu aroganță: „Habar n-ai care e locul tău. Crezi că meriți să porți papucii ăștia? Scoate-i!” În timp ce vorbea m-a forțat să mi-i scot și să port o pereche de papuci uzați de-ai lor. Mi-au luat și pătura și au dat-o celorlalți deținuți să o împartă. Aceștia s-au luptat pentru pătura mea, și în cele din urmă mi-au lăsat o pătură veche, care era subțire, ruptă, murdară și urât mirositoare. Instigați de ofițerii de corecție, acești deținuți m-au supus la tot felul de greutăți și chinuri. Lumina era tot timpul aprinsă noaptea în celulă, dar unul dintre șefii celulei mi-a zis cu o grimasă răutăcioasă: „Stinge tu lumina.” Cum nu puteam face asta, (nici măcar nu exista un întrerupător acolo), au început să râdă iar de mine și să mă batjocorească. A doua zi, câțiva dintre deținuții juvenili m-au obligat să stau într-un colț și să memorez regulile închisorii, amenințându-mă: „O să ți-o iei dacă nu le memorezi în două zile.” Nu avea cum să nu îmi fie frică, și cu cât mă gândeam mai mult prin ce trecusem în ultimele zile, cu atât eram mai speriat. Singurul lucru pe care îl puteam face era să continui să strig la Dumnezeu și să Îl implor să mă protejeze, ca să pot birui. În acest moment, un imn al cuvântului lui Dumnezeu m-a luminat: „Dacă încă poți să Îl iubești pe Dumnezeu indiferent dacă ești în închisoare sau bolnav, indiferent dacă alții își bat joc de tine sau te calomniază, indiferent dacă ajungi într-un impas, înseamnă că inima ta s-a întors către Dumnezeu” („S-a Întors Inima Ta către Dumnezeu” din Urmați Mielul și cântați cântări noi). Cuvântul lui Dumnezeu mi-a dat putere și mi-a arătat o cale nouă pe care să o pun în practică – să caut să Îl iubesc pe Dumnezeu și să îmi întorc inima către El! În acel moment, a devenit foarte clar în inima mea: Dumnezeu a îngăduit ca această suferință să vină peste mine nu ca să mă chinuie sau ca să mă facă intenționat să sufăr, ci ca să mă învețe să îmi întorc inima către Dumnezeu într-un mediu ca acesta, ca să pot să mă împotrivesc controlului influențelor întunecate ale lui Satana și ca inima mea să rămână aproape de Dumnezeu și să-L iubească pe El, să nu mă plâng niciodată și să mă supun întotdeauna planurilor și aranjamentelor lui Dumnezeu. Cu aceste gânduri în minte, nu mi-a mai fost frică. Indiferent de cum mă va trata Satana, nu trebuie să mă preocupe decât dedicarea mea față de Dumnezeu și să fac tot ce pot ca să caut să Îl iubesc pe Dumnezeu și să Îi fiu Lui pe plac, să nu îmi plec niciodată capul în fața lui Satana.

Viața în închisoare este iadul pe pământ. Gardienii inventau mereu metode noi de tortură: a trebuit să mă îngrămădesc împreună cu alți deținuți noaptea la culcare. Chiar și întorsul în pat era dificil. Pentru că eu sosisem acolo ultimul, a trebuit chiar să dorm lângă toaletă. După ce am fost închis nu am putut dormi timp de câteva zile și eram așa de obosit încât nu mai făceam față, și moțăiam mereu. Deținuții de serviciu care făceau de pază mă hărțuiau, lovindu-mă intenționat peste cap până mă trezeam, înainte să plece. Odată, pe la ora trei dimineața, un deținut m-a trezit intenționat, pentru că voia să vadă care este mărimea izmenelor mele, să vadă dacă i-ar veni lui. A adus o pereche murdară și ruptă pe care să o schimbe cu ale mele. Erau cele mai friguroase zile din an, și totuși deținuții aceia voiau să îmi ia singura pereche de izmene pe care o aveam. Oamenii de acolo erau barbari, ca niște fiare. Erau plini de răutate, și aveau niște inimi îngrozitoare fără nici o urmă de omenie, ca demonii care torturează oamenii în iad ca să se distreze. Pe lângă asta, mâncarea de acolo era mai rea decât ceea ce se dădea câinilor și porcilor. Prima dată, am primit o jumătate de castron cu terci de orez, am văzut că erau multe chestii negre în el. Nu știam ce erau, iar culoarea terciului era și ea destul de cenușie. Era foarte greu de înghițit. Mi-am dorit să pot posti atunci, dar cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat: „[…] În timpul acestor zile de pe urmă, voi trebuie să purtați mărturie lui Dumnezeu. Indiferent cât de mare este suferința voastră, ar trebui să mergeți chiar până la capăt și chiar la ultima suflare, trebuie încă să fiți credincioși lui Dumnezeu și la îndurarea lui Dumnezeu; numai aceasta este cu adevărat iubirea de Dumnezeu și doar aceasta este mărturia puternică și răsunătoare” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Doar prin experimentarea încercărilor dureroase poți cunoaște frumusețea lui Dumnezeu”). Cuvintele lui Dumnezeu au fost pline de dragoste și afecțiune, ca mângâierea unei mame, și au dus la o creștere a curajului meu de a face față suferinței. Dumnezeu vrea ca eu să trăiesc, dar eram prea slăbit, și îmi doream mereu o eliberare prin moarte. Nici măcar nu mă mai iubesc pe mine însumi; tot Dumnezeu mă iubește cel mai mult. Dintr-o dată am simțit o căldură care mi-a inundat inima, făcându-mă să mă emoționez atât de tare, încât ochii mi s-au umplut de lacrimi, care au început să curgă în terci. Faptul că am simțit din nou dragostea lui Dumnezeu care m-a mișcat, mi-a dat energie. Trebuie să mănânc, indiferent de gustul mâncării. Am terminat tot terciul dintr-o răsuflare. După micul dejun, șeful celulei m-a pus să frec podeaua. Erau cele mai friguroase zile din an, și nu aveam apă caldă, așa că nu puteam să folosesc decât apă rece pentru cârpa cu care spălam pe jos. Șeful celulei mi-a cerut să curăț podeaua așa în fiecare zi. Apoi niște deținuți condamnați pentru jaf armat m-au pus să memorez regulile închisorii. Dacă nu reușeam să le memorez, mă loveau cu pumnii și cu picioarele; eram lovit peste față la ordinea zilei. Confruntându-mă cu un astfel de mediu, mă întrebam deseori ce ar trebui să fac ca să împlinesc planurile lui Dumnezeu. Noaptea, îmi trăgeam pătura peste cap și mă rugam în tăcere: O, Dumnezeule, Tu ai îngăduit să ajung în acest mediu, deci intențiile Tale bune trebuie să se afle în acest loc. Te rog să îmi descoperi intențiile Tale. În acel moment cuvintele lui Dumnezeu m-au luminat: „Admir crinii înfloriți de pe dealuri. Florile și iarba se întind peste coline, însă, înainte de apariția primăverii, crinii adaugă splendoare slavei Mele de pe pământ – poate omul să realizeze măcar atât? Ar putea să Mă mărturisească pe pământ înainte de revenirea Mea? S-ar putea consacra pe sine însuși de dragul Numelui Meu în țara marelui balaur roșu?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Cuvintele lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 34). Da, și eu, și iarba, și florile suntem creația lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat ca să Îl arătăm pe El, și să Îl glorificăm. Crinii pot să adauge strălucire gloriei lui Dumnezeu pe pământ înainte de sosirea primăverii, asta însemnând că și-au îndeplinit responsabilitatea de creatură lui Dumnezeu. Datoria mea astăzi este să mă supun planurilor lui Dumnezeu, și să Îl mărturisesc pe Dumnezeu înaintea lui Satana, ca toată lumea să vadă că Satana este un demon viu care îl rănește și îl devorează pe om, în timp ce Dumnezeu este singurul Dumnezeu adevărat care îl iubește și îl mântuiește pe om. Nu înduram toată această suferință și umilință pentru că aș fi comis un păcat, ci pentru numele lui Dumnezeu. Îndurarea acestei suferințe e glorioasă. Cu cât mă umilește mai mult Satana, cu atât mai mult trebuie să rămân de partea lui Dumnezeu și să Îl iubesc. În felul acesta, Dumnezeu își primește gloria, iar eu îmi împlinesc datoria pe care trebuia să o împlinesc. Atâta timp cât Dumnezeu este fericit și mulțumit, inima mea își primește și ea mângâierea. Sunt gata să îndur suferința supremă pentru a-I fi pe plac lui Dumnezeu și a lăsa totul în mâna Lui. Când am început să gândesc în felul acesta, m-am simțit mișcat în inima mea, în mod special, și din nou, nu mi-am putut stăpâni lacrimile: „O, Dumnezeule, meriți toată adorarea! Te-am urmat atât de mulți ani, dar nu am simțit niciodată afecțiunea Ta tandră așa cum am simțit-o astăzi, și nu Te-am simțit niciodată așa de aproape cum Te simt astăzi.” Am uitat complet de suferința mea și m-am cufundat în acest sentiment minunat pentru mult timp…

În cea de-a treia zi la centrul de detenție, un ofițer de corecție m-a dus în biroul lor. Odată ajuns acolo, am văzut vreo doisprezece oameni care se uitau la mine cu niște ochi ciudați. Unul dintre ei ținea o cameră de filmat îndreptată asupra mea, pe partea stângă, iar altul a venit spre mine cu un microfon, și m-a întrebat: „De ce crezi în Dumnezeu Atotputernic?” Atunci mi-am dat seama că era un interviu pentru mass-media, așa că am răspuns cu o umilință plină de mândrie: „Încă de când eram mic, am avut deseori parte de hărțuire și răceală din partea oamenilor, și am văzut oameni care se înșelau și profitau unii de alții. Simțeam că societatea asta e prea întunecată, prea periculoasă; oamenii trăiau o viață goală și neputincioasă. Mai târziu, când cineva mi-a predicat Evanghelia lui Dumnezeu Atotputernic, am început să cred în ea. După ce am crezut în Dumnezeu Atotputernic, am simțit că alți credincioși mă tratează ca pe un membru din familia lor. Nimeni în Biserica lui Dumnezeu Atotputernic nu complotează împotriva mea. Toți se înțeleg și sunt atenți unii cu alții. Ei își poartă de grijă unii altora, și nu le este teamă să spună ceea ce gândesc. În cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic am găsit sensul și valoarea vieții. Cred că e bine să crezi în Dumnezeu.” Apoi reporterul a întrebat: „Știi de ce te afli aici?” Am răspuns: „După ce am început să cred în Dumnezeu Atotputernic, mi-a păsat mai puțin de reputația și beneficiile lumești și am simțit că aceste lucruri sunt zadarnice și neînsemnate. Pot trăiesc în felul cuvenit doar dacă pot să fiu o persoană bună și să pășesc pe calea cea bună. Inima mea se îndreaptă tot mai mult spre bunătate, și îmi doresc tot mai mult să fiu o persoană bună. Când am văzut cum cuvântul lui Dumnezeu Atotputernic poate cu adevărat să schimbe oamenii și să îi călăuzească spre calea cea dreaptă, m-am gândit că dacă toți ar putea crede în Dumnezeu, atunci în țara noastră ar fi mult mai multă ordine și rata infracționalității ar scădea. Așa că, am hotărât să spun această veste bună oamenilor, dar nu am știut că o astfel de faptă bună e interzisă în China. Deci, am fost arestat și adus aici.” Reporterul a văzut că răspunsul meu nu era în avantajul lor, așa că a oprit imediat interviul, s-a întors și a plecat. În acel moment, adjunctul Brigăzii de Siguranță Națională era așa de furios încât bătea din picioare constant. S-a uitat la mine cu răutate, scrâșnindu-și dinții și șoptind: „Așteaptă și o să vezi tu!” Dar nu mi-a fost deloc frică de amenințarea și intimidarea lui. Dimpotrivă, m-am simțit foarte onorat să pot să aduc o mărturie despre Dumnezeu într-o astfel de ocazie și, mai mult decât atât, I-am adus glorie lui Dumnezeu pentru înălțarea numelui Lui și înfrângerea lui Satana.

Temperaturile erau foarte joase în ziua de 17 ianuarie. Cum polițiștii cei răi îmi confiscaseră haina de bumbac, purtam numai izmenele și am căpătat o răceală. Am făcut febră mare și tușeam încontinuu. Noaptea, mă înveleam cu o pătură veche, suferind chinurile bolii, în timp de mă gândeam de asemenea la maltratarea și abuzul nesfârșit pe care îl sufeream din partea celorlalți deținuți. Mă simțeam părăsit și neajutorat. Chiar atunci când nenorocirea mea a ajuns la un anumit nivel, un imn al cuvântului lui Dumnezeu mi-a răsunat în ureche: „Dacă Tu îmi dai boală și îmi iei libertatea, pot continua să trăiesc, dar dacă m-ar părăsi mustrarea și judecata Ta, nu aș avea cum să continuu să trăiesc. Dacă aș fi fost fără mustrarea și judecata Ta, aș fi pierdut iubirea Ta, o iubire care este prea profundă ca să o pot exprima în cuvinte. Fără iubirea Ta aș trăi sub stăpânirea Satanei […]” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Experiențele lui Petru: cunoștințele sale despre mustrare și judecată”). Aceasta a fost rugăciunea autentică și sinceră a lui Petru înaintea lui Dumnezeu. Petru nu a fost niciodată condus de trup. Ceea ce iubea mult și prețuia era mustrarea și judecata lui Dumnezeu. Câtă vreme mustrarea și judecata lui Dumnezeu nu îl părăsiseră, inima lui primea cea mai mare mângâiere. Eu trebuia acum să urmez exemplul de căutare și înțelegere al lui Petru. Trupul este corupt și inevitabil va pieri. Chiar dacă sufăr boli și îmi pierd libertatea, trebuie să port povara suferinței. Dar dacă pierd mustrarea și judecata lui Dumnezeu, este ca și când am pierdut prezența și dragostea lui Dumnezeu, și asta ar însemna pierderea șansei de a fi curățit. Și acesta este cel mai dureros lucru. În lumina pe care mi-a dat-o Dumnezeu, am experimentat încă o dată dragostea Lui. De asemenea, mi-am urât propria slăbiciune și nevrednicie, și am văzut că natura mea e prea egoistă, și nu se gândește niciodată la sentimentele de tristețe ale lui Dumnezeu. A doua zi, alți câțiva deținuți din aceeași celulă s-au îmbolnăvit, însă febra mea ridicată a scăzut în mod miraculos. Am simțit grija și protecția lui Dumnezeu pentru mine, și am văzut, de asemenea, minunile lucrării lui Dumnezeu. În tăcere, L-am slăvit pe Dumnezeu și I-am mulțumit în inima mea. Într-o noapte, un vânzător a venit la fereastră și șeful celulei a cumpărat multă șuncă, carne de câine, copane de pui și altele. La sfârșit, mi-a poruncit mie să plătesc. Am spus că nu am bani, așa că a spus, cu răutate: „Dacă nu ai bani, o să te torturez încetul cu încetul!” A doua zi m-a pus să spăl așternuturile de pat, hainele și șosetele. Ofițerii de corecție din centrul de detenție m-au pus și ei să le spăl șosetele. În centrul de detenție, a trebuit să îndur bătăile lor aproape în fiecare zi. Atunci când nu mai puteam suporta eram întotdeauna călăuzit, în interiorul meu, de cuvintele lui Dumnezeu: „Trebuie să vă faceți ultima îndatorire pentru Dumnezeu în timpul vostru pe pământ. În trecut, Petru a fost răstignit cu capul în jos pentru Dumnezeu; oricum, ar trebui să-L mulțumiți pe Dumnezeu până la sfârșit și să vă epuizați toată energia pentru Dumnezeu. Ce poate să facă o creatură pentru Dumnezeu? Așa că ar trebui să vă lăsați în voia milostivirii lui Dumnezeu cât mai curând cu putință. Atât timp cât Dumnezeu este fericit și mulțumit, atunci să-L lăsăm să facă ce vrea El. Ce drept au oamenii să se plângă?” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu, „Interpretări ale tainelor cuvintelor lui Dumnezeu către întregul univers”, Capitolul 41). Cuvintele lui Dumnezeu îmi dădeau o putere fără margini. Deși din când în când tot mai aveam parte de atacuri, umilire, condamnare și bătaie din partea deținuților, sufletul meu reușea să fie plin de mângâiere și bucurie. Ca un val puternic de căldură, dragostea lui Dumnezeu mă împingea mai departe, mă ajuta să simt într-adevăr cât de mare e dragostea lui Dumnezeu.

De dimineață, un ofițer de corecție a adus special o foaie de ziar. Deținuții rânjeau hidos în timp ce foloseau un ton batjocoritor când citeau cuvintele din ziar defăimând și blestemând pe Dumnezeu Atotputernic. Eram așa de furios în interiorul meu, încât am început să îmi scrâșnesc dinții. Deținuții au venit să mă întrebe despre ce era vorba, așa că am spus cu voce tare: „Este o defăimare din partea Partidului Comunist!” Ascultându-i pe acești deținuți care mergeau după gloată și cum murdăreau adevărul și blasfemiau pe Dumnezeu vorbind aceeași limbă ca diavolul, parcă am văzut cum sfârșitul lor se apropie. Cum păcatul blasfemiei la adresa lui Dumnezeu nu va fi niciodată iertat, oricine jignește firea lui Dumnezeu va primi cea mai grea pedeapsă și răsplată! Făcând asta, Partidul Comunist îi duce cu el pe toți oamenii din China spre condamnarea finală, expunându-și în felul acesta adevărata față, aceea a unui demon care se hrănește cu suflete! Mai târziu ofițerul de poliție care se ocupa de cazul meu m-a interogat din nou. De data asta, nu a mai folosit tortura ca să încerce să îmi smulgă o mărturisire, ci s-a schimbat folosind o față „blândă” ca să mă întrebe: „Cine este liderul tău? Îți mai dau o șansă. Dacă ne spui, totul va fi bine. Vei avea parte de clemență. Tu ai fost nevinovat de la început, dar alți oameni te-au turnat. De ce să îi acoperi? Pari o persoană cu un comportament așa de bun. De ce să îți dai viața pentru ei? Dacă ne spui, poți merge acasă. De ce să rămâi aici și să suferi?” Acești ipocriți cu două fețe au văzut că abordarea dură nu a dat rezultate, așa că au decis să încerce metoda mai blândă. Au un arsenal întreg de trucuri și sunt maeștri bătrâni ai uneltirilor și manevrelor! Văzându-i fața ipocrită mi s-a umplut inima de ură pentru ceata aceasta de demoni. I-am spus: „V-am spus tot ce știu. Altceva nu mai știu.” Văzând atitudinea mea hotărâtă, și-a dat seama că nu poate scoate nimic de la mine, așa că s-a îndepărtat descurajat.

După ce am fost închis la centrul de detenție timp de o jumătate de lună, am fost eliberat însă numai după ce poliția a cerut familiei mele să plătească 8000 de yuani în obligațiuni. Și m-au avertizat să nu plec nicăieri, să stau acasă și să le garantez că pot fi găsit la telefon oricând. În ziua în care am fost eliberat, ofițerii de corecție nu mi-au dat nimic de mâncare intenționat, iar ceilalți deținuți spuneau: „Dumnezeul tău e extraordinar. Nu eram nici unul bolnav, dar ne-am îmbolnăvit cu toții aici. Ai venit cu tot felul de boli, și acum tu pleci fără nici o boală. Bravo ție!” În acel moment, inima mea a devenit și mai recunoscătoare și mai plină de laudă la adresa lui Dumnezeu! Unchiul meu e paznic de închisoare. El a suspectat mereu că am fost eliberat pentru că tatăl meu are vreo relație specială cu cineva puternic, altfel n-ar fi fost posibil să fiu eliberat dintr-o închisoare de maximă securitate într-o jumătate de lună – ar fi trebuit să stau cel puțin trei luni. Întreaga mea familie știa prea bine că a fost intervenția omnipotenței lui Dumnezeu și că Dumnezeu Și-a descoperit lucrarea Lui minunată cu mine. Am văzut foarte clar că era vorba de o luptă între Dumnezeu și Satana. Indiferent cât de rău și de brutal este Satana, el va fi întotdeauna înfrânt de Dumnezeu. De atunci încolo, am fost convins că orice mi-ar veni în cale, era parte din planul lui Dumnezeu. Pe la sfârșitul lunii mai, 2011, sub acuzația de „deranjare a ordinii publice,” poliția Comunistă m-a condamnat la un an de re-educare prin muncă, pedeapsă care trebuia efectuată în afara închisorii, sub supraveghere, și la doi ani cu suspendare.

După această experiență a persecuției și a necazului, am înțeles și puteam discerne esența rea a Partidului Comunist ateu din China, și am dezvoltat o ură mare față de el. Nu face altceva decât să folosească metode violente pentru a menține starea de fapt, atacând și suprimând orice cauză dreaptă, și detestând până la extreme adevărul. Este cel mai mare dușman al lui Dumnezeu. Ca să își împlinească scopul de a-i controla permanent pe oameni, nu se dă în lături de la nimic ca să blocheze și să întrerupă lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, reprimându-i și persecutându-i cu furie pe credincioși, folosind și zăhărelul și parul, punându-i pe alții să îi execute ordinele, spunând una și făcând alta, și ascunzând înșelătorii și planuri meschine la orice pas. Contrastul m-a ajutat să înțeleg și mai bine că numai cuvântul lui Dumnezeu poate aduce viață oamenilor în mijlocul suferinței. Când oamenii sunt în culmea disperării sau în pragul morții, cuvântul lui Dumnezeu este ca apa vieții, care adapă inima însetată a oamenilor. Este de asemenea ca un elixir miraculos care poate vindeca rănile din sufletele oamenilor, îi salvează din pericole, le umple viața cu încredere și curaj, le dă o energie nemărginită, permițându-le să se bucure de dulceața cuvântului lui Dumnezeu în mijlocul suferinței lor, cuvânt care aduce mângâiere sufletelor lor, și care îi ajută să vadă că vitalitatea cuvântului lui Dumnezeu este inepuizabilă și fără sfârșit. În timpul acestei jumătăți de lună de viață în închisoare, dacă Dumnezeu n-ar fi fost cu mine, folosind cuvintele Lui ca să îmi amintească, să mă lumineze, și să mă încurajeze, natura mea slabă n-ar fi putut sub nici o formă să reziste la atâta suferință. Dacă n-ar fi fost Dumnezeu să îmi poarte de grijă și să mă protejeze, sub nici o formă trupul meu slăbit și fragil n-ar fi rezistat torturii, tratamentului rău din partea polițiștilor răi, care, dacă nu m-ar fi torturat până la moarte, mi-ar fi lăsat oricum trupul bolnav și rănit. Dar Dumnezeu m-a protejat într-un mod minunat, în cele mai întunecate și dificile zile, și chiar m-a vindecat de boala pe care o aveam dinainte. Dumnezeu este cu adevărat atotputernic! Dragostea Lui pentru mine este atât de profundă, atât de mare! Nici nu știu cum să îmi exprim recunoștința față de Dumnezeu, și nu pot decât să spun, din adâncul inimii mele: O, Dumnezeule, sper să te iubesc și mai profund! Indiferent cât de greu și de plin de gropi este drumul care îmi stă în față, sau câtă suferință va trebui să îndur, mă voi supune planului Tău, și voi fi hotărât să Te urmez până la sfârșit!

Deși trupul meu fizic a suferit puțin prin această experiență, beneficiile pe care le-am câștigat prin ea sunt semnificative. Este o comoară pe drumul credinței mele în Dumnezeu, și un nou început pe drumul credinței mele. Simt foarte puternic că, în cei zece ani în care am crezut în Dumnezeu, nu am apreciat niciodată dragostea lui Dumnezeu așa de mult cum o apreciez astăzi, și cred cu adevărat că adevărata valoare și însemnătate a credinței în Dumnezeu, a urmării lui Dumnezeu și a închinării la Dumnezeu este foarte mare; și, mai mult decât atât, n-am fost niciodată atât de dornic să caut să Îl iubesc pe Dumnezeu și să îmi ofer ca jertfă ce a mai rămas din viața mea, pentru a răsplăti dragostea lui Dumnezeu, cum sunt astăzi. Și vreau să folosesc această ocazie ca să exprim aprecierea mea din inimă, și lauda mea. Toată gloria și lauda pentru Dumnezeu Atotputernic!