I

Să presupunem că o persoană doar crede în destin și chiar are sentimente puternice în această privință, dar nu este, prin aceasta, capabilă să cunoască și să admită suveranitatea Creatorului asupra destinului omenirii, să i se supună și să o accepte. În acest caz, viața sa va fi o tragedie; cu toate acestea, va fi fost o viață trăită în zadar, va fi fost un vid. Acea persoană va fi în continuare incapabilă să se predea stăpânirii Creatorului, să devină o ființă umană creată în adevăratul sens al cuvântului și să câștige confirmarea din partea Creatorului. O persoană care cunoaște și experimentează cu adevărat suveranitatea Creatorului ar trebui să fie într-o stare pozitivă, nu într-una negativă sau resemnată. Deși confirmă că toate lucrurile sunt predestinate, va avea în inimă o definiție corectă a vieții și a destinului, care este aceea că viața omului se află în întregime sub suveranitatea Creatorului.

II

Când privește în urmă la drumul pe care a umblat, când își reamintește fiecare fază a călătoriei sale prin viață, vede că la fiecare pas, indiferent dacă i-a fost anevoioasă călătoria sau lină, Dumnezeu i-a călăuzit calea, rânduindu-i-o. Ceea ce a condus-o, pe neștiute, până astăzi au fost planurile meticuloase ale lui Dumnezeu, precum și rânduielile Lui atente. Își dă seama că, să fii capabil să accepți suveranitatea Creatorului, să-I accepți mântuirea – aceasta este cea mai mare binecuvântare din viața cuiva! Atunci când privește înapoi la călătoria sa, când experimentează cu adevărat suveranitatea lui Dumnezeu, va dori mult mai autentic să se supună tuturor lucrurilor pe care le-a rânduit Dumnezeu, va avea mai multă hotărâre și credință să-L lase pe Dumnezeu să-i orchestreze soarta și să nu se mai răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.

din Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul III”