Există o problemă comună în firea coruptă a oamenilor, o problemă comună care există în umanitatea fiecărei persoane, o problemă foarte gravă. Această problemă comună este cea mai slabă, cea mai fatală parte a umanității lor și, în natura-esență pe care o au, este lucrul cel mai dificil de dezgropat sau de schimbat. Care este această problemă? Este faptul că oamenii vor mereu să fie excepționali, supraumani, oameni perfecți. Oamenii înșiși sunt ființe create. Pot ființele create să dobândească omnipotență? Pot ele să dobândească desăvârșirea și să fie fără cusur? Pot ele să dobândească excelența în toate, să ajungă să înțeleagă toate lucrurile, să vadă totul așa cum este de fapt și să fie capabile de orice? Nu pot. Însă, în oameni, sunt firi corupte și o slăbiciune fatală: de îndată ce deprind o meserie sau o profesie, oamenii au sentimentul că sunt capabili, că au poziție și valoare personală, că sunt profesioniști. Oricât de obișnuiți sunt, toți vor să pară altfel, niște indivizi faimoși sau excepționali, să devină niște mici celebrități și să-i facă pe oameni să creadă că ei sunt perfecți și fără niciun defect; în ochii celorlalți, își doresc să devină cunoscuți, puternici, sau niște figuri mărețe, și vor să devină grandioși, capabili de orice, fără să existe niciun lucru pe care ei să nu-l poată face. Ei simt că, dacă ar căuta ajutorul altora, ar părea incapabili, slabi și inferiori și că oamenii i-ar privi de sus. Din acest motiv, ei doresc întotdeauna să păstreze aparențele. Unii oameni, când li se cere să facă ceva, spun că știu cum să facă acel lucru, când, de fapt, nu știu. După aceea, în secret, cercetează și încearcă să învețe cum să îl facă, dar după ce l-au studiat câteva zile, tot nu înțeleg cum să facă. Când sunt întrebați cum se descurcă cu asta, ei spun: „În curând, în curând!” Însă, în inimile lor, se gândesc: „Nu am ajuns încă acolo, habar n-am, nu știu ce să fac! Nu trebuie să mă dau în vileag, trebuie să continui să păstrez o aparență, nu pot lăsa oamenii să-mi vadă neajunsurile și ignoranța, nu îi pot lăsa să mă privească cu dispreț!” Ce problemă este aceasta? Este iadul pe pământ în încercarea de a păstra imaginea cu orice preț. Ce fel de fire este aceasta? Aroganța unor astfel de oameni nu cunoaște limite, și-au pierdut complet rațiunea. Ei nu își doresc să fie ca toți ceilalți, nu vor să fie oameni obișnuiți, oameni normali, ci supraoameni, indivizi de excepție sau mari șefi. Aceasta este o problemă atât de uriașă! În ceea ce privește slăbiciunile, neajunsurile, ignoranța, nesăbuința și lipsa de înțelegere în cadrul umanității normale, ei le vor împacheta pe toate și nu-i vor lăsa pe alții să vadă aceste lucruri, iar apoi vor continua să se deghizeze. Există unii care nu văd nimic, însă pretind că înțeleg în inima lor. Când le ceri să explice acel lucru, nu pot. După ce altcineva l-a explicat, ei susțin că urmau să spună același lucru, dar că nu au putut să-i dea glas la timp. Ei fac tot ce pot pentru a se deghiza și pentru a încerca să dea bine. Ce spuneți, nu trăiesc oamenii de felul acesta cu capul în nori? Oare nu sunt ei niște visători? Nu știu cine sunt ei înșiși și nici cum să trăiască umanitatea normală. Ei nu au acționat nici măcar o dată ca niște ființe umane practice. Dacă îți petreci zilele cu capul în nori, lucrând de mântuială, nefăcând nimic cu picioarele pe pământ, trăind mereu după propria-ți imaginație, atunci e de rău. Drumul în viață pe care îl alegi nu este corect. Dacă procedezi așa, atunci, oricum crezi în Dumnezeu, nu vei pricepe adevărul și nici nu vei putea să-l dobândești. Ca să fiu sincer cu tine, nu poți să dobândești adevărul pentru că punctul tău de plecare este greșit. Trebuie să înveți cum să umbli pe pământ și cum să umbli fără să te clatini, câte un pas pe rând. Dacă poți umbla, atunci umblă; nu încerca să înveți cum să alergi. Dacă poți umbla câte un pas pe rând, atunci nu încerca să faci doi pași odată. Trebuie să te comporți ca o persoană cu picioarele înfipte bine în pământ. Nu încerca să fii un supraom, măreț sau trufaș. Ființele umane, stăpânite de firea lor satanică, nutresc unele ambiții și dorințe în sinea lor, care sunt ascunse în inimile lor. Ei nu vor să trăiască cu picioarele pe pământ, în schimb vor mereu să-și ia zborul, să trăiască cu capul în nori și în ceață. Oare nu visează ei? Oare oamenii trăiesc suspendați în aer? Acela este domeniul Satanei, nu un loc unde să trăiască oamenii. Dumnezeu a creat omul din țărâna pământului; El îi determină pe oameni să trăiască pe pământ, să trăiască normal și cu reguli, să învețe cunoștințele comune despre cum să se comporte, să învețe cum să acționeze, cum să trăiască și cum să-L venereze. Dumnezeu nu le-a dat oamenilor aripi și nu le îngăduie să trăiască în aer. Cei care rătăcesc prin aer sunt Satana și tot soiul de spirite rele, nu oameni. Dacă oamenii au mereu această ambiție, dorind întotdeauna să devină supraoameni, să se transforme în altceva, atunci își atrag probleme. Este foarte ușor să devii complet obsedat! Mai întâi, acest gând al tău și această idee a ta sunt greșite. Ele vin de la Satana, depășesc cu totul realitatea, nu se conformează deloc cerințelor lui Dumnezeu și transcend cu totul cuvintele Sale. Deci ce este acest gând? A dori mereu să fii lipsit de vulgaritate, să fii excepțional, să fii fără egal, să fii rafinat dincolo de orice comparație, să faci după bunul plac, să devii faimos și măreț, un idol în inimile oamenilor – sunt acestea scopurile pe care ar trebui să le urmărească cineva? Categoric nu. Între toate cuvintele lui Dumnezeu, nu există niciunul care să le spună oamenilor să se străduiască să devină supraoameni, oameni puternici, celebrități sau persoane mărețe. Niciunul dintre aceste lucruri pe care oamenii și le imaginează nu este real, niciunul nu există. A urmări aceste lucruri înseamnă a-ți săpa singur groapa – cu cât le urmărești mai mult, cu atât mori mai repede. Aceasta este calea spre pierzanie.

Întrucât Dumnezeu a spus atât de multe cuvinte, știți care sunt cerințele Sale pentru comportamentul oamenilor? (El vrea ca ei să se comporte cu conștiinciozitate.) (El vrea ca ei să se comporte și să acționeze cu picioarele pe pământ, cu asiduitate și fără să atragă atenția.) Deși aceste câteva cuvinte sunt simple, cei mai mulți oameni nu le pot îndeplini; doar oamenii onești sunt capabili. De fapt, oricum ați exprima acest lucru, pe scurt, Dumnezeu le cere oamenilor să fie onești. Doar cei onești sunt capabili să se comporte cu conștiinciozitate, să aibă picioarele ferm pe pământ în acțiunile lor, să nu atragă atenția și să fie perseverenți, așadar, a fi o persoană onestă este lucrul corect și lui Dumnezeu Îi plac oamenii onești. Dumnezeu îi detestă pe oamenii înșelători. Cei care nu se comportă cu conștiinciozitate, care nu sunt cu picioarele pe pământ în acțiunile lor, sunt înșelători. Înțelegeți când este exprimat astfel? Deci, spuneți-Mi iarăși, pe lângă cerința de a fi oameni onești, ce alte cerințe are Dumnezeu de la oameni? (Trebuie să se smerească.) Spuneți „smerit”, dar este rezonabil să folosim acest cuvânt pentru a-i descrie pe oameni? (Este irezonabil.) De ce este irezonabil? Umanitatea, coruptă de Satana, nu avea inițial niciun statut; era inițial mai prejos decât viermii, așadar, cu cât ar putea fi mai smerită? Dacă ar coborî și mai prejos, ce ar deveni? Nu ar deveni diavoli sau bestii? Omul a fost creat de Dumnezeu și toți cei creați de Dumnezeu au instincte umane. Oamenii sunt capabili cu toții să obțină lucrurile pe care ar trebui să le aibă, care fac toate parte din comportamentele și revelațiile lor normale. Să vorbim mai întâi despre fericire, furie, durere și bucurie, unele dintre emoțiile pe care le au oamenii. Când cineva este mâhnit sau trist, cea mai frecventă manifestare este plânsul. Este o revelare naturală a umanității normale. Când ești mâhnit sau îndurerat, poți să plângi, să verși lacrimi. Nu te preface. Unii oameni spun: „Nu plâng, sunt un bărbat puternic și bărbații nu varsă lacrimi cu ușurință!” Alți oameni spun: „Deși sunt femeie, sunt neclintită. Trebuie să fiu tare ca un bărbat. Voi fi o eroină, nu o femeie slabă.” Este corect acest tip de gândire? Ce fel de umanitate este aceasta? Este prefăcătorie; nu este adevărată. Ceea ce se pretinde nu este o revelare a umanității normale. În schimb, este o aparență falsă oferită altora, distorsionând complet umanitatea normală. Așadar, când oamenii au un motiv de întristare sau de neliniște, când suspină, ori când expresia lor este relativ serioasă sau când nu vor să mănânce, toate aceste lucruri sunt revelații ale umanității normale, pe care nu o poate ascunde nimeni. Când cineva întâmpină o situație bună, zâmbește, ceea ce este, de asemenea, o revelație normală. Sunt unii oameni care nu îndrăznesc să râdă cu voce tare când sunt mulțumiți. Ei își acoperă mereu gura pentru a-și ascunde zâmbetele, temându-se tot timpul de glumele oamenilor. Este normal acest lucru? (Nu este normal.) Și asta înseamnă prefăcătorie. Ei cred că femeile nu pot să râdă în public în fața multor oameni și, în special, nu pot să-și arate dinții, în caz contrar oamenii le vor desconsidera sau le vor disprețui, așa că trebuie să se stăpânească, și că nu pot fi frivole. Acesta este rezultatul unei educații culturale tradiționale chinezești. La o persoană a cărei fericire, furie, durere și veselie sunt anormale, alții nu pot vedea manifestările sau nevoile umanității sale normale. Este normală o astfel de persoană? (Nu este normală.) Nu există ceva în gândurile ei care o domină? Oamenii au fost corupți prea profund de Satana. Așa stau lucrurile. Sunt mai mult ca niște fiare decât oameni. Aceasta e înfățișarea celor care sunt dominați de o natură diavolească. Ei sunt extrem de falși și se prefac prea mult. Cum se face că oamenii care cred în Dumnezeu de mai mulți ani nu s-au schimbat aproape deloc? În primul rând, oamenii nu au o cunoaștere corectă sau o viziune clară asupra căii, principiilor, direcției și scopurilor de a fi o persoană normală, nici nu au o viziune clară asupra căii pentru urmărirea adevărului. Pe de altă parte, acest tip de persoană este ignorantă. Chiar dacă ajunge până la patruzeci sau cincizeci de ani, nu știe nimic despre cum să fie o persoană onestă sau care sunt cerințele pe care trebuie să le respecte pentru a trăi o umanitate normală. Aceasta deoarece cultura tradițională și-a înfipt rădăcinile prea adânc în inimile oamenilor, iar ei vor mereu să pretindă că sunt oameni sfinți și măreți, așa cum și-au imaginat că sunt, ceea ce-i face să înțeleagă lucrurile în moduri preconcepute, ridicole și ciudate. Există astfel de oameni printre voi? Unii oameni nu și-au deschis niciodată inimile în fața altora, nici nu știu cum să vorbească despre cele mai intime gânduri ale lor. Ei par să nu aibă dificultăți, să nu fi fost niciodată negativi sau slabi, să nu fi avut niciodată dificultăți cu intrarea în viață. Ei nu au nevoie să caute nimic, nici să aibă părtășie cu alții, nici nu au nevoie de părtășia, proviziile, ajutorul sau sprijinul altcuiva. Ei dau impresia că înțeleg totul singuri și că pot rezolva orice. Când cineva îi întreabă dacă au fost vreodată negativi, ei spun: „Sunt ocazional negativ, dar doar mă rog lui Dumnezeu, îmi adun hotărârea, fac un jurământ și apoi sunt în regulă.” Ce fel de persoană este aceasta? Din exterior, poate nu pare că există mulți astfel de oameni, dar, în realitate, sunt mulți care au aceste stări. Până în ziua de astăzi, o astfel de persoană nu știe ce înseamnă să creadă în Dumnezeu. Ea consideră că a crede în Dumnezeu înseamnă doar să-L recunoască, să fie o persoană bună și, într-o zi, va „deveni nemuritoare și va dobândi calea”, intrând în Împărăția Cerurilor, întocmai cum vorbesc budiștii despre eliberarea de dorințele și pasiunile omenești sau despre a avea o inimă pură și puține dorințe. Ea lucrează cu sârguință și se străduiește în această direcție, dar este aceasta credință în Dumnezeu? Nici măcar acum nu știe ce înseamnă credința în Dumnezeu, nici ce ar trebui să urmărească, ori ce fel de persoană ar trebui să fie. Oricât de multe predici despre adevăr ascultă, scopul pe care îl urmărește nu se schimbă, cum nu se schimbă nici punctul său de vedere despre credința în Dumnezeu. E destul de problematic! Dacă nu înțelegi nici măcar ce înseamnă să crezi în Dumnezeu, atunci ești capabil să știi cine este Dumnezeul tău? Dacă nu înțelegi nici măcar ce înseamnă să crezi în Dumnezeu, atunci ești capabil să urmărești adevărul? Poate să iubească adevărul o persoană care nu are nicio cunoaștere despre viziunea credinței în Dumnezeu? Cei care nu înțeleg viziunea credinței în Dumnezeu sunt cei incapabili să obțină adevărul. Este inutil să întrebi acest soi de persoană dacă iubește sau nu adevărul; ea nu înțelege ce înseamnă să crezi în Dumnezeu sau să urmărești adevărul. Nu înțelege aceste lucruri. Indiferent dacă ea crede în Dumnezeu de trei ani sau de cinci, de zece ani sau de opt, nicio astfel de persoană nu înțelege adevărul. Tot ce știe este că a crede în Dumnezeu înseamnă să fii o persoană bună, să faci lucruri bune, să fii amabil și generos; și consideră că acesta este un mod onorabil de a trăi. Nu este acest punct de vedere prea superficial și depășit? Este incompatibil și fără nicio legătură cu adevărurile credinței în Dumnezeu. Cineva care crede în Dumnezeu de mulți ani, dar încă tratează chestiunea credinței în Dumnezeu cu punctele de vedere, gândurile și metodele non-credincioșilor, budiștilor și taoiștilor, care se bazează pe noțiunile și închipuirile tradiționale pentru a merge pe calea credinței în Dumnezeu, care crede în mod greșit că înțelegerea sa este pură, care consideră că a crede astfel în Dumnezeu este singura cale de a urmări adevărul – nu se minte oare singur?

Chinezii au ca mediu cultural tradițional taoismul și budismul. În acest vast mediu social tradițional, este foarte greu pentru chinezi să-și elibereze gândurile de aceste lucruri, prin urmare, când chinezii menționează credința în Dumnezeu, primele lucruri la care se gândesc sunt punctele de vedere budiste și taoiste de a fi vegetarian și de a se ruga lui Buddha, de a nu ucide, de a da de pomană și a face bine, de a-i ajuta pe alții, de a nu-i ataca sau de a nu țipa la alții, de a nu omorî sau incendia, de a fi o persoană bună etc. Atunci, cât de mult durează ca o persoană să scape de aceste lucruri și să înțeleagă adevărata semnificație a credinței în Dumnezeu? Înțelegerea căror adevăruri trebuie să urmărească o persoană pentru a transforma total aceste gânduri și noțiuni incorecte, pentru a le elimina complet? Doar înțelegând cu adevărat cerințele lui Dumnezeu și crezând în Dumnezeu potrivit principiilor adevărului, poate o persoană să pășească pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu; doar de atunci încolo începe oficial viața sa de credință în Dumnezeu. Dacă cineva tot are superstiții feudale în inima sa, ori noțiunile, închipuirile și regulile religiei tradiționale, atunci aceste lucruri pe care le păstrează în inima sa sunt tocmai lucrurile pe care Dumnezeu le detestă și le urăște cel mai mult. Oamenii trebuie să caute adevărul, să discearnă aceste lucruri și apoi să renunțe complet la ele. Doar astfel de oameni iubesc adevărul, doar ei pot primi lucrarea Duhului Sfânt. Acest lucru e sigur. Dacă nu-ți bazezi credința în Dumnezeu pe adevărul cuvintelor Sale, atunci nu vei fi niciodată capabil să obții binecuvântările Sale. Odată ce cineva a pășit pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu, odată ce a trecut acel prag, există o schimbare a stării sale interioare. Mai întâi, gândurile și opiniile sale nu sunt iluzorii, ci reale. Starea, gândurile și ideile sale nu sunt deșarte, ci în concordanță cu adevărul; ele se conformează în totalitate cuvintelor lui Dumnezeu. Scopul și direcția pe care le urmărește nu sunt doctrinare, nici nu sunt inaccesibile sau invizibile; în schimb, sunt ceva pozitiv, în concordanță cu cerințele lui Dumnezeu și sunt aprobate de El. Întreaga sa stare, gândurile și ideile sale sunt toate practice și reale. Tu crezi în Dumnezeu acum, deci unde sunt gândurile tale? Dacă încă plutesc în aer, fără o direcție precisă, dacă încă mai există multe gânduri care nu corespund realității și multe gânduri doctrinare, deșarte, cu tot soiul de idei, noțiuni și închipuiri omenești, atunci încă trăiești în văzduhul imaginației și nu ai coborât pe pământ. E foarte periculos, întrucât ceea ce gândești, ceea ce faci și scopurile pe care le urmărești în inima ta nu au nicio legătură cu adevărul credinței în Dumnezeu sau cu cerințele Sale – nu sunt nici măcar pe aproape. Deci pe ce bază acționezi? Acționezi pe baza experiențelor rezumate ale omului, pe baza filosofiilor pentru interacțiunile lumești, precum și a lucrurilor pe care le înveți din societate, de la familia ta și din tot soiul de circumstanțe și pe baza lucrurilor pe care ți le imaginezi și le rezumi în capul tău. De exemplu, când ți se întâmplă ceva, te porți așa cum crezi că ar trebui și consideri că a proceda astfel e în acord cu adevărul și că este adevărul ceea ce crezi că e corect și pozitiv. Într-o zi, când ajungi într-un impas sau ești emondat, îți dai seama că acțiunile, gândurile și ideile tale sunt toate închipuiri și noțiuni omenești, care sunt fundamental incompatibile cu adevărurile-principii. Cu alte cuvinte, înainte ca o persoană să intre oficial pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu, multe lucruri pe care le face nu au nicio legătură cu adevărurile-principii. Ele provin din mințile și închipuirile oamenilor, din preferințele, entuziasmul și determinarea lor, ori din gândurile bune și speranțele lor sau chiar din dorințele lor. Toate aceste lucruri sunt punctul de plecare și sursa acțiunilor oamenilor.

În ceea ce privește stările pe care trebuie să le aibă o persoană pentru a intra pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu, există un standard, și anume că trebuie să aibă o stare normală în timp ce experimentează cuvintele lui Dumnezeu. Unii oameni trăiesc deja în această stare, în timp ce alții nu au intrat încă în ea sau o au ocazional, dar, după un timp, revin la vechea lor stare. Care este această stare? Este atunci când, după ce o persoană trece printr-o perioadă de timp în care s-a bazat pe entuziasmul, preferințele, noțiunile și închipuirile sale, își dă brusc seama că o astfel de credință pare inacceptabilă, că nu poate obține adevărul și că o astfel de credință este deșartă și nerealistă. Ea își dă seama că a fost dintotdeauna o ființă creată, că s-ar cuveni să fie o adevărată ființă creată și să îndeplinească în mod sincer datoria unei ființe create, din toată inima și cu toată puterea sa. Atunci începe să facă lucrurile având picioarele pe pământ și să-și îndeplinească datoria cu toată loialitatea sa. În timp ce face lucruri, începe să cugete și să caute cum să acționeze în acord cu adevărul, cum să satisfacă intențiile lui Dumnezeu și cum să fie acceptat de El. Nu acționează pe baza noțiunilor, închipuirilor sau preferințelor sale. Doar în acest punct au oamenii dorința de a-L mulțumi pe Dumnezeu și de a-I împărtăși iubirea. În acest punct, ei încep să caute adevărul, să caute intențiile lui Dumnezeu și să-I satisfacă cerințele. Când ai această dorință, când ai o stare normală în inima ta, într-o anumită privință stai pe locul tău de drept și ești o adevărată ființă creată. În altă privință, care este cea principală, ai acceptat cu adevărat și din adâncul inimii tale faptul că Dumnezeu este Domnul și Dumnezeul tău, ai acceptat toate cuvintele lui Dumnezeu și ai văzut că sunt adevărul. De asemenea, ești capabil să practici și să experimentezi cuvintele lui Dumnezeu și faci astfel încât cuvintele Sale să devină propria ta viață-realitate, ceea ce-ți permite să obții adevărul și viața. Când ai această voință și dorință, precum și acest tip de nevoie și accepți cuvântul lui Dumnezeu și cerințele pe care le are de la tine și ai voința să te supui lui Dumnezeu și să-L mulțumești, atunci starea vieții tale va începe să se schimbe. Începând din acest punct, vei merge pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu.

Pentru a rezuma, aceste cuvinte cu care tocmai am avut părtășie sunt destul de simple; și anume, odată ce un om începe să recunoască faptul că este o ființă creată, acel om va avea speranțe că va deveni o adevărată ființă creată pentru a-L mulțumi pe Dumnezeu. În același timp, astfel de oameni Îl vor și accepta pe Dumnezeu drept Domnul și Dumnezeul lor și vor dori să se supună tuturor cerințelor lui Dumnezeu, precum și suveranității Lui. Drept urmare, nu vor mai acționa la întâmplare și vor căuta dorințele lui Dumnezeu și adevărurile-principii în tot ceea ce fac. Nu vor mai face pur și simplu ce vor și nu vor mai face lucrurile în funcție de propriile planuri. În loc să se bazeze pe ideile lor individuale când acționează, vor începe să-L aibă tot timpul pe Dumnezeu în gândurile lor, iar dorința lor subiectivă va fi să-L mulțumească pe Dumnezeu în toate privințele, să respecte adevărul și să îndeplinească, în acțiunile lor, cerințele lui Dumnezeu. Oamenii care sunt într-o astfel de stare au început, fără îndoială, să învețe să caute adevărul, să-l practice și să pătrundă în adevărul-realitate. Dacă te afli într-o astfel de stare și ai o astfel de voință, atunci vei începe să înveți în mod foarte natural cum să cauți intențiilelui Dumnezeu și vei începe să cauți felul în care să nu dezonorezi numele lui Dumnezeu, să-L cinstești pe Dumnezeu ca fiind măreț, să ai frică de El și să-L mulțumești pe Dumnezeu; în loc să-ți satisfaci propriile dorințe egoiste sau să mulțumești pe altcineva, încerci să-L mulțumești pe Dumnezeu. Când cineva intră în această stare, trăiește în prezența lui Dumnezeu și nu mai este condus de firea sa coruptă. Când intri în această stare, lucrurile la care te gândești în dorințele tale subiective sunt pozitive. Chiar dacă dai dovadă ocazional de o fire coruptă, vei fi conștient de ea și vei putea să reflectezi asupra ta și să cauți adevărul pentru a o înlătura. Astfel, deși ai în continuare o fire coruptă, aceasta nu va mai putea să conducă totul, să te controleze. La momentul de față, oare adevărul cuvântului lui Dumnezeu nu are suveranitate înlăuntrul tău? Nu trăiești în sfera cuvintelor Sale? Sunteți cu toții capabili să lăsați adevărul să exercite autoritate în inimile voastre? Acest lucru depinde de faptul dacă aveți sau nu voința de a urmări adevărul. Dacă cineva înțelege clar o mare parte din adevăr, atunci adevărul va exercita în mod natural autoritate în inima sa. Dacă nu înțelege mult din adevăr sau dacă are prea multe din otrăvurile Satanei, atunci adevărul nu poate exercita autoritate în inima sa. Există mulți oameni care sunt dispuși să practice adevărul, dar când li se întâmplă lucruri, se dau involuntar mari, urmăresc faima, câștigul și statutul, nu au nicio reținere sau control și îngăduie ca firea lor coruptă să se revele după bunul plac. Ce stare este aceasta? Este atunci când o persoană înțelege prea puțin din adevăr, când statura sa este prea mică și ea nu este capabilă să-și biruiască trupul sau influența Satanei. Este foarte greu pentru acest tip de persoană să lase adevărul să exercite autoritate în inima sa. Prin urmare, urmărirea adevărului nu este un lucru ușor și, fără măcar câțiva ani de experiență, este foarte greu de rezolvat problema unei firi corupte. De exemplu, unii oameni sunt foarte înșelători, nu-și rostesc niciodată cu voce tare cele mai lăuntrice gânduri și nu pot spune nici măcar un singur cuvânt adevărat. Orice discută sau oricât de multe cuvinte spun, ei nu vorbesc clar, învârtindu-se mereu în cerc, și nu se controlează pe ei înșiși. În fața firilor lor corupte și în fața naturii-esenței satanice, dezgustătoare pe care o au, oamenii se dezvăluie a fi nesemnificativi, slabi, lipsiți de putere și cu totul neajutorați, așa că adesea păcătuiesc, fac greșeli și sunt negativi. Ce se întâmplă aici? (Ei nu au mers pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu.) Nu au mers pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu și ce implică acest lucru? (Încă nu înțeleg că sunt ființe create și nu sunt dispuși să se supună lui Dumnezeu sau să-L mulțumească.) Aceasta este o consecință a neurmăririi adevărului. Voi sunteți în această situație, deci puteți spune că nu ați început încă să pătrundeți în adevărul-realitate? (Da.) Se poate spune despre o persoană care nu a pătruns în adevărul-realitate că a obținut adevărul? (Nu se poate.) O persoană care nu a obținut adevărul îl are în inima sa? (Nu îl are.) Fără adevăr, nu acționează oamenii pe baza firilor lor corupte? Așadar, pentru a face unele lucruri pozitive în timp ce-și îndeplinește datoria, ce trebuie să aibă o persoană? Oare nu trebuie să înțeleagă adevărul? Dacă o persoană nu poate practica adevărul în timp ce-și realizează datoria, știind în schimb doar cum să se poarte după voința proprie, ce calitate este aceea? Nu înseamnă că muncește? Este echivalent cu angajarea unui non-credincios de către Dumnezeu pentru a munci pentru El. Dacă nu urmărești adevărul sau nu pătrunzi în adevărul-realitate, atunci muncești. Credeți că Dumnezeu este dispus să-I vadă pe oamenii pe care dorește să-i mântuiască doar muncind pentru El, fără să practice potrivit cuvintelor Sale pentru a obține mântuirea? (Nu este dispus.) De ce nu este dispus? (Dumnezeu a creat omul pentru a putea să-l câștige.) Este corect, Dumnezeu a creat omul pentru a Se manifesta și, chiar mai mult, pentru a-l câștiga. De ce este Dumnezeu nemulțumit când oamenii doar muncesc? (Pentru că acțiunile oamenilor nu sunt ceea ce vrea Dumnezeu.) Așadar ce vrea Dumnezeu? (Dumnezeu vrea sinceritatea oamenilor.) Oare să muncești pentru Dumnezeu nu înseamnă în sine sinceritate? Indiferent dacă munca ta este autentică și sinceră, dacă nu urmărești adevărul, atunci, chiar dacă vei munci toată viața, nu vei obține adevărul. Dacă nu obții adevărul, înseamnă că nu-L câștigi pe Dumnezeu și Dumnezeu nu te câștigă pe tine, prin urmare munca ta este lipsită de valoare sau semnificație. Indiferent cât de mulți ani muncești, dacă nu urmărești adevărul, atunci Dumnezeu nu te va câștiga, ceea ce înseamnă că încă te împotrivești Lui. Care este cauza acestui lucru? Faptul că oamenii înșiși nu lucrează din greu pentru a coopera, oamenii înșiși nu urmăresc adevărul; doar aceasta este cauza principală. Din perspectiva practică a lucrurilor, cum se poate explica faptul că Dumnezeu nu câștigă o persoană? Prin faptul că ea are mereu propriile intenții în timp ce-și face datoria și nu-și oferă inima lui Dumnezeu, așadar inima sa nu este întoarsă spre El, nici nu este pentru El. Aceasta nu arată considerație față de intențiile Sale, cu atât mai puțin încearcă să-L mulțumească îndeplinindu-și datoria. Cea mai simplă explicație este că această persoană nu este sinceră față de Dumnezeu, deci nu există absolut nicio speranță pentru ea. Dumnezeu îi cercetează atent pe oameni pentru a vedea dacă ei cred cu sinceritate în El; El vrea sinceritatea lor. Ce înseamnă să fii sincer? (Să ai o inimă care se întoarce spre Dumnezeu, o inimă care se supune lui Dumnezeu.) Așa este. Dacă o persoană nu are o inimă care se întoarce spre Dumnezeu, care se supune Lui, atunci se poate numi ea o persoană bună? Poate să-I placă o astfel de persoană lui Dumnezeu? Poate o persoană care nu este în asentiment cu Dumnezeu să pună adevărul în practică? Aveți inimi care se supun lui Dumnezeu? Puteți sta alături de Dumnezeu în toate lucrurile? Inimile voastre se întorc spre Dumnezeu? A spune că nu aveți deloc sinceritate ar fi nedrept față de voi, dar a spune că îl urâți cu adevărat pe Satana, că puteți să vă răzvrătiți împotriva Satanei și să vă întoarceți complet spre Dumnezeu ar fi, de asemenea, incorect. Pentru aceasta trebuie să aveți o inimă de supunere față de Dumnezeu, să urmăriți adevărul și să înțelegeți mai mult adevăr. Ce fel de inimă vrea Dumnezeu să aibă oamenii? Mai întâi, această inimă trebuie să fie onestă, iar oamenii trebuie să-și poată face datoria în mod conștiincios, cu picioarele pe pământ, să fie capabili să sprijine lucrarea bisericii, să nu mai aibă așa-numite „ambiții mărețe” sau „țeluri înalte”. Fiecare pas lasă o urmă; în timp ce-L urmează și Îl venerează pe Dumnezeu, ei se comportă ca niște ființe create; nu mai urmăresc să devină o persoană excepțională sau măreață, cu atât mai puțin o persoană cu puteri speciale și nu venerează creațiile de pe planete extraterestre. În plus, această inimă trebuie să iubească adevărul. Ce înseamnă în primul rând dragostea de adevăr? Înseamnă să iubești lucruri pozitive, să ai simțul dreptății, să fii capabil să te sacrifici în mod sincer pentru Dumnezeu, să-L iubești cu adevărat, să I te supui și să mărturisești pentru El. Desigur, poți realiza aceste lucruri doar după ce înțelegi adevărul. Cineva care are o astfel de inimă este o persoană cu umanitate normală. Cineva care are umanitate normală trebuie, cel puțin, să aibă conștiință și rațiune. Cum îți dai seama dacă o persoană are conștiință și rațiune? Dacă vorbirea și acțiunile sale sunt practic în concordanță cu standardele conștiinței și rațiunii, atunci, dintr-o perspectivă umană, este o persoană bună și este cineva care a ajuns la un standard acceptabil. Dacă poate, de asemenea, să înțeleagă adevărul și să acționeze potrivit adevărurilor-principii, atunci îndeplinește cerințele lui Dumnezeu, ceea ce este pe o treaptă mai înaltă decât standardul conștiinței și rațiunii. Unii oameni spun: „Omul a fost creat de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat suflarea vieții și El este Cel care ne aprovizionează, ne hrănește și ne conduce spre a deveni adulți. Oamenii cu rațiune și conștiință nu pot trăi pentru ei înșiși sau pentru Satana; ar trebui să trăiască pentru Dumnezeu și să-și îndeplinească datoria.” Acest lucru este adevărat, dar e doar un cadru larg, o schiță nefinisată. Cât privește detaliile modului de a trăi pentru Dumnezeu în realitate, este nevoie de conștiință și rațiune. Deci cum trăiește cineva pentru Dumnezeu? (Își face bine datoria pe care se cuvine să o facă o ființă creată.) Corect. În prezent, tot ce faceți este să vă faceți datoria de oameni, dar, în realitate, pentru cine faceți asta? (Pentru Dumnezeu.) E pentru Dumnezeu, e în cooperare cu El! Însărcinarea pe care v-a dat-o Dumnezeu este datoria voastră. Este sortită, predestinată și guvernată de El sau, cu alte cuvinte, Dumnezeu este Cel care vă încredințează această sarcină și vrea să o finalizați. Deci cum te poți baza pe conștiința ta pentru a o finaliza și a o face bine? (Trebuie să nu precupețim niciun efort.) Trebuie să nu precupețești niciun efort, ceea ce e o manifestare a bazării pe conștiința ta. În plus, trebuie să o faci din toată inima și să-ți îndeplinești responsabilitățile – nu fi superficial în această privință. Dumnezeu are așteptările Sale și prețul efortului Său minuțios pentru noi. Ținând cont de faptul că Dumnezeu a predeterminat că ar trebui să îndeplinim această responsabilitate și să facem această datorie, nu se cuvine să-L decepționăm, să-L dezamăgim sau să-L întristăm. Ar trebui să ne facem bine datoria și să-I dăm lui Dumnezeu un răspuns perfect, satisfăcător. Ne bazăm pe Dumnezeu pentru ceea ce noi nu putem face, învățăm mai multe despre profesiile noastre și căutăm mai mult adevărurile-principii. Dumnezeu ne dă viață, așa că se cuvine să ne facem bine datoria; pentru fiecare zi în care trăim, se cuvine să facem bine datoria acelei zile. Ar trebui să facem ce ne-a încredințat Dumnezeu ca misiune principală, să transformăm îndeplinirea datoriei noastre în principala prioritate din viețile noastre pentru a o finaliza bine. Deși nu urmărim perfecțiunea, putem depune eforturi pentru adevăr și putem acționa pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărurilor-principii, astfel încât să-L putem mulțumi pe Dumnezeu, să-l facem pe Satana de rușine și să nu avem niciun regret. Aceasta este atitudinea pe care ar trebui să o aibă credincioșii în Dumnezeu față de datoria lor. Când ai trăit până la patruzeci sau cincizeci – sau chiar șaptezeci sau optzeci de ani – când vei privi înapoi la lucrurile pe care le-ai făcut când erai tânăr și ignorant, vei vedea că, deși nu erai foarte în vârstă atunci, ai făcut totul cu toată inima și puterea ta; te-ai purtat mereu pe baza conștiinței tale, nu L-ai decepționat pe Dumnezeu, nu L-ai dezamăgit sau întristat și, în inima ta, ai acceptat scrutarea și cercetarea lui Dumnezeu. Când toate acestea vor fi înfăptuite și Îi vei da lui Dumnezeu examenul tău finalizat, Dumnezeu va spune: „Deși nu ai făcut o treabă grozavă, iar rezultatele tale au fost mediocre, ți-ai folosit, totuși, toată puterea și nu ți-ai neglijat datoria.” Nu înseamnă asta să acționezi pe baza conștiinței tale? Așadar, când oamenii dau adesea dovadă de corupție, au alegeri, dorințe și preferințe personale, chiar până în punctul în care încalcă total standardul conștiinței lor, și își pierd umanitatea normală, ce este de făcut? Trebuie să te rogi lui Dumnezeu și să te răzvrătești împotriva ta, nu poți permite ca acele lucruri să te constrângă sau să-ți controleze conștiința și rațiunea. Când conștiința ta va fi în stare să-ți dirijeze acțiunile, mijloacele de trai și viața, atunci îți va fi ușor să învingi dorințele egoiste ale trupului și vei fi capabil să obții acest aspect al adevărului. Acesta este minimul necesar pe care ar trebui să-l ai. Cât privește tipul de inimă umană dorit de Dumnezeu, despre câte aspecte am vorbit adineauri? (Despre trei aspecte: o inimă onestă, o inimă care iubește adevărul și a avea conștiință și rațiune.) Sunt mai multe detalii despre inima onestă și inima care iubește adevărul; ar trebui să cugetați la asta și să rezumați mai târziu. O persoană ar trebui să aibă cel puțin conștiința și rațiunea pe care ar trebui să le aibă cineva cu umanitate normală. Dacă cineva nu are conștiință sau rațiune, atunci își pierde umanitatea normală, nu poate face nimic bine, nu poate realiza nimic și, în cele din urmă, va eșua în totalitate. Dar dacă are doar conștiință și rațiune, dacă trăiește pe baza conștiinței sale și nu face nimic rău, echivalează aceasta cu intrarea pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu? Poate să dobândească aprobarea lui Dumnezeu trăind doar pe baza conștiinței și rațiunii sale? Categoric nu poate.

Intrarea pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu presupune, de asemenea, să ai o inimă cu frică de Dumnezeu. Mai întâi, în ceea ce privește statutul, oamenii sunt ființe create și sunt foarte umile; Dumnezeu este Creatorul, Cel mai Înalt. În ceea ce privește rațiunea umană, ce trebuie să facă oamenii ca să se teamă de Dumnezeu? De exemplu, să spunem că ți se întâmplă ceva și crezi că a acționa într-un mod este în contradicție cu adevărul, dar nu știi ce ar trebui să faci pentru a fi în armonie cu intențiile lui Dumnezeu. Dacă ai o inimă cu frică de Dumnezeu, ce ar trebui să faci? Trebuie să te rogi lui Dumnezeu, să cauți adevărul, să găsești calea de a practica adevărul și apoi să acționezi. Dacă cineva nu are o inimă cu frică de Dumnezeu, cum se va comporta? Va face orice vrea, gândindu-se: „În orice caz, intenția mea e bună, așa că e în regulă dacă fac asta.” Nu face ce îl sfătuiesc alții, nici nu ascultă de altcineva; hotărăște să facă orice plănuiește pentru el însuși și nici măcar nouă boi nu-l pot trage înapoi. Este aceasta o persoană care are o inimă cu frică de Dumnezeu? (Nu este.) Există unii care, deși știu că lui Dumnezeu Îi plac oamenii cinstiți și că nu pot minți, tot cred că, în unele privințe, dacă vor spune adevărul, se vor face de rușine, profitul lor va fi pierdut și poate că statutul lor nu va fi menținut. Ei se gândesc și se răzgândesc și tot mint, spunându-și: „O singură minciună nu înseamnă nimic și nu e ca și cum aș minți mereu. Chiar dacă mint, nu văd nicio consecință, așa că dacă mai mint o dată va fi în regulă.” După ce calculează, decid să acționeze și nu simt niciun reproș în inima lor, nici nu vor să se roage și să accepte cercetarea atentă a lui Dumnezeu. Este aceasta o persoană care are o inimă cu frică de Dumnezeu? (Nu este.) Așadar, dacă e o persoană care are o inimă cu frică de Dumnezeu, cum se va comporta ea? (Nu va acționa în mod nesăbuit sau cu încăpățânare.) Aceste cuvinte sunt destul de potrivite. Așadar, cum pui în practică faptul de a nu acționa în mod nesăbuit sau cu încăpățânare? (Ar trebui să avem o inimă care caută.) Când se confruntă cu o problemă, unii oameni caută un răspuns de la alții, însă, când cealaltă persoană vorbește conform adevărului, aceștia nu-i acceptă spusele, nu sunt capabili să le asculte și, în inimile lor, își spun: „În mod normal, sunt mai bun decât el. Dacă îi ascult sugestia de această dată, nu va părea că îmi este superior? Nu, nu pot să-l ascult în legătură cu această problemă. Am să fac după cum cred eu.” Apoi, găsesc un motiv și o scuză pentru a discredita punctul de vedere al celeilalte persoane. Ce fel de fire este atunci când o persoană vede pe cineva care este mai bun decât ea și încearcă să-l doboare, răspândind zvonuri despre el sau folosind mijloace josnice pentru a-l denigra și a-i submina reputația – chiar călcându-l în picioare – pentru a-și proteja propriul loc în mintea oamenilor? Aceasta nu este doar aroganță și îngâmfare, este firea Satanei, este o fire răutăcioasă. Faptul că această persoană poate să atace și să înstrăineze oameni care sunt mai buni și mai puternici decât ea este insidios și ticălos. Și faptul că nu se va da în lături de la nimic pentru a doborî oameni arată că în ea sunt mulți diavoli! Trăind după firea Satanei, această persoană e predispusă să înjosească oameni, să încerce să le însceneze lucruri, să le îngreuneze situația. Nu este aceasta o faptă rea? Și trăind așa, continuă să creadă că este în regulă, că este o persoană bună – totuși, când vede pe cineva mai bun decât ea, este predispusă să îi facă viața grea, să-l calce în picioare. Care este problema aici? Nu sunt oamenii care sunt capabili să comită astfel de fapte rele lipsiți de scrupule și încăpățânați? Astfel de oameni se gândesc doar la propriile interese, iau în considerare doar sentimentele lor și vor doar să-și îndeplinească dorințele, ambițiile și scopurile proprii. Nu le pasă cât de multe daune provoacă lucrării bisericii și ar prefera să sacrifice interesele casei lui Dumnezeu pentru a-și proteja statutul în mintea oamenilor și propria reputație. Oare oamenii ca aceștia nu sunt aroganți și neprihăniți de sine, egoiști și josnici? Astfel de oameni nu sunt doar aroganți și neprihăniți de sine, ci sunt și extrem de egoiști și josnici. Nu sunt deloc atenți la intențiile lui Dumnezeu. Au asemenea oameni inimi cu frică de Dumnezeu? Nu au deloc inimi cu frică de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care acționează fără rost și fac tot ce vor, fără niciun sentiment de vinovăție, fără nicio frământare, fără vreo teamă sau îngrijorare și fără să se gândească la consecințe. Asta e ceea ce fac ei adeseori și este modul în care s-au comportat întotdeauna. Care este natura unui astfel de comportament? Ca s-o spunem delicat, astfel de oameni sunt mult prea invidioși și au o dorință prea puternică de reputație și statut personal; sunt prea înșelători și perfizi. Pentru a o spune mai dur, esența problemei este asemenea oameni nu au deloc inimi cu frică de Dumnezeu. Nu sunt înspăimântați de Dumnezeu, se cred din cale-afară de importanți și privesc fiecare aspect al ființei lor ca fiind mai presus decât Dumnezeu și decât adevărul. În inimile lor, Dumnezeu nu merită să fie amintit și este neînsemnat; El nu deține niciun statut în inimile lor. Pot cei care nu au inimi cu frică de Dumnezeu și care nu-L slăvesc să pună adevărul în practică? Categoric nu. Așadar, când de obicei își tot găsesc fericiți ceva de făcut și cheltuiesc destul de multă energie, ce fac ei? Astfel de oameni chiar pretind că au abandonat totul ca să se sacrifice pentru Dumnezeu și că au suferit foarte mult, dar, de fapt, motivul, principiul și obiectivul tuturor acțiunilor lor e de dragul propriului statut și prestigiu, de a-și proteja toate interesele. Ați spune sau nu că o astfel de persoană este îngrozitoare? Ce fel de oameni cred în Dumnezeu de mulți ani, dar nu au inimi cu frică de El? Nu sunt aroganți? Nu sunt satane? Și ce lucruri sunt cele mai lipsite de o inimă cu frică de Dumnezeu? În afară de fiare, e vorba de cei răi și de antihriști, de diavoli și de tagma Satanei. Ei nu acceptă deloc adevărul; nu au o inimă cu frică de Dumnezeu. Sunt capabili de orice rău; sunt dușmanii lui Dumnezeu și ai aleșilor Lui.

În care împrejurări din viețile voastre zilnice aveți o inimă cu frică de Dumnezeu? Și în care împrejurări nu aveți? Ești în stare să urăști pe cineva când te jignește sau îți afectează interesele? Și când urăști pe cineva, ești în stare să-l pedepsești și să te răzbuni? (Da.) Atunci ești destul de înspăimântător! Dacă nu ai o inimă cu frică de Dumnezeu și ești în stare să faci lucruri rele, atunci această fire rea a ta este mult prea gravă! Iubirea și ura sunt lucruri pe care oamenii normali ar trebui să le dețină, dar trebuie să faci diferența clară între ceea ce iubești și ceea ce urăști. În inima ta, ar trebui să-L iubești pe Dumnezeu, adevărul, lucrurile pozitive și să-ți iubești frații și surorile, în timp ce ar trebui să-i urăști pe Satana și pe diavoli, să urăști lucrurile negative, antihriștii și oamenii răi. Dacă ești capabil să-i oprimi și să te răzbuni pe frații și surorile tale din ură, acesta ar fi un lucru foarte înfricoșător și este firea unei persoane rele. Unii oameni au pur și simplu gânduri și idei pline de ură – idei rele, dar ei nu ar face niciodată ceva rău. Aceștia nu sunt oameni răi deoarece, atunci când se întâmplă ceva, sunt capabili să caute adevărul și sunt atenți la principii în modul în care se comportă și tratează lucrurile. Când interacționează cu alții, ei nu le cer mai mult decât ar trebui; dacă se înțeleg bine cu o persoană, vor interacționa în continuare cu ea; dacă nu se înțeleg, atunci nu vor interacționa. Abia dacă le afectează îndeplinirea datoriei sau intrarea în viață. Dumnezeu este în inima lor și ei au o inimă cu frică de Dumnezeu. Nu sunt dispuși să-L ofenseze pe Dumnezeu și se tem să facă asta. Deși acești oameni ar putea nutri anumite gânduri și idei incorecte, ei sunt capabili să se răzvrătească împotriva lor sau să le abandoneze. Ei dau dovadă de cumpătare în acțiunile lor și nu rostesc nici măcar un singur cuvânt nelalocul lui sau care să-L ofenseze pe Dumnezeu. Cineva care vorbește și se poartă astfel este cineva care are principii și practică adevărul. Personalitatea ta ar putea fi incompatibilă cu cea a unei alte persoane și poate că nu o placi, dar când lucrezi cu ea, rămâi imparțial, nu-ți descarci frustrările îndeplinindu-ți datoria și nu-ți verși frustrările asupra intereselor familiei lui Dumnezeu; poți gestiona treburile potrivit principiilor. Ce manifestare este aceasta? Este o manifestare a unei simple inimi cu frică de Dumnezeu. Dacă ai puțin mai mult de atât, când vezi că altcineva are unele neajunsuri sau slăbiciuni, chiar dacă te-a jignit sau are ceva împotriva ta, tot ești în stare să-l tratezi corect și să-l ajuți cu iubire. Asta înseamnă că există iubire în tine, că ești o persoană care are umanitate, că ești cineva blând și care poate practica adevărul, că ești o persoană onestă care deține adevărurile-realități și că ești cineva cu o inimă cu frică de Dumnezeu. Dacă încă ai o statură mică, dar ai voință și ești dispus să te străduiești să obții adevărul și să faci lucrurile potrivit principiului și ești capabil să tratezi lucrurile și să te porți cu alții principial, atunci și asta se consideră că ai întrucâtva o inimă cu frică de Dumnezeu; este cel mai important lucru. Dacă nu poți realiza nici măcar acest lucru și nu te poți abține, atunci ești în mare pericol și ești foarte înspăimântător. Dacă ți s-ar oferi o funcție, ai putea să-i pedepsești pe oameni și le pui bețe în roate; atunci ai fi predispus să te transformi într-un antihrist în orice moment. Indiferent dacă o persoană este bună sau rea, indiferent cum crede în Dumnezeu sau pe ce cale merge, va fi dată în vileag în câțiva ani. Trebuie să o tratezi într-un mod principial, oricare ar fi finalul ei, fie că s-ar cuveni să fie pedepsită sau răsplătită – aceasta este treaba lui Dumnezeu. Atât timp cât ești capabil să o discerni și să o tratezi potrivit principiilor, va fi suficient. Indiferent cu cine ai de-a face, atât timp cât Dumnezeu nu a definit ce fel de final vor avea asemenea oameni, biserica nu i-a exclus, iar Dumnezeu nu i-a pedepsit, iar ei sunt mântuiți, tu ar trebui să îi ajuți răbdător, din iubire; nu ar trebui să determini finalul unor asemenea oameni, nici nu ar trebui să folosești mijloace omenești pentru a-i pedepsi. Dacă au revelări de corupție, poți emonda asemenea oameni sau poți să-ți deschizi sincer inima și să ai părtășie pentru a-i ajuta. Însă, dacă te gândești să-i pedepsești, să-i ostracizezi sau să-i acuzi pe nedrept pe acești oameni, încercând să îndrepți răul în numele Cerurilor, atunci vei avea probleme. Ar fi un astfel de comportament în concordanță cu adevărul? Asemenea gânduri rezultă din a fi iute la mânie; acele gânduri vin de la Satana și izvorăsc din resentimentele omenești, cât și din gelozia și aversiunea umană. Un asemenea comportament nu este conform adevărului. Este ceva ce îți va aduce condamnarea și nu trebuie să faci asta. Sunteți capabili să inventați diverse metode de pedepsire a oamenilor pe motiv că nu sunt pe placul vostru sau pentru că nu se înțeleg cu voi? Ați mai făcut vreodată astfel de lucruri? În ce măsură ați făcut-o? N-ați încercat întotdeauna, în mod indirect, să înjosiți oamenii, să faceți comentarii tăioase și să fiți sarcastici față de ei? În ce stări vă aflați când făceați asemenea lucruri? La acel moment, vă simțeați eliberați și fericiți; dobândiserăți avantajul. După aceea, însă, v-ați gândit în sinea voastră: „Am făcut un lucru atât de josnic. Nu am o inimă cu frică de Dumnezeu și am tratat atât de nedrept acea persoană.” În adâncul inimii, v-ați simțit vinovați? (Da.) Deși nu aveți o inimă cu frică de Dumnezeu, aveți măcar un simț al conștiinței. Așadar, încă sunteți capabili să faceți un lucru asemănător pe viitor? Încă poți să-i ataci pe oameni și să cauți să te răzbuni pe ei, ori de câte ori îi disprețuiești și eșuezi în a te înțelege cu ei, sau de fiecare dată când nu se supun ție și nu te ascultă? Ce fel de umanitate deține o persoană care face așa ceva? În ceea ce privește umanitatea sa, această persoană este malițioasă. Evaluată prin prisma adevărului, ea nu are o inimă cu frică de Dumnezeu. În discursul și acțiunile sale, ea nu are principii; acționează în mod absurd, spunând și făcând orice dorește. Dețin astfel de oameni adevărurile-realități? Desigur că nu; răspunsul este „nu”, sută la sută. Poate o persoană care nu are o inimă cu frică de Dumnezeu să se supună Lui și să-L venereze cu adevărat? Categoric nu poate.

Unii oameni spun: „Când văd dezastre venind, mă rog frecvent lui Dumnezeu, nu îndrăznesc să-L părăsesc niciun moment și Îi cer îndrumarea și protecția. Când merg pe drum singur noaptea, când pericolul se abate asupra mea, mă bazez mereu pe Dumnezeu, nu îndrăznesc să-L părăsesc și Îl rog să mă ajute. Când îmi fac datoria, inima mea se roagă în permanență lui Dumnezeu și Îi cere lucruri, pentru ca El să nu mă lase să fiu superficial și să preia comanda. Am încercat înainte și, dacă Dumnezeu nu lucrează, atunci nu pot face nimic și eu însumi nu am nimic.” Este aceasta o persoană care are o inimă cu frică de Dumnezeu? (Nu.) Este o greșeală să te bazezi pe Dumnezeu? Este o greșeală să ceri protecția lui Dumnezeu? Cuvintele rostite aici nu sunt greșite, dar acest tip de stare este anormală. Înseamnă că Îl găsești pe Dumnezeu doar pentru că nu ai nimic care să te susțină și nu ai unde merge, ești constrâns, nu ai de ales în privința asta și vrei să te folosești de Dumnezeu ca să facă lucruri pentru tine, cu scopul de a-ți atinge țelurile. Este aceasta teamă de Dumnezeu? Odată ce nu vei avea nicio problemă, deja vei fi uitat complet de Dumnezeu. Când ești cel mai fericit, când ești încununat de succes, când statutul tău este deasupra tuturor celorlalți, astfel încât te măgulesc și te venerează, de ce atunci nu te mai bazezi pe Dumnezeu? De ce nu accepți cercetarea atentă a lui Dumnezeu și nu Îi cauți îndrumarea? De ce nu-L întrebi pe Dumnezeu dacă tot ce faci este sau nu în acord cu intenția Sa? Când faci rău, când te preamărești și mărturisești pentru tine însuți, cum de nu-L întrebi pe Dumnezeu dacă aceasta este sau nu în acord cu intenția Sa? De ce nu reflectezi asupra ta, nici nu te bazezi pe Dumnezeu pentru a te înfrâna? Ce fel de problemă este aceasta? Cum se numesc toate aceste stări? A nu avea o inimă cu frică de Dumnezeu. Poate o persoană care nu are o inimă cu frică de Dumnezeu să-și facă bine datoria? Poate ea să devină o persoană cu adevărat bună? Poate să intre în adevărul-realitate? (Nu, nu poate.) Chiar nu poate. Fără o inimă cu frică de Dumnezeu, aceasta nu poate în niciun caz să-și facă bine datoria, nici nu poate să pună adevărul în practică sau să se supună lui Dumnezeu, chiar dacă vrea asta. Fără o inimă cu frică de Dumnezeu, nu este ușor să practici adevărul. Dacă oamenii vor să-și facă bine datoria, vor exista cu siguranță prea multe dificultăți și tulburări, iar ei nu pot pune cu succes adevărul în practică. În momentul de față, trebuie să vă liniștiți inimile și să vă gândiți o clipă. Pe baza staturii voastre actuale, este în continuare foarte dificil să vă faceți datoria la un standard acceptabil, deoarece cei mai mulți dintre voi aveți doar o înțelegere a cuvintelor, doctrinelor și a regulilor, având și unele dorințe personale, idealuri și entuziasm. Dar punctul vostru de plecare și standardele voastre de practică nu se bazează pe temelia cuvântului lui Dumnezeu. Încă nu ați intrat, de fapt, în adevărul-realitate; doar respectați regulile. Dacă nu veți urmări adevărul, va fi foarte periculos pentru voi în viitor. Dacă veți avea credință în Dumnezeu, dar nu veți practica adevărul sau nu vă veți supune lui Dumnezeu, atunci, mai devreme sau mai târziu, veți fi eliminați. Faptul că o persoană crede cu adevărat sau în mod fals nu se calculează în ani; doar pentru că voi credeți în Dumnezeu de mulți ani, de mult timp, asta nu înseamnă că aveți într-adevăr credință și că Dumnezeu vă va aproba. În cele din urmă, Dumnezeu nu-i va recunoaște pe oamenii care nu practică adevărul. El îi va dezvălui și îi va elimina. Ar trebui să înțelegeți asta.

Tocmai am avut părtășie despre cele patru condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu. Dar mai există o condiție, una finală, care este cea mai importantă dintre toate și este, de asemenea, ceva ce spuneți adesea. Gândiți-vă un moment ce ar putea fi. (Să-L iubim pe Dumnezeu.) Pentru moment, nu vom discuta despre iubirea de Dumnezeu, la care majoritatea oamenilor nu pot ajunge. Haideți să discutăm despre ceva mai practic și mai real, care implică un adevăr la care oamenii chiar pot ajunge. (Să ne supunem lui Dumnezeu.) Corect. Este faptul de a avea o inimă de supunere față de Dumnezeu. În cea mai mare parte a timpului, când oamenilor li se întâmplă unele lucruri, ei nu cunosc, de fapt, principiile corecte ale practicării, nici nu știu în ce direcție să se îndrepte sau cu ce scop să lucreze. Dar există aici o problemă cu atitudinea și starea lor: ei trebuie să aibă o inimă de supunere față de Dumnezeu. Asta trebuie să aibă cel mai mult oamenii. De exemplu: să spunem că ți se întâmplă ceva și nu știi ce să faci, nici n-ai auzit pe altcineva să-ți spună ce să faci. Această chestiune poate nu este în concordanță cu noțiunile și închipuirile tale și poate chiar nu e pe gustul tău; prin urmare, în inima ta există o oarecare împotrivire, iar tu ești puțin supărat. Așadar, ce ar trebui să faci? Există calea cea mai simplă de a practica, și anume cea de a fi în primul rând supus. Supunerea nu este o acțiune exterioară sau o zicală, nici nu este o afirmație orală – este o stare care face parte integrantă din ea. N-ar trebui să fie un lucru necunoscut pentru voi. Pe baza experiențelor voastre reale, cum credeți că vorbesc, se comportă și gândesc oamenii și ce stare și atitudine au ei când se supun cu adevărat? (În privința lucrurilor pe care nu le înțeleg încă, ei își lasă mai întâi deoparte noțiunile și închipuirile. Ei caută adevărul și intențiile lui Dumnezeu. Dacă tot nu înțeleg după ce caută, atunci învață să aștepte vremea lui Dumnezeu.) Acesta este un aspect. Ce altceva? (Când sunt emondați, ei nu discută în contradictoriu și nu încearcă să se apere.) Acesta este un alt aspect al acestei stări. Unii oameni, deși nu discută în contradictoriu și nu se apără în fața ta, sunt totuși copleșiți de plângeri și de nemulțumire. Nu îți spun în față, dar vorbesc cu nepăsare pe la spatele tău, răspândind vorbe peste tot. Este aceasta o atitudine supusă? (Nu este.) Așadar ce este, mai exact, o atitudine supusă? În primul rând, trebuie să ai o atitudine pozitivă: când ești emondat, nu analizezi binele și răul din prima – trebuie doar să accepți, cu o inimă supusă. De exemplu, cineva ar putea spune că ai făcut ceva greșit. Deși nu înțelegi în inima ta și nu știi ce ai făcut greșit, accepți totuși acest lucru. Acceptarea este în primul rând o atitudine pozitivă. În plus, există o atitudine ușor negativă, și anume cea de a păstra tăcerea și de a nu arăta nicio împotrivire. Ce fel de comportamente implică acest lucru? Nu discuți în contradictoriu, nu te aperi și nu-ți găsești scuze obiective. Dacă-ți găsești mereu scuze și motive și arunci responsabilitatea pe umerii altor oameni, este aceasta împotrivire? E o fire de răzvrătire. Nu ar trebui să respingi, să te împotrivești sau să discuți în contradictoriu. Chiar dacă aduci argumente corecte, sunt acestea adevărul? Sunt o scuză obiectivă a omului, nu adevărul. Nu ești întrebat despre scuzele obiective – de ce s-a întâmplat acest lucru sau cum a avut loc – în schimb, ți se spune că natura acelei acțiuni nu a fost conformă cu adevărul. Dacă vei avea cunoaștere la acest nivel, chiar vei putea să accepți și să nu te împotrivești. Este esențial să ai mai întâi o atitudine supusă atunci când ți se întâmplă lucruri. Există unii oameni care argumentează mereu și se apără după ce se confruntă cu emondarea: „Nu sunt singurul vinovat pentru asta, așa că de ce s-a aruncat toată răspunderea pe umerii mei? De ce nu vorbește nimeni în favoarea mea? De ce îmi asum singur responsabilitatea pentru asta? Chiar este o situație de genul «toți culeg roadele, dar o singură persoană își asumă vina». Sunt atât de ghinionist!” Ce fel de emoție este aceasta? Aceasta este împotrivire. Deși, la exterior, dau din cap și își recunosc greșeala și o acceptă prin cuvinte, ei se plâng în inima lor: „Dacă ai de gând să mă emondezi, atunci fă-o, dar de ce trebuie să vorbești atât de aspru? Mă critici în prezența atât de multor oameni, dar unde ar trebui să-mi ascund fața? Nu mă tratezi cu dragoste! Am făcut doar o mică greșeală, așa că de ce vorbești la nesfârșit?” Astfel, ei se împotrivesc și resping acest tratament în inima lor, opunându-se cu încăpățânare, și sunt iraționali și certăreți. Cineva care are aceste gânduri și sentimente se împotrivește în mod clar și este ostil, așadar cum ar putea să aibă o atitudine cu adevărat supusă? Când te confrunți cu emondarea, ce acțiuni constituie o atitudine supusă, de acceptare? Trebuie cel puțin să fii rezonabil și să ai rațiune. Trebuie să te supui mai întâi, să nu te împotrivești sau să respingi și trebuie să tratezi acest lucru în mod rațional. Astfel, vei avea minimul necesar de rațiune. Dacă vrei să obții acceptarea și supunerea, trebuie să înțelegi adevărul. Nu este un lucru ușor să înțelegi adevărul. Mai întâi, trebuie să accepți lucrurile de la Dumnezeu: trebuie să știi măcar că emondarea este ceva ce Dumnezeu permite să ți se întâmple sau că vin de la Dumnezeu. Indiferent dacă emondarea este complet rezonabilă sau nu, trebuie să ai o atitudine supusă, de acceptare. Aceasta este o manifestare a supunerii față de Dumnezeu și, în același timp, este o acceptare a cercetării atente din partea lui Dumnezeu. Dacă doar argumentezi și te aperi pe tine însuți, crezând că emondarea vine de la om, și nu de la Dumnezeu, atunci înțelegerea ta este defectuoasă. În primul rând, nu ai acceptat cercetarea atentă a lui Dumnezeu și, în al doilea, nu ai o atitudine supusă și nici un comportament supus în mediul pe care Dumnezeu l-a creat pentru tine. Aceasta este o persoană care nu se supune lui Dumnezeu. Unii oameni nu acceptă adevărul și nu reflectează asupra lor atunci când se confruntă cu emondarea; ei doar urmează orbește regulile. Acțiunile lor încalcă în mod clar principiile și ei aruncă toată vina asupra Satanei. Ei spun: „Așa-i trebuie! Cine l-a lăsat pe bătrânul Satana să se arate orbește, să acționeze orbește, să perturbe lucrurile orbește și să creeze tulburări orbește? Satana ar trebui emondat, rușinat prea tare ca să-și mai arate fața și umilit! Satana ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru asta; n-are nicio legătură cu mine! Toată vina ar trebui aruncată asupra Satanei!” Apoi, inima lor va fi mulțumită și ei vor crede că au fost victorioși asupra Satanei. Oare acest mod de a gândi nu este absurd? În mod evident, ei înșiși au făcut ceva greșit și spun că a fost Satana. Așadar, au fost chiar ei sau a fost Satana? (Ei înșiși au făcut acel lucru.) Înțeleg ei cu adevărat că sunt Satana? (Nu înțeleg.) Prin urmare îl urăsc, de fapt, pe Satana sau se urăsc pe ei înșiși? Nu spun clar. Pe scurt, cineva care nu acceptă emondarea este cineva care nu se supune deloc lui Dumnezeu. Supunerea este lecția cel mai greu de învățat dintre toate. Pentru majoritatea oamenilor, când li se întâmplă ceva ce este în concordanță cu noțiunile și închipuirile lor și cu propriile lor gusturi, ei se simt destul de bine, așa că sunt bucuroși să se supună și totul decurge fără probleme. Inimile lor sunt liniștite și împăcate, iar ei sunt fericiți și mulțumiți. Dar când se confruntă cu ceva ce nu este în concordanță cu propriile lor noțiuni sau cu ceva ce îi dezavantajează, ei nu se pot supune, chiar dacă știu că ar trebui. Ei simt durere, nu au de ales decât să sufere în tăcere și li se pare greu să vorbească despre dificultățile lor. Se simt deprimați și sunt copleșiți de plângeri de care nu pot scăpa, așa că inimile lor clocotesc: „Ceilalți au dreptate. Au un statut mai mare decât al meu; cum pot să nu ascult de ei? Aș putea la fel de bine să-mi accept soarta. Va trebui să fiu mai atent data viitoare și să nu-mi risc pielea – oamenii care își riscă pielea sunt emondați. Supunerea nu e ușoară. Este foarte dificilă! Focul entuziasmului meu a fost stins cu o găleată de apă rece. Am vrut să fiu simplu și deschis, dar rezultatul a fost că am spus întruna ceva greșit și am fost emondat mereu. Pe viitor, voi păstra tăcerea și voi face pe placul oamenilor.” Ce tip de atitudine este asta? A cădea dintr-o extremă în alta. Care este scopul final al faptului că Dumnezeu îi lasă pe oameni să învețe lecția supunerii? Oricât de multe nedreptăți și dureri suferi atunci, oricât de rușinat ești sau oricât de mult ți-au fost lezate imaginea, vanitatea sau reputația, toate acestea sunt secundare. Cel mai important lucru este să-ți schimbi starea. Care stare? În împrejurări normale, există un fel de stare intransigentă și răzvrătită în adâncul inimii oamenilor – lucru care, în principal, e cauzat de faptul că, în inimile lor, au un anumit tip de logică umană și o gamă de noțiuni umane, cum ar fi: „Atât timp cât intențiile mele sunt corecte, nu contează care este rezultatul; nu ar trebui să mă emondezi, iar dacă o faci, nu trebuie să mă supun.” Ei nu reflectează dacă acțiunile lor sunt sau nu în conformitate cu adevărurile-principii sau care vor fi consecințele. Ideea de care se țin este întotdeauna aceasta: „Atâta vreme cât intențiile mele sunt bune și corecte, Dumnezeu ar trebui să mă accepte. Chiar dacă rezultatul nu este bun, nu trebuie să mă emondezi, cu atât mai puțin se cuvine să mă condamni.” Acesta este raționamentul uman, nu-i așa? Acestea sunt noțiunile omului, nu-i așa? Omul se fixează întotdeauna pe propriul raționament – există vreo supunere în acest lucru? Ți-ai făcut propriul raționament al adevărului și ai dat adevărul la o parte. Tu crezi că ceea ce este conform raționamentului tău este adevărul, iar ceea ce nu este conform raționamentului tău, nu este adevărul. Există oare o persoană mai ridicolă? Există oare cineva mai arogant și mai neprihănit de sine? Ce fire coruptă trebuie înlăturată pentru a învăța lecția supunerii? De fapt, este firea aroganței și a neprihănirii de sine, care reprezintă cel mai mare impediment pentru ca oamenii să practice adevărul și să se supună lui Dumnezeu. Oamenii cu o fire arogantă și neprihănită de sine sunt cei mai înclinați spre raționalizare și neascultare, cred întotdeauna că au dreptate și, prin urmare, nimic nu este mai urgent decât să înlăturăm și să emondăm firea arogantă și neprihănită de sine a cuiva. Odată ce oamenii se cumințesc și încetează să aducă argumente în numele lor, problema răzvrătirii va fi rezolvată și vor fi capabili de supunere. Dacă oamenii vor fi capabili să ajungă la supunere, nu trebuie să aibă un anumit grad de raționalitate? Ei trebuie să aibă rațiunea unei persoane normale. Într-o anumită chestiune, de exemplu: indiferent dacă am făcut ceea ce trebuie sau nu, dacă Dumnezeu nu este mulțumit, ar trebui să facem așa cum spune El și să tratăm cuvintele Lui drept standardul pentru toate. Este acest lucru rațional? Aceasta este rațiunea care ar trebui să se regăsească în oameni înainte de orice altceva. Indiferent cât de mult suferim și indiferent care sunt intențiile, scopurile și motivele noastre, dacă Dumnezeu nu este mulțumit – dacă nu au fost îndeplinite cerințele Lui – atunci, fără îndoială, acțiunile noastre nu au fost în conformitate cu adevărul, așa că trebuie să-L ascultăm pe Dumnezeu și să ne supunem Lui și nu ar trebui să încercăm să raționăm sau să raționalizăm cu El. Când ai un astfel de raționament, când ai rațiunea unei persoane normale, este ușor să-ți rezolvi problemele și vei fi cu adevărat supus. Indiferent în ce situație te afli, nu vei fi răzvrătit și nu vei sfida cerințele lui Dumnezeu; nu vei analiza dacă ceea ce-ți cere Dumnezeu este corect sau greșit, bine sau rău și vei fi capabil să asculți – înlăturându-ți, astfel, starea de raționalizare, intransigență și răzvrătire. Oare toți oamenii au aceste stări de răzvrătire în ei? Aceste stări apar deseori la oameni și ei își spun în sinea lor: „Atât timp cât abordarea, propunerile și sugestiile mele sunt raționale, atunci chiar dacă încalc adevărurile-principii, nu ar trebui să fiu emondat, deoarece nu am făcut rău.” Aceasta este o stare obișnuită la oameni. Părerea lor este că nu ar trebui să fie emondați dacă nu au comis niciun rău; doar oamenii care au comis rău ar trebui să fie emondați. Este corectă această opinie? Categoric nu. Emondarea vizează în principal firile corupte ale oamenilor. Dacă cineva are o fire coruptă, ar trebui să fie emondat. Dacă ar fi emondat doar după ce a comis un rău, ar fi deja prea târziu, deoarece problemele vor fi fost deja cauzate. Dacă firea lui Dumnezeu a fost ofensată, atunci ai dat de necaz și se poate ca Dumnezeu să nu mai lucreze în tine – în acest caz, ce rost mai are să fii emondat? Nu există altă posibilitate decât să fii revelat și eliminat. Principala dificultate care îi împiedică pe oameni să se supună lui Dumnezeu este firea lor arogantă. Dacă oamenii sunt cu adevărat capabili să accepte judecata și mustrarea, vor fi capabili să-și înlăture eficient propria fire arogantă. Indiferent de gradul în care sunt capabili să o înlăture, acest lucru este benefic pentru practicarea adevărului și ascultarea de Dumnezeu. Acceptarea judecății și mustrării este menită în primul rând să înlăture firea coruptă a unui om, pentru a fi mântuit de Dumnezeu. Și dacă oamenii sunt cu adevărat capabili să ajungă la supunerea absolută față de Dumnezeu, mai este nevoie să experimenteze judecata și mustrarea? Mai este nevoie să experimenteze emondarea? Nu este nevoie, deoarece firile lor corupte au fost deja înlăturate. Când se confruntă cu judecata, mustrarea, emondarea de către Dumnezeu, oamenii adoră mereu să argumenteze în favoarea lor. Oricât de multe argumente ai aduce, niciunul dintre ele nu este adevărul; nu înseamnă că firea ta coruptă a fost îndreptată, cu atât mai puțin că ești cu adevărat supus lui Dumnezeu. Prin urmare, nu are niciun rost să argumentezi; rezolvarea problemei este cel mai important lucru.

Dacă o persoană nu are o inimă de supunere față de Dumnezeu, atunci dă de necaz. Uneori Dumnezeu îți rânduiește circumstanțe care nu sunt așa cum ți-ai imaginat că vor fi, prin urmare te împotrivești. De exemplu, să spunem că ești cineva care iubește curățenia și nu apreciază persoanele neglijente, neîngrijite; crezi că acești oameni sunt dezgustători atunci când îi vezi. Ești în stare să te controlezi? Ce ar trebui să faci? Mai întâi, trebuie să ai o atitudine corectă. Ce atitudine? (O atitudine supusă.) Cum te supui? Ce gânduri lăuntrice constituie o atitudine supusă? Ce constituie realitatea supunerii? Când te confrunți cu un astfel de lucru, trebuie să fie o ajustare reciprocă. Nimic din asta nu e o problemă. De-a lungul vieții unei persoane, nouă din zece lucruri nu sunt în concordanță cu dorințele sale. S-ar putea să-ți displacă una sau alta și, orice ți se întâmplă, mereu argumentezi în favoarea ta și te plângi că Dumnezeu este nedrept cu tine. În realitate, aceasta este problema ta, așa că nu face din țânțar armăsar. Când vei fi crezut în Dumnezeu de mult timp și vei fi avut multe experiențe legate de eșec, atunci vei ști că nu ești cu adevărat respectabil, că nu ești mai bun decât oricine altcineva. Gândindu-te cum credeai că erai mai bun, mai elevat și mai onorabil decât alții, te vei simți foarte nesăbuit! Când o persoană înțelege puțin adevăr, are mai multă rațiune decât înainte, așa că îi este ușor să accepte adevărul și îi este ușor să caute adevărul și să se supună lui Dumnezeu când i se întâmplă ceva. Trebuie să înveți cum să te adaptezi la mediul tău. Credincioșii în Dumnezeu trebuie mai întâi să aibă această cunoaștere: sunt oameni în biserică din toate regiunile și fiecare regiune are obiceiuri și tradiții diferite. Aceste lucruri nu reprezintă calitatea umanității cuiva; chiar dacă obiceiurile de viață ale unei persoane sunt bune, normale și reglementate și chiar dacă ea are un caracter nobil, asta nu înseamnă că înțelege adevărul. Trebuie să înțelegi asta și să ai o înțelegere pozitivă. În plus, defectele tale sunt numeroase și ești prea pretențios. Dumnezeu îți dă un mediu care este bun pentru tine, așa că trebuie să înveți să te adaptezi la el, nu să te legi de defectele altor oameni și, mai mult, trebuie să te înțelegi cu alții cu dragoste, să te apropii de ei, să le vezi și să le afli punctele forte și apoi să te rogi lui Dumnezeu să te ajute să-ți depășești propriile defecte. Aceasta este o atitudine și o practică plină de supunere. Dacă îți displac alți oameni prea mult și acest lucru îți afectează îndeplinirea datoriei, atunci ar trebui să te distanțezi de ei și să nu te amesteci în treburile lor. Ce înseamnă să te amesteci în treburile lor? Este atunci când spui: „Trebuie să schimb acest defect al său – dacă nu se schimbă, nu mă dau bătut!” Ce tip de comportament este acesta? Este insolent, arogant și ignorant. Nu fi acest tip de persoană. Suntem cu toții oameni obișnuiți; nu arătăm special. Avem fiecare un cap, doi ochi, un nas și o gură. Fie că mâncăm, mergem sau lucrăm, suntem cu toții la fel, fără nicio deosebire; de asemenea, nu suntem mai buni decât alții, așa că nu ar trebui să ne vedem ca fiind respectabili sau măreți. Chiar dacă ai o mică aptitudine sau un mic talent, nu ai de ce să te lauzi. Întâi de toate, trebuie să-ți corectezi poziția și, atunci când întâmpini probleme, trebuie să le privești pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și, apoi, nu vei face mare caz din nimic. Dacă ți se întâmplă ceva special și chiar nu poți să te supui, acest lucru afectând îndeplinirea datoriei tale, atunci ar trebui să te rogi lui Dumnezeu și să cauți adevărul pentru a rezolva situația. Nu ne băgăm în treburile altora. În toate lucrurile există bunăvoința lui Dumnezeu. El îi instruiește pe oameni prin tot soiul de circumstanțe, făcându-i să devină căliți și să învețe să se supună și, în cele din urmă, această călire dă roade: ei sunt capabili să se teamă de Dumnezeu și să se ferească de rău, Îl mulțumesc pe Dumnezeu și apoi cunosc o schimbare reală. Pentru a urmări adevărul, trebuie să ai mai întâi voința de a suferi și trebuie să înveți să te supui circumstanțelor tale. Deseori, acestea nu sunt atât de simple; poți intra în contact cu tot felul de oameni și întâlni tot soiul de lucruri ciudate. Orice ți s-ar întâmpla, nu te baza pe propria voință sau impetuozitate, ci vino înaintea lui Dumnezeu în rugăciune. Pentru aceasta, trebuie să ai mai întâi o atitudine supusă, aceasta fiind o calitate interioară pe care ar trebui să o aibă toți oamenii normali. În plus, dacă te rogi și Îi ceri lui Dumnezeu să acționeze, iar El nu acționează sau nu îți deschide o cale de ieșire, și atunci trebuie să te supui. Ar trebui să continui să trăiești în acest tip de circumstanță, lăsându-L pe Dumnezeu să te orchestreze, fără să forțezi lucrurile prin puterile proprii și fără să mergi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este singura cale de a trăi o viață plină de valoare. Realitatea supunerii față de Dumnezeu nu este atât de ușor de pătruns, deoarece nimeni nu trăiește într-un vid. Uitându-ne la viețile oamenilor, fiecare persoană are propriile obiceiuri și propriile gânduri, dorințe și visuri subiective. Uitându-ne la condițiile obiective, nimeni nu se poate conforma în totalitate voinței tale prin cuvinte și acțiuni. Astfel, cea mai importantă lecție este să-i permiți fiecăruia să învețe cum să se supună circumstanțelor sale și să caute intenția lui Dumnezeu în circumstanțele vieții care se abat asupra sa. Indiferent dacă circumstanțele vieții tale sunt bune sau rele, confortabile sau precare, există lecții pe care ar trebui să le înveți. Cei care râvnesc la confort și îndestulare trebuie să învețe lecțiile supunerii și suferinței; trebuie să obțină capacitatea de a supraviețui în orice circumstanțe, de a-și face bine datoria și a rămâne fermi în mărturia lor. Doar atunci pot satisface intențiile lui Dumnezeu. Oare acest tip de circumstanță a vieții nu este orchestrată și rânduită de Dumnezeu? Toți tânjesc după o viață bună, dar dacă trăiesc în circumstanțe prea confortabile și ideale, fără a suferi de nimic, vor fi ei capabili să se supună lui Dumnezeu și să mărturisească pentru El? Când Dumnezeu îți rânduiește unele circumstanțe dificile și precare, întrebarea esențială e dacă ești capabil sau nu să fii supus. Dacă fiecare este capabil să arate considerație față de intențiile lui Dumnezeu în aceste circumstanțe și să practice potrivit cerințelor Sale, atunci trebuie să înduri toate lucrurile pe care nu ești dispus să le vezi, lucrurile care nu îți sunt pe plac; mai mult, trebuie să nu fii constrâns de aceste lucruri și să fii în stare să-ți faci datoria în mod normal. O astfel de experimentare îți va cultiva viața. Unii oameni spun: „Dacă alții nu practică adevărul, atunci nici eu nu-l voi practica. Dacă ei nu se supun, atunci de ce m-aș supune eu? Dacă ei nu au nicio toleranță, de ce aș avea eu? De ce trebuie mereu să fac lucrurile pe care ei nu le fac? De ce ar trebui să fiu tot timpul cel nevoit să depună atât de mult efort? Nu o voi face nici eu.” Ce înseamnă această atitudine? Practica adevărului de către tine este treaba ta; este o chestiune între tine și Dumnezeu și nu are nicio legătură cu altcineva. Nimeni altcineva nu are vreo obligație să coopereze cu tine. Tu ești tu, ei sunt ei. Dacă ei nu vor practica adevărul și nu vor pătrunde în adevărul-realitate, atunci, în cele din urmă, ei vor fi cei care vor fi abandonați, nu tu, iar tu nu vei avea de pierdut. Ar avea de pierdut oamenii care se supun lui Dumnezeu? Nu ar avea. Dacă nu puteți înțelege asta, atunci sunteți pur și simplu prea proști!

În ceea ce privește chestiunea intrării în viață, chiar dacă sunt doar câteva cuvinte de părtășie, dacă le acceptați cu sinceritate, dacă sunteți capabili să le puneți în practică în viața voastră reală și le transformați în realitatea voastră, atunci nu voi fi vorbit în zadar. Astfel, indiferent de care aspect al realității este vorba și chiar dacă sunt doar câteva cuvinte, dacă adevărul ajunge la inima ta și dacă îl practici ca pe adevăr, atunci se va înrădăcina, va înflori și va da roade înlăuntrul tău. Va deveni viața ta și tu vei fi în stare să-l trăiești și să-l fructifici. Acesta e un rezultat bun. Dacă ar fi să am părtășie cu voi în fiecare zi, dar oricât de multe aș spune, n-ați înțelege nimic din asta – dacă nimeni n-ar accepta asta în inima sa, făcând în schimb orice ar vrea, purtându-se în mod nesăbuit și iresponsabil, dacă nu ar asculta ce am spus și ar continua să trăiască după voința, închipuirile și noțiunile proprii – atunci nu aș vorbi în van? Nu contează câte cuvinte vă spun în această privință – ceea ce contează este dacă le ascultați, acceptați și practicați sau nu cu sârguință. Adevărul este fără nicio îndoială viața omului. Nu este o ramură a erudiției, nici nu este cunoaștere sau o tradiție populară, nici un argument – este viața omului. Îți poate îngădui să scapi din lanțurile Satanei, să te eliberezi de firea ta coruptă, să trăiești cu tărie și putere mai mare, să trăiești mai confortabil și să trăiești având o direcție și un obiectiv. Adevărul chiar poate deveni viața omului. Dacă nu Mă crezi, atunci du-te să-l experimentezi și să-l pui în practică o vreme, vezi dacă există sau nu rezultate și apoi vei ști. Dacă te simți adesea slab și negativ, atunci tot ce pot spune este că nu ai obținut încă adevărul. Dacă ai fi obținut adevărul, nu ai fi în această stare acum, atât de neajutorat, de slab și fragil; nu ai fi negativ atât de des, nici blocat atât de des la o răscruce de drumuri, neștiind încotro să mergi. Asta este absolut sigur! Înțelegi? (Da.)

În momentul de față, am terminat părtășia despre cele cinci condiții care trebuie îndeplinite pentru a porni pe calea cea dreaptă a credinței în Dumnezeu. Care sunt acele cinci condiții? (În primul rând, trebuie să avem o inimă onestă; în al doilea rând, trebuie să avem o inimă care iubește adevărul; în al treilea, trebuie să avem conștiință și rațiune; în al patrulea, trebuie să avem o inimă cu frică de Dumnezeu; în al cincilea, trebuie să avem o inimă de supunere față de Dumnezeu.) Rețineți aceste cinci condiții, aveți părtășie despre ele, rugați-vă și citiți-le când nu se întâmplă nimic altceva. Vedeți ce adevăruri-principii ați pus în practică în acest timp, dacă acțiunile și cuvintele voastre sunt sau nu oneste, dacă aveți sau nu o inimă cu frică de Dumnezeu, dacă aveți sau nu o inimă onestă în timp ce vă faceți datoria, dacă aveți sau nu o stare superficială, dacă aveți sau nu gânduri de a lenevi, de a scăpa de răspundere sau de a fi înșelători și dacă vă supuneți sau nu tuturor cerințelor lui Dumnezeu și le căutați. Trebuie să examinați periodic aceste lucruri. Doar obținând rezultate va progresa viața voastră.

15 septembrie 2015