Acum câteva zile, a avut loc un incident grav în care antihriștii au tulburat lucrarea de răspândire a Evangheliei. Sunteți cu toții la curent? (Da.) După producerea acestui incident, a început reorganizarea lucrării evanghelice a casei lui Dumnezeu, iar unii oameni au început să fie realocați sau transferați și niște chestiuni legate de lucrare au fost și ele ajustate, nu-i așa? (Da.) Acest tip de eveniment important s-a produs în casa lui Dumnezeu și în jurul vostru au apărut antihriști – ați reușit să învățați niște lecții din confruntarea cu un eveniment atât de important? Ați căutat adevărul? Ați văzut esența unor probleme și ați fost în stare să trageți niște învățăminte dintr-un astfel de eveniment important? Când se întâmplă ceva, nu-i așa că majoritatea oamenilor doar trag niște învățături exterioare și înțeleg câteva doctrine, fără a-i pătrunde esența și fără a învăța cum să privească oamenii și lucrurile și să se comporte și să acționeze conform adevărului? Sunt unii oameni care doar cugetă pe baza minților și calculelor proprii, indiferent ce li se întâmplă. Nu se ridică nici pe departe la înălțimea adevărurilor-principii și sunt și lipsiți de inteligență și înțelepciune. Doar rezumă câteva lecții și apoi iau o hotărâre: „Când aceste lucruri se vor întâmpla din nou în viitor, trebuie să fiu grijuliu și să fiu atent la ce lucruri nu pot spune, ce lucruri nu pot face, precum și de care tip de oameni ar trebui să mă păzesc și de care ar trebui să mă apropii.” Înseamnă asta că ai învățat o lecție și ai dobândit experiență? (Nu.) Așadar, când se întâmplă astfel de lucruri, indiferent dacă sunt evenimente importante sau neînsemnate, cum ar trebui să le experimenteze, să le abordeze și să le pătrundă în profunzime oamenii astfel încât să poată învăța lecții, să înțeleagă unele adevăruri și să-și dezvolte statura în timp ce se confruntă cu aceste medii? Cei mai mulți oameni nu cugetă la aceste lucruri, nu-i așa? (Așa e.) Dacă nu cugetă la aceste lucruri, oare sunt oameni care caută adevărul? Sunt oameni care urmăresc adevărul? (Nu.) Credeți că sunteți persoane care urmăresc adevărul? Pe baza căror lucruri credeți că nu sunteți persoane care urmăresc adevărul? Și pe baza căror lucruri credeți ocazional că sunteți persoane care urmăresc adevărul? Când îndurați puțină suferință și plătiți un mic preț în datoria voastră, când sunteți ocazional puțin mai serioși în legătură cu lucrarea voastră sau contribuiți cu o sumă mică de bani, când vă abandonați familia, vă dați demisia din slujba voastră, vă abandonați studiile și renunțați la căsătorie ca să vă sacrificați pentru Dumnezeu, când vă abțineți de la a urma tendințele lumești sau evitați oamenii răi pe care-i întâlniți și așa mai departe – când sunteți în stare să faceți aceste lucruri, simțiți că urmăriți adevărul și sunteți credincioși adevărați? Nu asta gândiți? (Ba da.) Pe ce vă bazați când credeți asta? Vă bazați pe cuvintele lui Dumnezeu și pe adevăr? (Nu.) Este o iluzie; vă dați singuri verdictul. Când urmați ocazional niște reguli și procedați ca la carte, când aveți niște manifestări de umanitate bună, când puteți să fiți răbdători și toleranți, când sunteți smeriți, discreți, modești și lipsiți de aroganță la exterior și sunteți capabili să aveți puțină hotărâre sau atitudine responsabilă în lucrarea casei lui Dumnezeu, credeți că ați urmărit realmente adevărul și că sunteți într-adevăr persoane care îl urmăresc. Așadar, constituie aceste manifestări urmărirea adevărului? (Nu.) Ca să fim exacți, aceste acțiuni, comportamente și manifestări exterioare nu înseamnă că urmăriți adevărul. Prin urmare, de ce cred mereu oamenii că aceste manifestări sunt urmărirea adevărului? De ce cred mereu că sunt persoane care urmăresc adevărul? (În noțiunile lor, oamenii cred că, dacă se străduiesc și se sacrifică puțin, acestea sunt manifestările urmăririi adevărului. În consecință, când plătesc un mic preț sau suferă puțin în îndatoririle lor, se cred oameni care urmăresc adevărul, dar n-au căutat niciodată ce are de spus cuvântul lui Dumnezeu în această privință sau cum judecă El dacă o persoană urmărește adevărul. Drept urmare, trăiesc mereu printre noțiunile și închipuirile lor, considerându-se minunați.) Oamenii nu renunță niciodată la noțiunile lor și, când se pune problema importantă de a stabili dacă urmăresc adevărul, se bazează mereu pe propriile noțiuni și închipuiri și pe speranțele lor deșarte. De ce se poartă așa? Oare nu pentru că sunt liniștiți când gândesc și se poartă în acest mod, crezând că nu trebuie să plătească cu adevărat un preț pentru a urmări adevărul și că, în cele din urmă, pot totuși să primească beneficii și să fie binecuvântați? Mai există un motiv, și anume că așa-zisele comportamente bune ale oamenilor, cum ar fi renunțările, suferința lor, faptul că plătesc un preț și așa mai departe, sunt lucruri pe care le pot realiza și îndeplini, nu-i așa? (Așa e.) Oamenilor le este ușor să renunțe la familiile și slujbele lor, dar nu le este ușor să urmărească realmente adevărul, să practice adevărul sau să acționeze pe baza adevărurilor-principii și nu le este ușor să realizeze aceste lucruri. Chiar dacă înțelegi puțin din adevăr, îți va fi foarte greu să te răzvrătești împotriva ideilor, noțiunilor sau firilor tale corupte și să respecți adevărurile-principii. Dacă ești o persoană care urmărește adevărul, de ce nu pari să fi făcut vreun progres în ceea ce privește diversele aspecte ale adevărului în anii în care ai crezut în Dumnezeu? Indiferent dacă ai plătit un preț și indiferent la ce ai renunțat sau ce ai abandonat, rezultatele finale pe care le-ai obținut sunt cele realizate prin urmărirea și practicarea adevărului? Indiferent câte prețuri ai plătit, cât de mult ai suferit sau la câte lucruri trupești ai renunțat, ce ai obținut finalmente? Ai obținut adevărul? Ai dobândit ceva în legătură cu adevărul? Ai făcut vreun progres în intrarea ta în viață? Ți-ai schimbat firile corupte? Te supui cu adevărat lui Dumnezeu? Nu vom vorbi despre o lecție sau o practică atât de profundă precum supunerea față de Dumnezeu, ci vom discuta în schimb doar despre cel mai simplu lucru. Ai abandonat totul, ai suferit și ai plătit niște prețuri atât de mulți ani – poți proteja interesele casei lui Dumnezeu? Îndeosebi atunci când antihriștii și oamenii răi fac lucruri rele ca să tulbure lucrarea bisericii, te prefaci că nu vezi, protejând interesele acelor oameni răi și protejându-te pe tine însuți sau stai de partea lui Dumnezeu, protejând interesele casei Sale? Ai practicat potrivit adevărurilor-principii? Dacă nu, suferința ta și prețurile pe care le-ai plătit nu diferă de cele ale lui Pavel. Sunt doar de dragul de a dobândi binecuvântări, fiind toate zadarnice. Sunt la fel ca spusele lui Pavel despre faptul că a purtat luptele și a isprăvit alergarea, așa cum trebuia, urmând să obțină în final binecuvântări și o recompensă – nu există nicio deosebire. Mergi pe calea lui Pavel; nu urmărești adevărul. Crezi că renunțările, sacrificiile, suferința și prețurile pe care le-ai plătit înseamnă practicarea adevărului, deci câte adevăruri ai înțeles de-a lungul anilor? Câte adevăruri-realități deții? În câte chestiuni ai protejat interesele casei lui Dumnezeu? În câte chestiuni ai stat de partea adevărului și a lui Dumnezeu? În câte dintre acțiunile tale te-ai abținut de la a face rău sau de la a-ți urma propria voință deoarece ai o inimă cu frică de Dumnezeu? Toate acestea sunt lucruri pe care oamenii ar trebui să le înțeleagă și să le examineze. Dacă nu examinează aceste lucruri, atunci, cu cât cred mai mult timp în Dumnezeu și, în special, cu cât îndeplinesc mai mult timp o datorie, cu atât mai mult vor crede că au avut o contribuție meritorie, că vor fi cu siguranță mântuiți și că Îi aparțin lui Dumnezeu. Dacă vor fi demiși, dați în vileag și eliminați într-o zi, vor spune: „Chiar dacă n-am prestat un serviciu meritoriu, măcar am muncit din greu și, chiar dacă n-am muncit din greu, măcar m-am obosit până la epuizare. Deoarece am suferit și am plătit prețuri atât de mulți ani, casa lui Dumnezeu n-ar trebui să mă demită sau să mă trateze așa. Casa lui Dumnezeu n-ar trebui să mă dea așa la o parte după ce am muncit pentru ea!” Dacă ești realmente o persoană care urmărește adevărul, n-ar trebui să spui aceste lucruri. Dacă ești o persoană care urmărește adevărul, de câte ori ai aplicat rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu în cel mai mic detaliu și cuvânt cu cuvânt? Câte dintre ele ai aplicat? Câte aspecte ale lucrării ai urmărit apoi? Câte dintre ele ai verificat? În cadrul responsabilităților și datoriei tale și în sfera rezultatelor ce pot fi obținute prin calibrul și capacitatea ta de a pricepe și a înțelege adevărul, cât de mult ai făcut tot ce-ți stătea în putință? Ce îndatoriri ai făcut bine? Câte fapte bune ai pregătit? Acestea sunt standardele pentru a verifica dacă o persoană urmărește adevărul. Dacă ai făcut toate aceste lucruri în batjocură și n-ai obținut niciun rezultat, asta arată că ai suferit și ai plătit prețuri de-a lungul acestor ani în speranța de a primi binecuvântări și că nu practici adevărul și nu te supui lui Dumnezeu; tot ce ai făcut a fost pentru tine, pentru statut și binecuvântări și nu înseamnă că ai urmat calea lui Dumnezeu. Așadar, ce este tot ce ai făcut? Astfel de oameni nu au același final ca Pavel? (Ba da.) Toți acești oameni merg pe calea lui Pavel, deci finalul lor va fi în mod firesc același ca al lui Pavel. Să nu crezi că ai adus o contribuție meritorie doar pentru că ai credință în Dumnezeu și ai renunțat la slujba, familia sau, în unele cazuri, chiar la copiii tăi. N-ai adus nicio contribuție meritorie, ești doar o ființă creată, tot ce faci este pentru tine, fiind lucruri pe care se cuvine să le faci. Ai fi capabil să suferi și să plătești prețuri dacă n-ar fi de dragul de a primi binecuvântări? Ai fi capabil să renunți la familia și la slujba ta? Nu trata renunțarea la familie, abandonarea slujbei, suferința și plătirea prețurilor ca fiind egale cu urmărirea adevărului și sacrificarea ta pentru Dumnezeu. Doar te păcălești singur.

Cei care nu acceptă deloc adevărul sau emondarea sunt dați în vileag și îndepărtați unul câte unul de fiecare dată când casa lui Dumnezeu desfășoară o curățire de amploare. Unor oameni, ale căror probleme nu sunt prea grave, li se permite să rămână sub observație și li se dă o șansă de a se căi după ce sunt dați în vileag. Problemele altora sunt prea grave, aceștia rămân incorigibili în ciuda criticilor repetate, fac aceleași lucruri și aceleași greșeli de nenumărate ori și tulbură, perturbă și distrug lucrarea bisericii și, prin urmare, sunt îndepărtați și excluși în cele din urmă conform principiilor și nu mai primesc alte șanse. Unii spun: „Îmi pare rău pentru ei fiindcă nu mai primesc alte șanse.” Nu primesc destule șanse? Ei nu cred în Dumnezeu pentru a-I asculta cuvintele, a accepta mustrarea și judecata cuvintelor Lui sau a accepta curățirea și mântuirea Lui, ci își gestionează propriile afaceri. După ce încep să se ocupe de lucrarea bisericii sau să îndeplinească diverse îndatoriri, se apucă să se implice în tot felul de fapte rele, tulburând și perturbând, provocând prejudicii grave pentru lucrarea bisericii, precum și pierderi însemnate pentru interesele casei lui Dumnezeu. După ce le dă șanse în repetate rânduri și, treptat, îi elimină din diverse grupuri de îndeplinire a îndatoririlor, casa lui Dumnezeu rânduiește ca aceștia să-și îndeplinească îndatoririle în echipa evanghelică, dar după ce ajung acolo, acei oameni nu lucrează din greu la îndatoririle lor și se dedau în continuare la diverse tipuri de fapte rele, fără să se căiască sau să se schimbe câtuși de puțin. Indiferent cum are părtășie casa lui Dumnezeu despre adevăr sau ce tip de rânduieli de lucru face și chiar dacă le dă acestor oameni șanse, avertismente și chiar îi emondează, totul este în zadar. Nu sunt prea amorțiți, ci sunt prea intransigenți. Desigur, această intransigență este din perspectiva firilor lor corupte. În esența lor, nu sunt oameni, ci diavoli. Intrând în biserică, pe lângă faptul că acționează ca niște satane, nu fac nimic în beneficiul lucrării casei lui Dumnezeu și al lucrării bisericii. Fac numai fapte rele; vin doar să tulbure și să distrugă lucrarea bisericii. După ce câștigă doar câțiva oameni predicând Evanghelia, simt că au capital și că au adus o contribuție meritorie și încep să se culce pe lauri, crezând că pot domni ca niște regi în casa lui Dumnezeu, că pot da ordine și lua decizii în orice aspect al lucrării și îi pot obliga pe oameni să le practice și să le implementeze. Indiferent cum are părtășie Cel de mai sus despre adevăr sau cum rânduiește lucrarea, acești oameni nu o iau în serios. Îți spun în față lucruri care sună plăcut: „Rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu sunt bune, sunt întocmai ce avem nevoie, au corectat lucrurile chiar la timp, altfel n-am ști cât de departe suntem.” Când își întorc capul, se schimbă și încep să-și răspândească propriile idei. Spuneți-Mi, oare astfel de indivizi sunt cu adevărat oameni? (Nu.) Dacă nu sunt oameni, ce sunt? La suprafață, au un strat de piele omenească, dar, în esență, nu fac lucruri omenești – sunt demoni! Rolul pe care îl joacă în biserică este tocmai de a tulbura diversele aspecte ale lucrării din casa lui Dumnezeu. Ei tulbură orice lucrare de care se ocupă, n-au căutat niciodată adevărul sau principiile, nu s-au îngrijit de rânduielile de lucru și n-au acționat potrivit lor. Imediat ce au puțină putere, se laudă cu ea și umblă cu nasul pe sus în fața aleșilor lui Dumnezeu. Toți au fețe de demoni și nu au niciun pic de asemănare umană. N-au susținut niciodată interesele casei lui Dumnezeu, își protejează doar interesele și statutul propriu. Indiferent la ce nivel de conducere slujesc sau ce aspect al lucrării supervizează, imediat ce li se încredințează lucrarea, aceasta devine a lor, ei au ultimul cuvânt și alții ar face bine să nu le treacă prin minte să o verifice, supervizeze sau urmărească și cu atât mai puțin să intervină. Nu sunt de-a dreptul antihriști? (Ba da.) Și tot vor să obțină binecuvântări! Acești oameni pot fi caracterizați în două feluri: irezonabili și de nerăscumpărat. Cei care nu urmăresc adevărul se pot împiedica de orice obstacol și nu vor ajunge departe. În trecut, vă spuneam mereu: „Dacă puteți munci până la sfârșit și să fiți muncitori loiali, și asta e destul de bine.” Unii oameni nu iubesc adevărul și nu sunt dispuși să-l urmărească. Ce-ar trebui să se facă în această privință? Ar trebui să fie muncitori. Dacă poți munci pe brânci, fără să provoci tulburări și perturbări sau să faci vreun rău care să ducă la îndepărtarea ta și dacă poți garanta că nu vei face rău și vei continua să muncești până la capăt, atunci vei putea să supraviețuiești. Deși nu vei putea să primești multe binecuvântări, măcar vei fi muncit în timpul lucrării lui Dumnezeu, vei fi un muncitor loial și, la sfârșit, Dumnezeu nu Se va purta rău cu tine. Dar, în momentul de față, există muncitori care chiar nu pot munci până la capăt. De ce? Pentru că nu au spirite umane. Nu vom examina ce tip de spirit zace în ei, dar, cel puțin, privindu-le comportamentul de la început și până la sfârșit, esența lor este aceea a unui diavol, nu a unei persoane. Ei nu acceptă deloc adevărul și sunt chiar mai departe de a-l urmări.

Acum zece ani, când nu avusesem părtășie în detaliu despre fiecare aspect al adevărului, oamenii nu înțelegeau ce înseamnă să urmărești adevărul sau să te ocupi de lucruri pe baza adevărurilor-principii. Unii acționau pe baza voinței, închipuirilor și noțiunilor proprii sau urmau reguli. Acest lucru era scuzabil, deoarece nu înțelegeau. Dar astăzi, zece ani mai târziu, deși părtășia noastră despre diferitele aspecte ale adevărului nu s-a încheiat încă, diversele adevăruri fundamentale legate de lucrarea și îndatoririle oamenilor au fost cel puțin explicate clar în ceea ce privește principiile. Indiferent ce tip de datorie îndeplinesc, oamenii care au inimă și spirit, care iubesc adevărul și îl pot urmări, ar trebui să poată practica o parte din adevărurile-principii bazându-se pe conștiința și rațiunea lor. Oamenii sunt încă departe și nu pot ajunge la adevărurile mai înalte și mai profunde și nu-și pot da seama de esența unor probleme sau de esențele referitoare la adevăr, dar ar trebui să poată pune în practică adevărurile la care pot ajunge și care au fost stabilite clar. Ar trebui să fie capabili cel puțin să respecte, să implementeze și să distribuie rânduielile de lucru care au fost stabilite clar de casa lui Dumnezeu. Însă cei care sunt demoni nu pot face nici măcar aceste lucruri. Sunt tipul de oameni care nu pot nici măcar să muncească până la capăt. Când oamenii nu pot nici măcar să muncească până la capăt, înseamnă că vor fi aruncați din vagon la jumătatea drumului. De ce vor fi aruncați din vagon? Dacă ar sta liniștiți în vagon, dormind, stând la locul lor sau chiar distrându-se, atât timp cât n-ar deranja pe toată lumea sau direcția de înaintare a întregului tren, cine ar avea inima să-i arunce din vagon? Nimeni. Dacă ar putea cu adevărat să muncească, nici Dumnezeu nu i-ar arunca din vagon. Dar folosirea acestor oameni acum ca să muncească ar atrage mai multe pierderi decât câștiguri. Diversele aspecte ale lucrării casei lui Dumnezeu au suferit pierderi prea mari din cauza tulburărilor din partea acestor oameni. Aceștia sunt cauza prea multor griji! Nu înțeleg adevărul, oricum am avea părtășie despre el și, după aceea, tot fac lucruri rele. A interacționa cu acești oameni înseamnă realmente a te angaja în discuții interminabile și a te enerva în permanență. Aspectul esențial este că acești oameni au făcut prea mult rău și au provocat pierderi prea mari lucrării de răspândire a Evangheliei întreprinse de casa lui Dumnezeu. În puținele îndatoriri pe care le îndeplinesc, provoacă doar tulburări și perturbări și pierderile pe care le aduc lucrării casei lui Dumnezeu sunt ireparabile. Acești oameni fac tot soiul de fapte rele. Când se află printre membrii obișnuiți ai bisericii, acționează după bunul plac, risipesc ofrandele, măresc artificial numărul persoanelor pe care le-au câștigat răspândind Evanghelia și se folosesc într-un mod neadecvat de alți oameni. Folosesc exclusiv oameni răi, confuzi și care se dezlănțuie făcând lucruri rele. Nu ascultă sugestiile nimănui și suprimă și pedepsesc pe oricine exprimă o opinie. Sub autoritatea lor, cuvintele, cerințele și rânduielile de lucru ale lui Dumnezeu nu sunt implementate, fiind în schimb date deoparte. Acești oameni devin bătăuși și despoți locali; se transformă în tirani. Spuneți-Mi, pot fi păstrați astfel de oameni? (Nu.) În prezent, unii au fost demiși și, după aceasta, vorbesc despre „supunerea față de rânduielile casei lui Dumnezeu”, pentru a arăta că sunt atât de nobili și de supuși și că urmăresc adevărul. Prin aceasta, vor să spună că n-au nimic de zis despre nicio acțiune a casei lui Dumnezeu și că sunt dispuși să se supună rânduielilor sale. Spun că sunt dispuși să se supună rânduielilor casei lui Dumnezeu – deci de ce au făcut atât de mult rău, determinând biserica să-i demită? De ce nu înțeleg asta? De ce n-au explicat asta? Au atras diferite tipuri de necazuri și pierderi asupra lucrării casei lui Dumnezeu în timp ce lucrau – nu trebuie să fie sinceri și să se destăinuie în această privință? Se închide subiectul dacă pur și simplu nu-l menționează? Spun că-și doresc să se supună rânduielilor casei lui Dumnezeu, arătând cât de nobili și măreți sunt – aceasta e doar o prefăcătorie și o înșelăciune! Dacă învață să se supună rânduielilor casei lui Dumnezeu, de ce nu s-au supus rânduielilor de lucru anterioare ale acesteia? De ce nu le-au implementat? Ce făceau atunci? De cine ascultă ei cu adevărat? De ce nu dau o explicație? Cine este stăpânul lor? Au îndeplinit ei fiecare aspect al lucrării rânduite de casa lui Dumnezeu? Au obținut rezultate? Poate lucrarea lor să facă față la o examinare atentă? Cum vor compensa pierderile provocate lucrării casei lui Dumnezeu de faptele lor rele, scăpate de sub control? Nu merită această chestiune niște comentarii? Pot doar să spună că se vor supune rânduielilor casei lui Dumnezeu și gata? Spuneți-Mi, oare astfel de oameni au umanitate? (Nu.) Sunt lipsiți de umanitate, rațiune și conștiință și nu au pic de rușine! Nu simt că au făcut atât de mult rău și au provocat pierderi atât de mari casei lui Dumnezeu. Au provocat atât de multe tulburări și perturbări fără să simtă nicio remușcare, fără să se simtă datori sau să recunoască acest lucru. Dacă încerci să-i tragi la răspundere, vor spune: „N-am fost singura persoană care a făcut asta” – au scuzele lor. Ce vor să spună este că nu se pot aplica pedepse dacă toată lumea este vinovată și, întrucât toți au făcut rău, nu ar trebui să fie trași la răspundere individual. Acest lucru e greșit. Trebuie să explice răul pe care l-au făcut – fiecare individ trebuie să explice orice rău pe care l-a făcut. Ar trebui să se supună rânduielilor casei lui Dumnezeu și să-și abordeze problemele corect. Dacă au această atitudine, pot să primească încă o șansă și să rămână, dar nu pot face mereu rău! Dacă nu recunosc deloc în conștiința lor, dacă nu pot simți că-I sunt îndatorați în vreun mod lui Dumnezeu și nu se căiesc deloc, dintr-o perspectivă umană, li se poate da o șansă, li se poate permite să-și îndeplinească în continuare îndatoririle și să nu fie trași la răspundere, dar cum vede Dumnezeu asta? Dacă oamenii nu-i trag la răspundere, n-o va face nici Dumnezeu? (Ba da, îi va trage la răspundere.) Dumnezeu tratează toți oamenii și toate lucrurile având principii. El nu va face un compromis cu tine și nu va aplana conflictul, nu va căuta să facă pe placul tuturor, ca tine. Dumnezeu are principii, are o fire dreaptă. Dacă încalci principiile și decretele administrative ale casei lui Dumnezeu, biserica și casa lui Dumnezeu trebuie să te trateze conform principiilor și prevederilor din decretele administrative. Cât privește consecințele ofensării lui Dumnezeu, de fapt, știi în inima ta cum te vede sau te tratează El. Dacă Îl tratezi cu adevărat pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, se cuvine să vii înaintea Lui pentru a mărturisi, a-ți recunoaște păcatele și a te căi. Dacă nu ai această atitudine, ești un neîncrezător, un diavol, un dușman al lui Dumnezeu și ar trebui să fii blestemat! Care este atunci rostul pentru care asculți predici? Ar trebui să pleci; nu meriți să asculți predici! Adevărurile sunt rostite pentru a fi auzite de oameni corupți normali; deși au firi corupte, astfel de oameni au hotărârea și disponibilitatea de a accepta adevărul, pot să reflecteze asupra lor oricând li se întâmplă ceva și pot să mărturisească, să se căiască și să se schimbe atunci când fac ceva greșit. Astfel de oameni pot fi mântuiți și pentru ei sunt rostite adevărurile. Cei care nu au o atitudine de căință, indiferent ce li se întâmplă, nu sunt oameni corupți obișnuiți, sunt cu totul altceva; esența lor este cea a unui diavol, nu a unei persoane. Deși este posibil ca nici ei să nu urmărească adevărul, oamenii corupți obișnuiți se pot abține în general de la a face lucruri rele bazându-se pe conștiința lor, pe acea fărâmă de rușine pe care o are umanitatea lor normală și pe puțina rațiune de care dau dovadă și nu au nicio intenție de a provoca deliberat tulburări și perturbări. În circumstanțe normale, astfel de oameni pot să muncească și să urmărească până la sfârșit și sunt capabili să supraviețuiască. Există însă un tip de oameni care nu au conștiință sau rațiune, care nu au deloc simțul onoarei sau al rușinii, care nu au remușcări în inimile lor indiferent cât de mult rău fac și care se ascund cu nerușinare în casa lui Dumnezeu, sperând totuși să primească binecuvântări și neștiind să se căiască. Atunci când cineva spune: „Ai provocat tulburare și perturbare făcând asta”, ei spun: „Serios? Atunci am făcut o greșeală, o să mă descurc mai bine data viitoare.” Cealaltă persoană răspunde: „Atunci ar trebui să ajungi să-ți cunoști firile corupte”, iar ei spun: „Să ajung să cunosc ce firi corupte? Pur și simplu am fost ignorant și nesăbuit. O să mă descurc mai bine data viitoare și gata.” Nu au o înțelegere profundă și doar îi expediază pe oameni prin cuvintele lor. Se pot căi oamenii cu această atitudine? Nu au nici măcar rușine – nu sunt oameni! Unii spun: „Dacă nu sunt oameni, oare sunt fiare?” Sunt fiare, dar sunt chiar mai prejos decât niște câini. Gândește-te la asta: când un câine face ceva greșit sau este neascultător, dacă îl cerți o dată, îi va părea imediat rău și va continua să fie prietenos cu tine, ceea ce înseamnă: „Te rog să nu mă urăști, nu mai fac niciodată.” Când apare din nou o situație asemănătoare, câinele îți va arunca intenționat o privire care înseamnă: „Nu mai fac, nu te teme.” Indiferent dacă se teme să nu fie bătut sau încearcă să intre în grațiile stăpânului, oricum ai privi situația, când știe că stăpânului său nu-i place ceva sau că nu-i permite ceva, câinele nu va face acel lucru. Este în stare să se abțină; are simțul rușinii. Chiar și animalele au simțul rușinii, dar acești oameni nu-l au. Deci mai sunt ei oare oameni? Sunt chiar mai prejos decât animalele; prin urmare, sunt lucruri inumane și neînsuflețite, sunt veritabili diavoli. Nu reflectează niciodată asupra lor, nu mărturisesc indiferent cât de mult rău fac și în mod clar nu știu să se căiască. Unii oameni se rușinează să dea ochii cu frații și surorile lor fiindcă au făcut puțin rău și, dacă frații și surorile îi aleg în timpul unei alegeri, vor spune: „Nu voi prelua această datorie, nu sunt calificat. În trecut, am făcut niște lucruri nesăbuite care au provocat pierderi lucrării bisericii. Nu merit această funcție.” Oamenii de acest tip au simțul rușinii, conștiință și rațiune, însă acei oameni răi nu au simțul rușinii. Dacă le ceri să devină conducători, se vor ridica imediat și vor spune: „Vedeți! Ce părere aveți despre asta? Casa lui Dumnezeu nu se descurcă fără mine. Sunt important, sunt foarte capabil!” Spuneți-Mi, nu e greu să-i faceți pe acești oameni să simtă rușine? Cât de greu este? Este mai greu decât să escaladezi versanții trecătorii Shanhai din China – sunt lipsiți de rușine! Oricât de mult rău fac, tot își pierd vremea trândăvind cu nerușinare în biserică. N-au fost niciodată smeriți în interacțiunile lor cu frații și surorile, trăiesc în continuare așa cum au făcut-o mereu și, ocazional, chiar se laudă cu „marile lor realizări”, cu renunțările, sacrificiile și suferința lor din trecut, cu prețurile pe care le-au plătit și cu „gloria și măreția” lor din trecut. Îndată ce au ocazia, se ridică imediat ca să se mândrească și să se dea mari, vorbind despre capitalul lor și lăudându-se cu calificările lor, dar nu vorbesc niciodată despre cât de mult rău au făcut, câte dintre ofrandele lui Dumnezeu au risipit sau câte pierderi au provocat lucrării casei lui Dumnezeu. Nu mărturisesc nici măcar atunci când se roagă lui Dumnezeu în privat și n-au vărsat niciodată o lacrimă din cauza greșelilor pe care le-au făcut sau a pierderilor pe care le-au provocat casei lui Dumnezeu. Într-atât sunt de intransigenți și nerușinați. Nu sunt complet irezonabili și imposibil de răscumpărat? (Ba da.) Sunt imposibil de răscumpărat și nu pot fi mântuiți. Indiferent cum le oferi șanse, parcă ai vorbi cu un perete, parcă ai cere luna de pe cer sau le-ai cere diavolilor și Satanei să se închine la Dumnezeu. Așadar, în privința acestor oameni, în cele din urmă, atitudinea casei lui Dumnezeu este de a renunța la ei. Dacă sunt dispuși să îndeplinească îndatoriri, pot face acest lucru, casa lui Dumnezeu le va da o mică șansă. Dacă nu sunt dispuși să îndeplinească îndatoriri și spun: „Am de gând să merg la muncă, să câștig bani și să-mi petrec zilele; o să-mi gestionez propria afacere”, pot să plece, ușa casei lui Dumnezeu este deschisă. N-au decât să se grăbească și să plece! Nu vreau să le mai văd fețele, sunt atât de dezgustători! De ce se prefac? Puțina suferință pe care au îndurat-o, micile prețuri pe care le-au plătit, micile lor renunțări și sacrificii au fost doar condițiile prealabile pe care le-au pregătit ca să poată face rău. Dacă rămân în casa lui Dumnezeu, ce tip de serviciu pot face? Ce beneficii pot aduce pentru lucrarea casei lui Dumnezeu? Aveți vreo idee cât de multă tulburare și perturbare pot crea pentru lucrarea bisericii faptele și lucrurile rele făcute de o singură persoană rea, un antihrist, într-o perioadă de șase luni? Spuneți-Mi, câți frați și surori vor trebui să lucreze ca să le compenseze? Nu-i așa că folosirea acelei persoane rele, acelui antihrist, pentru a face un mic serviciu nu merită osteneala? (Da, așa-i.) Nu vom vorbi despre amploarea pierderilor ce pot fi provocate de un grup de antihriști care își unesc forțele pentru a face lucruri rele, dar cât de mult rău poate fi adus lucrării bisericii de un sofism și o afirmație diavolească rostită de un antihrist sau de un singur ordin absurd dat de un antihrist? Spuneți-Mi, câți oameni vor trebui să lucreze și pentru cât timp pentru a compensa? Cine își va asuma responsabilitatea pentru această pierdere? Nimeni nu poate! Poate fi recuperată această pierdere? (Nu.) Unii spun: „Dacă aducem mai mulți oameni să ajute, iar frații și surorile îndură puțin mai multă suferință, am putea reuși să o compensăm.” Deși ați putea reuși să compensați o parte din pierdere, câte resurse umane și materiale va trebui casa lui Dumnezeu să cheltuiască? În special, cine poate recupera timpul pierdut și pierderile suferite de aleșii lui Dumnezeu în ceea ce privește intrarea lor în viață? Nimeni. Prin urmare, răul făcut de antihriști nu poate fi iertat! Unii spun: „Antihriștii au zis: «Vom recupera banii pierduți.»” Bineînțeles că trebuie să-i recupereze! „Antihriștii au zis: «Vom aduce mai mulți oameni pentru a-i înlocui pe cei pe care i-am pierdut.»” Este minimul pe care îl pot face. Trebuie să se revanșeze pentru răul pe care l-au comis! Dar cine va recupera timpul pierdut? Sunt ei în stare? Este imposibil de recuperat. Așadar, relele făcute de acești oameni sunt cele mai odioase păcate! Nu pot fi iertate. Spuneți-Mi, nu este așa? (Ba da.)

Când văd că antihriștii sunt tratați destul de sever de către casa lui Dumnezeu – fără a li se da o șansă și izgonindu-i direct – unii oameni au unele păreri în această privință: „Nu a spus casa lui Dumnezeu că le dă șanse oamenilor? Când o persoană face o mică greșeală, oare casa lui Dumnezeu nu o mai vrea? Nu-i dă o șansă? Ar trebui să-i dea o șansă; casa lui Dumnezeu este prea lipsită de iubire!” Spuneți-Mi, câte șanse li s-au dat acelor oameni? Câte predici au ascultat? Au primit prea puține șanse? Când lucrează, nu știu că îndeplinesc îndatoriri? Nu știu că răspândesc Evanghelia și fac lucrarea casei lui Dumnezeu? Nu știu aceste lucruri? Oare conduc o afacere, o companie sau o fabrică? Își gestionează ei propriile întreprinderi? Câte șanse le-a dat casa lui Dumnezeu acestor oameni? Fiecare dintre ei s-a bucurat de o mulțime de șanse. Dintre cei care au fost mutați din diferite grupuri în echipa evanghelică, a fost vreunul demis după ce a făcut parte din echipa evanghelică doar câteva zile? Niciunul nu a fost; doar dacă răul pe care l-a făcut a fost prea revoltător, a fost apoi demis. Fiecare dintre ei a primit destule șanse, doar că nu știu să le prețuiască sau să se căiască. Se duc pe propriul drum, mergând mereu pe calea lui Pavel. Rostesc cuvinte clare și care sună foarte plăcut, dar nu se poartă ca niște oameni. Ar trebui să li se mai dea șanse unor astfel de oameni? (Nu.) Când li s-a dat o șansă, au fost tratați ca niște oameni, dar ei nu sunt oameni. Nu fac lucrurile pe care le fac oamenii așa că, din păcate, ușa casei lui Dumnezeu este deschisă – n-au decât să plece. Casa lui Dumnezeu nu-i va mai folosi. Casa lui Dumnezeu are libertate în ceea ce privește folosirea oamenilor, are acest drept. Va fi în regulă dacă nu sunt folosiți de casa lui Dumnezeu? Dacă vor să creadă, pot face asta în afara casei lui Dumnezeu. În orice caz, casa lui Dumnezeu nu-i va folosi – nu poate, aceștia provoacă prea multe îngrijorări! Au cauzat pierderi prea mari casei lui Dumnezeu și nimeni nu poate achita nota de plată – nu și-ar permite asta! Nu e ca și cum ar fi ghinioniști, nu e ca și cum casa lui Dumnezeu nu le-ar fi dat o șansă, nu ar avea dragoste și ar fi fost prea dură cu ei și, cu siguranță, nu e ca și cum casa lui Dumnezeu i-ar îndepărta după ce și-au încheiat lucrarea. Problema e că acești oameni au mers prea departe, n-au mai putut fi tolerați și n-au putut explica lucrurile pe care le-au făcut. Pentru fiecare aspect al lucrării, casa lui Dumnezeu a furnizat principii de lucru, iar Cel de mai sus a oferit personal îndrumare, verificări și corectare. Casa lui Dumnezeu și Cel de mai sus nu doar au organizat câteva întruniri sau au rostit câteva cuvinte; au rostit multe cuvinte și au organizat multe întruniri, îndemnându-i cu stăruință pe oameni și, în cele din urmă, ce au primit în schimb a fost înșelăciune și, apoi, lucrarea bisericii a fost tulburată și perturbată și transformată într-un haos total. Spuneți-Mi, cine ar mai fi dispus să le dea o șansă acelor oameni? Cine ar fi dispus să-i păstreze? Se pot dezlănțui făcând rău, dar sigur nu-i interzic casei lui Dumnezeu să se ocupe de ei potrivit principiilor, nu-i așa? Faptul că se ocupă de ei în acest mod n-ar trebui considerat lipsit de iubire, ar trebui văzut ca având principii. Iubirea este dăruită oamenilor care pot fi iubiți, oamenilor ignoranți care pot fi iertați; nu este dăruită oamenilor răi, diavolilor sau celor care provoacă intenționat tulburări și perturbări, nu este dăruită antihriștilor. Antihriștii merită doar să fie blestemați! De ce merită doar să fie blestemați? Pentru că, indiferent cât de mult rău fac, nu se căiesc, nu mărturisesc și nu se schimbă, concurează cu Dumnezeu până la sfârșit. Vin înaintea Lui spunând: „Când voi muri, voi muri în picioare. Sunt de neclintit. Când voi veni înaintea Ta, nu voi îngenunchea și nu mă voi pleca. Nu mă voi recunoaște înfrânt!” Ce fel de lucru e acesta? Chiar și când sunt pe cale să moară, tot vor spune: „Voi continua să mă împotrivesc casei lui Dumnezeu până la capăt. Nu-mi voi mărturisi păcatele – n-am greșit cu nimic!” Bine, dacă n-au greșit cu nimic, pot pleca. Casa lui Dumnezeu nu-i va folosi. Va fi în regulă dacă nu sunt folosiți de casa lui Dumnezeu? Va fi perfect în regulă! Unii oameni spun: „În cazul în care casa lui Dumnezeu nu mă va folosi, atunci nu are pe cine să folosească.” Acești oameni ar trebui să se uite dacă într-adevăr nu există nimeni care poate fi folosit – oare vreo parte din lucrarea casei lui Dumnezeu se bazează pe oameni? Fără lucrarea Duhului Sfânt și fără protecția lui Dumnezeu, cine ar fi putut ajunge unde este astăzi? Ce aspect al lucrării ar fi putut fi asigurat până în ziua de azi? Oare acești oameni cred că se află în lumea laică? Dacă orice grup din lumea laică și-ar pierde protecția unei echipe de indivizi talentați sau înzestrați, n-ar fi în stare să-și încheie niciunul dintre proiecte. Lucrarea din casa lui Dumnezeu este diferită. Dumnezeu este Cel care protejează, conduce și îndrumă lucrarea din casa lui Dumnezeu. Să nu credeți că lucrarea casei lui Dumnezeu depinde de sprijinul vreunei persoane. Nu este adevărat și este punctul de vedere al unui neîncrezător. Credeți că abandonarea oamenilor răi cum sunt antihriștii și neîncrezătorii de către casa lui Dumnezeu este adecvată? (Da.) De ce este adecvată? Pentru că pierderile provocate de utilizarea acelor oameni la realizarea lucrării sunt prea mari; astfel de oameni risipesc atât resursele umane, cât și cele financiare fără nicio opreliște și nu au deloc principii. Nu ascultă cuvântul lui Dumnezeu și acționează în totalitate pe baza propriilor ambiții și dorințe. Nu respectă deloc cuvintele Sale sau rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu, dar când un antihrist spune ceva, îi acordă cel mai mare respect și practică în conformitate cu spusele lui. Am auzit de un neghiob care locuia în Europa, dar lucra la sarcini pentru Asia. Casa lui Dumnezeu a spus că îl va muta să lucreze la răspândirea Evangheliei în Europa, pentru a nu mai fi nevoit să suporte diferența de fus orar, dar el nu a fost de acord și nu a vrut să revină la sarcinile pentru Europa, nici măcar când casa lui Dumnezeu a rânduit acest lucru, deoarece antihristul căruia i se închina se afla în Asia și nu era dispus să se despartă de stăpânul lui. Nu este un neghiob? (Ba da.) Spuneți-Mi, merită să-și îndeplinească datoria? Îl vrem? Rânduielile de lucru făcute de casa lui Dumnezeu erau adecvate. Dacă te afli în Europa, ar trebui să lucrezi la sarcini destinate Europei, și nu Asiei. Indiferent pe ce continent te afli, ar trebui să lucrezi la sarcinile de acolo și, astfel, poți evita diferențele de fus orar – acesta e un lucru minunat! Și, totuși, această persoană nu a fost de acord. Cuvintele casei lui Dumnezeu nu au avut efect asupra lui; casa lui Dumnezeu nu l-a convins să se transfere, el avea nevoie ca stăpânul lui să ia deciziile. Dacă stăpânul lui ar spune: „Revino la sarcinile din Europa”, el ar reveni la respectivele sarcini. Dacă stăpânul lui ar spune: „Nu poți reveni la sarcinile din Europa, am nevoie să lucrezi la niște lucruri de aici”, el ar spune: „Atunci nu pot să revin.” Pentru cine făcea el un serviciu? (Pentru stăpânul lui.) Făcea un serviciu pentru stăpânul lui – un antihrist. Atunci, n-ar trebui înlăturat împreună cu stăpânul lui? N-ar trebui alungat? (Ba da.) De ce sunt atât de mânios pe astfel de oameni? Pentru că fac prea mult rău; oricine s-ar mânia dacă i-ar auzi. Acești oameni încearcă să-L păcălească pe Dumnezeu cu ochii larg deschiși – e mult prea răutăcios! Spuneți-Mi, de ce sunt atât de furios pe astfel de oameni? (Spun că au credință în Dumnezeu, dar, în realitate, ascultă de stăpânii lor. Nu-L urmează cu adevărat și nu se supun lui Dumnezeu.) Și-au devotat în întregime viețile pentru a urma diavoli și satane. Spun doar de fațadă că Îl urmează pe Dumnezeu. Urmează și slujesc satane, pretextând că Îl urmează pe Dumnezeu și se sacrifică pentru El și, până la urmă, tot vor să obțină recompense și binecuvântări de la Dumnezeu. Nu este de-a dreptul nerușinat? Nu este complet irezonabil și de nerăscumpărat? (Ba da.) Spuneți-Mi, ar păstra casa lui Dumnezeu astfel de oameni? (Nu.) Atunci, care este modalitatea adecvată de a ne ocupa de ei? (De a-i înlătura, împreună cu stăpânii lor.) Le place să-și urmeze stăpânii și sunt hotărâți să lucreze până la epuizare pentru stăpânii lor; nu protejează interesele casei lui Dumnezeu în timp ce-și îndeplinesc îndatoririle, nu-și îndeplinesc îndatoririle în timp ce trăiesc înaintea lui Dumnezeu, își slujesc stăpânii în mijlocul unui grup de antihriști – aceasta este esența lucrării lor. În consecință, faptele lor nu vor fi amintite, oricare ar fi ele. Astfel de oameni ar trebui înlăturați, nu sunt nici măcar demni să facă un serviciu! Prin urmare, credeți că oamenii de acest tip ajung așa doar pentru că întâlnesc oameni răi sau pentru că fac acest tip de lucrare? Sunt influențați de mediul lor sau sunt induși în eroare de oameni răi? (Nici una, nici alta.) Atunci de ce sunt așa? (Pentru că așa e natura-esență pe care o au.) Acești oameni au aceeași natură-esență ca stăpânii lor antihriști. Sunt același tip de oameni. Au aceleași hobby-uri, gânduri și opinii, precum și mijloace și metode de a face lucrurile; au un limbaj comun și aceeași cale de urmărire și împărtășesc aceleași dorințe, motive și metode de practică pentru a-L trăda pe Dumnezeu și a tulbura lucrarea casei lui Dumnezeu. Gândiți-vă la asta: au aceeași atitudine privind rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu, și anume de a-și minți superiorii și de a ascunde lucruri de cei aflați la un nivel mai mic decât ei. Au politici pentru cei aflați deasupra lor și strategii pentru cei aflați sub ei. Față de cei aflați deasupra lor, sunt absolut obedienți în comportamentul exterior, iar față de cei aflați sub ei, se dezlănțuie făcând rele. Au aceleași modalități și metode. Când Cel de mai sus îi emondează, aceștia spun: „Am făcut o greșeală, m-am înșelat, sunt rău, sunt răzvrătit, sunt un diavol!” Și apoi se întorc și spun: „Să nu implementăm rânduielile de lucru ale Celui de mai sus!” După aceea, procedează așa cum vor. Fac lucrurile absolut de mântuială când predică Evanghelia, cresc artificial numerele și înșală casa lui Dumnezeu. Iată metodele acestor grupuri de antihriști. Ei abordează mereu rânduielile de lucru cu propriile strategii și metode – nu au fost date în vileag fețele lor demonice? Sunt oare oameni? Nu, nu sunt, sunt demoni! Nu interacționăm cu demoni, așa că haideți să-i gonim de aici. Nu vreau să le văd fețele demonice; ar trebui să plece! Cei care sunt dispuși să muncească pot fi trimiși în grupul B, iar cei care nu sunt dispuși să muncească pot fi excluși. Este corect acest plan de acțiune? (Da.) Este cel mai adecvat plan de acțiune! Au aceeași esență, așadar când vorbesc și acționează împreună, totul merge strună și când fac lucruri împreună există incredibil de multă coeziune și o înțelegere tacită între ei. Imediat ce acei stăpâni deschid gura, indiferent ce lucruri diavolești spun, adepții lor le vor repeta de îndată și, în inimile lor, acești adepți chiar se vor simți mândri, zicându-și: „Ai dreptate, hai să facem așa! Rânduielile de lucru de la Cel de mai sus sunt prea pretențioase, nu putem face lucrurile așa.” Indiferent cât de bine sau de exact sunt enunțate rânduielile de lucru ale Celui de mai sus, acești oameni nu le vor implementa și, indiferent cât de denaturate sau de absurde sunt lucrurile pe care le spun diavolii și satanele, aceștia le vor asculta. Pentru cine prestează ei un serviciu în acest caz? Pot astfel de oameni să muncească în casa lui Dumnezeu până la sfârșit? (Nu.) Nu pot munci până la sfârșit. Fie că Dumnezeu dă dovadă de răbdare față de o persoană sau față de acțiunile unui diavol, există mereu o limită. El dă dovadă de toleranță față de oameni în cea mai mare măsură posibilă, dar când se ajunge la un anumit punct, îi va da în vileag pe cei care trebuie dați în vileag și îi va elimina pe cei care se cuvine să fie eliminați. Când se ajunge la acest punct, acei oameni vor fi ajuns la capătul drumului. Nu doar că nu urmăresc sau iubesc adevărul, dar natura-esența lor este potrivnică adevărului. Gândește-te la asta: oricând vorbești despre lucruri pozitive, înțelegere pură sau principii care sunt în acord cu adevărul, ei nu ascultă. Cu cât sunt mai pure cuvintele tale, cu atât se simt mai rău. Imediat ce începi să vorbești despre adevărurile-principii, nu pot sta locului și găsesc metode de a deturna conversația prin tot felul de scuze, de a distrage atenția sau merg, pur și simplu, să-și toarne un pahar de apă. Imediat ce ai părtășie despre adevăr sau vorbești despre cunoașterea de sine, simt repulsie și nu vor să asculte. Dacă nu au nevoie să meargă la toaletă, le este sete, foame sau somn ori trebuie să dea un telefon sau să se ocupe de ceva. Au mereu o scuză și nu pot sta nemișcați. Dacă le folosești metodele și vorbești despre afirmațiile și abordările lor care provoacă doar tulburări și perturbări, vor deveni plini de energie și vor fi în stare să vorbească la nesfârșit. Dacă nu ai un limbaj comun cu ei, vor simți aversiune față de tine și te vor evita. Sunt de-a dreptul diavoli! Sunt unii care, până în zilele noastre, tot nu-și pot da seama de acest tip de diavol și cred că acești oameni pur și simplu nu urmăresc adevărul. Cum pot fi atât de naivi? Cum pot spune astfel de lucruri ignorante? Oare acei oameni pur și simplu nu urmăresc adevărul? Nu, sunt niște demoni răi și sunt extrem de scârbiți de adevăr. Acei oameni se poartă destul de bine la întruniri, dar totul este fals. În realitate, oare chiar ascultă conținutul despre care au ceilalți părtășie sau cuvintele lui Dumnezeu care sunt citite la întruniri? Câte cuvinte ascultă ei cu adevărat? Câte acceptă? Câtor cuvinte se supun? Nu pot vorbi nici măcar despre cele mai simple și mai des rostite doctrine. Când vine vorba de astfel de oameni, indiferent de cât timp lucrează sau la ce nivel de conducător sau supervizor slujesc, ei nu pot rosti predici și nu pot vorbi despre propriile experiențe. Dacă cineva spune: „Vorbește puțin despre cunoștințele tale în legătură cu ceva. Nu-i nevoie să ai experiență în domeniu, vorbește doar despre cunoștințele și înțelegerea ta despre acel lucru”, nu vor fi în stare să deschidă gura, de parcă ar avea buzele lipite, și nu vor fi nici măcar capabili să vorbească despre niște doctrine. Dacă reușesc să scoată câteva cuvinte forțate, acestea vor suna stângaci și ciudat. Unii frați și unele surori spun: „Cum se face că atunci când predică, unii conducători par niște profesori care le citesc copiilor un text? De ce sună atât de stângaci și ciudat?” Aceasta înseamnă a nu fi în stare să predice. Și de ce nu pot ei să predice? Pentru că le lipsește adevărul-realitate. De ce le lipsește adevărul-realitate? Pentru că nu acceptă adevărul, sunt scârbiți de el în inimile lor și se împotrivesc oricărui principiu sau oricărei declarații a adevărului. Dacă se spune că sunt potrivnici, este posibil să nu poți vedea acest lucru din exterior, așadar cum poți spune că sunt potrivnici? Oricum ar avea casa lui Dumnezeu părtășie despre adevăr, ei îl vor tăgădui și îl vor respinge în inimile lor și vor fi incredibil de dezgustați de el. Oricum ar avea alți oameni părtășie despre cunoașterea lor privind adevărul, își vor spune: „Poate tu crezi asta, dar eu nu.” Cum stabilesc ei dacă ceva este adevărul? Atât timp cât este un lucru pe care îl consideră bun și corect, atunci vor crede că este adevărul. Dacă nu le place o afirmație, indiferent cât de corectă este, nu o vor considera adevărul. Prin urmare, când privim originea acestei probleme, în adâncul inimii lor, sunt potrivnici față de adevăr, le este scârbă de el și-l urăsc. Adevărul nu are absolut niciun loc în inimile lor – ei îl disprețuiesc. Poate că unii nu-și dau seama de acest lucru și spun: „În general, nu-i văd zicând nimic care Îl insultă pe Dumnezeu, este o blasfemie împotriva adevărului sau încalcă adevărurile-principii.” Atunci există un lucru pe care îl pot vedea: fiecare detaliu exact prevăzut de rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu este necesar și propus pentru a proteja interesele lucrării lui Dumnezeu, progresul vieții aleșilor lui Dumnezeu, ordinea normală a vieții bisericești și răspândirea normală a lucrării evanghelice. Scopul rânduielilor de lucru din fiecare perioadă de timp, precum și al desfășurării, organizării și modificării fiecărui aspect al lucrării este de a proteja evoluția normală a lucrării casei lui Dumnezeu și, chiar mai mult, de a-i ajuta pe frați și surori să înțeleagă și să pătrundă în adevărurile-principii. Pentru a fi mai exacți, se poate spune că aceste lucruri îi aduc pe frați și surori înaintea lui Dumnezeu și îi ajută să intre în adevărurile-realități, că aceste lucruri conduc și trag fiecare persoană înainte, ținând-o de mână în timp ce o învață, o sprijină și o aprovizionează. Referitor la implementarea rânduielilor de lucru, fie că este vorba de a avea părtășie special despre aceasta în timpul întrunirilor sau de răspândirea ei prin viu grai, scopul este de a le îngădui aleșilor lui Dumnezeu să experimenteze lucrarea Sa și să dobândească adevărata intrare în viață, fiind întotdeauna benefică pentru intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu. Nu există nici măcar o singură rânduială care să fie dăunătoare pentru lucrarea casei lui Dumnezeu sau pentru intrarea în viață a aleșilor Lui și niciuna dintre rânduieli nu creează tulburări sau distrugere. Și, totuși, antihriștii nu respectă niciodată aceste rânduieli de lucru și nu le implementează. În schimb, le disprețuiesc, considerându-le prea simple și neremarcabile, crezând că nu sunt la fel de impresionante precum modul în care lucrează ei și că nu vor primi beneficii mai mari în ceea ce privește prestigiul, statutul și reputația lor în timp ce înfăptuiesc această lucrare. În consecință, nu ascultă niciodată rânduielile de lucru și nu le acceptă, darămite să le implementeze. În schimb, fac lucrurile în stil propriu. Pe baza acestora, spuneți-Mi, oare antihriștii nu urmăresc adevărul și atât? Din acest punct, se poate vedea clar că urăsc adevărul. Dacă se spune că urăsc adevărul, nu veți putea să vă dați seama de acest lucru, dar privind modul în care acei antihriști abordează implementarea rânduielilor de lucru, veți fi în stare să obțineți o perspectivă în această privință. Când vine vorba despre modul în care falșii conducători și lucrători abordează rânduielile de lucru, este foarte clar că aceștia le fac cel mult mecanic, discută o dată despre rânduielile de lucru și asta-i tot. Nu urmăresc și nu monitorizează apoi lucrarea și nu îndeplinesc corespunzător lucrarea în cauză. Aceștia sunt conducători falși. Conducătorii falși pot cel puțin să implementeze totuși rânduielile de lucru, să le facă mecanic și să le mențină. Antihriștii nu pot nici măcar să mențină rânduielile de lucru, refuză pur și simplu să le accepte sau să le implementeze și, în schimb, fac lucrurile în stil propriu. La ce se gândesc ei? La statutul, faima și prestigiul propriu. Se gândesc dacă Cel de mai sus îi apreciază, câți frați și surori îi susțin, în inimile câtor oameni au un loc și câte inimi stăpânesc, controlându-i pe oamenii respectivi, și câți oameni au prins în ghearele lor. Le pasă de acele lucruri. Nu se gândesc niciodată cum să-i ude sau să-i aprovizioneze pe frați și surori punând piatra de temelie pe adevărata cale și cu siguranță nu se gândesc cum decurge intrarea în viață a fraților și surorilor, cum își îndeplinesc aceștia îndatoririle, fie că e vorba de răspândirea Evangheliei sau de alte tipuri de îndatoriri, sau dacă pot acționa potrivit principiilor și nu le-a păsat niciodată cum să-i aducă pe frați și surori înaintea lui Dumnezeu. Nu le pasă de aceste lucruri. Nu sunt toate aceste fapte înfățișate chiar în fața ochilor voștri? Nu sunt acestea manifestările pe care le puteți vedea adesea la antihriști? Nu sunt aceste fapte o dovadă suficientă că acești oameni urăsc adevărul? (Ba da.) Singurele lucruri de care îi pasă în permanență unui antihrist sunt statutul, faima și prestigiul. Să spunem că desemnezi un antihrist să răspundă de viața bisericii, pentru a le permite fraților și surorilor să trăiască o viață bisericească adecvată și a-i ajuta să ajungă să înțeleagă adevărul și să-și pună piatra de temelie în timp ce trăiesc viața bisericească, să aibă credință adevărată în Dumnezeu, să vină înaintea Lui și să dobândească abilitatea de a trăi independent și credința de a-și îndeplini îndatoririle. Astfel, lucrarea casei lui Dumnezeu de răspândire a Evangheliei ar beneficia de forțe de rezervă și niște lucrători evanghelici mai talentați ar putea fi asigurați constant pentru a-și realiza îndatoririle în răspândirea Evangheliei. Așa ar gândi antihristul? N-ar gândi în niciun caz așa. Ar spune: „Ce contează viața bisericească? Dacă toată lumea trăiește cu toată inima viața bisericească și citește cuvintele lui Dumnezeu și dacă toți înțeleg adevărul, cine va asculta de ordinele mele? Cui îi va păsa de mine? Cine îmi va acorda atenție? Nu-i pot lăsa pe toți să se concentreze în permanență asupra vieții bisericii sau să devină obsedați de aceasta. Dacă toată lumea citește mereu cuvintele lui Dumnezeu și a venit înaintea Lui, cine va mai rămâne în jurul meu?” Nu este aceasta atitudinea unui antihrist? (Ba da.) Ei cred că, dacă se axează pe aprovizionarea fraților și surorilor pentru dobândirea adevărului și a vieții, acest lucru le-ar afecta urmărirea prestigiului, profitului și statutului. Își spun în sinea lor: „Dacă îmi petrec tot timpul făcând lucruri pentru frați și surori, voi mai avea timp să urmăresc prestigiul, profitul și statutul? Dacă frații și surorile slăvesc cu toții numele lui Dumnezeu și Îl urmează pe Dumnezeu, nu va mai rămâne nimeni să asculte de mine. Ar fi așa de ciudat pentru mine!” Aceasta e fața unui antihrist. Antihriștii nu doar că nu reușesc să urmărească adevărul; sunt extrem de scârbiți de adevăr. În conștiința lor subiectivă, ei nu spun: „Urăsc adevărul, Îl urăsc pe Dumnezeu și urăsc toate rânduielile de lucru, afirmațiile și practicile benefice pentru frați și surori.” Nu vor spune asta. Doar folosesc unele abordări și comportamente pentru a se împotrivi rânduielilor de lucru ale casei lui Dumnezeu. Așadar, esența acestor abordări și comportamente este de a proceda după bunul plac și de a-i face pe alții să țină seama și să asculte de ei. În consecință, nu vor respecta nimic din ce face casa lui Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Am avut părtășie despre aceste manifestări ale antihriștilor destul de mult în trecut. Aveți o statură mică și înțelegeți superficial adevărul; antihriștii au făcut atât de mult rău chiar în fața ochilor voștri și, totuși, n-ați reușit să deslușiți acest lucru. Sunteți nesăbuiți și demni de milă, amorțiți și greoi, sărăciți și orbi. Acestea sunt adevăratele voastre manifestări și adevărata voastră statură. Antihriștii provoacă atât de multe necazuri și pierderi atât de mari pentru lucrarea casei lui Dumnezeu și încă există oameni care spun că ar trebui folosiți pentru a face un serviciu. Folosirea lor a făcut mai mult rău decât bine și tot nu știți să-i demiteți sau să vă ocupați de ei – câți ani trebuie să treacă pentru ca această statură și aceste idei ale voastre să se schimbe? Unii se laudă mereu: „Sunt o persoană care urmărește adevărul”, dar nu-i pot discerne pe antihriști când îi întâlnesc și chiar este posibil să-i urmeze pe acei antihriști – unde sunt manifestările urmăririi adevărului de către ei? Au ascultat atât de multe predici, dar tot le lipsește discernământul. În regulă, voi încheia aici părtășia noastră despre acest subiect. În continuare, vom vorbi despre subiectul nostru principal.

La ultima noastră întrunire, am avut părtășie despre așteptările părinților, în cadrul conținutului privind „renunțarea la poverile care provin de la familie”. Am încheiat părtășia despre principiile relevante și subiectele importante implicate. În continuare, vom avea părtășie despre un alt aspect al renunțării la poverile care provin de la familie – renunțarea la așteptările de la urmași. De această dată, vom schimba rolurile. Referitor la modul de abordare a așteptărilor părinților, acestea sunt lucruri pe care oamenii se cuvine să le facă din perspectiva unui copil. Când vine vorba de modul în care copiii ar trebui să abordeze și să gestioneze diversele așteptări pe care le au părinții de la ei, precum și diversele abordări pe care părinții le folosesc pentru ei și principiile pe care ar trebui să le practice, se impune să abordăm corect diferitele probleme care provin de la părinți din perspectiva unui copil. Astăzi vom avea părtășie despre subiectul „renunțării la așteptările de la urmași”, care se referă la gestionarea diverselor probleme pe care le au oamenii în privința propriilor copii, din perspectiva unui părinte. Sunt lecții care ar trebui învățate și principii care ar trebui respectate aici. Pentru copii, ceea ce contează cel mai mult este modul în care ar trebui să se confrunte cu așteptările părinților, ce tip de atitudine ar trebui să adopte față de aceste așteptări, precum și ce ar trebui să urmeze și ce principii de practică ar trebui să aibă în această situație. Firește, fiecare persoană are șansa de a fi părinte sau poate că este deja părinte; acest subiect are legătură cu așteptările și atitudinile pe care le au oamenii față de urmașii lor. Fie că ești părinte sau copil, ar trebui să ai principii diferite pentru tratarea așteptărilor celuilalt. Copiii au principii pe care se cuvine să le respecte în legătură cu modul de abordare a așteptărilor părinților lor și, desigur, părinții au și ei adevăruri-principii pe care se cuvine să le respecte pentru a aborda așteptările copiilor lor. Așadar, gândiți-vă mai întâi: ce principii puteți vedea sau la care vă puteți gândi acum, pe care ar trebui să le respecte părinții în modul în care își tratează copiii? Dacă vorbim de principii, subiectul ar putea fi puțin îndepărtat pentru voi, puțin prea vast și profund, deci hai să vorbim în schimb despre așteptările pe care le-ai avea de la urmașii tăi, dacă ai fi părinte. (Dumnezeule, dacă aș deveni părinte într-o zi, în primul rând aș spera să am copii care sunt și cresc sănătoși. În plus, aș spera să aibă propriile visuri, să fie ambițioși pentru a-și împlini visurile în viață și să aibă perspective bune. Acestea sunt principalele două lucruri la care aș spera.) Ai spera să devină demnitari sau să devină foarte bogați? (Aș spera și la acele lucruri. Aș spera cel puțin să avanseze în lume, să fie mai buni decât alții și admirați de alții.) Cerințele de bază pe care le au părinții pentru copiii lor este să fie sănătoși fizic, să aibă succes în carierele lor, să avanseze în lume și să le meargă totul bine în viața lor. Mai sunt și alte așteptări pe care le au părinții de la urmașii lor? Cine are copii să vorbească. (Sper să fie sănătoși și ca lucrurile să meargă fără probleme în viața lor, ca viața lor să fie liniștită și sigură. Sper să fie în armonie cu familia lor și să-i poată respecta pe bătrâni și să aibă grijă de tineri.) Altceva? (Dacă aș deveni părinte într-o zi, pe lângă așteptările despre care tocmai s-a vorbit, aș spera și să am copii ascultători și raționali, care să-mi arate respect filial, și să mă pot baza pe ei că vor avea grijă de mine la bătrânețe.) Această așteptare este crucială. Speranța părinților de a fi respectați de copiii lor este o așteptare relativ tradițională pe care o au oamenii în noțiunile și subconștientul lor. Aceasta e o chestiune relativ reprezentativă.

Renunțarea la așteptările de la urmași este o parte foarte importantă din renunțarea la poverile care provin de la familie. Toți părinții au anumite așteptări de la copiii lor. Fie că sunt mari sau mici, din viitorul apropiat sau îndepărtat, aceste așteptări sunt o atitudine pe care o au părinții față de comportamentul, acțiunile sau viețile copiilor sau față de modul în care îi abordează copiii, cât și un tip de cerință specifică. Din perspectiva copiilor lor, aceste cerințe specifice sunt lucruri pe care se cuvine să le facă deoarece, pe baza noțiunilor tradiționale, copiii nu se pot împotrivi ordinelor părinților lor – în caz contrar, sunt lipsiți de sentimente filiale. În consecință, mulți oameni poartă poveri mari și grele în această privință. Deci n-ar trebui ca oamenii să înțeleagă dacă așteptările specifice pe care le au părinții de la urmașii lor sunt rezonabile sau nu, dacă părinții lor ar trebui să aibă aceste așteptări, precum și care dintre aceste așteptări sunt rezonabile, care sunt irezonabile, care sunt legitime și care sunt forțate și nelegitime? Mai mult, există adevăruri-principii ce se cuvine să fie înțelese și respectate de oameni când vine vorba de modul în care ar trebui să abordeze așteptările părinților, cum ar trebui să le accepte sau să le respingă și atitudinea și perspectiva din care ar trebui să privească și să abordeze aceste așteptări. Când aceste lucruri nu au fost rezolvate, părinții poartă deseori aceste tipuri de poveri, crezând că este responsabilitatea și obligația lor să aibă așteptări de la copiii și urmașii lor și că, firește, există chiar mai multe așteptări pe care se cuvine să le aibă. Au impresia că, dacă n-ar avea așteptări de la urmașii lor, ar fi echivalent cu a nu-și îndeplini responsabilitățile sau obligațiile față de urmașii lor și cu a nu face ceea ce se cuvine să facă părinții. Cred că acest lucru i-ar face părinți răi, care nu-și îndeplinesc responsabilitățile. Prin urmare, când e vorba de așteptările pe care le au de la urmașii lor, oamenii creează involuntar diverse cerințe pentru copiii lor. Au diferite cerințe pentru diferiți copii, la momente și în circumstanțe diferite. Întrucât au acest tip de opinie și povară în privința copiilor lor, părinții merg și fac lucrurile ce se cuvine să fie făcute pe baza acestor reguli nescrise, indiferent dacă ele sunt corecte sau greșite. Părinții au cerințe de la copiii lor în timp ce tratează aceste abordări ca pe un tip de obligație și de responsabilitate și, totodată, le impun copiilor, obligându-i pe aceștia să le îndeplinească. Vom împărți această chestiune în mai multe etape în părtășia noastră; astfel va fi mai clar.

Părinții au deja diverse cerințe de la copiii lor înainte ca aceștia să devină adulți. Desigur, în cadrul acestor diverse cerințe, își fixează și diferite tipuri de așteptări de la ei. Așadar, în timp ce își fixează diferite așteptări de la copiii lor, părinții plătesc personal diverse prețuri și creează diverse tipuri de abordări pentru a realiza aceste așteptări. Prin urmare, părinții își educă în diverse moduri copiii și au diverse cerințe de la ei înainte ca aceștia să ajungă adulți. De exemplu, de la o vârstă fragedă, le spun copiilor: „Trebuie să înveți bine și să studiezi mai mult. Doar după ce vei excela în studiile tale vei fi mai bun decât toți ceilalți și nu vei fi disprețuit de alții.” Există și părinți care-și învață copiii că trebuie să le arate respect filial după ce cresc, până în măsura în care, când copiii au doar doi sau trei ani, părinții îi întreabă mereu: „O să ai grijă de tatăl tău după ce o să crești?” Iar copiii răspund: „Da.” Îi întreabă: „O să ai grijă de mama ta?” „Da.” „Îl iubești pe tatăl tău mai mult sau pe mama ta?” „Îl iubesc pe tata.” „Nu, trebuie să spui mai întâi că-ți iubești mama, apoi că-ți iubești tatăl.” Copiii învață apoi aceste lucruri de la părinții lor. Educația dată de părinții lor, fie prin cuvinte, fie prin exemplu, are o influență profundă asupra tinerelor minți ale copiilor. Desigur, le transmite și unele cunoștințe de bază, învățându-i că părinții lor sunt cei care-i iubesc și îi adoră cel mai mult pe lume și cei față de care se cuvine cel mai mult să dea dovadă de supunere și respect filial. În mod natural, ideea potrivit căreia „Părinții mei sunt persoanele cele mai apropiate de mine pe lume, deci ar trebui să ascult mereu de ei” este plantată în tinerele lor minți. În același timp, se ivește o idee în tinerele lor minți: întrucât părinții lor sunt persoanele cele mai apropiate de ei, tot ce fac ei trebuie să asigure vieți mai bune pentru copiii lor. De aceea, cred că ar trebui să accepte necondiționat acțiunile părinților lor; indiferent ce tip de metode sunt folosite de aceștia, indiferent dacă sunt umane sau inumane, ei consideră că ar trebui să le accepte. La o vârstă când încă nu au capacitatea de a discerne între bine și rău, educația dată de părinții lor, prin cuvinte sau prin exemplu, plantează acest tip de idee în mintea lor. Sub îndrumarea acestui tip de idee, părinții le pot cere copiilor să facă diverse lucruri, sub pretextul că-și doresc ce e mai bun pentru ei. Chiar dacă unele dintre acele lucruri nu sunt în acord cu umanitatea sau cu talentele, calibrul sau preferințele copiilor, în aceste circumstanțe în care nu au dreptul de a acționa din inițiativă proprie sau nu au deloc autonomie, copiii nu au de ales și nu au capacitatea de a se împotrivi așa-ziselor așteptări și cerințe ale părinților lor. Nu pot decât să se supună fiecărui cuvânt al părinților, să-i lase pe părinți să decidă, să se lase la mila lor și să fie ghidați de aceștia pe orice fel de cale. Prin urmare, tot ce fac părinții, indiferent dacă este neintenționat sau izvorăște din intenții bune, va avea un oarecare impact pozitiv sau negativ asupra comportamentului și acțiunilor propriilor copii, înainte ca aceștia să devină adulți. Cu alte cuvinte, tot ce fac ei va planta diverse idei și opinii în mintea copiilor lor, iar aceste idei și opinii pot chiar să fie adânc îngropate în subconștientul copiilor, așa încât, după ce devin adulți, acestea vor influența în continuare profund modul în care privesc oamenii și lucrurile, se comportă și acționează și chiar căile pe care merg.

Înainte de a ajunge la vârsta adultă, copiii nu au nicio posibilitate de a se împotrivi mediului lor de viață, moștenirii sau educației primite de la părinți, fiindcă nu sunt încă adulți și nu înțeleg încă lucrurile foarte bine. Când vorbesc de perioada anterioară maturității, Mă refer la perioada în care un copil nu poate gândi sau judeca independent ce este bine și ce este rău. În aceste circumstanțe, copiii pot doar să se lase la mila părinților. Tocmai fiindcă părinții iau toate deciziile înainte de maturizarea copiilor lor, în această perioadă rea, ei vor adopta metode de educație, idei și opinii corespunzătoare pe baza tendințelor sociale, pentru a-i determina să facă anumite lucruri. De exemplu, competiția în societatea zilelor noastre este acerbă. Părinții au fost influențați de climatul diverselor tendințe și consensuri societale, așa că acceptă acest mesaj potrivit căruia competiția este acerbă și îl transmit rapid copiilor lor. Ce acceptă ei este fenomenul și tendința competiției acerbe din societate, dar ceea ce simt este un tip de presiune. Când simt această presiune, se gândesc rapid la copiii lor, spunându-și: „Competiția e atât de acerbă în societatea zilelor noastre, nu era așa când eram tineri. În cazul în care copiii noștri studiază, muncesc și abordează societatea și diversele persoane și lucruri așa cum făceam noi, vor fi eliminați rapid de societate. Trebuie așadar să profităm de faptul că sunt încă mici, trebuie să începem de acum să lucrăm asupra lor – nu ne putem lăsa copiii să piardă de la linia de start.” În momentul de față, competiția în societate este acerbă și toți oamenii proiectează mari speranțe asupra copiilor lor, transmițându-le astfel rapid acest tip de presiune pe care l-au acceptat de la societate. Oare copiii lor conștientizează acest lucru? Întrucât nu sunt încă adulți, nu-l conștientizează deloc. Nu știu dacă această presiune care vine de la părinții lor este bună sau rea și nici dacă ar trebui să o respingă sau să o accepte. Când își văd copiii purtându-se așa, părinții îi ceartă: „Cum poți fi atât de prost? În momentul de față, competiția este acerbă în societate și tu tot nu înțelegi nimic. Grăbește-te și mergi la grădiniță!” La ce vârstă merg copiii la grădiniță? Unii încep la trei sau patru ani. De ce? În societatea zilelor noastre, circulă o expresie: nu-ți poți lăsa copiii de capul lor la linia de start, educația ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă. Vedeți, copiii foarte mici suferă și încep să meargă la grădiniță de la trei sau patru ani. Și ce fel de grădinițe aleg oamenii? La grădinițele obișnuite, educatorii joacă deseori cu copiii jocuri precum „Țară, țară, vrem ostași”, așa că părinții cred că nu pot să aleagă astfel de grădinițe. Consideră că trebuie să aleagă o grădiniță bilingvă, cu pretenții. Și, pentru ei, nu este destul să învețe o singură limbă. Când încă nu-și vorbesc bine limba maternă, copiii trebuie să învețe o limbă străină. Nu-i așa că le este greu copiilor? Dar ce spun părinții? „Nu ne putem lăsa copilul să piardă de la linia de start. În momentul de față, unii copii de un an sunt învățați de bone acasă. Părinții vorbesc în limba lor maternă, iar bonele vorbesc o limbă străină, învățându-i pe copii engleză, spaniolă sau portugheză. Copilul nostru are deja patru ani, este deja puțin cam mare. Dacă nu începem să-l învățăm acum, va fi prea târziu. Trebuie să începem să-l educăm cât mai curând posibil și să găsim o grădiniță cu predare în două limbi, unde educatorii au diplomă de licență sau de masterat.” Oamenii spun: „O școală de acest fel e prea scumpă.” Ei răspund: „Nu-i nimic. Avem o casă mare; ne putem muta într-una mai mică. O să ne vindem casa cu trei dormitoare și luăm în loc una cu două dormitoare. O să economisim acei bani și îi folosim ca să ne trimitem copilul la o grădiniță de top.” Nu este destul să aleagă o grădiniță bună, consideră că trebuie să angajeze profesori ca să-i ajute pe copii să studieze pentru olimpiada de matematică în timpul lor liber. Chiar dacă, prin firea lor, copiilor nu le place să studieze matematica, tot sunt forțați și, dacă dau greș în studiul matematicii, vor studia dansurile. Dacă nu se pricep la dansuri, vor învăța să cânte. Dacă nu se pricep să cânte, iar părinții lor observă că au un corp frumos, mâini și picioare lungi, se vor gândi că poate vor deveni model. Atunci îi vor trimite la școala de arte, la cursuri de modelling. Astfel, copiii încep să fie trimiși la școli cu internat de la patru sau cinci ani, iar casele familiilor lor trec de la trei dormitoare la două, de la două dormitoare la unul, de la un dormitor la case închiriate. Numărul meditațiilor pe care le primesc copiii în afara școlii crește tot mai mult, iar casele lor devin tot mai mici. Sunt și unii părinți care se mută cu întreaga familie în partea de sud sau de nord, mutându-se de colo-colo, astfel încât copiii lor să poată merge la școli bune și, în cele din urmă, nu mai știu unde să meargă, copiii lor nu știu unde este orașul lor natal și totul se transformă într-un haos. Părinții plătesc diverse prețuri înainte ca odraslele lor să ajungă la vârsta adultă de dragul viitorului lor, astfel încât copiii să nu piardă de la linia de start și să se poată adapta la această societate din ce în ce mai competitivă, să aibă mai târziu o slujbă bună și un venit stabil. Unii părinți sunt foarte capabili, conduc afaceri mari sau ocupă funcții de demnitari și investesc enorm în copiii lor. Unii nu sunt atât de capabili, dar, la fel ca alți oameni, vor să-și trimită copiii la școli cu pretenții, la diferite cursuri extrașcolare, la cursuri de dans sau de artă, de limbi străine sau de muzică, punând multă presiune pe copiii lor și provocându-le multă suferință. Aceștia își spun atunci: „Când voi avea voie să mă joc puțin? Când voi crește și voi putea să iau propriile decizii, așa cum fac adulții? Când nu voi mai fi nevoit să merg la școală, ca un adult? Când voi putea să mă uit puțin la televizor, să-mi eliberez mintea și să ies la plimbare singur undeva, fără să fiu condus peste tot de părinții mei?” Dar părinții lor spun adesea: „Dacă nu înveți, va trebui să-ți cerșești mâncarea pe viitor. Privește ce perspective slabe ai! Nu este încă timpul să te joci, o să poți să te joci când o să fii mai mare! Dacă te joci acum, nu o să ai succes în viitor; dacă te joci mai târziu, o să te poți distra mai mult și mai bine, o să poți călători în toată lumea. Nu i-ai văzut pe toți acei oameni bogați din lume? S-au jucat când erau mici? Doar au învățat.” Părinții lor le spun doar minciuni. Oare au văzut cu proprii ochi că acei oameni bogați doar au învățat și nu s-au jucat niciodată? Oare înțeleg această chestiune? Unii dintre cei mai bogați oameni din lume nu au mers la facultate – aceasta e realitatea. Uneori, când vorbesc, părinții doar își păcălesc copiii. Înainte ca aceștia să ajungă la vârsta adultă, părinții le spun tot felul de minciuni ca să le controleze mai bine viitorul, să-și controleze copiii și să-i facă să asculte. Desigur, și ei îndură tot soiul de suferințe și plătesc tot felul de prețuri în acest scop. Aceasta este așa-numita „dragoste vrednică de laudă a unui părinte”.

Pentru a-și realiza așteptările de la urmași, părinții își pun multe speranțe în copiii lor. Prin urmare, nu doar își educă, îndrumă și influențează copiii prin cuvintele lor, dar, în același timp, folosesc și acțiuni concrete pentru a-și controla copiii și a-i face să asculte de ei, să se poarte și să trăiască potrivit traiectoriei pe care au desemnat-o și a direcției pe care au stabilit-o. Indiferent dacă odraslele lor sunt dispuse sau nu să facă asta, în cele din urmă, părinții spun un singur lucru: „Dacă nu mă asculți, o să regreți! Dacă nu asculți de mine, nu-ți iei studiile în serios acum și o să regreți într-o bună zi, să nu vii la mine, să nu spui că nu ți-am spus!” Odată, am mers într-o clădire să ne ocupăm de niște afaceri și am văzut o echipă de mutări urcând cu mare efort niște mobilă pe scări. Muncitorii s-au întâlnit cu o mamă care cobora scările ducându-și copilul de mână. Dacă o persoană normală ar vedea această scenă, ar spune: „Sunt niște oameni care mută mobilă, hai să nu le stăm în cale.” Cei care coborau erau nevoiți să se dea în grabă din calea lor, fără să se lovească de ceva sau să deranjeze echipa de mutări, dar când acea mamă a văzut scena, a profitat de ocazie pentru a începe să dea lecții în context. Încă îmi amintesc foarte limpede spusele ei. Ce a spus? A spus: „Privește cât de grele sunt lucrurile pe care le mută și cât de obositor este. Nu și-au luat studiile în serios când erau copii și acum nu pot să găsească slujbe bune, așa că trebuie să care mobilă și să muncească din greu. Vezi?” Băiatul părea să înțeleagă parțial și credea că spusele mamei lui erau corecte. O expresie sinceră de teamă, oroare și convingere a apărut în ochii lui și a dat aprobator din cap, uitându-se din nou la echipa de mutări. Mama a profitat de ocazie, grăbindu-se să-i facă morală fiului și spunându-i: „Vezi? Dacă nu-ți iei studiile în serios când ești mic, când o să crești, o să fii nevoit să cari mobilă și să muncești din greu ca să-ți câștigi existența.” Erau corecte aceste afirmații? (Nu.) În ce privință erau greșite? Această mamă a profitat de orice ocazie să-i facă morală fiului ei – care crezi că a fost concepția lui după ce a auzit acestea? A fost în stare să discearnă dacă aceste afirmații erau corecte sau greșite? (Nu.) Atunci, ce a gândit? („Dacă nu-mi iau studiile în serios, în viitor, o să trebuiască să muncesc din greu, la fel ca ei.”) Și-a spus: „O, nu, toți cei care sunt nevoiți să muncească din greu nu și-au luat studiile în serios. Trebuie să ascult de mama și să excelez în studiile mele. Mama are dreptate, toți cei care nu studiază trebuie să muncească din greu.” Ideile pe care le primește de la mama lui devin adevăruri de-o viață în inima lui. Spune-Mi, nu este acest părinte nesăbuit? (Ba da, este.) Prin ce anume este nesăbuită? Dacă se folosește de această situație pentru a-și constrânge copilul să învețe, oare fiul ei va ajunge cu siguranță cineva? Va garanta că fiul ei nu va fi nevoit să muncească din greu sau să asude în viitor? E un lucru bun să folosească această situație, această scenă, pentru a-și speria fiul? (E un lucru rău.) Va arunca o umbră asupra întregii vieți a fiului ei. Nu este un lucru bun. Chiar dacă acest copil dobândește puțin discernământ privind aceste cuvinte după ce crește, tot va fi greu ca această teorie exprimată de mama lui să-i dispară din inimă și din subconștient. Într-o anumită măsură, îi va induce în eroare și îi va constrânge gândurile, orientându-i opiniile despre lucruri. Cele mai multe așteptări pe care le au părinții de la copiii lor înainte ca aceștia să devină adulți sunt că vor fi capabili să învețe mult, să-și dea silința, să fie sârguincioși și să se ridice la înălțimea așteptărilor lor. Prin urmare, înainte ca aceștia să devină adulți, indiferent de cost, părinții fac orice pentru copiii lor, își sacrifică tinerețea, anii și timpul, precum și sănătatea și viețile lor normale, iar unii chiar renunță la slujbele lor, la vechile aspirații sau chiar la credința lor pentru a-și pregăti copiii și a-i ajuta să învețe în timp ce merg la școală. În cadrul bisericii există destul de mulți oameni care își petrec tot timpul cu copiii lor, educându-i, pentru a le fi alături în timp ce se transformă în adulți, astfel încât aceștia să aibă succes în carieră, să aibă slujbe stabile în viitor și să nu întâmpine probleme la serviciu. Acești părinți nu merg la întruniri și nu îndeplinesc îndatoriri. În inima lor, au anumite cerințe privind credința proprie și au un strop de hotărâre și aspirații, dar deoarece nu pot renunța la așteptările față de copiii lor, aleg să-i însoțească în această perioadă înainte de a deveni adulți, abandonându-și îndatoririle de ființe create și preocupările din credința lor. Acesta este cel mai tragic lucru. Unii părinți plătesc multe prețuri pentru a-și pregăti copiii să devină actori, artiști, scriitori sau oameni de știință, precum și pentru a le permite copiilor să le satisfacă așteptările. Își abandonează slujbele, renunță la carierele lor și, chiar mai mult, renunță la propriile visuri și la bucuriile lor pentru a-și însoți copiii. Ba chiar unii părinți renunță la căsnicie pentru copiii lor. După ce divorțează, își asumă povara grea de a-și crește și a-și educa singuri copiii, pariindu-și toată viața pe copiii lor și dedicând-o viitorului acestora, doar pentru a-și putea satisface așteptările pe care le au de la ei. De asemenea, unii părinți fac multe lucruri pe care n-ar trebui să le facă, plătesc multe prețuri nejustificate, își sacrifică timpul, sănătatea fizică și preocupările înainte ca odraslele lor să ajungă adulți, pentru ca acestea să poată avansa în lume și să-și ocupe locul în societate. Pe de o parte, pentru părinți, acestea sunt sacrificii inutile. Pe de altă parte, pentru copiii lor, aceste abordări pun o presiune uriașă și sunt o povară pentru ei înainte să devină adulți. Asta se întâmplă fiindcă părinții lor au plătit prea multe prețuri, fiindcă, în ceea ce privește banii, timpul sau energia, părinții lor s-au sacrificat prea mult. Totuși, înainte ca acești copii să devină adulți și cât timp încă le lipsește capacitatea de a discerne între bine și rău, ei n-au de ales; nu pot decât să le permită părinților lor să se poarte așa. Chiar dacă au unele gânduri în ungherele minții lor, tot se conformează acțiunilor întreprinse de părinți. În aceste circumstanțe, copiii încep treptat să creadă că părinții lor au plătit prețuri atât de mari pentru a-i educa și că nu vor putea să-i răsplătească întru totul sau să-i recompenseze în această viață. Drept rezultat, cât timp părinții lor îi educă și îi însoțesc, cred că singurele lucruri pe care le pot face pentru a-i răsplăti sunt de a-i face fericiți, de a realiza lucruri mărețe pentru a-i mulțumi și de a nu-i dezamăgi. Cât despre părinți, în perioada anterioară maturizării copiilor lor, după ce au plătit aceste prețuri și pe măsură ce așteptările de la copiii lor devin tot mai grandioase, atitudinea lor se transformă treptat într-o cerință de la propriile odrasle. Cu alte cuvinte, după ce părinții au plătit aceste așa-zise prețuri și au făcut aceste așa-zise sacrificii, au pretenția ca odraslele lor să reușească și să realizeze lucruri mărețe pentru a-i răsplăti. Prin urmare, fie că privim din perspectiva unui părinte sau a unui copil, în cadrul acestei relații de „sacrificare pentru” și de „a fi beneficiarul sacrificiilor”, așteptările pe care le au părinții de la copiii lor devin tot mai mari. „Așteptările lor devin tot mai mari” este un mod amabil de a ne exprima. De fapt, în adâncul inimii părinților, cu cât se sacrifică mai mult, cu atât mai mult cred că ar trebui răsplătiți prin succesul copiilor lor și, totodată, cu atât cred mai mult că aceștia le sunt datori. Cu cât părinții se sacrifică mai mult și cu cât au mai multe speranțe, cu atât mai mari devin așteptările lor și cu atât le cresc așteptările de a fi răsplătiți de copiii lor. Așteptările pe care le au părinții de la urmașii lor înainte ca aceștia să ajungă la vârsta adultă, de la „Trebuie să învețe multe lucruri, nu pot să piardă de la linia de start”, la „După ce cresc, trebuie să avanseze în lume și să-și găsească un loc în societate”, se transformă treptat într-un soi de cerință pe care o au de la copiii lor. Acea cerință este: după ce crești și îți găsești locul în societate, nu-ți uita rădăcinile și nu-ți uita părinții; părinții tăi sunt cei pe care trebuie să-i răsplătești întâi de toate, trebuie să le arăți respect filial și să-i ajuți să ducă o viață bună, deoarece sunt binefăcătorii tăi în această lume, sunt oamenii care te-au educat; faptul că ți-ai găsit acum locul în societate, dar și toate lucrurile de care te bucuri și tot ceea ce deții au fost obținute cu eforturile laborioase ale părinților tăi, așa că ar trebui să-ți folosești restul vieții pentru a-i răsplăti, a-i recompensa și a fi bun cu ei. Așteptările pe care le au părinții de la copiii lor înainte ca aceștia să devină adulți – ca aceștia să-și găsească locul în societate și să avanseze în lume – evoluează astfel, transformându-se treptat de la o așteptare părintească foarte normală, într-un soi de cerință și exigență a părinților față de copiii lor. Să presupunem că, înainte să devină adulți, copiii nu iau note bune; să presupunem că sunt rebeli, că nu vor să învețe sau nu ascultă de părinți. Părinții lor vor spune: „Crezi că mie mi-e ușor? Pentru cine crezi că fac toate astea? Fac toate astea pentru binele tău, nu-i așa? Tot ce fac e pentru tine și tu nu apreciezi. Ești prost?” Vor folosi aceste cuvinte pentru a-și intimida copiii și a-i ține prizonieri. Este corect acest tip de abordare? (Nu.) Nu este corect. Această latură „nobilă” a părinților este și latura lor demnă de dispreț. Ce anume este în neregulă cu aceste cuvinte? (Faptul că părinții au așteptări de la copiii lor și că-i educă sunt eforturi unilaterale. Impun o anumită presiune asupra copiilor, făcându-i să studieze una sau alta, pentru ca aceștia să aibă perspective bune, să le dea un motiv de mândrie părinților și să le arate respect filial în viitor. În realitate, tot ce fac părinții este pentru ei înșiși.) Dacă dăm deoparte faptul că părinții sunt egoiști și își urmăresc interesele și vorbim doar despre ideile cu care își îndoctrinează copiii înainte ca aceștia să devină adulți, despre presiunea pe care le-o transmit, cerându-le să studieze cutare subiect, să aibă cutare carieră după ce cresc și să obțină cutare succes, care este natura acestor abordări? Pentru moment, nu vom evalua de ce fac părinții aceste lucruri sau dacă aceste abordări sunt adecvate sau nu. Mai întâi vom avea părtășie despre natura acestor abordări, o vom diseca și vom găsi o cale de practicare mai exactă pe baza disecării esenței lor. Dacă avem părtășie și ajungem să înțelegem acest aspect al adevărului din acea perspectivă, vom obține un rezultat precis.

În primul rând, sunt corecte sau greșite aceste cerințe și abordări pe care le au părinții în legătură cu odraslele lor? (Sunt greșite.) Așadar, până la urmă, unde-și are originea principalul vinovat în ceea ce privește aceste abordări pe care le folosesc părinții pentru copiii lor? Oare nu în așteptările părinților de la copiii lor? (Ba da.) În conștiința lor subiectivă, părinții anticipează, plănuiesc și stabilesc diverse lucruri pentru viitorul copiilor lor și, în consecință, produc aceste așteptări. Fiind instigați de aceste așteptări, părinții le cer copiilor să dobândească diverse competențe, să studieze teatrul, dansul sau arta și așa mai departe. Le cer să devină indivizi talentați și să fie apoi superiori, nu subordonați. Le cer să devină demnitari, și nu simpli funcționari; le cer să devină manageri, directori generali și executivi, lucrând pentru companiile din topul 500 mondial și așa mai departe. Toate acestea sunt idei subiective ale părinților. Înainte de a ajunge la vârsta adultă, oare au copiii vreo idee despre așteptările părinților lor? (Nu.) N-au habar de aceste lucruri, nu le înțeleg. Ce înțeleg copiii mici? Înțeleg doar să meargă la școală ca să învețe să citească, să studieze din greu și să fie copii buni și ascultători. În sine, acesta este un lucru destul de bun. Să meargă la școală pentru a participa la cursuri în funcție de programul lor stabilit și să se întoarcă acasă pentru a-și termina temele – acestea sunt lucrurile pe care le înțeleg copiii, în rest sunt doar jocuri, mâncare, fantezii, visuri și altele. Înainte de a ajunge la vârsta adultă, copiii nu au niciun concept despre lucrurile necunoscute de pe drumul vieții lor și nici nu anticipează nimic despre ele. Toate lucrurile anticipate sau stabilite despre perioada după care acești copii vor deveni adulți provin de la părinții lor. Prin urmare, așteptările greșite pe care le au părinții de la copiii lor nu au nicio legătură cu ei. Aceștia au nevoie doar să deslușească esența așteptărilor pe care le au părinții lor. Pe ce se bazează aceste așteptări părintești? De unde provin? Provin din societate și din lume. Scopul tuturor acestor așteptări părintești este de a le permite copiilor să se adapteze la această lume și societate, de a evita să fie eliminați de lume sau de societate și de a-și găsi un loc în societate, de a obține un loc de muncă sigur, de a avea o familie stabilă și un viitor stabil, așa că părinții au diverse așteptări subiective de la urmașii lor. De exemplu, în prezent, este la modă să fii inginer IT. Unii spun: „Copilul meu va fi inginer IT când va fi mare. Va putea câștiga mulți bani în acest domeniu, având un computer la el toată ziua și făcând inginerie informatică. Mă va pune și pe mine într-o lumină bună!” În aceste circumstanțe, în care copiii nu au niciun fel de idee despre nimic, părinții le hotărăsc viitorul. Nu este greșit? (Ba da.) Părinții își pun speranțele în copiii lor bazându-se în întregime pe modul adulților de a vedea lucrurile, precum și pe opiniile, perspectivele și preferințele adulților despre lucrurile din lume. Nu este ceva subiectiv? (Ba da.) Dacă ar fi să te exprimi politicos, ai putea spune că este subiectiv, dar cum este de fapt? Care este o altă interpretare a acestei subiectivități? Nu este egoism? Nu este constrângere? (Ba da.) Îți place o slujbă sau alta și o anumită carieră, îți place să fii stimat, să duci o viață strălucitoare, să lucrezi ca demnitar sau să fii bogat în societate, așa că îți obligi copiii să facă și ei acele lucruri, să fie și ei asemenea persoane și să meargă pe acel tip de cale, dar le va plăcea să trăiască în acel mediu și să lucreze în acel domeniu în viitor? Sunt potriviți pentru asta? Care sunt destinele lor? Care sunt rânduielile și hotărârile lui Dumnezeu în privința lor? Știi aceste lucruri? Unii spun: „Nu-mi pasă de acele lucruri, ceea ce contează sunt lucrurile care îmi plac mie, părintele lor. Îmi pun speranțele în ei pe baza preferințelor mele.” Nu este extrem de egoist? (Ba da.) Este atât de egoist! Ca să ne exprimăm frumos, este foarte subiectiv, înseamnă că iau singuri toate deciziile, dar cum este în realitate? Este foarte egoist! Acești părinți nu iau în considerare calibrul sau talentele copiilor lor, nu le pasă de rânduielile pe care le are Dumnezeu pentru destinul și viața fiecărei persoane. Nu iau în considerare aceste lucruri, doar își impun propriile preferințe, intenții și planuri asupra copiilor lor prin gândirea lor nerealistă. Unii oameni spun: „Trebuie să-i impun copilului meu aceste lucruri. E prea mic să le înțeleagă și când va ajunge să le înțeleagă, va fi prea târziu.” Oare așa stau lucrurile? (Nu.) Dacă e într-adevăr prea târziu, asta e soarta lui, nu este responsabilitatea părinților săi. Dacă le impui copiilor tăi lucrurile pe care le înțelegi, le vor înțelege mai repede doar pentru că le înțelegi tu? (Nu.) Nu există nicio legătură între modul în care își educă părinții copiii și momentul în care acei copii ajung să înțeleagă chestiuni precum ce tip de cale să aleagă în viață, ce tip de carieră să aleagă și cum vor fi viețile lor. Ei au propriile căi, propriul ritm și propriile legi. Gândiți-vă la asta: când sunt mici, indiferent cum îi educă părinții, copiii nu cunosc deloc societatea. Vor simți competitivitatea, complexitatea și întunecimea societății, precum și diversele lucruri incorecte din societate când umanitatea lor se va maturiza. Nu e ceva ce poate fi învățat de copii de la părinții lor de la o vârstă fragedă. Chiar dacă părinții își învață copiii de la o vârstă fragedă: „Trebuie să fii reținut când interacționezi cu oamenii”, aceștia vor considera că este doar un tip de doctrină. Când vor fi pe deplin capabili să se poarte pe baza sfaturilor părinților, le vor înțelege cu adevărat. Când nu înțeleg sfaturile părinților, indiferent cum încearcă părinții să-i învețe, pentru ei vor fi tot un tip de doctrină. Așadar, este justificată ideea părinților potrivit căreia „Lumea e atât de competitivă, iar oamenii își duc viața sub multă presiune; dacă nu încep să-mi învăț copiii de la o vârstă fragedă, vor îndura suferințe și durere în viitor”? (Nu.) Îți supui copiii la acea presiune încă de când sunt mici, ca să sufere mai puțin în viitor, iar ei trebuie să o suporte de la o vârstă la care încă nu înțeleg nimic – nu le faci astfel rău copiilor tăi? Chiar faci asta pentru binele lor? E mai bine să nu înțeleagă aceste lucruri, căci vor putea trăi câțiva ani într-un mod confortabil, fericit, pur și necomplicat. Dacă ar înțelege acele lucruri de timpuriu, ar fi o binecuvântare sau o nenorocire? (Ar fi o nenorocire.) Da, ar fi o nenorocire.

Ceea ce ar trebui să facă oamenii din fiecare grupă de vârstă depinde de vârsta și de maturitatea umanității lor, nu de educația primită de la părinți. Înainte de a deveni adulți, copiii ar trebui doar să se joace, să capete câteva cunoștințe simple și să primească o educație de bază, să învețe diferite lucruri, să învețe cum să interacționeze cu alți copii, cum să se înțeleagă cu adulții și cum să trateze lucrurile din jurul lor pe care nu le înțeleg. Înainte de a deveni adulți, n-ar trebui să facă lucruri de adulți. N-ar trebui să suporte deloc presiunea, regulile jocului sau lucrurile complicate pe care trebuie să le suporte adulții. Astfel de lucruri provoacă traume psihologice celor care n-au ajuns la vârsta adultă și nu sunt binecuvântări. Cu cât află mai devreme despre aceste probleme ale adulților, cu atât este mai mare lovitura pe care o vor primi tinerele lor minți. Aceste lucruri nu doar că nu-i vor ajuta deloc pe oameni în viețile sau existențele lor după ce vor deveni adulți; dimpotrivă, întrucât le află sau se confruntă cu ele prea devreme, aceste lucruri se transformă într-un soi de povară sau aruncă o umbră invizibilă asupra tinerelor lor minți, până într-acolo încât i-ar putea bântui toată viața. Gândiți-vă la asta: când sunt foarte tineri, dacă află despre ceva îngrozitor, ceva ce nu pot accepta, specific adulților pe care nu și l-ar putea imagina sau nu l-ar putea înțelege niciodată, acea scenă sau chestiune, sau chiar oamenii, lucrurile și cuvintele care au legătură cu ea îi vor urmări tot restul vieții. Aceasta va arunca un soi de umbră asupra lor, afectându-le personalitățile și modul în care se comportă în viață. De exemplu, toți copiii sunt puțin obraznici la șase sau șapte ani. Să spunem că un copil este aspru certat de învățător în timpul orei din cauză că vorbește în șoaptă cu un coleg, iar învățătorul nu-l ceartă doar pentru asta, ci îl atacă personal, spunându-i că are față de dihor și ochi de șobolan și chiar certându-l cu asprime astfel: „Privește ce șanse slabe ai! Vei fi un ratat toată viața! Dacă nu înveți din greu, vei fi doar un muncitor. În viitor, îți vei cerși mâncarea! Arăți exact ca un hoț; ai stofă de hoț!” Deși copilul nu înțelege aceste cuvinte și nu știe de ce ar spune învățătorul lui aceste lucruri sau dacă sunt adevărate sau nu, aceste cuvinte care-l atacă personal vor deveni un tip de forță invizibilă și rea în inima lui, distrugându-i stima de sine și rănindu-l. „Ai o față de dihor, ochi de șobolan și un cap mic!” – aceste cuvinte de atac personal, rostite de învățătorul lui, îl vor urmări tot restul vieții. Când își va alege o carieră, când va interacționa cu superiorii și colegii săi sau cu frații și surorile, acele cuvinte de atac personal, rostite de învățătorul lui, îi vor răsuna în minte din când în când, afectându-i emoțiile și viața. Bineînțeles, unele dintre așteptările neadecvate pe care le au părinții de la tine, precum și unele dintre emoțiile, mesajele, cuvintele, gândurile, opiniile și altele asemenea pe care ți le-au transmis, au aruncat și ele o umbră asupra tinerei tale minți. Din perspectiva conștiinței subiective a părinților tăi, aceștia nu au intenții rele, dar din cauza ignoranței lor, deoarece sunt ființe umane corupte și nu au metode adecvate, conforme cu principiile privind modul în care ar trebui să te trateze, nu pot decât să urmeze tendințele lumii în felul cum te tratează și rezultatul final este că îți transmit diverse mesaje și emoții negative. În condițiile în care ești lipsit de discernământ, tot ce spun părinții tăi și toate ideile greșite cu care te îndoctrinează și pe care ți le promovează devin dominante în mintea ta, deoarece ești expus la ele mai întâi. Acestea devin scopul preocupărilor și luptei tale de-o viață. Deși diversele așteptări pe care ți le impun părinții înainte să devii adult sunt un fel de lovitură și de devastare pentru tânăra ta minte, tot trăiești sub imperiul așteptărilor părinților tăi, precum și al diverselor prețuri pe care le plătesc pentru tine, înțelegându-le voința, acceptând și mulțumindu-le pentru diversele lor fapte de bunătate. După ce accepți diversele prețuri pe care le plătesc și feluritele sacrificii pe care le fac pentru tine, te simți îndatorat față de părinții tăi și în adâncul inimii tale îți este rușine să dai ochii cu ei, gândind că trebuie să-i răsplătești după ce vei crește. Ce să răsplătești? Să le răsplătești așteptările irezonabile de la tine? Să le răsplătești devastarea pe care ți-o provoacă înainte să devii adult? Nu înseamnă asta că încurci negrul cu albul? De fapt, vorbind despre această chestiune din perspectiva rădăcinii și a esenței sale, așteptările părinților tăi de la tine sunt doar subiective, sunt doar iluzii. Nu sunt în niciun caz lucruri pe care ar trebui să le aibă, să le practice sau să le trăiască un copil și nu sunt ceva necesar unui copil. Pentru a urma tendințele lumii, a se adapta la lume și a ține pasul cu progresul lumii, părinții te obligă să-i urmezi, te fac să suporți această presiune la fel ca ei și te forțează să accepți și să urmezi aceste tendințe rele. Prin urmare, sub așteptările arzătoare ale părinților, mulți copii muncesc din greu, studiind diverse materii, cursuri și tipuri de cunoștințe. Trec de la încercarea de a satisface așteptările părinților lor la urmărirea proactivă a scopurilor vizate de așteptările acestora. Cu alte cuvinte, înainte de a deveni adulți, oamenii acceptă în mod pasiv așteptările părinților lor și, după ce devin treptat adulți, acceptă în mod proactiv așteptările din conștiința subiectivă a părinților și acceptă de bunăvoie acest tip de presiune și inducerea în eroare, controlul și constrângerea ce provin din societate. Pe scurt, se transformă treptat din participanți pasivi în activi. Astfel, părinții lor se simt mulțumiți. La rândul lor, și copiii au o senzație de pace interioară și simt că nu și-au dezamăgit părinții, că le-au oferit în cele din urmă acestora ce-și doresc și că s-au maturizat – nu doar transformându-se în adulți, ci devenind indivizi talentați în ochii părinților și ridicându-se la înălțimea așteptărilor lor. Deși acești oameni reușesc să devină indivizi talentați în ochii părinților lor după ce devin adulți și, la suprafață, pare că prețurile plătite de părinții lor au fost răsplătite și că așteptările acestora de la ei nu au fost în zadar, care este realitatea? Acești copii au reușit să devină marionetele părinților lor, au reușit să le datoreze foarte mult, au reușit să-și petreacă tot restul vieții pentru a le satisface așteptările, să se dea în spectacol pentru părinții lor, aducându-le renume și prestigiu, și au reușit să-i mulțumească, devenind mândria și bucuria lor. Oriunde merg, părinții își vor menționa copiii: „Fiica mea este managerul companiei cutare.” „Fiica mea este designer pentru cutare marcă faimoasă.” „Fiica mea a ajuns la nivelul cutare la această limbă străină, o poate vorbi fluent, este traducător din cutare limbă.” „Fiica mea este inginer IT.” Acești copii au reușit să devină mândria și bucuria părinților și au reușit să devină umbrele lor. Aceasta deoarece vor folosi aceleași metode pentru a-și educa și pregăti proprii copii. Sunt de părere că părinții lor i-au pregătit cu succes, așa că vor copia metodele de educație ale părinților pentru a-și pregăti proprii copii. Astfel, copiii lor sunt nevoiți să suporte aceeași nefericire, suferință tragică și devastare din partea lor pe care au suportat-o și ei din partea părinților lor.

Tot ce fac părinții pentru a-și realiza așteptările de la copiii lor înainte ca aceștia să devină adulți este contrar conștiinței, rațiunii și legilor naturale. Mai mult, este contrar orânduirii și suveranității lui Dumnezeu. Deși copiii nu au capacitatea de a discerne între bine și rău sau de a gândi independent, soarta lor este tot sub suveranitatea Lui, aceștia nu sunt conduși de părinții lor. Astfel, pe lângă faptul că, în conștiința lor, au așteptări de la copii, părinții nesăbuiți fac, de asemenea, mai multe acțiuni și sacrificii și plătesc mai multe prețuri în comportamentul lor, făcând tot ce vor și sunt dispuși să facă pentru copiii lor, indiferent dacă este vorba de sacrificarea banilor, timpului, energiei sau altor lucruri. Deși părinții fac aceste lucruri voluntar, ele sunt inumane, nefiind responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească ei; deja au depășit sfera abilităților și a responsabilităților lor adecvate. De ce spun asta? Pentru că părinții își încep tentativa de a planifica și controla viitorul copiilor lor înainte ca aceștia să devină adulți și, de asemenea, încearcă să le determine viitorul. Nu este nesăbuit? (Ba da.) De pildă, să spunem că Dumnezeu a predestinat ca un om să devină lucrător obișnuit și să poată câștiga în această viață doar salarii modeste cu care să se hrănească și să se îmbrace, dar părinții lui insistă să devină o celebritate, un om bogat, un demnitar, planificând și aranjând lucruri pentru viitorul lui înainte să ajungă adult, plătind diverse tipuri de așa-zise prețuri, încercând să-i controleze viața și viitorul. Nu este nesăbuit? (Ba da.) Deși copilul lor ia note destul de bune, merge la facultate, își însușește diverse competențe după ce ajunge adult și are unele aptitudini, când merge până la urmă să-și caute de lucru, oricum ar căuta, tot ajunge un lucrător obișnuit. Cel mult, are noroc și devine șef de echipă, ceea ce este deja bine. În cele din urmă, câștigă doar un salariu modest și nu este niciodată în stare să câștige salariul unui demnitar sau al unei persoane bogate, cum au cerut părinții lui. Aceștia vor mereu ca el să ajungă departe, să câștige o mulțime de bani, să devină demnitar, astfel încât să se scalde în lumina succesului alături de el. Nu s-au așteptat niciodată ca, în această viață, soarta lui să fie tot a unui lucrător obișnuit, deși s-a descurcat atât de bine la școală și a fost atât de ascultător, deși au plătit atât de multe prețuri pentru el și deși a mers la facultate după ce a crescut. Dacă ar fi putut anticipa acest lucru, nu s-ar fi zbătut atât de mult la acea vreme. Dar pot evita părinții să se zbată? (Nu.) Părinții își vând casele, pământul, bunurile familiei și unii își vând chiar un rinichi pentru ca odraslele lor să poată merge la universități renumite. Când copilul nu este de acord cu acest lucru, mama îi spune: „Am doi rinichi. Dacă pierd unul, îmi rămâne celălalt. Sunt deja bătrână, am nevoie de un singur rinichi.” Ce simte copilul ei la auzul acestor cuvinte? „Chiar dacă înseamnă că n-am să merg la facultate, nu te pot lăsa să-ți vinzi rinichiul.” La care mama spune: „Nu ai să mergi? Ești un copil neascultător și lipsit de respect! De ce-mi vând rinichiul? Nu ca să reușești tu în viitor?” Copilul este emoționat auzind aceasta și își spune: „Mama poate să-și vândă rinichiul atunci. N-am s-o dezamăgesc.” În cele din urmă, mama chiar face asta – renunță la un rinichi în schimbul viitorului copilului ei – și, în final, copilul devine doar un lucrător și nu are succes. Așadar, mama și-a vândut un rinichi și tot ce a primit la schimb a fost un lucrător – este adecvat? (Nu.) În cele din urmă, mama vede acest lucru și spune: „Ești sortit să fii doar un lucrător. Dacă aș fi știut mai devreme, n-aș fi vândut un rinichi ca să te trimit la facultate. Puteai să devii pur și simplu un lucrător, nu-i așa? Ce rost a avut să mergi la facultate?” Este prea târziu! Cine a făcut-o să se poarte așa nesăbuit atunci? Cine a făcut-o să se bucure la gândul că fiul ei va deveni un demnitar și va câștiga mulți bani? A fost orbită de lăcomie, a meritat asta! A plătit atât de multe prețuri pentru copilul ei, dar îi datorează copilul ceva? Nu. A plătit acele prețuri de bunăvoie și a primit ce a meritat! Chiar dacă ar fi vândut doi rinichi, ar fi fost din proprie inițiativă. Pentru a-și trimite copiii la universități prestigioase, unii oameni își vând corneele, unii își vând sângele, iar alții sacrifică tot ce au și vând bunurile familiei, dar merită? De parcă ar crede că vânzarea unui pic de sânge sau a unui organ poate decide viitorul unei persoane și îi poate schimba soarta. Este posibil? (Nu.) Oamenii sunt atât de nesăbuiți! Caută beneficii rapide, sunt orbiți de prestigiu și profit. Își spun mereu: „Ei bine, așa e viața mea” și, prin urmare, își pun speranțele în copiii lor. Înseamnă asta că soarta copiilor lor va fi în mod sigur mai bună decât a lor? Că aceștia vor reuși să ajungă departe? Că vor fi diferiți? Cum pot oamenii să fie atât de nesăbuiți? Doar pentru că au așteptări mari de la copiii lor, cred că aceștia vor fi cu siguranță mai buni decât alții și se vor ridica la înălțimea așteptărilor lor? Soarta oamenilor nu e decisă de părinții lor, ci de Dumnezeu. E de la sine înțeles că niciun părinte nu dorește să-și vadă copiii devenind cerșetori, dar, chiar și așa, nu trebuie să insiste ca aceștia să ajungă departe și să devină demnitari sau oameni de vază din clasa superioară a societății. La ce bun să facă parte din clasa superioară a societății? La ce bun să ajungă departe? Acelea sunt niște mocirle, nu sunt lucruri bune. E un lucru bun să devii o celebritate, o figură de vază, un supraom sau o persoană cu funcție și statut? Viața e cea mai confortabilă când ești un om obișnuit. Ce e greșit în a duce o viață puțin mai săracă, mai grea și istovitoare, cu mâncare și haine puțin mai rele? Cel puțin un lucru e garantat: întrucât nu trăiești printre tendințele sociale ale clasei superioare a societății, măcar vei păcătui mai puțin și vei face mai puține lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Ca persoană obișnuită, nu te vei confrunta cu ispite atât de mari sau dese. Deși viața ta va fi puțin mai grea, măcar nu vei fi obosit în spiritul tău. Gândește-te la următoarele: ca lucrător, nu trebuie să ai grijă decât să-ți asiguri cele trei mese pe zi. Lucrurile stau diferit când ești funcționar. Trebuie să te lupți și nu vei ști când va veni ziua în care funcția ta nu mai este sigură. Și nu se va opri aici; oamenii pe care i-ai jignit te vor căuta să-și regleze conturile și vei fi pedepsit de ei. Viața e foarte obositoare pentru celebrități, persoanele de seamă și cele bogate. Bogații se tem mereu că nu vor fi la fel de bogați în viitor și că nu vor fi în stare să meargă mai departe dacă se întâmplă asta. Celebritățile își fac mereu griji că aura lor va dispărea și vor întruna să și-o protejeze, temându-se că vor fi eliminați de această eră și de tendințe. Viețile lor sunt atât de istovitoare! Părinții nu-și dau niciodată seama de aceste lucruri și vor mereu să-și împingă copiii în miezul acestei lupte, trimițându-i în aceste gropi cu lei și mocirle. Chiar au părinții intenții bune? Dacă spun că nu au intenții bune, nu veți fi dispuși să auziți asta. Dacă spun că așteptările părinților voștri vă afectează negativ în multe moduri, sunteți dispuși să recunoașteți asta? (Da.) Vă afectează destul de profund, nu-i așa? Unii dintre voi nu sunteți dispuși să recunoașteți, spunând: „Părinții mei vor ce este bine pentru mine.” Spui că părinții tăi vor ce este bine pentru tine – unde anume sunt acele lucruri bune? Părinții tăi vor ce este bine pentru tine, dar câte lucruri pozitive te-au ajutat să înțelegi? Părinții tăi vor ce este bine pentru tine, dar câte dintre gândurile și opiniile tale incorecte și indezirabile au corectat? (Niciuna.) Așadar, îți dai seama acum de aceste lucruri? Simți că așteptările părinților sunt nerealiste, nu-i așa?

Disecând esența așteptărilor părinților de la copiii lor, putem vedea că acestea sunt egoiste, contrare umanității și că, în plus, nu au nicio legătură cu responsabilitățile părinților. Când le impun copiilor diverse așteptări și cerințe, părinții nu-și îndeplinesc responsabilitățile. Deci, care sunt „responsabilitățile” lor? Responsabilitățile de bază pe care se cuvine să le îndeplinească părinții sunt să-și învețe copiii să vorbească, instruindu-i să fie mărinimoși și să nu fie oameni răi și îndrumându-i într-o direcție pozitivă. Acestea sunt cele mai importante responsabilități ale lor. În plus, ar trebui să-și sprijine copiii în studierea oricărui tip de cunoștințe, talente și altele asemenea care li se potrivesc, în funcție de vârsta lor, de cât de mult pot asimila și de calibrul și interesele lor. Părinții ușor mai buni își vor ajuta copiii să înțeleagă faptul că oamenii sunt creați de Dumnezeu și că El există în acest univers, îndrumându-i să se roage și să citească din cuvintele lui Dumnezeu, spunându-le unele povești din Biblie și sperând că Îl vor urma pe Dumnezeu și își vor realiza datoria de ființă creată după ce vor crește, în loc să urmărească tendințe lumești, să devină blocați în diverse relații interpersonale complicate și să fie distruși de diferitele tendințe ale acestei lumi și societăți. Responsabilitățile care se cuvine să fie îndeplinite de părinți nu au nicio legătură cu așteptările lor. Responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească în rolul lor de părinți sunt de a le oferi copiilor îndrumări pozitive și sprijin adecvat înainte ca aceștia să devină adulți, precum și să se îngrijească prompt de ei în viețile lor trupești în ceea ce privește mâncarea, îmbrăcămintea, locuința sau momentele în care se îmbolnăvesc. În cazul în care copiii se îmbolnăvesc, părinții ar trebui să trateze orice boală ce trebuie tratată; nu ar trebui să își neglijeze copiii sau să le spună: „Mergi în continuare la școală, studiază în continuare – nu poți să rămâi în urmă la cursuri. Dacă rămâi prea mult în urmă, nu ai să mai poți recupera.” Când copiii au nevoie să se odihnească, părinții ar trebui să-i lase să se odihnească; când copiii sunt bolnavi, părinții trebuie să-i ajute să-și revină. Acestea sunt responsabilitățile părinților. Pe de o parte, trebuie să aibă grijă de sănătatea fizică a copiilor lor; pe de altă parte, trebuie să-și sprijine, educe și ajute copiii în ceea ce privește sănătatea mintală. Acestea sunt responsabilitățile pe care se cuvine să le îndeplinească părinții, în loc să le impună copiilor așteptări sau cerințe nerealiste. Părinții trebuie să-și îndeplinească responsabilitățile atât în ceea ce privește nevoile mintale ale copiilor, cât și lucrurile de care au nevoie aceștia în viețile lor fizice. Părinții nu ar trebui să-și lase copiii să înghețe de frig iarna și ar trebui să le transmită cunoștințe generale de viață, de exemplu, în ce situații pot răci, că ar trebui să mănânce mâncare caldă, că îi va durea stomacul dacă mănâncă mâncare rece și că n-ar trebui să se expună în mod neglijent la vânt sau să se dezbrace în locuri unde îi trage curentul când vremea este rece, ajutându-i astfel să învețe cum să-și protejeze sănătatea. În plus, când în tinerele lor minți apar niște idei infantile, imature, despre viitorul lor sau unele gânduri extreme, părinții trebuie să le ofere prompt îndrumări corecte imediat ce le descoperă, în loc să le reprime forțat; ar trebui să-i încurajeze pe copii să-și exprime ideile și să le dea frâu liber, astfel încât problema să poată fi rezolvată cu adevărat. Asta înseamnă îndeplinirea responsabilităților lor. Într-un anumit sens, îndeplinirea responsabilităților de părinte înseamnă să-și îngrijească copiii; în alt sens, înseamnă să-și îndrume și să-și corecteze copiii, să le ofere îndrumări privind gândurile și opiniile corecte. De fapt, responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții nu au nicio legătură cu așteptările pe care le au de la urmașii lor. Poți spera că, după ce vor crește, copiii tăi vor fi sănătoși fizic și vor avea umanitate, conștiință și rațiune sau poți spera să-ți arate respect filial, dar n-ar trebui să speri ca aceștia să devină vreun fel de celebrități sau persoane de vază când vor fi mari și, cu atât mai puțin, să le spui frecvent: „Privește cât de ascultător este Xiaoming, copilul vecinilor!” Copiii tăi sunt copiii tăi – responsabilitatea ta nu este să le spui cât de grozav este vecinul lor Xiaoming sau să-i faci să învețe de la vecinul lor Xiaoming. Nu e ceva ce-ar trebui să facă un părinte. Fiecare persoană e diferită. Oamenii sunt diferiți în ceea ce privește gândurile, opiniile, interesele, hobbyurile, calibrul și personalitățile lor și în funcție de esența umanității lor, bună sau rea. Unii oameni sunt adevărate mori stricate, în timp ce alții sunt introvertiți din fire și nu-i deranjează să nu scoată niciun cuvânt o zi întreagă. Prin urmare, dacă părinții își doresc să-și îndeplinească responsabilitățile, ar trebui să încerce să înțeleagă personalitățile, firile, interesele și calibrul copiilor lor, precum și nevoile umanității lor, în loc să transforme propriile lucruri pe care le urmăresc drept adulți privind lumea, prestigiul și profitul în așteptări de la copiii lor, impunându-le aceste lucruri referitoare la prestigiu, profit și lume care provin din societate. Părinții denumesc aceste lucruri folosind numele plăcut de „așteptări de la copiii lor”, dar, în realitate, nu sunt asta. Este clar că încearcă să-și împingă copiii în groapa de foc și să-i trimită în brațele diavolilor. Dacă ești cu adevărat un părinte adecvat, ar trebui să-ți îndeplinești responsabilitățile privind sănătatea fizică și mintală a copiilor tăi, în loc să-ți impui propria voință asupra lor înainte să devină adulți, forțând tinerele lor minți să suporte lucruri pe care n-ar trebui să le suporte. Dacă îi iubești și îi prețuiești cu adevărat și chiar vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei, ar trebui să te îngrijești de trupul lor fizic și să te asiguri că sunt sănătoși fizic. Desigur, unii copii sunt firavi din naștere și au o sănătate precară. Dacă părinții chiar au condițiile necesare, le pot da mai multe suplimente nutritive sau pot consulta un doctor în medicină chinezească tradițională sau un nutriționist, oferindu-le acestor copii puțină îngrijire suplimentară. În plus, la fiecare vârstă a copiilor lor înainte de a deveni adulți, din fragedă pruncie și copilărie până în adolescență, părinții ar trebui să acorde puțin mai multă atenție schimbărilor de personalitate și interese ale copiilor, precum și nevoilor acestora în ceea ce privește explorarea umanității lor, dând dovadă de puțin mai multă preocupare. De asemenea, ar trebui să le ofere copiilor îndrumare, asistență și aprovizionare pozitivă și umană în privința transformărilor psihologice și a concepțiilor lor greșite, precum și a lucrurilor necunoscute privind nevoile umanității lor, folosind cunoștințele practice, experiența și lecțiile pe care le-au acumulat ei înșiși trecând prin aceleași situații. Apoi ar trebui să-și ajute copiii să crească fără incidente la fiecare vârstă și să evite căile ocolitoare, direcțiile greșite sau derapajele spre extreme. Când mințile lor tinere și confuze sunt rănite sau suferă o lovitură, ar trebui să primească tratament prompt, dar și atenție, afecțiune, grijă și îndrumare din partea părinților lor. Acestea sunt responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții. Cât privește planurile pe care le au copiii pentru propriul viitor, fie că-și doresc să devină profesori, artiști sau funcționari etc., dacă acestea sunt rezonabile, părinții îi pot încuraja și le pot oferi un anumit ajutor și asistență în funcție de circumstanțele, educația, calibrul și umanitatea proprie, de circumstanțele familiei lor și așa mai departe. Totuși, părinții n-ar trebui să depășească sfera posibilităților lor, n-ar trebui să-și vândă mașinile, casele, rinichii sau sângele. Nu e nevoie să facă asta, nu-i așa? (Da.) Ar trebui doar să le dea copiilor un anumit ajutor în măsura posibilităților lor de părinți. Dacă un copil spune: „Vreau să merg la facultate”, părinții pot răspunde: „Dacă vrei să mergi la facultate, o să te susțin și n-o să-ți stau în cale, dar familia noastră nu e foarte înstărită. De acum înainte, va trebui să economisesc bani în fiecare zi ca să plătesc un an din taxele tale școlare. Când va sosi timpul, dacă am economisit destul, poți merge la facultate. Dacă n-am economisit destul, va trebui să găsești singur o soluție.” Părinții ar trebui să ajungă la acest tip de înțelegere cu copiii lor, punându-se de acord și ajungând la un consens și apoi rezolvând problema privind nevoile copiilor pentru viitorul lor. Desigur, dacă părinții nu pot realiza planurile și intențiile pe care le au copiii pentru viitorul lor, nu trebuie să se simtă vinovați, spunându-și: „Mi-am dezamăgit copiii, nu sunt capabil și copiii mei au avut de suferit din cauza asta. Copiii altora mănâncă bine, poartă haine de firmă, conduc mașini la facultate și, când merg acasă, călătoresc cu avionul. Copiii mei trebuie să meargă cu trenul pe scaune tari – nu-mi permit nici măcar să-i trimit la vagonul cușetă. Mi-am dezamăgit copiii!” Nu e nevoie să se simtă vinovați, aceasta este situația și, chiar dacă și-ar vinde un rinichi, tot nu le-ar putea oferi acele lucruri și, prin urmare, ar trebui să-și accepte soarta. Dumnezeu a orchestrat acest tip de mediu pentru ei, așa că acești părinți nu trebuie să se simtă vinovați față de copiii lor sub nicio formă, spunând: „Te-am dezamăgit. Dacă n-o să ne arăți respect filial în viitor, n-o să mă plâng. Suntem incompetenți și nu ți-am oferit un mediu bun de viață.” Nu e nevoie să spună asta. Părinții trebuie doar să-și îndeplinească responsabilitățile având conștiința împăcată, făcând tot ce pot și contribuind la sănătatea fizică și mintală a copiilor lor. Este suficient. „Sănătatea” se referă aici doar la faptul că părinții fac tot posibilul pentru a se asigura că odraslele lor au gânduri pozitive, precum și gânduri și atitudini active, înălțătoare și optimiste față de viețile și existențele lor cotidiene. Când îi supără ceva, copiii n-ar trebui să aibă accese de furie, să încerce să se sinucidă, să le provoace necazuri părinților sau să-i certe aspru, numindu-i incapabili și buni de nimic, oameni care nu sunt în stare să câștige bani și spunându-le: „Uită-te la alți părinți. Conduc mașini frumoase, trăiesc în conace, merg în croaziere de lux și fac excursii în Europa. Acum uită-te la noi; nici măcar n-am ieșit din orașul nostru natal și n-am mers cu trenul de mare viteză!” Dacă au astfel de accese de furie, cum ar trebui să răspunzi? Ar trebui să spui: „Ai dreptate, atât de incompetenți suntem. Te-ai născut în această familie și ar trebui să-ți accepți soarta. Dacă ești capabil, poți câștiga singur bani în viitor. Nu fi obraznic cu noi și nu ne cere să facem lucruri pentru tine. Ne-am îndeplinit deja responsabilitățile față de tine și nu-ți datorăm nimic. Într-o bună zi, vei deveni părinte și va trebui să faci și tu asta.” Când vor avea copiii lor, vor afla că părinților nu le este atât de ușor să câștige bani ca să se întrețină pe ei înșiși și pe toți cei din familia lor, fie ei tineri sau bătrâni. Pe scurt, ar trebui să-i înveți unele principii de conduită. În situația în care copiii tăi pot accepta, ar trebui să ai părtășie cu ei despre credința în Dumnezeu și despre calea urmăririi adevărului pentru a dobândi mântuirea, precum și despre unele dintre gândurile și opiniile corecte pe care le-ai înțeles de la Dumnezeu. Dacă sunt dispuși să accepte lucrarea lui Dumnezeu și să creadă în El alături de tine, este chiar mai bine. Dacă nu au acest tip de nevoie, este suficient doar să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei; nu este nevoie să tot turui sau să aduci vorba despre unele cuvinte și doctrine privind credința în Dumnezeu ca să le predici copiilor tăi. Nu e nevoie să faci asta. Chiar dacă nu cred, atât timp cât copiii tăi te susțin, tot puteți să fiți prieteni buni, să vorbiți și să discutați despre orice împreună. N-ar trebui să deveniți inamici sau să ai resentimente față de ei. La urma urmei, există o legătură de sânge între voi. Dacă sunt dispuși să-și îndeplinească responsabilitățile față de tine, să-ți arate respect filial și să asculte de tine, poți să menții relația de familie cu copiii tăi și să interacționezi cu ei în mod normal. Nu e nevoie să-i blestemi sau să-ți cerți întruna aspru copiii deoarece au opinii și păreri diferite de ale tale în privința credinței. Nu-i nevoie să faci asta. Nu-i nevoie să devii irascibil sau să crezi că lipsa de credință în Dumnezeu a copiilor tăi este o chestiune esențială, de parcă ți-ai fi pierdut viața și sufletul. Nu e atât de grav. Dacă nu cred, au în mod firesc propriile căi pe care au ales să meargă. La rândul tău, ai o cale pe care ar trebui să mergi și o datorie pe care ar trebui să o îndeplinești, iar aceste lucruri nu au nicio legătură cu copiii tăi. Dacă aceștia nu cred, nu e nevoie să insiști. Este posibil ca momentul potrivit să nu fi sosit sau, pur și simplu, ca Dumnezeu să nu-i fi ales. Dacă El pur și simplu nu i-a ales, iar tu insiști să-i obligi să creadă, atunci ești ignorant și răzvrătit. Firește, dacă Dumnezeu i-a ales, dar momentul potrivit nu a sosit și tu le ceri să creadă acum, va fi puțin prea curând. Dacă Dumnezeu dorește să acționeze, nimeni nu poate scăpa de suveranitatea Lui. Dacă Dumnezeu a rânduit ca urmașii tăi să creadă, El poate realiza acest lucru printr-un cuvânt sau printr-un gând. Dacă nu a rânduit să creadă, copiii tăi nu vor fi mișcați și, dacă nu sunt mișcați, indiferent cât de mult vorbești, va fi în zadar. Dacă nu au credință, nu le ești dator copiilor tăi; dacă au credință, nu este meritul tău. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Indiferent dacă ai scopuri comune cu copiii tăi în privința credinței sau dacă aveți aceeași opinie în această privință, în orice caz, trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Dacă ți-ai îndeplinit aceste responsabilități, nu înseamnă că ai făcut o faptă bună pentru ei și, dacă aceștia nu cred, nu înseamnă că ai vreo datorie față de ei, fiindcă ți-ai îndeplinit responsabilitățile și asta este tot. Relația voastră rămâne neschimbată și poți continua să interacționezi cu copiii tăi ca înainte. Când aceștia întâmpină dificultăți, ar trebui să-i ajuți cât de mult poți. Dacă ai condițiile materiale pentru a-ți ajuta copiii, ar trebui să o faci; dacă ești capabil să le corectezi gândurile și opiniile la nivel psihologic sau mintal și să le oferi o anumită îndrumare și ajutor, îngăduindu-le să-și depășească dilemele, atunci este destul de bine. În concluzie, ce ar trebui să facă părinții înainte ca odraslele lor să ajungă adulți este să-și îndeplinească responsabilitățile de părinți, aflând ce vor copiii să facă și care sunt interesele și aspirațiile lor. Dacă aceștia vor să omoare oameni, să dea foc la lucruri sau să comită infracțiuni, părinții lor ar trebui să-i disciplineze serios sau chiar să-i pedepsească, dar dacă sunt copii ascultători, nu diferă de ceilalți copii obișnuiți și sunt cuminți la școală, făcând tot ce le spun părinții să facă, atunci părinții lor trebuie doar să-și îndeplinească responsabilitățile față de ei. Pe lângă îndeplinirea responsabilităților, acele așa-zise așteptări, cerințe și gânduri legate de viitorul lor sunt toate de prisos. De ce spun că sunt de prisos? Soarta fiecărei persoane este orânduită de Dumnezeu și nu poate fi decisă de părinții săi. Indiferent ce așteptări au părinții de la copiii lor, este imposibil să se realizeze toate în viitor. Aceste așteptări nu pot determina viitorul sau viețile copiilor lor. Oricât de mari sunt așteptările părinților de la copiii lor sau cât de importante sunt sacrificiile sau prețurile pe care le oferă ei pentru acele așteptări, totul este în zadar; aceste lucruri nu pot influența viitorul sau viețile copiilor. Prin urmare, părinții n-ar trebui să facă lucruri nesăbuite. N-ar trebui să facă sacrificii inutile pentru copiii lor înainte ca aceștia să devină adulți și, bineînțeles, n-ar trebui să se simtă atât de stresați în această privință. Creșterea copiilor înseamnă că părinții învață și dobândesc totodată diverse tipuri de experiențe trecând prin diferite medii și apoi le permit treptat copiilor să culeagă beneficiile acestora. Asta este tot ce trebuie să facă părinții. Cât despre viitorul copiilor și viitoarele lor căi în viață, aceste lucruri nu au nicio legătură cu așteptările părinților. Cu alte cuvinte, așteptările părinților tăi nu-ți pot decide viitorul. Dacă părinții au așteptări mari de la tine sau se așteaptă la lucruri mărețe din partea ta, nu înseamnă că vei fi capabil să prosperi și să trăiești bine și, dacă părinții tăi nu au așteptări de la tine, nu înseamnă că vei deveni un cerșetor. Nu există neapărat o legătură între aceste lucruri. Spuneți-Mi, sunt ușor de înțeles aceste subiecte despre care am avut părtășie? Le este oamenilor ușor să realizeze aceste lucruri? Sunt dificile? Părinții trebuie doar să-și îndeplinească responsabilitățile față de copiii lor, să-i crească și să-i facă adulți. Nu e nevoie să-i crească transformându-i în indivizi talentați. Este ușor de realizat acest lucru? (Da.) Este un lucru ușor de făcut – nu este nevoie să-ți asumi vreo responsabilitate pentru viitorul sau viața copiilor tăi, să elaborezi vreun plan pentru ei sau să anticipezi ce fel de oameni vor deveni, ce fel de vieți vor avea în viitor, ce cercuri sociale vor frecventa mai târziu, cum va fi în viitor calitatea vieții lor sau ce tip de statut vor avea printre oameni. Nu ești obligat să anticipezi sau să controlezi aceste lucruri; trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile de părinte. Atât este de ușor. Când copiii tăi ajung de vârstă școlară, ar trebui să găsești o școală și să-i înscrii acolo, să le plătești taxele școlare când este nevoie și să plătești pentru orice au nevoie la școală. Este suficient doar să îndeplinești aceste responsabilități. Referitor la ceea ce mănâncă și poartă pe parcursul anului, trebuie doar să ai grijă de corpul lor fizic în funcție de circumstanțe. Nu lăsa ca o boală să rămână netratată înainte ca aceștia să devină adulți, când nu înțeleg cum să-și îngrijească propriul corp. Corectează-le prompt defectele și obiceiurile proaste, ajută-i să dezvolte obiceiuri de viață bune și apoi sfătuiește-i și îndrumă-le mințile, asigurându-te că nu derapează spre extreme. Dacă le plac unele lucruri rele din lume, dar poți vedea că sunt copii buni și că doar au fost influențați de tendințele rele ale lumii, ar trebui să-i corectezi cu promptitudine și să-i ajuți să-și corecteze defectele și obiceiurile proaste. Acestea sunt responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții și funcțiile pe care se cuvine să le servească. Părinții n-ar trebui să-și împingă copiii spre tendințele societății și nici să-i facă să suporte prea devreme diverse tipuri de presiune, pe care doar adulții trebuie să le suporte, atunci când n-au devenit încă adulți. Părinții n-ar trebui să facă așa ceva. Sunt lucruri atât de simplu de realizat, dar unii oameni nu le pot realiza. Întrucât acei oameni nu pot renunța la urmărirea prestigiului și profitului lumesc sau la tendințele rele ale lumii și întrucât se tem să nu fie eliminați, înainte ca urmașii lor să ajungă la vârsta adultă, îi obligă să se integreze în societate foarte timpuriu și să se adapteze la societate foarte rapid la nivel mental. Dacă au astfel de părinți, copiii sunt ghinioniști. Indiferent de metodele sau pretextele pe baza cărora părinții lor îi iubesc, îi prețuiesc și plătesc prețuri pentru ei, pentru copiii din astfel de familii, acestea nu sunt neapărat lucruri bune – ba chiar se poate spune că sunt, într-un fel, dezastre. Aceasta deoarece, dincolo de așteptările lor părintești, ce atrag acei părinți asupra tinerelor minți ale copiilor lor este devastarea. Cu alte cuvinte, așteptările acelor părinți nu sunt, de fapt, ca urmașii lor să aibă minți și corpuri sănătoase, sunt doar așteptări ca aceștia să-și găsească locul în societate și să nu fie eliminați. Scopul așteptărilor de la copiii lor este ca aceștia să ducă o viață bună sau să fie superiori altor oameni, să nu devină cerșetori, să nu fie discriminați sau agresați de alții și să se integreze în tendințele rele și în grupurile rele de oameni. Sunt acestea lucruri bune? (Nu.) Prin urmare, nu e nevoie să aveți în suflet aceste tipuri de așteptări părintești. Dacă părinții tăi au avut cândva aceste tipuri de așteptări de la tine sau dacă au plătit multe prețuri pentru a-și realiza așteptările de la tine, așa încât te simți îndatorat lor și intenționezi să-ți petreci întreaga viață răsplătindu-i pentru prețurile pe care le-au plătit pentru tine, dacă ai acest tip de idee și dorință, ar trebui să renunți la ea astăzi. Nu le datorezi nimic; mai degrabă părinții tăi sunt cei care te-au distrus și te-au mutilat. Nu doar că nu au reușit să-și îndeplinească responsabilitățile de părinți, ci, dimpotrivă, te-au rănit, au provocat diverse răni tinerei tale minți și ți-au lăsat o multitudine de amintiri și impresii negative. Pe scurt, astfel de părinți nu sunt părinți buni. Dacă în modul în care te-au educat, te-au influențat și ți-au vorbit înainte să ajungi adult, părinții tăi au sperat mereu să studiezi din greu, să ai succes și să nu ajungi în cele din urmă un lucrător, să ai cu certitudine perspective bune, să devii mândria și bucuria lor și să le aduci onoare și glorie, atunci, chiar de astăzi, se cuvine să te eliberezi de așa-zisa lor bunătate și nu mai este nevoie să-i ai la inimă. Nu este așa? (Ba da.) Acestea sunt așteptările pe care le au părinții de la urmașii lor înainte ca aceștia să ajungă la vârsta adultă.

Natura așteptărilor părinților de la copiii lor rămâne neschimbată după ce aceștia devin adulți. Deși copiii lor adulți pot gândi independent și comunică, vorbesc și discută cu ei despre lucruri din starea și perspectiva unui adult, părinții încă nutresc aceleași așteptări de la copiii lor din perspectiva unui părinte. Așteptările lor se transformă din așteptări de la un copil care nu a ajuns la vârsta adultă la așteptări de la un adult. Deși așteptările părintești de la adulți diferă de cele de la copii, întrucât sunt oameni obișnuiți, corupți, și membri ai societății și ai lumii, părinții încă nutresc aceleași tipuri de așteptări de la copiii lor. Ei speră că lucrurile vor decurge fără probleme pentru copiii lor la serviciu, că aceștia vor avea căsnicii fericite și familii perfecte, vor primi creșteri salariale și promovări, vor dobândi recunoașterea șefilor și că totul va merge ca pe roate la locul lor de muncă, fără să întâmpine vreo dificultate. Care este rostul acestor așteptări? (Sunt inutile.) Sunt inutile, sunt de prisos. Părinții cred că îți pot citi mintea deoarece te-au crescut și te-au susținut și, în consecință, cred că știu totul despre ce gândești, ce vrei și cum este personalitatea ta, chiar dacă acum ești adult. Și în ciuda faptului că ești un adult independent și că poți câștiga bani cu care să te întreții, ei simt că încă te pot controla și că încă au dreptul să vorbească, să se implice, să decidă, să intervină sau chiar să domine în orice are legătură cu tine. Altfel spus, cred că pot avea ultimul cuvânt. De exemplu, când vine vorba de căsătorie, dacă te întâlnești cu cineva, părinții vor spune imediat: „Nu e bună, nu e la fel de educată ca tine, nu arată foarte bine și familia ei trăiește la țară. După ce te căsătorești cu ea, rudele ei de la țară vor veni în număr mare, nu vor ști să folosească toaleta și vor face mizerie peste tot. În mod sigur nu va fi o viață bună pentru tine. Nu merge, nu sunt de acord să te însori cu ea!” Nu înseamnă asta că se amestecă? (Ba da.) Nu este de prisos și dezgustător? (Este de prisos.) Fiii și fiicele încă trebuie să obțină consimțământul părinților lor când își caută parteneri. Prin urmare, sunt unii copii acum care nici măcar nu le spun părinților că și-au găsit parteneri, doar ca să evite amestecul lor. Când părinții îi întreabă: „Ai un partener?”, ei răspund doar: „Nu, încă e devreme, sunt încă tânăr, nu mă grăbesc”, dar, de fapt, au parteneri de doi sau trei ani deja, doar că nu le-au spus părinților. Și de ce nu le spun părinților? Pentru că părinții vor să se amestece în toate; sunt foarte pretențioși, așa că nu le spun despre partenerii lor. Când sunt gata să se căsătorească, pur și simplu își duc partenerii direct acasă la părinți și întreabă: „Vă dați consimțământul? Mă căsătoresc mâine. Așa procedez în această chestiune, fie că sunteți sau nu de acord. Dacă nu vă dați consimțământul, noi tot ne vom căsători și vom avea copii.” Acești părinți se amestecă prea mult în viața copiilor, intervenind chiar și în căsătoriile lor. Atât timp cât partenerii pe care îi găsesc copiii lor nu sunt așa cum speră ei, dacă nu se înțeleg bine cu ei sau nu sunt pe placul lor, vor încerca să-i despartă. Dacă întâmpină rezistență din partea copiilor lor, vor plânge, vor face scandal și vor amenința că se sinucid, până în punctul în care copiii lor nu vor ști dacă să plângă sau să râdă – nu vor ști ce să facă. Există și fii și fiice care spun că sunt bătrâni și nu vor să se căsătorească, iar părinții lor le spun: „Nu e bine. Speram să crești, să te căsătorești și să ai copii. Te-am văzut crescând și acum vreau să te văd căsătorindu-te și având copii. Atunci o să pot muri împăcat. Dacă nu te căsătorești, n-o să-mi pot împlini niciodată această dorință. N-o să pot muri și, dacă mor totuși, n-o să mă duc împăcat. Trebuie să te căsătorești, grăbește-te și găsește-ți un partener. N-am nimic împotrivă nici dacă găsești doar un partener temporar și mi-l aduci să-l văd.” Nu înseamnă asta că se amestecă? (Ba da.) Când copiii lor adulți trebuie să-și aleagă parteneri de căsătorie, părinții pot da sfaturi adecvate, pot să-și îndemne copiii sau să-i ajute să-și cerceteze partenerul, dar nu ar trebui să intervină, nu ar trebui să-i ajute să ia o decizie. Dacă le plac partenerii lor, dacă se înțeleg, dacă au interese similare și dacă vor fi fericiți împreună pe viitor – copiii lor au propriile sentimente în privința acestor lucruri. Părinții nu cunosc în mod neapărat aceste lucruri și, chiar dacă le-ar cunoaște, pot doar să facă sugestii, dar nu trebuie să le împiedice pe față sau să se amestece categoric. Ba chiar există unii părinți care spun: „Când fiul sau fiica mea își găsește un partener, trebuie să aibă un statut social egal cu al familiei mele. Dacă nu are un statut egal și nutrește unele motive în legătură cu fiul sau fiica mea, nu-i voi lăsa să se căsătorească, va trebui să le stric planurile. Dacă vor să intre în casa mea, nu o să-i las!” Este adecvată această așteptare? Este rațională? (Nu este rațională.) Aceasta este o chestiune importantă în viața copiilor lor, este irațional ca părinții să se amestece în ea, dar, din perspectiva acestor părinți, este un motiv și mai întemeiat să se amestece în chestiunile importante din viața copiilor lor. Dacă aceștia își găsesc întâmplător prieteni de sex opus cu care să vorbească, părinții nu vor interveni, dar dacă are legătură cu chestiunea importantă a căsătoriei, vor considera că trebuie să intervină. Mai mult, unii părinți depun mult efort în a-și spiona copiii, analizând pentru care persoane de sex opus au detalii și informații de contact în telefoanele și computerele lor, amestecându-se și pândindu-și copiii până în punctul în care aceștia nu au nicio scăpare, nu se pot lupta, nu-i pot contrazice și nu pot evita acest obstacol. Este acesta un mod de comportament potrivit pentru un părinte? (Nu.) Dacă părinții își fac copiii să se sature de ei, înseamnă că sunt deranjanți, nu-i așa? Ce ar trebui să facă părinții pentru copiii lor adulți este să-și îndeplinească în continuare responsabilitățile și obligațiile de părinți, să-i ajute pe viitoarele lor cărări în viață și să le dea sfaturi, îndemnuri și avertismente rezonabile și prețioase, astfel încât să nu fie înșelați la muncă sau atunci când intră în contact cu diverse tipuri de oameni, evenimente și lucruri și să nu apuce pe căi ocolitoare, să nu dea de necazuri inutile sau chiar să fie dați în judecată. Părinții ar trebui să adopte perspectiva unei persoane cu experiență și să le dea copiilor sfaturi și puncte de referință utile și valoroase. Cât despre ascultarea sau neascultarea din partea copiilor, asta este treaba lor. Părinții ar trebui doar să-și îndeplinească responsabilitățile. Ei nu pot influența cât de multă suferință vor cunoaște copiii lor, câtă durere vor îndura sau de câte binecuvântări se vor bucura. În cazul în care copiii trebuie să îndure unele necazuri în această viață, iar părinții îi învață deja lucrurile care trebuie învățate, dar când li se întâmplă ceva, copiii sunt în continuare foarte îndărătnici, atunci trebuie să sufere, asta este soarta lor și părinții nu au de ce să se învinovățească, nu-i așa? (Da.) În unele cazuri, căsniciile oamenilor întâmpină probleme, aceștia nu se înțeleg cu partenerii lor și decid să divorțeze și, după divorț, apar dispute despre cine va crește copiii. Părinții acelor oameni au sperat că totul va merge bine pentru ei la serviciu, că vor avea căsnicii fericite și pline de bucurii și că nu vor interveni neînțelegeri sau probleme, dar, în cele din urmă, nimic nu a mers așa cum și-au dorit ei. Prin urmare, acești părinți își fac griji pentru copiii lor, vărsând lacrimi, plângându-se la vecinii lor și ajutându-și fiii sau fiicele să găsească avocați ca să lupte pentru custodia propriilor copii. Există chiar unii părinți care văd că fiicele lor au fost nedreptățite și decid să lupte în numele lor, mergând acasă la soții acestora și strigând: „De ce mi-ai nedreptățit fiica așa? N-o să trec cu vederea această insultă!” Ba chiar își aduc cu ei familiile extinse ca să-și verse furia în numele fiicelor lor și se ajunge la bătaie. Ca urmare, fac un scandal uriaș. Dacă n-ar fi venit întreaga familie să facă vâlvă și tensiunile dintre soț și soție s-ar fi domolit încet, după ce s-ar fi calmat aceștia, probabil că n-ar fi divorțat, dar fiindcă acești părinți au făcut scandal, s-a transformat într-o problemă uriașă; căsnicia lor destrămată nu a putut fi reparată și s-a format o ruptură. În final, au făcut atât de mult caz, încât căsniciile copiilor lor nu au decurs fără probleme, iar acești părinți au fost nevoiți să se îngrijoreze și în privința asta. Spuneți-Mi, a meritat deranjul? Ce rost a avut să se implice în acele lucruri? Fie că e vorba de căsătoria sau de serviciul copiilor lor, toți părinții cred că au o mare răspundere: „Trebuie să mă implic, trebuie să urmăresc și să observ îndeaproape această chestiune.” Observă dacă mariajul copiilor lor este fericit sau nu, dacă este vreo problemă în ceea ce privește afecțiunea lor și dacă fiii sau ginerii lor au aventuri. Unii părinți își bagă nasul, critică sau chiar complotează în privința diverselor aspecte ale vieții copiilor lor pentru a-și satisface orice așteptare au de la căsătoriile copiilor sau privind diverse alte lucruri, iar asta afectează grav cursul normal al vieții și serviciul copiilor lor. Nu sunt detestabili astfel de părinți? (Ba da.) Mai mult, unii părinți se amestecă în stilul și obiceiurile de viață ale copiilor lor și, când n-au nimic de făcut, merg acasă la copii să vadă cum se descurcă nurorile lor, să verifice dacă acestea trimit în secret daruri sau bani familiilor lor sau dacă au aventuri cu alți bărbați. Copiii lor găsesc că aceste acțiuni sunt de-a dreptul dezgustătoare și josnice. Dacă părinții continuă așa, copiilor li se va părea ceva josnic și dezgustător, așa că este foarte clar că aceste acțiuni sunt iraționale. Desigur, dacă privim lucrurile din altă perspectivă, aceste acțiuni sunt și imorale și lipsite de umanitate. Indiferent ce tip de așteptări au părinții de la copiii lor, după ce aceștia devin adulți, părinții n-ar trebui să se implice în cercurile lor personale sau profesionale sau în familiile lor și, cu atât mai puțin, să încerce să intervină sau să controleze diferite aspecte ale vieții lor. Există chiar unii părinți care iubesc cu adevărat banii și le spun copiilor lor: „Ca să faci rapid mai mulți bani, va trebui să-ți extinzi afacerea. Uită-te la copilul lui cutare, și-a extins afacerea – și-a transformat micul magazin într-unul mare, apoi a transformat acel magazin mare într-o franciză și acum părinții lui au șansa să mănânce și să bea bine alături de el. Trebuie să câștigi mai mulți bani. Câștigă mai mulți bani și deschide mai multe magazine, atunci o să ne putem scălda împreună în gloria ta.” Indiferent de dificultățile sau dorințele copiilor lor, ei vor doar să-și satisfacă propriile preferințe și dorințe egoiste; vor doar să se folosească de copiii lor ca să câștige mulți bani și să-și atingă scopul de a se bucura de plăceri trupești. Toate acestea sunt lucruri pe care părinții n-ar trebui să le facă. Aceste lucruri sunt imorale și lipsite de umanitate, iar astfel de părinți nu-și îndeplinesc responsabilitățile. Aceasta nu este atitudinea pe care ar trebui să o aibă părinții față de copiii lor adulți. În schimb, acești părinți profită de vârsta lor înaintată, amestecându-se în viețile, profesiile, căsătoriile și alte aspecte ale copiilor lor adulți, sub pretextul că-și arată responsabilitatea față de ei. Indiferent cât de capabili sunt copiii adulți ai cuiva, cum este calibrul lor, ce tip de statut au în societate sau care este venitul lor, aceasta este soarta pe care le-a destinat-o Dumnezeu – se află sub suveranitatea Lui. Părinții n-ar trebui să se amestece în privința tipului de viață pe care o duc copiii lor, decât dacă aceștia nu merg pe calea cea dreaptă sau dacă încalcă legea, caz în care ar trebui să-i disciplineze cu strictețe, dar, în circumstanțe normale, în care acești adulți sunt în deplinătatea facultăților mintale și au capacitatea de a trăi și supraviețui independent, părinții lor ar trebui să păstreze distanța, deoarece copiii lor sunt deja adulți. Dacă aceștia au devenit recent adulți, au 20 sau 21 de ani și încă nu cunosc diversele situații complexe din societate sau cum să se poarte în viață, dacă nu înțeleg cum să socializeze și au aptitudini slabe de supraviețuire, atunci părinții ar trebui să le ofere un sprijin adecvat, permițându-le să ajungă treptat în punctul în care pot trăi independent. Asta înseamnă că își îndeplinesc responsabilitatea. Însă imediat ce și-au pus copiii pe calea cea dreaptă, iar aceștia au capacitatea de a supraviețui independent, acești părinți ar trebui să se retragă. N-ar trebui să-și trateze în continuare copiii de parcă n-ar fi încă adulți sau de parcă ar fi deficienți mintal. N-ar trebui să aibă așteptări nerealiste de la copiii lor sau să se amestece în viața lor privată ori în atitudinile, punctele de vedere și acțiunile lor privind munca, familia, căsătoria, persoanele și evenimentele, sub pretextul că au așteptări de la ei. Dacă fac oricare dintre aceste lucruri, înseamnă că nu-și îndeplinesc responsabilitățile.

Când fiii și fiicele lor sunt în stare să supraviețuiască independent, se cuvine pur și simplu ca părinții să dea dovadă de preocupare și de grija necesară în privința serviciului, vieții și familiei lor sau să le ofere sprijin adecvat în situațiile în care aceștia nu pot să ducă la bun sfârșit sau să se ocupe de ceva folosindu-și propriile abilități. De exemplu, să spunem că fiul sau fiica ta are un bebeluș și atât ei, cât și soții lor sunt foarte ocupați la muncă. Bebelușul este încă foarte mic și uneori nu are cine să aibă grijă de el. În această situație, îți poți ajuta fiul sau fiica să aibă grijă de bebelușul său. Aceasta este responsabilitatea unui părinte fiindcă, la urma urmei, este sânge din sângele tău și ar fi mai sigur să te ocupi tu de bebelușul lor decât altcineva. Dacă fiul sau fiica ta are încredere în tine să te ocupi de copilul său, ar trebui să te ocupi de el. Dacă nu se simte în largul său să-ți încredințeze bebelușul și nu vrea să te ocupi de el sau dacă nu te lasă să te ocupi de el deoarece te prețuiește, din grijă față de tine sau de teamă că nu ești suficient de sănătos fizic pentru a face acest lucru, atunci n-ar trebui să-i reproșezi. Sunt chiar niște fii și fiice care pur și simplu n-au încredere în părinții lor, gândind că aceștia nu se pricep să aibă grijă de un bebeluș, că știu doar să răsfețe copiii mici și nu să-i educe și că nu sunt atenți la mâncarea pe care o mănâncă aceștia. Dacă fiul sau fiica ta nu are încredere în tine și nu vrea să-i îngrijești copilul, e și mai bine, ai mai mult timp liber. Aceasta se numește acord reciproc: părintele și copilul nu se amestecă în viața celuilalt și, totodată, dau dovadă de considerație unul față de celălalt. Când copiii lor au nevoie de ajutor, atenție și grijă, părinții trebuie doar să le arate preocuparea și grija adecvată și necesară și să le ofere sprijin financiar, la nivel emoțional sau în alte privințe. De exemplu, să presupunem că un părinte are niște economii sau se descurcă bine la serviciu și are o sursă de venituri. Când copiii lui au nevoie de bani, îi poate ajuta puțin dacă este în stare. Dacă nu este în stare, nu este necesar să renunțe la toate bunurile sale sau să împrumute bani de la un cămătar ca să-și ajute copiii. Trebuie doar să facă orice este în sfera posibilităților sale pentru a îndeplini responsabilitățile pe care le are în baza relației lor de rudenie. Nu e nevoie să vândă tot ce are, să-și vândă rinichii sau sângele sau să muncească până la epuizare pentru a-și ajuta copiii. Viața ta îți aparține ție, ți-a fost dăruită de Dumnezeu și ai propriile misiuni. Ai această viață pentru a putea îndeplini misiunile respective. La rândul lor, copiii tăi au viețile lor pentru a-și putea încheia căile vieții lor și a-și finaliza misiunile în viață, nu ca să-ți poată arăta respect filial. Prin urmare, indiferent dacă ai lor copii sunt adulți sau nu, viețile părinților le aparțin doar lor, nu le aparțin copiilor lor. Este de la sine înțeles că părinții nu sunt bonele gratuite sau sclavii copiilor lor. Indiferent ce așteptări au părinții de la copiii lor, nu este cazul să-i lase să le dea ordine la întâmplare fără nicio compensație sau să devină servitorii, slujnicele sau sclavii copiilor lor. Oricare ar fi sentimentele tale față de copiii tăi, ești în continuare o persoană independentă. N-ar trebui să-ți asumi responsabilitatea pentru viețile lor de adult ca și cum ar fi întru totul corect să faci asta, doar pentru că sunt copiii tăi. Nu e nevoie să faci asta. Sunt adulți; ți-ai îndeplinit deja responsabilitatea de a-i crește. E treaba lor dacă vor trăi bine sau rău în viitor, dacă vor fi bogați sau săraci și dacă vor avea vieți fericite sau nefericite. Aceste lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ca părinte, n-ai nicio obligație de a schimba acele lucruri. Dacă viețile lor sunt nefericite, nu ești obligat să spui: „Ești nefericit – o să mă gândesc cum pot să remediez acest lucru, o să vând tot ce am, o să-mi folosesc toată energia vieții ca să te fac fericit.” Nu e necesar să faci asta. Trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile, asta-i tot. Dacă vrei să-i ajuți, îi poți întreba de ce sunt nefericiți și îi poți ajuta să înțeleagă problema la nivel teoretic și psihologic. Dacă îți acceptă ajutorul, e și mai bine. Dacă nu, trebuie doar să-ți îndeplinești responsabilitățile de părinte și nimic mai mult. În situația în care copiii tăi vor să sufere, este treaba lor. Nu ai de ce să te îngrijorezi sau să te superi din cauza asta și nici de ce să nu poți mânca sau dormi cum trebuie. Să procedezi astfel ar fi excesiv. De ce ar fi excesiv? Pentru că sunt adulți. Ar trebui să învețe să gestioneze singuri tot ce întâmpină în viețile lor. Dacă ești îngrijorat pentru ei, este doar afecțiune; dacă nu ești îngrijorat pentru ei, nu înseamnă că nu ai inimă sau că nu ți-ai îndeplinit responsabilitățile. Sunt adulți, iar adulții se cuvine să se confrunte cu probleme de adulți și să se ocupe de tot ceea ce cade în sarcina adulților. N-ar trebui să se bazeze pe părinții lor pentru tot. Desigur, părinții n-ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru bunul mers al slujbelor, carierelor, familiilor sau căsătoriilor copiilor lor după ce aceștia devin adulți. Poți fi preocupat de aceste lucruri și poți întreba de ele, dar nu e nevoie să ți le asumi în totalitate, legând copiii cu lanțuri de tine, luându-i cu tine oriunde mergi, privindu-i oriunde mergi și gândindu-te la ei: „Oare mănâncă bine astăzi? Sunt fericiți? Le merge bine la serviciu? Îi apreciază șeful? Îi iubește soțul sau soția lor? Sunt copiii lor ascultători? Primesc copiii note bune?” Ce legătură au aceste lucruri cu tine? Copiii tăi își pot rezolva problemele, n-ai de ce să te implici. De ce întreb ce legătură au aceste lucruri cu tine? Prin asta, vreau să spun că acele lucruri nu au nicio legătură cu tine. Ți-ai îndeplinit responsabilitățile față de copiii tăi, i-ai crescut până au ajuns adulți, așa că ar trebui să te retragi. După ce faci asta, nu înseamnă că nu vei avea nimic de făcut. Sunt încă atât de multe lucruri pe care se cuvine să le faci. Când vine vorba de misiunile pe care trebuie să le duci la bun sfârșit în această viață, pe lângă creșterea copiilor tăi până devin adulți, ai și alte misiuni de îndeplinit. Pe lângă faptul că ești părinte pentru copiii tăi, ești și o ființă creată. Ar trebui să vii înaintea lui Dumnezeu și să-ți accepți datoria de la El. Care este datoria ta? Ai finalizat-o? Te-ai dedicat ei? Ai pășit pe calea mântuirii? Acestea sunt lucrurile la care ar trebui să te gândești. Lucruri precum unde vor merge copiii tăi după ce devin adulți, cum vor fi viețile lor, cum vor fi circumstanțele lor, dacă vor fi fericiți și veseli nu au nicio legătură cu tine. Copiii tăi sunt deja independenți, atât la exterior, cât și mental. Ar trebui să-i lași să fie independenți, să le dai drumul și să nu încerci să-i controlezi. Fie că este vorba de latura exterioară a lucrurilor, de afecțiune sau de relațiile de rudenie, ți-ai îndeplinit deja responsabilitățile și nu mai există nicio relație între tine și copiii tăi. Nu există nicio relație între misiunile lor și misiunile tale și nici între căile pe care merg ei în viață și așteptările tale. Așteptările tale de la ei și responsabilitățile tale față de ei au ajuns la sfârșit. Firește, n-ar trebui să ai așteptări de la ei. Ei sunt ei și tu ești tu. În situația în care copiii tăi nu se căsătoresc, sunteți indivizi complet neasociați și independenți în ceea ce privește soarta și misiunile voastre. Dacă se căsătoresc și își întemeiază familii, familiile voastre sunt complet neasociate. Copiii tăi au propriile obiceiuri și stiluri de viață, au propriile nevoi privind calitatea vieții lor, iar tu ai obiceiurile tale de viață și nevoile tale privind calitatea vieții. Tu ai calea ta în viață, iar ei au căile lor în viață. Tu ai misiunile tale, iar ei au misiunile lor. Desigur, ai credința ta, iar ei au credința lor. În cazul în care credința lor constă în bani, prestigiu și profit, atunci sunteți oameni complet diferiți. Dacă au aceeași credință ca tine, dacă urmăresc adevărul și merg pe calea mântuirii, în mod natural sunteți tot indivizi complet diferiți. Tu ești tu și ei sunt ei. N-ar trebui să intervii în ceea ce privește căile pe care merg ei. Îi poți susține, ajuta și aproviziona, le poți aminti și îi poți îndemna, dar nu este nevoie să intervii sau să te implici. Nimeni nu poate stabili pe ce tip de cale va merge o altă persoană, ce tip de persoană va ajunge să fie sau ce tip de preocupări va avea. Gândiți-vă la următoarele: pe ce bază stau aici, discutând cu voi și vorbindu-vă despre toate aceste lucruri? Pe baza disponibilității voastre de a asculta. Vorbesc pentru că sunteți dispuși să-Mi ascultați îndemnurile sincere. Dacă n-ați fi dispuși să ascultați sau dacă ați pleca, n-aș mai vorbi. Numărul cuvintelor pe care le rostesc depinde de disponibilitatea voastră de a le asculta și de a vă folosi timpul și energia în acest scop. Dacă ai spune: „Nu înțeleg ce spui, ai putea să dai mai multe detalii?”, aș face tot posibilul să dau mai multe detalii, pentru a vă îngădui să înțelegeți și să-Mi pătrundeți cuvintele. Când te-am așezat pe calea cea dreaptă, te-am adus înaintea lui Dumnezeu și a adevărului și ți-am îngăduit să înțelegi adevărul și să urmezi calea lui Dumnezeu, sarcina Mea se va încheia. Totuși, când vine vorba de disponibilitatea ta de a-Mi practica sau nu cuvintele după ce le auzi sau pe ce tip de cale vei merge, ce tip de viață vei alege sau ce vei urmări, aceste lucruri nu Mă privesc. Dacă ai spune: „Am o întrebare despre acel aspect al adevărului, vreau să caut mai multe despre el”, ți-aș răspunde răbdător la întrebare. Dacă nu ți-ai dori niciodată să cauți adevărul, te-aș emonda din cauza asta? Nu. Nu te-aș forța să cauți adevărul, nu te-aș batjocori, nu aș râde de tine și cu siguranță nu te-aș trata cu o atitudine rece. M-aș purta ca înainte. Dacă faci o greșeală în datoria ta sau provoci intenționat o perturbare sau o tulburare, am principiile și metodele Mele de a Mă ocupa de tine. Cu toate acestea, ai putea spune: „Nu vreau să Te aud vorbind despre aceste lucruri și nu sunt dispus să accept acele opinii ale Tale. Voi continua să-mi îndeplinesc datoria așa cum am făcut mereu.” Atunci nu trebuie să încalci principiile sau decretele administrative. Dacă încalci decretele administrative, Mă voi ocupa de tine. Dacă însă nu încalci decretele administrative și te poți comporta adecvat în timp ce trăiești viața bisericească, nu voi interveni asupra ta, chiar dacă nu urmărești adevărul. Nu voi interveni când vine vorba de viața ta personală, de ce dorești să mănânci, să porți sau cu care oameni vrei să interacționezi. Îți acord libertate în aceste privințe. De ce? Ți-am vorbit clar despre toate principiile și conținutul referitor la aceste chestiuni. Restul depinde de alegerile tale libere. Calea pe care alegi să mergi depinde de tipul de persoană care ești, acest lucru este evident. Dacă nu ești o persoană care iubește adevărul, cine te-ar putea forța să-l iubești? În cele din urmă, fiecare persoană își va asuma responsabilitatea pentru calea pe care merge și pentru rezultatele pe care le va avea. Nu e nevoie să-Mi asum responsabilitatea pentru asta. Dacă urmărești adevărul, o faci de bunăvoie. Dacă nu urmărești adevărul, și asta faci de bunăvoie – nimeni nu te ține pe loc. Dacă urmărești adevărul, nimeni nu te va încuraja și nu vei primi un har special sau binecuvântări materiale. Doar Îmi realizez și Îmi îndeplinesc responsabilitățile, spunându-vă toate adevărurile pe care ar trebui să le înțelegeți și în care aveți nevoie să pătrundeți. Cât privește modul în care vă trăiți viețile în privat, n-am pus niciodată întrebări și n-am fost curios în această privință. Aceasta este atitudinea pe care o am. Părinții ar trebui să se poarte și ei așa față de copiii lor. Adulții au capacitatea de a distinge între bine și rău. Este treaba lor dacă aleg binele sau răul, dacă aleg negrul sau albul, dacă aleg lucrurile pozitive sau cele negative – asta depinde de nevoile lor lăuntrice. Dacă esența unei persoane este rea, aceasta nu va alege lucruri pozitive. Dacă o persoană se străduiește să fie bună și are umanitate, conștiință și simțul rușinii, va alege lucruri pozitive; chiar dacă este puțin lentă în această alegere, în cele din urmă va păși pe calea cea dreaptă. Acest lucru este inevitabil. Prin urmare, părinții ar trebui să aibă acest tip de atitudine față de copiii lor și să nu se amestece în alegerile acestora. Cerințele pe care le au unii părinți de la copiii lor sunt: „Copiii noștri se cuvine să pășească pe calea cea dreaptă, ar trebui să creadă în Dumnezeu, să abandoneze lumea laică și să renunțe la slujbele lor. În caz contrar, când vom intra în Împărăție, ei nu vor putea să intre și vom fi separați de ei. Ar fi atât de minunat dacă întreaga noastră familie ar putea intra împreună în Împărăție! Am putea fi împreună în ceruri, așa cum suntem aici, pe pământ. Când vom fi în Împărăție, nu trebuie să ne abandonăm unii pe alții, trebuie să rămânem împreună de-a lungul epocilor!” Apoi, se dovedește că odraslele lor nu au credință în Dumnezeu, că urmăresc în schimb lucruri lumești și se străduiesc să câștige mulți bani și să devină foarte bogate; se îmbracă cu haine la modă, fac lucruri și vorbesc despre orice este în tendințe și nu împlinesc dorințele părinților lor. Ca urmare, acești părinți sunt supărați, se roagă și țin post din această cauză, postind o săptămână, 10 zile sau două săptămâni și depun multe eforturi de dragul copiilor în această privință. Le este deseori atât de foame încât amețesc și se roagă adesea lui Dumnezeu printre lacrimi, dar, oricum s-ar ruga sau oricât de mult efort ar depune, copiii lor sunt de neclintit și nu știu să se trezească. Cu cât refuză mai mult copiii să creadă, cu atât mai mult își spun părinții: „O, nu, am dat greș în privința copiilor mei, i-am dezamăgit. N-am reușit să le predic Evanghelia și nu i-am adus cu mine pe calea mântuirii. Neghiobii aceia – este calea spre mântuire!” Nu sunt neghiobi; pur și simplu nu au această nevoie. Acești părinți sunt neghiobi fiindcă încearcă să-și forțeze copiii pe această cale, nu-i așa? Dacă odraslele lor ar avea această nevoie, ar fi necesar ca părinții să vorbească despre aceste lucruri? Copiii lor ar ajunge singuri să creadă. Acești părinți își spun mereu: „Mi-am dezamăgit copiii. I-am încurajat să meargă la facultate de când erau mici și, după ce au mers la facultate, nu s-au întors. Urmăresc întruna lucruri lumești și, ori de câte ori se întorc, doar vorbesc despre serviciu, bani, cine a primit o promovare sau a cumpărat o mașină, cine s-a căsătorit cu cineva dintr-o familie bogată, cine a mers în Europa la studii aprofundate sau cu bursă și spun cât de grozave sunt viețile altor oameni. De fiecare dată când vin acasă, vorbesc despre aceste lucruri și eu nu vreau să le aud, dar nu pot face nimic în privința asta. Orice aș spune ca să încerc să-i fac să creadă în Dumnezeu, tot nu vor să asculte.” Drept urmare, se ceartă cu copiii lor. Oricând își văd copiii, se întunecă la față; oricând vorbesc cu copiii lor, expresiile lor se amărăsc. Unii copii nu știu ce să facă și își spun: „Nu știu ce e în neregulă cu părinții mei. Dacă nu cred în Dumnezeu, nu cred în El și gata. De ce mă tratează mereu cu atitudinea asta? Cu cât crede cineva mai mult în Dumnezeu, cu atât devine o persoană mai bună – asta credeam eu. Cum pot credincioșii în Dumnezeu să aibă atât de puțină afecțiune pentru familiile lor?” Acești părinți sunt atât de îngrijorați pentru copiii lor încât sunt pe punctul să le crape un vas de sânge și spun: „Nu sunt copiii mei! Am de gând să tai legăturile cu ei, să-i dezmoștenesc!” Spun asta, dar nu este de fapt ceea ce simt. Nu sunt nesăbuiți astfel de părinți? (Ba da.) Vor mereu să controleze și să acapareze totul, vor mereu să pună stăpânire pe viitorul copiilor, pe credința lor și pe căile pe care merg aceștia. E atât de nesăbuit! Nu este adecvat. În special, sunt unii copii care urmăresc lucruri lumești, care sunt promovați în funcții de conducere și câștigă mulți bani. Aceștia aduc acasă mult ginseng, cercei și lănțișoare de aur pentru a le dărui părinților, care spun: „Nu vreau aceste lucruri. Sper doar să fiți sănătoși și să mă urmați în credința în Dumnezeu. Credința în Dumnezeu e un lucru atât de minunat!” Iar copiii lor spun: „Nu începe cu chestia asta. Am fost promovat și nici măcar n-ai făcut nimic să mă feliciți. Când părinții altora află despre promovarea copiilor lor, desfac o șampanie, ies în oraș la mese festive, dar când eu îți cumpăr lănțișoare și cercei, nu ești fericită. În ce mod te-am dezamăgit? Sunteți pur și simplu îmbufnați pentru că nu cred în Dumnezeu.” Este corect ca acești părinți să se îmbufneze așa? Oamenii au preocupări diferite, merg pe căi diferite și își aleg singuri aceste căi. Părinții ar trebui să abordeze corect această chestiune. Dacă odraslele tale nu recunosc existența lui Dumnezeu, n-ar trebui să le ceri să creadă în El – nu merge niciodată să forțezi lucrurile. Dacă nu vor să creadă în Dumnezeu și nu sunt acel tip de persoană, cu cât menționezi asta mai mult, cu atât te vor supăra mai tare și îi vei supăra și tu pe ei – vă veți supăra cu toții. Dar nu este important că veți fi amândoi supărați – cel mai important este că Dumnezeu te va disprețui și va spune că sentimentele tale sunt prea puternice. Întrucât ești capabil să plătești prețuri atât de mari doar pentru că ai tăi copii nu cred în Dumnezeu și ești atât de supărat din cauză că urmează lucruri lumești, dacă ar fi ca Dumnezeu să ți-i ia într-o zi, ce ai face atunci? Te-ai plânge de Dumnezeu? Dacă, în inima ta, copiii tăi sunt totul pentru tine, dacă sunt viitorul, speranța și viața ta, mai ești atunci cineva care crede în Dumnezeu? Nu te va disprețui El dacă te porți așa? Modul în care te porți este prea lipsit de înțelepciune, incompatibil cu principiile și Dumnezeu nu va fi mulțumit de el. Așadar, dacă ești înțelept, nu vei face aceste tipuri de lucruri. Dacă ai tăi copii nu cred, ar trebui să renunți. Ai adus toate argumentele pe care trebuia să le aduci și ai spus ce trebuia să spui, deci lasă-i să decidă singuri. Păstrează în continuare relația pe care o aveai înainte cu copiii tăi. Dacă doresc să-ți arate respect filial, dacă vor să te prețuiască și să aibă grijă de tine, nu e nevoie să respingi aceste lucruri. Dacă vor să te ducă într-o excursie în Europa, dar asta îți afectează îndeplinirea datoriei și nu vrei să mergi, atunci nu merge, dar dacă vrei să mergi și ai timp, atunci du-te. Nu e nimic în neregulă să-ți lărgești orizontul. Mâinile tale nu se vor murdări și Dumnezeu nu va condamna acest lucru. Dacă ai tăi copii îți cumpără niște lucruri frumoase, mâncare bună sau haine frumoase, și crezi că este adecvat ca un sfânt să le poarte sau să le folosească, atunci bucură-te de ele și consideră-le un har de la Dumnezeu. Dacă disprețuiești acele lucruri, dacă nu-ți fac plăcere, dacă le consideri supărătoare și dezgustătoare și nu ești dispus să te bucuri de ele, le poți refuza, spunând: „Mă bucur doar să vă văd, nu trebuie să-mi aduceți daruri sau să cheltuiți bani pentru mine, n-am nevoie de acele lucruri. Vreau doar să fiți în siguranță și fericiți.” Nu este minunat? Dacă spui aceste cuvinte și crezi aceste lucruri în inima ta, dacă într-adevăr nu ai nevoie ca ai tăi copii să-ți asigure vreun confort material sau să te ajute să te scalzi în lumina succesului lor, atunci te vor admira, nu-i așa? Cât despre dificultățile cu care se confruntă la serviciu sau în viețile lor, fă tot posibilul să-i ajuți oricând poți. Dacă ajutorul oferit lor ți-ar afecta îndeplinirea datoriei, poți refuza – este dreptul tău. Întrucât nu le mai datorezi nimic, întrucât nu mai ai nicio responsabilitate față de ei și sunt deja adulți independenți, își pot gestiona propriile vieți. Nu e nevoie să-i servești necondiționat sau în orice moment. Dacă îți cer ajutorul și nu ești dispus să-i ajuți sau dacă acest lucru va afecta îndeplinirea datoriei tale, poți spune „nu”. Este dreptul tău. Deși există o legătură de sânge între voi și ești părintele lor, este doar o relație formală, de sânge și afecțiune – în ceea ce privește responsabilitățile tale, te-ai eliberat deja de relația cu ei. Așadar, dacă părinții sunt înțelepți, nu vor avea așteptări, cerințe sau standarde pentru copiii lor după ce aceștia devin adulți și nu le vor cere să se poarte într-un anumit mod sau să facă anumite lucruri din perspectiva sau poziția unui părinte, întrucât copiii sunt deja independenți. Când copiii tăi sunt independenți, înseamnă că ți-ai îndeplinit toate responsabilitățile față de ei. Prin urmare, indiferent ce faci pentru copii când o permit circumstanțele, indiferent dacă le acorzi atenție sau le porți de grijă, este doar afecțiune și este de prisos. Sau, dacă ai tăi copii îți cer să faci ceva, și acest lucru este de prisos, nu ai obligația morală de a-l face. Ar trebui să înțelegi asta. Sunt clare aceste lucruri? (Da.)

Să presupunem că unul dintre voi ar spune: „Nu pot să renunț niciodată la copiii mei. Au o constituție firavă din naștere și sunt fricoși și timizi din fire. În plus, nu au un calibru foarte bun și sunt mereu agresați de alții. Nu pot să renunț la ei.” Faptul că nu poți renunța la copiii tăi nu înseamnă că nu ai terminat de îndeplinit responsabilitățile față de ei, ci este doar un efect al sentimentelor tale. Ai putea spune: „Sunt mereu îngrijorat și mă gândesc dacă ai mei copii mănâncă bine sau dacă au probleme cu stomacul. Dacă nu mănâncă la orele potrivite și continuă să comande mâncare la pachet pe termen lung, oare vor avea probleme cu stomacul? Vor căpăta vreo boală? Și, dacă sunt bolnavi, va fi cineva care să aibă grijă de ei, să le arate dragoste? Soții sau soțiile lor se preocupă și au grijă de copiii mei?” Îngrijorările tale apar doar din sentimentele proprii și din legătura de sânge pe care o ai cu copiii tăi, dar acestea nu sunt responsabilitățile tale. Responsabilitățile cu care i-a însărcinat Dumnezeu pe părinți sunt doar cele de a-și crește și a-și îngriji copiii înainte ca aceștia să devină adulți. După ce copiii lor devin adulți, părinții nu mai au nicio responsabilitate față de ei. Așa privim responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții din perspectiva poruncii lui Dumnezeu. Înțelegeți acest lucru? (Da.) Indiferent cât de puternice sunt sentimentele tale sau când intervin instinctele tale părintești, nu înseamnă că îți îndeplinești responsabilitățile, este doar efectul sentimentelor tale. Efectele sentimentelor tale nu derivă din rațiunea umanității, din principiile învățate de om de la Dumnezeu sau din supunerea omului față de adevăr și, cu siguranță, nu derivă din responsabilitățile omului; în schimb, provin din sentimentele omului – ele se numesc sentimente. În acestea se amestecă doar puțină dragoste părintească și relație de rudenie. Întrucât sunt copiii tăi, îți faci în permanență griji pentru ei, te întrebi dacă suferă sau dacă sunt agresați. Te întrebi dacă le merge bine la serviciu și dacă mănâncă la orele potrivite. Te întrebi dacă au contractat vreo boală și dacă vor putea să-și achite facturile medicale în cazul în care chiar se îmbolnăvesc. Te gândești deseori la aceste lucruri, care n-au absolut nicio legătură cu responsabilitățile tale de părinte. Dacă nu poți renunța la aceste griji, se poate spune doar că trăiești printre sentimentele tale și nu te poți desprinde de ele. Doar trăiești printre sentimentele tale, abordându-ți copiii potrivit sentimentelor tale, în loc să trăiești după definiția responsabilităților părintești dată de Dumnezeu. Nu trăiești potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, pur și simplu simți, privești și gestionezi toate aceste lucruri potrivit sentimentelor tale. Asta înseamnă că nu urmezi calea lui Dumnezeu. Acest lucru este evident. Responsabilitățile tale părintești – așa cum le-ai învățat de la Dumnezeu – s-au încheiat în momentul în care copiii tăi au devenit adulți. Nu este ușoară și simplă metoda de practicare pe care te-a învățat Dumnezeu? (Ba da.) Dacă practici potrivit cuvintelor lui Dumnezeu, nu vei depune eforturi inutile și le vei da copiilor tăi un anumit grad de libertate și o șansă de a se dezvolta, fără a le provoca necazuri sau supărări în plus și fără a-i încărca cu poveri suplimentare. Și, întrucât sunt adulți, procedând astfel le vei permite să se confrunte cu lumea, cu viețile lor și cu diversele probleme pe care le întâmpină în viețile și existențele lor cotidiene din perspectiva unui adult, cu metodele unui adult independent de a aborda și de a privi lucrurile și cu viziunea independentă asupra lumii a unui adult. Acestea sunt libertățile și drepturile copiilor tăi și, chiar mai mult, sunt lucrurile pe care ei ar trebui să le întreprindă ca adulți, iar acestea nu au nicio legătură cu tine. Dacă vrei mereu să te implici în aceste lucruri, este de-a dreptul dezgustător. Dacă vrei mereu să te amesteci cu încăpățânare în aceste lucruri și să intervii asupra lor, vei provoca tulburare și distrugere și, în cele din urmă, nu doar că lucrurile vor decurge contrar dorințelor tale, dar, chiar mai mult, le vei provoca o senzație de aversiune copiilor tăi și viața ta va fi și ea destul de istovitoare. În cele din urmă, vei fi plin de nemulțumiri și te vei plânge că ai tăi copii nu sunt respectuoși, ascultători sau grijulii față de tine; te vei plânge că sunt nerecunoscători, lipsiți de prețuire și niște ingrați nepăsători. De asemenea, unii părinți prost crescuți și iraționali vor plânge, vor face scandal și vor amenința că se sinucid, folosind orice șiretlic care le stă la dispoziție. E și mai dezgustător, nu-i așa? (Da.) Dacă ești înțelept, vei lăsa lucrurile să-și urmeze cursul natural, trăindu-ți viața în mod relaxat și doar îți vei îndeplini responsabilitățile părintești. Dacă spui că vrei să ai grijă de copiii tăi și să te arăți preocupat de ei deoarece le porți afecțiune, este permis să le arăți preocuparea necesară. Nu spun că părinții ar trebui să întrerupă pur și simplu legăturile cu copiii lor imediat ce aceștia devin adulți, iar ei și-au îndeplinit responsabilitățile. Părinții n-ar trebui să-și neglijeze complet copiii adulți, să le spună să plece la drum singuri sau să-i ignore indiferent cât de mari sunt dificultățile cu care se confruntă – chiar și când acele dificultăți îi conduc pe copii la un pas de moarte – sau să refuze să le dea o mână de ajutor când copiii au nevoie de părinții lor. Și acest lucru e greșit – este extrem. Când copiii tăi au nevoie să ți se destăinuie, ar trebui să-ți pleci urechea și, după ce asculți, ar trebui să-i întrebi ce gândesc și ce intenționează să facă. Poți și să le oferi sugestiile tale. Dacă au gânduri și planuri proprii și nu-ți acceptă sugestiile, spune doar: „Bine. Întrucât te-ai hotărât deja, va trebui să suporți singur orice consecințe vor decurge în viitor. Este viața ta. Trebuie să mergi și să-ți închei propria cale în viață. Nimeni altcineva nu-și poate asuma responsabilitatea pentru viața ta. Dacă te-ai hotărât, te voi susține. Dacă ai nevoie de bani, îți pot da o mică sumă. Dacă ai nevoie de ajutorul meu, te pot ajuta în măsura posibilităților mele. La urma urmei, sunt părintele tău, așa că nu mai este nevoie să mai spunem altceva, dar dacă spui că n-ai nevoie de ajutorul sau de banii mei și vrei doar să te ascult, este chiar mai ușor.” Atunci vei fi spus ce trebuia să spui, iar ei vor fi spus ce trebuiau să spună; își vor fi vărsat toate nemulțumirile, își vor fi descărcat toată furia. Își vor șterge lacrimile, vor merge și vor face ce trebuie să facă, iar tu îți vei fi îndeplinit responsabilitățile de părinte. Aceasta se face din cauza afecțiunii; se numește afecțiune. Și de ce anume? Deoarece, ca părinte, nu ai nicio intenție rea față de copiii tăi. Nu le vei face rău, nu vei complota împotriva lor și nu-ți vei bate joc de ei și cu siguranță nu vei râde de ei din cauză că sunt slabi și incompetenți. Copiii tăi pot să plângă, să se descarce și să-și verse nemulțumirile în fața ta fără opreliști, ca și cum ar fi niște copilași; pot să fie răzgâiați, îmbufnați sau încăpățânați. Totuși, după ce termină să-și dea frâu liber emoțiilor și să fie îmbufnați sau încăpățânați, trebuie să facă ceea ce se cuvine să facă și să se ocupe de lucrurile care se află înaintea lor. Dacă pot realiza acest lucru fără ca tu să faci ceva pentru ei sau să le acorzi vreun ajutor, este destul de bine și tu vei avea mai mult timp liber atunci, nu-i așa? Și, întrucât copiii tăi au spus acele lucruri, se cuvine să ai puțină cunoaștere de sine. Copiii tăi au crescut, sunt independenți. Doar au vrut să vorbească cu tine despre acea chestiune, nu ți-au cerut ajutorul. Dacă nu ai rațiune, ți-ai putea spune: „Aceasta este o chestiune importantă. Faptul că-mi vorbești despre ea arată că mă respecți, deci n-ar trebui să-ți dau niște sfaturi în privința ei? N-ar trebui să te ajut să iei o decizie?” Asta se numește a-ți supraestima capacitățile. Copiii tăi pur și simplu au discutat cu tine despre acea chestiune, dar tu chiar te consideri o figură de seamă. Nu este adecvat. Copiii tăi ți-au spus despre acea chestiune fiindcă ești părintele lor, te respectă și au încredere în tine. În realitate, aveau propriile idei în această privință de ceva timp, dar acum vrei întruna să intervii. Nu este adecvat. Copiii tăi au încredere în tine și tu trebuie să fii demn de acea încredere. Ar trebui să le respecți decizia și să nu te implici sau să te amesteci în acea chestiune. Dacă vor să te implici, poți face asta. Și să presupunem că, atunci când te implici, îți dai seama de următoarele: „E prea multă bătaie de cap! O să-mi afecteze îndeplinirea datoriei. Chiar nu pot să mă implic în asta; sunt credincios în Dumnezeu și, ca atare, nu pot să fac aceste lucruri.” Atunci ar trebui să te grăbești să ieși din acea chestiune. Să spunem că ei vor în continuare să intervii, iar tu îți spui: „N-am de gând să intervin. Ar trebui să te ocupi singur de asta. A fost destul de amabil din partea mea să te ascult cum îți verși nemulțumirile și toate prostiile astea. Deja mi-am îndeplinit responsabilitățile părintești. Nici nu se pune problema să intervin în chestiunea asta. E o groapă de foc și n-am de gând să sar în ea. Dacă vrei, n-ai decât să sari tu.” Nu e adecvat? Se numește a lua atitudine. N-ar trebui să renunți niciodată la principii sau la atitudinea ta. Acestea sunt lucrurile ce se cuvine să fie făcute de părinți. Ați înțeles? Sunt aceste lucruri ușor de realizat? (Da.) Într-adevăr, sunt ușor de realizat, dar dacă te porți mereu pe baza sentimentelor tale și dacă ești mereu prins în capcana sentimentelor tale, îți va fi foarte greu să le realizezi. Vei simți că este de-a dreptul sfâșietor să procedezi astfel, că nu poți abandona această chestiune și nici nu poți să ți-o asumi sau să dai înainte și înapoi. Ce cuvânt poate fi utilizat pentru a descrie această situație? „Blocat.” Te vei bloca acolo. Îți dorești să asculți cuvintele lui Dumnezeu și să practici adevărul, dar nu poți renunța la sentimentele tale; îți iubești copiii din tot sufletul, dar simți că acest lucru nu este adecvat, că se împotrivește învățăturilor și cuvintelor lui Dumnezeu – ești în necaz. Trebuie să faci o alegere. Poți fie să renunți la așteptările de la urmașii tăi și să nu mai încerci să-ți gestionezi copiii, lăsându-i în schimb să zboare liber, întrucât sunt adulți independenți, fie să-i urmărești. Trebuie să alegi una din aceste două opțiuni. Dacă alegi să urmezi calea lui Dumnezeu și să asculți cuvintele Sale și dacă renunți la grijile și sentimentele față de copiii tăi, atunci ar trebui să faci ce se cuvine să facă un părinte, și anume să-ți menții cu fermitate atitudinea și principiile și să te abții de la a săvârși lucruri pe care Dumnezeu le consideră detestabile și dezgustătoare. Poți face asta? (Da.) În realitate, e ușor să faci aceste lucruri. Imediat ce renunți la fărâma de afecțiune pe care o nutrești, poți realiza aceste lucruri. Cea mai simplă metodă este să nu te implici în viețile copiilor tăi și doar să-i lași să facă ce vor să facă. Dacă vor să-ți vorbească despre dificultățile lor, ascultă-i. Este suficient doar să știi cum stau lucrurile. După ce termină de vorbit, spune-le: „Te-am auzit. Mai vrei să-mi spui și altceva? Dacă vrei să mănânci ceva, pot să-ți gătesc. Dacă nu vrei, poți să mergi acasă. Dacă ai nevoie de bani, pot să-ți dau o mică sumă. Dacă ai nevoie de ajutor, o să fac ce pot. Dacă nu pot să fiu de ajutor, va trebui să găsești singur o soluție.” Dacă insistă să-i ajuți, poți spune: „Ne-am îndeplinit deja responsabilitățile față de tine. Avem doar aceste posibilități, poți să vezi asta – nu suntem la fel de pricepuți ca tine. Dacă vrei să cauți succesul în lume, e problema ta, nu încerca să ne amesteci și pe noi. Suntem deja destul de bătrâni și vremurile acelea au trecut deja pentru noi. Responsabilitatea noastră de părinți a fost doar să te creștem până devii adult. Cât despre tipul de cale pe care mergi și felul în care te necăjești singur, nu ne amesteca în aceste probleme. Nu ne vom necăji și noi cu tine. Ne-am încheiat deja misiunea în ceea ce te privește. Avem propriile probleme, propriile moduri de viață și propriile misiuni. Misiunile noastre nu înseamnă să facem lucruri pentru tine și n-avem nevoie de ajutorul tău să le finalizăm. Ne vom finaliza singuri misiunile. Nu ne cere să ne implicăm în viața ta zilnică sau în existența ta. Nu au nicio legătură cu noi.” Exprimă-te clar și așa se va încheia discuția; poți apoi să ții legătura, să comunici și să fii la curent cu noutățile lor după cum este necesar. Chiar e atât de simplu! Care sunt beneficiile unui astfel de comportament? (Face viața foarte ușoară.) Cel puțin te vei fi ocupat corect și adecvat de chestiunea dragostei trupești, de familie. Universul tău mental și cel spiritual vor fi liniștite, nu vei face niciun sacrificiu inutil și nu vei plăti prețuri suplimentare; te vei supune orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, lăsându-L să Se ocupe de aceste lucruri. Îți vei îndeplini fiecare dintre responsabilitățile ce se cuvine să fie îndeplinite de oameni și nu vei face niciunul dintre lucrurile pe care oamenii nu trebuie să le facă. Nu vei ridica mâna să te implici în lucruri pe care oamenii nu trebuie să le facă și vei trăi așa cum îți spune Dumnezeu. Modul în care le spune Dumnezeu oamenilor să trăiască este cea mai bună cale, le poate îngădui să trăiască vieți foarte relaxate, fericite, vesele și liniștite. Însă, cel mai important, trăind astfel nu doar că vei avea mai mult timp și energie la dispoziție pentru a-ți îndeplini bine datoria și a-ți arăta devotamentul față de datoria ta, ci vei avea și mai multă energie și mai mult timp pentru a depune eforturi în privința adevărului. În schimb, dacă energia și timpul tău sunt încurcate și ocupate de sentimentele, trupul, copiii și dragostea ta față de familie, nu vei avea energie suplimentară pentru a urmări adevărul. Nu este adevărat? (Ba da.)

Când oamenii se angajează în cariere în lume, nu se gândesc decât să urmărească lucruri precum tendințe lumești, prestigiu și profit, cât și desfătare trupească. Care este implicația acestui fapt? Că energia, timpul și tinerețea ta sunt ocupate și consumate de aceste lucruri. Sunt ele semnificative? Ce vei câștiga de pe urma lor în cele din urmă? Chiar dacă vei câștiga prestigiu și profit, tot vor fi lipsite de conținut. Dar dacă îți schimbi modul de viață? Dacă timpul, energia și mintea ta sunt ocupate doar de adevăr și principii, dacă te gândești doar la lucruri pozitive, de exemplu, cum să-ți îndeplinești datoria bine și cum să vii înaintea lui Dumnezeu, și dacă îți sacrifici energia și timpul pentru aceste lucruri pozitive, atunci ceea ce câștigi va fi diferit. Ce vei câștiga vor fi cele mai substanțiale beneficii. Vei ști cum să trăiești, cum să te comporți, cum să te confrunți cu fiecare tip de persoană, eveniment și lucru. Odată ce vei ști să te confrunți cu fiecare tip de persoană, eveniment și lucru, asta îți va îngădui în mare măsură să te supui în mod natural orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu. Când te vei putea supune în mod natural orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, fără să-ți dai măcar seama, vei deveni tipul de persoană pe care Dumnezeu o acceptă și o iubește. Gândește-te la asta: nu e un lucru bun? Poate nu știi încă asta, dar în timp ce-ți trăiești viața și accepți cuvintele lui Dumnezeu și adevărurile-principii, vei ajunge pe nesimțite să trăiești, să privești oamenii și lucrurile și să te comporți și să acționezi conform cuvintelor lui Dumnezeu. Asta înseamnă că te vei supune fără să-ți dai seama cuvintelor lui Dumnezeu, te vei supune cerințelor Sale și le vei împlini. Atunci vei fi devenit deja tipul de persoană pe care Dumnezeu o acceptă, în care are încredere și pe care o iubește, fără să știi măcar acest lucru. Nu este minunat? (Ba da.) Prin urmare, dacă îți sacrifici energia și timpul pentru a urmări adevărul și a-ți îndeplini datoria bine, ce vei dobândi în final vor fi cele mai valoroase lucruri. În schimb, dacă trăiești mereu de dragul sentimentelor tale, al trupului, copiilor și slujbei tale, al prestigiului și profitului, dacă ești mereu încurcat în aceste lucruri, ce vei câștiga în cele din urmă? Doar deșertăciune. Nu vei câștiga absolut nimic, te vei îndepărta tot mai mult de Dumnezeu și, în cele din urmă, vei fi întru totul disprețuit și respins de El. Atunci viața ta va fi terminată și îți vei fi pierdut șansa la mântuire. Așadar, părinții ar trebui să renunțe la toate grijile, legăturile și complicațiile lor emoționale în privința copiilor lor adulți, indiferent ce așteptări au de la ei. N-ar trebui să aibă nicio așteptare de la copiii lor la nivel emoțional din statutul sau poziția de părinte. Dacă ești capabil să realizezi aceste lucruri, este minunat! Cel puțin îți vei fi îndeplinit responsabilitățile părintești și vei fi o persoană adecvată – care doar se întâmplă să fie părinte – în ochii lui Dumnezeu. Indiferent din ce perspectivă umană privești acest lucru, există principii referitoare la ceea ce se cuvine să facă oamenii și perspectiva și atitudinea pe care se cuvine să o adopte ei, iar Dumnezeu are standarde privind aceste lucruri, nu-i așa? (Da.) Să încheiem aici părtășia noastră despre așteptările pe care le au părinții de la urmașii lor și principiile pe care ar trebui să le practice atunci când copiii lor devin adulți. La revedere!

21 mai 2023