de Rui Zhi, Coreea de Sud

Răspundeam de lucrarea video a bisericii. După o perioadă de practică, am ajuns să înțeleg câteva principii și am devenit mai priceput. De asemenea, tind să descopăr probleme în lucrarea noastră și, la discuțiile de la lucru, propunerile mele erau adesea acceptate de ceilalți. După o vreme, am ajuns cam înfumurat. Credeam tot mai mult în mine, simțind că aveam calibru, o bună înțelegere a principiilor și o perspectivă cuprinzătoare asupra problemelor. Deși nu eram conducător de biserică și nu răspundeam de lucrări importante, îmi spuneam că nu era deloc rău să pot gestiona proiectele echipei noastre. Am văzut că partenerul meu, fratele Justin, era cam pasiv în datorie de ceva vreme. Eu conduceam discuțiilor despre lucrări și învățarea în echipă și-l disprețuiam pentru că nu ducea o povară. În discuțiile ulterioare, nu luam în seamă propunerile fratelui Justin și îi respingeam adesea opiniile. Mă gândeam că, în parteneriatul nostru, alegeam cel mai adesea ideile mele, așa că mi-era totuna să mă descurc singur. După o vreme, am preluat o parte din lucrarea fratelui Justin. În discuțiile de lucru, când ceilalți nu-mi adoptau propunerile, subliniam în mod repetat că perspectiva mea era corectă și uneori invocam reguli și doctrine ca dovadă, de parcă erau principii, ca să-i fac să mă asculte. După aceea, nu eram chiar în apele mele, simțind că-i sileam pe ceilalți să mă asculte. Nu demonstram aroganță? Încercam uneori să accept propunerile altora, dar se dovedea că eu gândisem bine și-am devenit și mai încrezător. Uneori îmi dădeam seama că manifestam o fire arogantă, dar nu puneam la suflet. Simțeam că eram puțin arogant, dar că tot aveam dreptate. Intenționam ca lucrarea noastră să se facă bine, așa că nu părea o problemă prea mare. Pe atunci, nu îmi plăcea nimic din ce făceau ceilalți. Simțeam că nu erau destul de pricepuți și nu luau în calcul imaginea de ansamblu. Când făceau propuneri, dacă nu se potriveau cu ideile mele, le respingeam fără a clipi și îi priveam în tăcere de sus. Odată, un videoclip realizat de o soră a fost editat de mai multe ori și tot nu a ieșit prea bine. N-am întrebat-o ce dificultăți avea, ci am început să o cert: „Nu ai fost atentă deloc? Nu vezi ce fac ceilalți, să înveți de la ei?” Uneori, când frații și surorile împărtășeau o idee de realizare a unui videoclip, o respingeam din scurt înainte să o înțeleg. Prin urmare, frații și surorile se temeau cu toții să lucreze cu mine și nici nu-mi trimiteau videoclipurile lor să le văd. Altă dată, o soră a găsit materiale pentru a organiza un studiu în echipă. Am aruncat o privire peste ele și, fără să mă consult cu nimeni, am discreditat complet materialele găsite de ea, spunând că nu au nicio valoare. De fapt, deși materialele de studiu găsite de ea nu erau desăvârșite, puteau fi totuși de ajutor pentru dezvoltarea aptitudinilor. O soră mi-a arătat mai târziu că era o formă de aroganță să acționez fără să discut cu alții. Pe atunci nu mă cunoșteam deloc și credeam că doar nu le cerusem părerea și că era de ajuns să o fac mai des pe viitor. Credeam chiar că eu mă ocupam și rezolvam majoritatea problemelor din lucrare și că eu aveam ultimul cuvânt în chestiuni majore sau minore, așa că, fără supravegherea mea, lucrarea echipei ar fi un dezastru. Deși aveam un partener, mă credeam supraveghetorul echipei, în teorie și în practică, și credeam că poate Dumnezeu rânduise să fiu acolo, să supervizez lucrarea echipei. Gândul acesta mă făcea să mă simt diferit de ceilalți, că eram la cârma proiectelor. Am devenit și mai arogant. Odată, eu și două surori am stabilit o întâlnire cu altă echipă ca să vorbim despre lucrare, dar a intervenit ceva în ultima clipă și n-am putut participa, așa că le-am trimis fără mine. Au intrat în panică auzind că nu puteam veni, spunând că nu-și puteau asuma răspunderea și că preferau să aștepte să-mi fac timp.

După aceea, o soră mi-a spus: „Tu ai ultimul cuvânt în echipă, în chestiuni majore sau minore. Când cineva întâmpină o problemă, nu caută adevărul, ci contează pe tine. Simt că nu se descurcă fără tine. Nu crezi c-ar trebui să reflectezi puțin asupra ta? E foarte periculos ce faci!” Am fost tulburat o vreme auzind-o spunând asta. Ceilalți simțeau că nu se descurcau fără mine și că totul trebuia să treacă prin mine. Nu-mi impuneam controlul asupra echipei? Așa procedează un antihrist. Dar intenția mea în toate acestea era să ne facem bine lucrarea. Dar cum de se ajunsese acolo? Nu știam cum să înțeleg asta. Simțindu-mă confuz și cam abătut, mi-am împărtășit starea lui Dumnezeu, cerându-I să mă îndrume. Am primit un pasaj din cuvintele Lui despre firile de antihrist, care se potriveau cu starea mea. Dumnezeu spune: „Unul dintre cele mai comune semne ale antihriștilor care controlează oamenii este că, în limitele controlului lor, doar ei au ultimul cuvânt. Dacă antihristul nu este prezent, nimeni altcineva nu îndrăznește să se hotărască sau să ia o decizie. Dacă antihristul nu este prezent, toți ceilalți sunt ca niște copii fără mamă. Habar n-au cum să se roage sau să caute și nici cum să discute lucrurile împreună. Sunt ca niște marionete sau oameni morți. […] Metodele antihriștilor sunt întotdeauna neconvenționale și răsunătoare atunci când fac lucruri. Indiferent cât de corectă ar fi sugestia altuia, ei o vor respinge întotdeauna. Chiar dacă sugestia unei alte persoane este în concordanță cu ideile sale, dacă antihristul nu o propune primul, el va refuza cu siguranță să o accepte sau să o pună în aplicare. În schimb, antihristul va face tot posibilul pentru a subaprecia, nega și condamna sugestia până când persoana care a oferit-o simte că ideea sa este greșită și admite acest lucru. Abia atunci antihristul se oprește. Antihriștilor le place să se ridice în slăvi și să-i subaprecieze pe ceilalți, astfel încât ceilalți să-i venereze și să-i pună în centrul lucrurilor. Antihriștii își permit doar lor înșiși să înflorească, iar altora să servească doar ca fundal care le permite să iasă în evidență. Antihriștii cred că tot ceea ce spun și fac ei este corect, în timp ce tot ceea ce spun și fac ceilalți este greșit. Ei propun deseori puncte de vedere noi pentru a nega opiniile și practicile altor oameni, caută nod în papură și găsesc probleme în privința opiniilor altora și perturbă sau resping planurile altor oameni, astfel încât toată lumea este obligată să îi asculte și să acționeze conform metodelor lor. Ei folosesc aceste metode și mijloace pentru a te renega în mod continuu, pentru a te ataca și pentru a te face să simți că nu ești suficient de bun, astfel încât să le devii din ce în ce mai supus, să-i apreciezi și să-i admiri până când, în cele din urmă, ești complet sub controlul lor. Acesta este procesul prin care antihriștii supun si controlează oamenii” (Cuvântul, Vol. 4: Demascarea antihriștilor, „Punctul cinci: Ei îi înșală, îi atrag de partea lor, îi amenință și îi controlează pe oameni”). Citind asta, m-am comparat cu cuvintele lui Dumnezeu. Răspunsesem mereu de lucrarea echipei, dar ceilalți tot nu-și puteau face datoria conform principiilor și mă consultau în tot ce făceau. Fără mine, nu îndrăzneau să ia nicio decizie definitivă sau să comunice cu alte echipe. Toți erau constrânși de mine. Le făceam rău. M-am întrebat ce făcusem și zisesem de se ajunsese la acest rezultat. Când discutam despre lucrare sau treceam idei în revistă, dacă cineva avea un punct de vedere diferit de al meu, găseam o sumedenie de motive să-l resping, fără a mă axa pe părtășia despre principiile adevărului. Nu-L lăudam, nici nu eram martor pentru Dumnezeu, ci îi sileam pe toți să mă asculte. Când ceva mi se părea corect, deveneam agresiv și tiranic. Eram disprețuitor când vedeam lipsuri în priceperea celorlalți, îi batjocoream și pe față, și voalat. Voiam să-i forțez să mă asculte și, dacă nu o făceau, subliniam că eram priceput și că înțelegeam principiile. Tot negându-i și devalorizându-i pe ceilalți și preamărindu-mă pe mine, frații și surorile simțeau cu toții că nu erau buni de nimic, că nu aveau o perspectivă completă ca a mea, așa că veneau să mă consulte în orice. Dacă mă gândesc bine, planurile propuse de ei erau adesea bune. Poate că nu erau perfecte, dar i-aș fi putut ajuta să le amelioreze. Dar, în schimb, am accentuat că eu aveam dreptate și am respins ideile celorlalți, crezând că o fac de dragul lucrării noastre. Eram atât de arogant și mă cunoșteam atât de puțin! Am mai citit în cuvintele Lui: „Odată ce oamenii au devenit aroganți în natura și esența lor, pot adeseori să nu se supună lui Dumnezeu și să I se împotrivească, să nu ia aminte la cuvintele Lui, să genereze noțiuni despre El, să facă lucruri care-L trădează și care mărturisesc pentru ei înșiși și îi înalță pe ei. Spui că nu ești arogant, dar să presupunem că ți s-a dat o biserică și ți s-a permis să o conduci; să presupunem că Eu nu te-am tratat și că nimeni din familia lui Dumnezeu nu te-a criticat sau nu te-a ajutat: după ce ai condus-o o vreme, i-ai aduce pe oameni la picioarele tale și i-ai face să se supună înaintea ta, chiar până în punctul în care te-ar admira și venera. Și de ce ai face asta? Acest lucru ar fi determinat de natura ta; nu ar fi altceva decât o dezvăluire naturală. Nu trebuie să afli asta de la ceilalți, și nici ca ei să te învețe acest lucru. Nu e nevoie ca ceilalți să te instruiască sau să te constrângă să faci asta; acest tip de situație se produce în mod firesc. Tot ceea ce faci are legătură cu a-i determina pe oameni să te înalțe, să te slăvească, să te venereze, să ți se supună și să te asculte în toate lucrurile. A-ți permite să fii lider în mod natural dă naștere acestei situații și nu poate fi schimbată. Și cum ia naștere această situație? Este determinată de natura arogantă a omului. Manifestarea aroganței este răzvrătire și împotrivire față de Dumnezeu. Când oamenii sunt aroganți, încrezuți și neprihăniți de sine, tind să-și înființeze propriile împărății independente și să facă lucrurile oricum doresc. De asemenea, îi aduc pe ceilalți în propriile lor mâini și îi atrag în îmbrățișările lor. Faptul că oamenii sunt capabili să facă astfel de lucruri arogante dovedește pur și simplu că esența naturii lor arogante este cea a Satanei; este cea a arhanghelului. Când aroganța și importanța de sine ating un anumit nivel, ei nu mai au un loc pentru Dumnezeu în inimile lor, iar Dumnezeu este dat deoparte. Atunci, ei își doresc să fie Dumnezeu, să-i facă pe oameni să asculte de ei și devin arhanghelul. Dacă deții o astfel de natură satanică arogantă, Dumnezeu nu va avea loc în inima ta. Chiar dacă crezi în Dumnezeu, El nu te va mai recunoaște, te va vedea ca pe un răufăcător și te va alunga” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „O natură arogantă stă la originea împotrivirii omului față de Dumnezeu”).

Am învățat din cuvintele lui Dumnezeu că nu mă puteam coordona cu ceilalți, fiind controlat de natura mea arogantă. Am văzut că, având o natură arogantă și înfumurată, nu trebuia să fac ceva ieșit din comun, dar mi se întâmpla în mod firesc să-i fac pe toți să asculte de mine. Când lucram cu alți frați și surori în acea datorie, oricând făceam propuneri despre videoclipuri sau organizarea lucrării, credeam mereu că aveam cele mai bune idei. Când am observat că fratele Justin era cam pasiv în datorie, nu l-am ajutat prin părtășie, ci l-am disprețuit pentru că avea calibru slab și nicio povară. Preluam complet controlul, făceam totul singur, de parcă eram singurul în stare să fac treabă bună. Văzând domeniile în care alții aveau carențe, i-am certat că le lipseau calibrul și înțelegerea, de parcă înțelegeam cel mai precis și cunoșteam cel mai bine principiile. Mereu îi subestimam pe ceilalți și mă supraestimam, prezentându-mi gândurile și opiniile ca fiind adevărul. După o vreme, ceilalți au simțit că nu puteau face nimic singuri, că trebuia s-o fac eu, până la a-mi cere părerea și a conta pe mine pentru orice. Dacă nu eram acolo, nu îndrăzneau să meargă mai departe. Am citit în cuvintele lui Dumnezeu: „Când aroganța și importanța de sine ating un anumit nivel, ei nu mai au un loc pentru Dumnezeu în inimile lor, iar Dumnezeu este dat deoparte. Atunci, ei își doresc să fie Dumnezeu, să-i facă pe oameni să asculte de ei și devin arhanghelul.” M-am simțit vinovat și rușinat de revelația cuvintelor lui Dumnezeu. Mi-am dat seama că aveam o problemă foarte gravă. M-am urcat pe un piedestal, crezând mereu c-aveam daruri și calibru, că nu eram un om de rând, ci că aveam în mod natural stofă de conducător, de cârmuitor, și că celorlalți le lipsea calibrul, așa că Dumnezeu a poruncit ca eu să-i conduc. Amintindu-mi aceste gânduri și idei, eram speriat și scârbit. Nu aveam pic de rușine! Colaboram ca să ne facem îndatoririle, acceptând conducerea lui Dumnezeu și supunându-ne principiilor adevărului, dar eu îi sileam să-mi accepte conducerea și să mi se supună mie. Mă înșelam amarnic. Devenisem atât de arogant, încât îmi pierdusem rațiunea. Dumnezeu spune în „Cele zece decrete administrative care trebuie respectate de aleșii lui Dumnezeu în Epoca Împărăției”: „Omul nu ar trebui să se preamărească, nici să se înalțe pe sine. El ar trebui să se închine și să-L înalțe pe Dumnezeu” (Cuvântul, Vol. 1: Arătarea și lucrarea lui Dumnezeu). În sinea mea, mereu mă credeam superior celorlalți din echipei și mă puneam mai presus de frați și surori. Mă aflam în locul greșit – mă urcam pe un piedestal. Acest gând chiar era alarmant și înfricoșător pentru mine. Am spus imediat o rugăciune. „Dumnezeule, sunt prea arogant și plin de sine. Ți-am jignit firea fără să fiu câtuși de puțin conștient. Aș vrea să mă căiesc, să am locul cuvenit și să-mi fac bine datoria.” Ulterior, supraveghetorul meu a avut părtășie cu mine. A zis că unii frați și surori îi spuseseră că se simțeau constrânși lucrând cu mine. Au spus că eram disprețuitor, că-i priveam de sus și le respingeam ideile, iar unii dintre ei chiar au zis: „Am mai văzut oameni aroganți, dar niciodată ca tine.” Cuvintele acestea mi-au mers la suflet. Nu-mi închipuisem că mă considerau un astfel de om, că îi ținusem pe loc și că-i rănisem atât de mult. Câteva zile, mi-am simțit inima ca străpunsă de un cuțit. Mai ales când discutam despre lucrare, nimeni altcineva nu cuteza să vorbească, iar atmosfera era foarte rece și mă simțeam și mai blamat. Știam că totul se datora limitelor pe care le impusesem asupra lor. În durere și suferință, m-am rugat înaintea lui Dumnezeu, să mă îndrume ca să reflectez sincer asupra mea și să pătrund.

În devoționalele mele, am citit un pasaj din cuvintele lui Dumnezeu, care m-a făcut să mă înțeleg mai bine. Cuvintele lui Dumnezeu spun: „Unii conducători nu lucrează niciodată conform principiilor, ci ei fac legea și sunt arbitrari și pripiți. Frații și surorile subliniază acest lucru, spunând: «Rareori te consulți cu ceilalți înainte de a lua măsuri. Nu știm care sunt judecățile și deciziile tale decât după ce le-ai luat. De ce nu te consulți cu ceilalți? De ce nu ne spui dinainte când iei o decizie? Chiar dacă ceea ce faci este corect și calibrul tău este mai bun decât al nostru, tot trebuie să ne informezi mai întâi despre asta. Cel puțin, avem dreptul să știm ce se întâmplă. Acționezi întotdeauna după propriile legi – mergi pe calea unui antihrist!» Și ce l-ai auzi pe conducător dând replică? «Acasă, eu sunt cel care ia toate deciziile. Toate chestiunile, mari și mici, sunt hotărâte de mine. M-am obișnuit cu asta. Când cineva din marea mea familie are o problemă, vine la mine și mă pune să găsesc o soluție. Cu toții știu că am o mulțime de soluții la lucruri. De aceea, eu sunt întotdeauna cel care ia deciziile și se ocupă de treburile casei mele. Când am venit la biserică, m-am gândit că nu va mai trebui să-mi fac griji, dar, după cum s-a dovedit, am fost ales drept conducător. N-am ce să fac – m-am născut cu această soartă. Dumnezeu mi-a dat această abilitate. M-am născut ca să găsesc soluții și să iau decizii pentru oameni.» Concluzia aici este că i-a fost predestinat la naștere să aibă o funcție, iar toți ceilalți sunt pioni, oameni de rând – s-au născut pentru a fi robi. Chiar și atunci când frații și surorile văd problema acestui conducător și i-o indică, el nu o acceptă și nici nu acceptă să fie tratat și emondat, ci refuză și se împotrivește până când frații și surorile fac scandal pentru îndepărtarea sa, gândindu-se în tot acest timp: «Cu un calibru ca al meu, sunt sortit să fiu la conducere oriunde mă duc. Și date fiind calibrele voastre, veți fi robi și fete de serviciu oriunde ați merge. Este soarta voastră să primiți ordine». Ce fel de fire dezvăluie spunând mereu astfel de lucruri? În mod clar, este o fire coruptă și totuși o împărtășește fără rușine altora ca fiind puterea și meritul său, lăudându-se cu ea. Când cineva dezvăluie o fire coruptă, ar trebui să reflecteze asupra sa. Trebuie să o cunoască, să se căiască și să se lepede de ea; ar trebui să urmărească adevărul până când acționează conform principiilor. Totuși, acest conducător nu practică astfel, ci rămâne incorigibil, perseverând în părerile sale. Din aceste comportamente, se poate observa că nu acceptă câtuși de puțin adevărul și nu este, în niciun caz, căutător al adevărului. Nu ascultă pe nimeni care îl dă în vileag și îl tratează, ci rămâne plin de justificări: «Pff – pur și simplu, așa sunt eu! Se numește competență; se numește abilitate – are vreunul dintre voi așa ceva? Sunt sortit din naștere să fiu la conducere și, oriunde mă duc, sunt conducător. Sunt obișnuit să se facă ceea ce spun, să-mi dau seama singur cum să mă ocup de lucruri. Nu mă consult cu alții. Aceasta este caracteristica mea, carisma mea personală». Nu reprezintă aceasta o nerușinare desfrânată? Întrucât nu recunoaște că are o fire coruptă, este clar că nu recunoaște cuvintele lui Dumnezeu care îl judecă și îl dezvăluie pe om. Dimpotrivă, el consideră ereziile și aberațiile proprii drept adevăr și îi pune pe toți ceilalți să le accepte și să-l admire. Susține în inima sa că, în casa lui Dumnezeu, nu ar trebui să domnească adevărul, ci el. Ceea ce spune el ar trebui să se pună în aplicare. Nu reprezintă aceasta nerușinare peste măsură?” (Cuvântul, Vol. 6: Despre urmărirea adevărului, „Ce înseamnă să urmărești adevărul? (1)”). Această revelație a cuvintelor lui Dumnezeu m-a rușinat. Eu mă purtam întocmai așa. Eram oarecum priceput, păream mai deștept și c-aveam calibru, de aceea credeam că ar trebui să am ultimul cuvânt. Consideram că ceilalți frați și surori nu puteau face nimic bine și n-am luat-o în serios nici când cineva mi-a arătat problema mea. Credeam că eram arogant doar pentru că aveam calibru și propunerile mele erau bune. Nu mă cunoșteam deloc pe mine însumi. De fapt, de multe ori nu vedeam bine problema și nu țineam cont de imaginea de ansamblu, ca atunci când am respins drept inutile materialele de studiu găsite de acea sora, iar ceilalți au considerat că aveau valoare de referință și că furnizau propuneri bune. Deși aveam idei corecte în anumite privințe, tot n-ar fi trebuit să-i forțez pe ceilalți să le accepte din aroganță. Trebuia să fi avut părtășie despre principii și înțelegerea și părerile mele. Dacă toți ar fi simțit că aveam dreptate, le-ar fi acceptat în mod firesc. În loc să fac asta, am fost arogant și încrezător, n-am văzut calitățile celorlalți și n-am reflectat asupra mea. Cântăream adesea în sinea mea în ce privințe luasem deciziile corecte și ce probleme descoperisem și rezolvasem în lucrarea noastră. Pe măsură ce cântăream aceste „realizări”, mă credeam mai bun decât ceilalți. Aroganța îmi sporea și îi desconsideram tot mai mult pe oameni. Credeam că eram făcut să fiu supraveghetor, așa că eram înfumurat și voiam să am ultimul cuvânt în toate. Eram arogant și absurd și nu-mi schimbasem deloc firea satanică! Nici nu mă puteam înțelege bine cu ceilalți. Ce motiv aveam să fiu arogant? Eram atât de mulțumit de mine încât eram jalnic! Privind în urmă, am văzut cât de agresiv și de tiranic fusesem și eram plin de regrete.

Am citit mai târziu un alt pasaj. „Ați spune că este dificil să-ți îndeplinești datoria în mod adecvat? De fapt, nu este; oamenii trebuie doar să fie capabili să adopte o atitudine umilă, să aibă un pic de rațiune și să adopte o poziție adecvată. Indiferent cât de educat ești, ce premii ai câștigat sau cât de mult ai dobândit și oricât de mare crezi că ar putea fi statutul și gradul tău, trebuie să renunți la toate aceste lucruri, trebuie să cobori de pe piedestal – toate acestea nu contează deloc. În casa lui Dumnezeu, oricât de mărețe ar fi aceste glorii, nu pot fi mai presus de adevăr, întrucât aceste lucruri superficiale nu sunt adevărul și nu îi pot lua locul. Trebuie să fii lămurit în legătură cu această chestiune. Dacă spui «Sunt foarte talentat, am o minte foarte ascuțită și reflexe rapide, învăț repede și am o memorie extrem de bună, deci sunt calificat să iau decizia finală,» dacă folosești mereu aceste lucruri drept capital și le vezi drept prețioase și drept pozitive, atunci ai dat de necaz. Dacă inima ta e ocupată de aceste lucruri, dacă ele au prins rădăcină în inima ta, atunci îți va fi greu să accepți adevărul – iar consecințele acestui lucru sunt prea înfricoșătoare pentru a fi măcar concepute. Așadar, trebuie mai întâi să lași deoparte și să tăgăduiești acele lucruri pe care le iubești, care par drăguțe, pe care le prețuiești. Aceste lucruri nu sunt adevărul; mai degrabă, pot să te împiedice să intri în adevăr. Acum, cel mai presant lucru este că trebuie să cauți adevărul în îndeplinirea datoriei tale și să practici conform adevărului, astfel încât îndeplinirea datoriei tale să devină adecvată, întrucât îndeplinirea adecvată a datoriei reprezintă doar primul pas pe calea intrării în viață. Ce înseamnă «primul pas» aici? Înseamnă să începi o călătorie. În toate lucrurile, există ceva cu care să începi călătoria, un lucru care este elementar, fundamental, iar atingerea îndeplinirii adecvate a datoriei reprezintă o cale de intrare în viață. Dacă îndeplinirea datoriei tale doar pare potrivită în modul în care este realizată, dar nu este în conformitate cu principiile adevărului, atunci nu îți îndeplinești datoria în mod adecvat. Prin urmare, cum trebuie să se lucreze la asta? Trebuie să lucrezi la principiile adevărului și să le cauți; a fi înzestrat cu principiile adevărului este crucial. Dacă doar îți îmbunătățești comportamentul și temperamentul, dar nu ești înzestrat cu principiile adevărului, este inutil. S-ar putea să ai un oarecare dar sau o oarecare specialitate. Acesta este un lucru bun – dar numai dacă îl utilizezi în îndeplinirea datoriei tale folosești acest lucru cum se cuvine. A-ți îndeplini bine datoria nu necesită o îmbunătățire a umanității sau personalității tale și nici să-ți lași deoparte darul sau talentul. Nu asta se cere. Ceea ce este crucial este să înțelegi adevărul și să înveți să te supui lui Dumnezeu. Este aproape inevitabil ca firea ta coruptă să se reverse pe măsură ce îți îndeplinești datoria. Ce ar trebui să faci în astfel de momente? Trebuie să cauți adevărul pentru a rezolva problema și să ajungi să acționezi în conformitate cu principiile adevărului. Fă acest lucru și-ți vei putea face cum se cuvine datoria, fără probleme. Indiferent de domeniul darului sau specialității tale sau oriunde ai avea cunoștințe vocaționale, poți aduce acel lucru pe care ai învățat să-l duci la bun sfârșit în îndeplinirea datoriei care îți aparține. Utilizarea darurilor, specialităților sau cunoștințelor vocaționale în îndeplinirea unei datorii este cea mai potrivită, dar, de asemenea trebuie să fii înzestrat cu adevărul și capabil să acționezi în conformitate cu principiile. Numai atunci îți poți îndeplini bine datoria. Aceasta este abordarea în două direcții despre care am vorbit mai devreme: o direcție se referă la a avea conștiință și rațiune, iar cealaltă la faptul că trebuie să cauți adevărul pentru a-ți înlătura firile corupte. O persoană intră în viață îndeplinindu-și datoria în acest fel și devine capabilă să-și îndeplinească datoria în mod adecvat” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, „Ce înseamnă îndeplinirea adecvată a datoriei?”). Cugetând la cuvintele lui Dumnezeu, am învățat că El cântărește dacă cineva își face destul de bine datoria nu după câte pare să fi realizat și după calitatea muncii sale, ci după calea pe care a ales-o pentru a-și face datoria, văzând dacă cercetează și practică adevărul. Am aflat că, pentru a îndrepta o fire arogantă și a-mi face destul de bine datoria, mai întâi trebuia să las deoparte darurile și punctele forte cu care mă mândream și să vin înaintea lui Dumnezeu, să caut adevărul. Dacă aș fi continuat să fac totul bazându-mă pe calibru și pe daruri, fără să caut adevărul sau să urmez principiile, oricâte aș fi realizat, n-ar fi fost pe placul lui Dumnezeu. Înainte, îi desconsideram pe ceilalți pentru că le lipseau priceperea și calibrul. Când îi vedeam făcând o mică greșeală sau ceva imperfect, eram plin de dispreț și îi mustram pe față și în sinea mea. Dar când videoclipurile mele s-au întors pentru mai multe editări și ceilalți mi-au oferit sfaturi, nimeni nu m-a privit de sus, ci mi-au spus cu răbdare ce trebuia îmbunătățit. În plus, nu acceptam mai niciodată sfaturile celor cu care lucram și, deși unii frați și surori nu erau înzestrați cu daruri mari sau calibru, respectau principiile în datoria lor, ascultau smeriți sfaturile altora și puteau coopera armonios. M-am simțit rușinat comparându-mă cu ei. Am înțeles câte carențe aveam în pătrunderea adevărului. După aceea, în datoria mea, când nu eram de acord cu ceilalți, am practicat să mă las deoparte și să caut principiile și adevărul, văzând-o ca pe o șansă de a practica adevărul.

O dată, discutam o producție video cu câteva surori și aveam idei divergente. Credeam că ideea mea era cea mai bună și mă întrebam ce aș putea spune ca să dovedesc că aveam dreptate, ca să le conving. Mi-am dat seama brusc că iar manifestam o fire arogantă, dorind să-mi impun punctul de vedere, respingând ideile altora. Am rostit repede o rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu să mă îndrume să mă las deoparte și să ascult propunerile celorlalți. M-am gândit la ce aspus Dumnezeu: „Dintre toți cei din biserică care înțeleg adevărul sau care au capacitatea de a-l pricepe, luminarea și îndrumarea Duhului Sfânt pot fi asupra oricăruia dintre ei. Ar trebui să se prindă bine de luminarea și iluminarea Duhului Sfânt, urmând-o strâns și cooperând îndeaproape cu aceasta. Procedând astfel, calea pe care mergi va fi corectă; este calea pe care o călăuzește Duhul Sfânt. Acordă o atenție deosebită modului în care Duhul Sfânt lucrează în oameni și îi îndrumă pe cei asupra cărora lucrează. Ar trebui să ai deseori părtășie cu ceilalți, să faci sugestii și să-ți exprimi propriile opinii – acest lucru reprezintă datoria și libertatea ta. Însă, în cele din urmă, atunci când trebuie luată o decizie, dacă tu singur ești cel care dă verdictul final, punându-i pe toți să facă ceea ce spui și să urmeze voia ta, atunci încalci principiile. Ar trebui să faci alegerea corectă în funcție de voia majorității și apoi să luați decizia finală. Dacă sugestia majorității nu este în concordanță cu principiile adevărului, ar trebui să perseverezi în adevăr. Acesta este lucrul care se conformează principiilor adevărului” (Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a). Am înțeles din cuvintele lui Dumnezeu că era datoria mea să ofer idei și să realizez videoclipuri, dar că nu o singură persoană hotărăște cel mai bun plan. Frații și surorile trebuie să discute și să hotărască împreună, apoi să aleagă cea mai bună propunere. M-am simțit împăcat când am pus asta în practică. Când a fost făcut videoclipul, frații și surorile au ales versiunea mea, dar nu le-am privit de sus pe cele două surori din pricina asta. Am simțit că, procedând astfel, în sfârșit pusesem adevărul în practică, fără să trăiesc după firea mea arogantă. Atunci am experimentat și că Dumnezeu nu creează situații ca să vadă cine are dreptate și cine nu, ci după ce fire trăim. Dacă cineva are dreptate, dar se arată arogant, Dumnezeu detestă, urăște acest lucru. După aceea, când am încercat serios să țin cont de ideile altora, mi-am dat seama că propunerile lor aveau multe aspecte care puteau fi folosite și că priveau lucrurile dintr-o perspectivă diferită. Înainte, crezusem că alții nu vedeau imaginea de ansamblu pentru că priveam lucrurile doar din perspectiva mea și nu ascultam aproape niciodată ideile lor. Apoi mi-am dat seama că oricine are puncte forte și că am ce învăța de la ei. Nu voiam să continui să cred în mine însumi cu semeție, ci eram pregătit să lucrez bine cu ceilalți, să caut adevărul, să le ascult mai des propunerile și să colaborăm în datoria noastră.