I

Dumnezeu urăște omul, deoarece acesta este ostil față de El, dar în inima Lui, grija Sa, preocuparea și mila pentru omenire nu se schimbă niciodată. Deși a distrus omenirea, inima Sa rămâne neschimbată. Când omenirea este plină de corupție și răzvrătită față de Dumnezeu într-o măsură dureroasă, El este nevoit să distrugă această omenire, din cauza firii și esenței Sale și în conformitate cu principiile Sale. Dar, datorită esenței Lui, tot Îi este milă de omenire și chiar vrea să folosească diverse moduri de-aduce-o înapoi, astfel încât aceasta să continue să trăiască. Totuși, omul I se opune, continuă să fie răzvrătit și refuză să accepte mântuirea Lui; adică omul refuză să-I accepte bunele intenții – indiferent cum îl cheamă Dumnezeu, cum îi reamintește, aprovizionează, îl ajută sau cum îl tolerează, omul nu înțelege, nici nu apreciază și nici nu acordă atenție.

II

În durerea Sa, Dumnezeu tot nu uită să îi acorde omului toleranța Sa maximă, așteptând ca omul să-și schimbe cursul. După ce Își atinge limita, El înfăptuiește ceea ce trebuie să facă fără nicio ezitare. Cu alte cuvinte, există o perioadă de timp specifică și un proces din momentul în care El planifică să distrugă omenirea și până la începutul oficial al lucrării Sale de a distruge omenirea. Acest proces există pentru ca omul să-și schimbe cursul și aceasta este ultima șansă pe care Dumnezeu i-o dă. Așadar, în această perioadă înainte să distrugă omenirea, Dumnezeu face o lucrare semnificativă de a reaminti și îndemna. Oricât de îndurerată și suferindă este inima Lui, El continuă să-i acorde omenirii grija, preocuparea și mila Sa abundentă. Prin asta, vedem că iubirea Lui pentru omenire este reală și nu ceva ce spune doar cu gura. Este adevărată, tangibilă și apreciabilă.

din Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși I”