De fapt, pe baza a ceea ce a făcut Dumnezeu în oameni și a ceea ce le-a dat, precum și a ceea ce posedă oamenii, se poate spune că cerințele Lui de la oameni nu sunt excesive, că El nu cere mult de la ei. Cum, atunci, ar putea ei să nu încerce să-L mulțumească pe Dumnezeu? Dumnezeu îi dă omului o sută de procente, totuși cere de la oameni numai o fracțiune de procent – înseamnă asta să ceri prea mult? Iscă Dumnezeu pricini din nimic? Adesea, oamenii nu se cunosc pe ei înșiși; nu se examinează pe ei înșiși dinaintea lui Dumnezeu și astfel, deseori, ajung prinși în capcană – cum poate fi considerat acest lucru cooperare cu Dumnezeu? Dacă ar exista vreodată un moment în care Dumnezeu să nu pună o povară grea pe umerii oamenilor, ei s-ar fărâmița ca noroiul și nu ar lua asupra lor găsirea unor lucruri de făcut. Iată cum sunt oamenii – fie pasivi, fie negativi, niciodată în stare să coopereze activ cu Dumnezeu, mereu căutând un motiv negativ pentru a ceda în fața lor înșiși. Ești tu, cu adevărat, cineva care face totul nu pentru sine însuși, ci pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu? Ești tu, cu adevărat, cineva care nu se bazează pe sentimente sale, care nu are preferințe personale și care împlinește nevoile lucrării lui Dumnezeu? „De ce încearcă oamenii mereu să se târguiască cu Mine? Sunt Eu directorul general al unui centru comercial? De ce Eu împlinesc din toată inima ceea ce cer oamenii de la Mine, totuși ce-i cer Eu de la om nu duce la nimic?” De ce întreabă Dumnezeu astfel de lucruri, de mai multe ori, în succesiune? De ce strigă El exasperat astfel? Dumnezeu nu a câștigat nimic în oameni; tot ce vede El e lucrarea pe care și-o aleg după preferințe. De ce spune Dumnezeu „totuși ce-i cer Eu de la om nu duce la nimic”? Întrebați-vă: de la început până la sfârșit, cine poate face lucrarea pe care e datoria lui să o facă, lucrare asupra căreia nu are absolut nicio alegere? Cine nu acționează în virtutea sentimentelor din inima lui? Oamenii își dau frâu liber personalității, fără a persevera vreodată în ceea ce fac, de parcă ar pescui trei zile și apoi și-ar abandona năvoadele și ar petrece următoarele două zile lenevind. Ei sunt ba fierbinți, ba reci: când sunt fierbinți, sunt în stare să incinereze toate lucrurile de pe pământ, iar când sunt reci, sunt în stare să înghețe toate apele de pe pământ. Aceasta nu este funcția omului, totuși e cea mai potrivită analogie cu privire la starea omului. Nu e asta realitatea? Poate că am „noțiuni” despre oameni, poate că-i denigrez – dar, orice-ar fi, „cu adevărul, vei străbate întreaga lume; fără adevăr, nu vei ajunge nicăieri”. Deși acesta este un aforism omenesc, cred că e potrivit să fie folosit aici. Nu îngrădesc dinadins duhurile oamenilor și le neg faptele. Îngăduiți-Mi să vă consult cu privire la câteva întrebări: Cine privește lucrarea lui Dumnezeu ca pe lucrarea propriei datorii? Cine poate spune „Atât timp cât voi fi în stare să-L mulțumesc pe Dumnezeu, voi da totul”? Cine e în stare să spună „Indiferent de alții, voi face tot ce are nevoie Dumnezeu și, indiferent dacă durata lucrării lui Dumnezeu este mare sau mică, îmi voi face datoria; a-Și duce la capăt lucrarea e treaba lui Dumnezeu și nu e ceva de care să mă ocup să mă gândesc eu”? Cine este capabil de o asemenea cunoaștere? Nu contează ce gândiți voi – poate ai intuiții mai înalte, în care caz Mă supun, Mă declar învins – totuși, trebuie să-ți spun că ce vrea Dumnezeu este o inimă loială, una care e sinceră și pătimașă, nu o inimă de lup, care e nerecunoscătoare. Ce știi tu despre această „târguială”? De la început până la sfârșit, ați „străbătut lumea”. O clipă sunteți în orașul „Kunming”, cu primăvara sa veșnică și, cât ai clipi, ați ajuns la groaznic de recele „Pol Sud”, acoperit de zăpadă. Cine nu s-a trădat niciodată pe sine? Ceea ce cere Dumnezeu e un spirit de „nicio odihnă până la moarte”; ceea ce vrea El este un spirit în care oamenii „să nu se întoarcă până nu lovesc zidul de sud”. Firește, intenția lui Dumnezeu nu este ca oamenii să apuce pe calea greșită, ci ca ei să adopte un astfel de spirit. După cum spune Dumnezeu: „Când compar «darurile» pe care le-au dat ei cu lucrurile Mele, oamenii recunosc imediat cât sunt de neprețuit și numai atunci Îmi văd incomensurabilitatea”. Cum pot fi explicate aceste cuvinte? Poate că citirea cuvintelor de mai sus îți dă o oarecare cunoaștere, căci Dumnezeu scoate întreaga inimă a omului pentru disecție, moment în care oamenii ajung să cunoască aceste cuvinte. Dar, din cauza înțelesului interior profund al cuvintelor lui Dumnezeu, oamenii rămân nelămuriți cu privire la vechiul trup, fiindcă nu au studiat la o universitate de medicină și nici nu sunt arheologi, așa că simt că acest nou termen este de neînțeles – și numai atunci cedează puțin. Căci oamenii sunt neputincioși în fața vechiului trup; chiar dacă nu e ca o fiară sălbatică și nici capabil de a distruge omenirea ca o bombă atomică, ei nu știu ce să facă cu el și e de parcă ar fi neputincioși. Dar, după Mine, există căi de a emonda vechiul trup. Faptul că omul nu a făcut niciodată eforturi de a se gândi la o contra-măsură a dus la diferitele particularități ale omului, care-Mi fulgeră constant dinaintea ochilor; după cum a spus Dumnezeu: „Când le arăt totalitatea Mea, se uită la Mine cu ochi mari, stând nemișcați dinaintea Mea ca un stâlp de sare. Iar Eu, când le privesc ciudățenia, de-abia Mă pot opri să nu râd. Fiindcă întind mâna ca să ceară lucruri de la Mine, le dau lucrurile din mâna Mea, iar ei le strâng la piept, prețuindu-le ca pe un copil nou-născut, o mișcare în care se angajează doar momentan”. Nu sunt acestea acțiunile vechiului trup? Dat fiind că oamenii înțeleg astăzi, de ce nu renunță și, în schimb, tot continuă? De fapt, o parte din cerințele lui Dumnezeu nu sunt de neatins pentru om și, totuși, oamenii nu le dau nicio atenție, pentru că „Eu nu îl mustru pe om cu ușurință. Din acest motiv, oamenii și-au dat, întotdeauna, frâu liber trupului. Ei nu Îmi respectă intențiile, dar M-au lingușit întotdeauna dinaintea scaunului Meu de judecată.” Nu este aceasta statura omului? Nu că Dumnezeu caută dinadins nod în papură, dar aceasta este realitatea – trebuie să explice Dumnezeu acest lucru? După cum spune Dumnezeu: „Deoarece «credința» oamenilor este atât de mare, sunt ei «demni de admirat»”. Din acest motiv, mă supun rânduielilor lui Dumnezeu, astfel că nu spun multe despre asta; din cauza „credinței” oamenilor, Mă agăț de asta, folosindu-Mă de credința lor ca să-i fac să-și îndeplinească funcția, fără ca Eu să le mai aduc aminte. E greșit să fac acest lucru? Nu e asta tocmai ce are nevoie Dumnezeu? Poate că, auzind asemenea cuvinte, unii oameni s-ar putea simți sătui – așa că voi vorbi despre altceva, ca să-i iau mai ușor. Când toți aleșii lui Dumnezeu, din tot universul, trec prin mustrare și când starea din om este îndreptată, oamenii se vor bucura în taină în inimile lor, ca și cum ar fi scăpat de necazuri. În acest moment, oamenii nu vor mai alege pentru ei înșiși, pentru că acesta este tocmai efectul obținut în timpul lucrării finale a lui Dumnezeu. Cu pașii Lui care au progresat până astăzi, fiii lui Dumnezeu și oamenii au intrat, toți, în mustrare și nici israeliții nu pot scăpa de această fază, fiindcă oamenii sunt întinați de necurățenie pe dinăuntru, astfel încât Dumnezeu îi conduce pe toți în marele cuptor de topire pentru rafinare, care este o cale necesară. Odată ce a trecut acest lucru, oamenii vor fi înviați din morți, ceea ce este tocmai ce a prezis Dumnezeu în „cuvântările celor șapte Duhuri”. Nu voi mai vorbi despre asta, ca să nu-Mi atrag dușmănia oamenilor. Deoarece lucrarea lui Dumnezeu este minunată, profețiile ieșite din gura lui Dumnezeu trebuie, în cele din urmă, să fie împlinite; când Dumnezeu cere ca oamenii să vorbească, încă o dată, despre noțiunile lor, ei sunt consternați și, astfel, nimeni nu ar trebui să devină îngrijorat sau neliniștit. După cum am spus: „În întreaga Mea lucrare, a existat vreodată un pas realizat de mâinile omului?” Înțelegi esența acestor cuvinte?