Odată cu dezvoltarea epocilor, cu dezvoltarea omenirii, cu administrarea tuturor lucrurilor și cu rânduielile mâinilor lui Dumnezeu și suveranitatea, îndrumarea și conducerea Sa, omenirea, toate lucrurile și universul însuși merg veșnic înainte. Omenirea sub lege, după ce a fost înfrânată de lege timp de mii de ani, nu a mai fost capabilă să o susțină și a urmat lucrarea lui Dumnezeu în epoca următoare, pe care a inițiat-o Dumnezeu – Epoca Harului. La sosirea Epocii Harului, Dumnezeu Și-a început lucrarea pornind de la premisa că El trimisese profeți să o prezică. Această etapă a lucrării nu a fost atât de delicată sau dorită pe cât și-a imaginat omul în noțiunile sale, nici nu a fost atât de plăcută pe cât ar fi crezut; în schimb, din exterior, totul părea să meargă contrar profeției. Din aceste condiții, a reieșit un fapt pe care omul nu l-ar fi bănuit niciodată, și anume că trupul în care Se întrupase Dumnezeu – Domnul Isus – a fost pironit pe cruce. Toate acestea depășeau ceea ce a prevăzut omul. Din afară, totul părea a fi o întâmplare crudă, sângeroasă, oribil de privit, și totuși a fost începutul încheierii Epocii Legii de către Dumnezeu și inițierii unei noi epoci. Această nouă epocă este Epoca Harului pe care voi toți o cunoașteți acum. Epoca Harului părea să fi venit sfidând profețiile lui Dumnezeu în Epoca Legii. Cu siguranță, a venit și sub forma pironirii pe cruce a trupului întrupat al lui Dumnezeu. Toate aceste evenimente s-au petrecut atât de brusc și atât de firesc, în condiții prielnice pentru ele. Acesta a fost mijlocul pe care l-a folosit Dumnezeu pentru a pune capăt vechii epoci și a introduce una nouă – să declanșeze una nouă. Deși tot ceea ce s-a întâmplat chiar la începutul acestei epoci a fost atât de crud, de sângeros și de neimaginat și chiar brusc în sosirea sa și nimic nu a fost atât de minunat sau delicat pe cât își imaginase omul, deși scena de deschidere a Epocii Harului a fost oribilă de privit și sfâșietoare, care era singurul lucru din ea demn de sărbătorit? Sfârșitul Epocii Legii a însemnat că Dumnezeu nu mai trebuia să suporte diferitele comportamente ale omenirii sub lege; însemna că omenirea făcuse un mare pas înainte într-o nouă epocă, în conformitate cu lucrarea lui Dumnezeu și cu planul Său. Desigur, însemna și că zilele lui Dumnezeu de așteptare se împuținaseră. Omenirea a intrat într-o nouă epocă, într-o nouă eră, ceea ce a însemnat că lucrarea lui Dumnezeu făcuse un mare pas înainte și că dorința Lui avea să se împlinească treptat, pe măsură ce lucrarea Lui mergea înainte. Sosirea Epocii Harului nu a fost atât de frumoasă la început, dar, după cum vedea Dumnezeu lucrurile, omenirea care urma să apară în curând, care era omenirea pe care El o dorea, se apropia din ce în ce mai mult de cerințele și scopurile Sale. Acesta a fost un lucru încântător și lăudabil, ceva care merită sărbătorit. Deși omenirea L-a pironit pe Dumnezeu pe cruce, ceea ce pentru om a fost un lucru dureros de văzut, chiar momentul în care Hristos a fost pironit pe cruce a însemnat că următoarea epocă a lui Dumnezeu – Epoca Harului – venise și, desigur, că lucrarea din acea epocă era pe punctul de a începe. Mai mult decât atât, însemna că marea lucrare a acelui exemplu de întrupare a lui Dumnezeu fusese împlinită. Dumnezeu avea să înfrunte oamenii lumii ca un victorios, cu un nou nume și un nou chip, iar conținutul noii Sale lucrări urma să fie deschis și dezvăluit omenirii. Iar între timp, în ceea ce privește omenirea, ea nu avea să mai fie necăjită continuu de încălcări frecvente ale legii și nici să mai fie pedepsită de lege pentru că a încălcat-o. Sosirea Epocii Harului a permis omenirii să iasă din lucrarea anterioară a lui Dumnezeu și să intre într-un mediu de lucru nou-nouț, cu noi pași pentru lucrare și o nouă metodă de lucru. A permis omenirii o nouă intrare și o nouă viață și, bineînțeles, a permis ca între Dumnezeu și om să ia naștere o relație care era cu un pas mai apropiată. Datorită întrupării lui Dumnezeu, omul a putut veni față în față cu Dumnezeu. Omul a auzit vocea și cuvintele propriu-zise, reale ale lui Dumnezeu; a văzut modalitatea lucrării Sale, precum și firea Lui și așa mai departe. Oamenii au auzit acest lucru cu urechile lor și l-au văzut cu ochii lor, în toate privințele; au experimentat cu însuflețire că Dumnezeu venise în realitate și într-adevăr printre oameni, că Dumnezeu era față în față cu omul în realitate și într-adevăr, că Dumnezeu venise să trăiască printre oameni în realitate și într-adevăr. Deși durata lucrării lui Dumnezeu în acea întrupare nu a fost lungă, ea a oferit omenirii acelei vremi o experiență fermă și solidă a ceea ce înseamnă cu adevărat ca omul să trăiască împreună cu Dumnezeu. Și, deși cei care au experimentat astfel de lucruri nu au făcut-o mult timp, Dumnezeu a rostit multe cuvinte în acel moment al întrupării Sale, iar acele cuvinte au fost foarte specifice. De asemenea, El a lucrat mult și a avut mulți oameni care L-au urmat. Omenirea și-a încheiat definitiv viața sub legea vechii epoci și a ajuns într-o epocă total nouă: Epoca Harului.

Odată intrată în noua epocă, omenirea nu a mai trăit sub restricțiile legii, ci sub noi cerințe și noi cuvinte ale lui Dumnezeu. Datorită noilor cuvinte și noilor cerințe ale lui Dumnezeu, omenirea a început o viață nouă a cărei formă era diferită, o viață de credință în Dumnezeu a cărei formă și al cărei conținut erau diferite. Această viață s-a apropiat cu un pas mai mult de a îndeplini standardele cerințelor lui Dumnezeu de la om față de viața anterioară sub lege. Dumnezeu a stabilit noi porunci pentru omenire și noi standarde comportamentale care erau mai precise și mai orientate către omenire așa cum era ea atunci, precum și criterii și principii pentru părerile omului despre oameni și lucruri și pentru comportamentul și acțiunile sale. Cuvintele pe care El le-a rostit atunci nu erau la fel de specifice precum cele de acum și nici nu erau atât de multe ca acum, dar, pentru omul de atunci, care tocmai ieșise de sub lege, acele cuvinte și cerințe erau suficiente. Având în vedere statura oamenilor vremii și cu ce erau echipați, acestea erau singurele lucruri pe care le puteau realiza și obține. De exemplu, Dumnezeu le-a spus oamenilor să fie smeriți, să aibă răbdare, să fie toleranți, să-și accepte crucea și așa mai departe; toate acestea erau cerințe mai specifice pe care Dumnezeu le-a avut de la om în urma legii, cerințe care menționau modul în care trebuie trăită umanitatea. Dincolo de asta, omul, care trăise sub lege, s-a bucurat de un flux abundent și constant de har, binecuvântări și alte asemenea lucruri de la Dumnezeu datorită sosirii Epocii Harului. Omenirea din acea epocă trăia cu adevărat ca pe roze. Toți erau fericiți și toți erau feblețea lui Dumnezeu, un prunc în palma Lui. Ei trebuiau să respecte poruncile și, în plus, să aibă câteva comportamente bune, care se potriveau cu noțiunile și închipuirile omului, dar pentru omenire, bucuria harului lui Dumnezeu exista într-o măsură mai mare. Oamenii au fost vindecați de boli cauzate de posesia demonică, de exemplu, iar demonii respingători și duhurile rele din ei au fost alungați. Când oamenii aveau necazuri sau nevoi, Dumnezeu făcea excepții pentru ei și arăta semne și minuni, astfel încât să fie vindecați de diferitele lor boli, iar trupul lor să fie sătul și ei să fie hrăniți și îmbrăcați. Era atât de mult har și existau atât de multe binecuvântări de care oamenii se bucurau în acea epocă. În afară de a respecta pur și simplu poruncile, omenirea trebuia, cât mai mult, să fie răbdătoare, tolerantă, iubitoare și așa mai departe. Omul nu avea nici cel mai mic indiciu cu privire la altceva care implica adevărul sau cerințele lui Dumnezeu de la om. Datorită faptului că omul intenționa întru totul să se bucure de har și de binecuvântările lui Dumnezeu și datorită făgăduinței făcute omului, la acea vreme, de Domnul Isus, omul a început să se bucure în mod obișnuit de harul lui Dumnezeu, fără vreun sfârșit la orizont. Oamenii considerau că, din moment ce credeau în Dumnezeu, ar trebui să se bucure de harul lui Dumnezeu, că aceasta era partea lor de drept. Ei nu știau, totuși, să se închine Domnului creației sau să-și asume statutul de ființă creată, să îndeplinească datoria unei ființe create și să fie ființe create bune. Nici nu știau cum să se supună lui Dumnezeu, cum să-I fie loiali sau cum să-I accepte cuvintele și să le folosească drept bază pentru părerile lor despre oameni și lucruri și pentru comportamentul și acțiunile lor. Omul era destul de ignorant cu privire la astfel de lucruri. Și, pe lângă faptul că se bucura de harul lui Dumnezeu ca o chestiune de la sine înțeleasă, omul voia să intre în ceruri după moarte, ca un lucru firesc, și acolo să se bucure de mari binecuvântări împreună cu Domnul. Mai mult, omenirea care trăia în Epoca Harului, care trăia în har și binecuvântări, credea în mod eronat că Dumnezeu este doar un Dumnezeu milostiv și iubitor, că esența Lui este milă și bunătate iubitoare și nimic altceva. Pentru ei, mila și bunătatea erau emblematice pentru identitatea, statutul și esența lui Dumnezeu; ceea ce însemnau pentru ei adevărul, calea și viața erau harul și binecuvântările lui Dumnezeu sau poate o modalitate de a accepta pur și simplu crucea și de a merge pe calea crucii. La asta se reduceau în Epoca Harului cunoașterea oamenilor despre Dumnezeu și orientarea către El, precum și orientarea lor către omenire și oameni înșiși și cunoașterea lor despre aceștia. Așadar, să ne îndreptăm spre cauze și să ajungem la rădăcină: ce anume a dus la aceste circumstanțe? Nimeni nu este de vină. Nu-L poți învinovăți pe Dumnezeu că nu lucrează sau că nu vorbește mai concret sau mai amănunțit și nici nu poți împinge responsabilitatea asupra omului. De ce? Omul este omenirea creată, o ființă creată. A apărut din lege și a ajuns la Epoca Harului. Oricât de mulți ani de experiență ar fi putut să aibă omul cu privire la lucrarea lui Dumnezeu pe măsură ce ea progresează, ceea ce Dumnezeu i-a dăruit omului, ceea ce El a făcut, a fost ceea ce omul a putut obține și cunoaște. Dar în afară de asta, omenirea nu avea capacitatea de a înțelege sau de a ști ceea ce nu fusese făcut de Dumnezeu, ceea ce El nu spusese și nu revelase. Însă, privind circumstanțele obiective și imaginea de ansamblu, când omenirea, care progresase timp de mii de ani, a ajuns la Epoca Harului, înțelegerea sa nu putea merge decât până acolo, iar Dumnezeu nu putea decât să facă o astfel de lucrare precum cea pe care o făcea. Asta pentru că lucrul de care avea nevoie omenirea, ieșită din lege, nu era să fie mustrată sau judecată, nici să fie cucerită, cu atât mai puțin să fie desăvârșită. Exista un singur lucru de care omenirea avea nevoie la acea vreme. Care era acesta? O jertfă pentru păcat, sângele prețios al lui Dumnezeu. Sângele prețios al lui Dumnezeu – acea jertfă pentru păcat a fost singurul lucru de care avea nevoie omenirea în momentul în care a ieșit din Epoca Legii. Așadar, în acea epocă, din cauza nevoilor și a circumstanțelor efective ale omenirii, lucrarea pe care Dumnezeu trebuia să o facă atunci era să ofere sângele prețios al propriei Sale întrupări ca jertfă pentru păcat. Acesta a fost singurul mod de a răscumpăra omenirea care trăia sub puterea legii. Cu sângele Său prețios ca preț și ca jertfă pentru păcat, Dumnezeu a șters păcatul omenirii. Și abia când păcatul său a fost șters, omul s-a aflat în poziția de a veni fără păcat înaintea lui Dumnezeu și de a accepta harul Său și îndrumarea Sa permanentă. Sângele prețios al lui Dumnezeu a fost oferit omenirii și, întrucât a fost oferit omenirii, omenirea a putut fi răscumpărată. Ce putea să înțeleagă omenirea, care tocmai fusese răscumpărată? De ce avea nevoie omenirea, care tocmai fusese răscumpărată? Omenirea nu ar fi avut capacitatea de a accepta răscumpărarea dacă ar fi fost cucerită, judecată și mustrată imediat. Nu avea o asemenea putere de acceptare și nici condițiile sale nu erau astfel încât să fi putut înțelege toate acestea. Așadar, în afară de jertfa lui Dumnezeu pentru păcat, precum și de harul, binecuvântările, toleranța, răbdarea, mila și bunătatea Lui, omenirea, așa cum era la vremea aceea, nu putea accepta mai mult decât câteva cerințe simple pe care Dumnezeu le-a făcut cu privire la comportamentul omului. Acestea și nu mai mult. Iar în ceea ce privește toate adevărurile care ating mai profund mântuirea omului – ce idei și opinii greșite are omenirea, ce firi corupte are, ce esențe de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu are, care este esența culturii tradiționale pe care o susține omenirea, așa cum am avut recent părtășie despre aceasta, cum corupe Satana omenirea și așa mai departe – omenirea de la acea vreme nu ar fi putut înțelege absolut nimic. În asemenea împrejurări, Dumnezeu nu putea decât să dojenească și să aibă cerințe de la omenire în cele mai simple moduri, în cele mai directe, cu cele mai rudimentare cerințe privind comportamentul. Prin urmare, omenirea din Epoca Harului se putea bucura doar de har și se putea bucura fără limită de sângele prețios al lui Dumnezeu ca jertfă pentru păcat. Totuși, în Epoca Harului cel mai important lucru fusese deja realizat. Și care a fost acesta? A fost că omenirii, pe care Dumnezeu avea să o mântuiască, i-a fost iertat păcatul prin sângele prețios al lui Dumnezeu. Acesta este un lucru demn de sărbătorit; a fost cel mai important lucru pe care l-a făcut Dumnezeu în Epoca Harului. Deși păcatul omului era iertat și el nu avea să mai vină înaintea lui Dumnezeu în chip de trup păcătos sau ca un păcătos, fiind în schimb iertat de păcatele sale prin jertfa pentru păcat și calificat acum să vină înaintea lui Dumnezeu, relația lui cu Dumnezeu nu devenise încă aceea a unei ființe create cu Creatorul. Încă nu era cea a omenirii create cu Creatorul. Omenirea în vremea harului era încă foarte, foarte departe de rolul pe care Dumnezeu îl cere de la ea, acela de a fi stăpânul și însoțitorul tuturor lucrurilor. Așadar, Dumnezeu a trebuit să aștepte; a trebuit să aibă răbdare. Ce însemna ca Dumnezeu să aștepte? Însemna că omenirea urma atunci să trăiască în continuare în mijlocul harului lui Dumnezeu, în centrul diferitelor moduri de lucru ale lui Dumnezeu din Epoca Harului. Dumnezeu vrea să mântuiască mult mai mult decât o mână de oameni sau o rasă; mântuirea Lui este departe de a fi limitată la o singură rasă sau la cei dintr-o singură confesiune. Deci, Epoca Harului trebuia să fie parcursă timp de mii de ani, la fel cum fusese și Epoca Legii. Omenirea trebuia să trăiască în continuare în noua eră condusă de Dumnezeu, an după an, generație după generație. Câte ere trebuie să parcurgă omul în acest fel – câte schimbări în stele, câte mări care seacă și stânci care se macină, câte oceane care fac loc pământurilor fertile, iar ei trebuie să sufere diferitele schimbări ale omenirii în diverse perioade și diferitele schimbări care au loc în nenumăratele lucruri de pe pământ. Și, pe măsură ce ei au experimentat toate acestea, cuvintele lui Dumnezeu, lucrarea Lui și realitatea răscumpărării omenirii de către Domnul Isus în Epoca Harului s-au răspândit până la marginile pământului, pe străzi și alei, în fiecare colț, până când au fost cunoscute în fiecare gospodărie. Și acela a fost momentul în care acea epocă – Epoca Harului, care a venit după Epoca Legii – a fost menită să se încheie. Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în această perioadă nu a fost doar să aștepte în tăcere; în timp ce a așteptat, El a lucrat asupra omenirii din Epoca Harului în diferite moduri. Și-a continuat lucrarea bazată pe har, dăruind har și binecuvântări omenirii acestei epoci, astfel încât acțiunile, lucrarea, cuvântările Lui, faptele la care a lucrat și intențiile Lui în Epoca Harului să ajungă la urechile fiecărei persoane pe care avea să o aleagă. Fiecărei persoane pe care a ales-o, i-a oferit posibilitatea de a beneficia de jertfa Lui pentru păcat, astfel încât să nu mai vină înaintea Lui în chip de trup păcătos, drept păcătos. Și, deși relația omului cu Dumnezeu nu mai era aceea de a nu-L fi văzut niciodată, ca în Epoca Legii, ci era un pas mai departe, ca relație între credincioși și Domnul, între creștini și Hristos, totuși, o astfel de relație nu este relația pe care Dumnezeu o dorește în cele din urmă între omenire și Dumnezeu, între ființe create și Creator. Relația lor de atunci era, în mod clar, încă destul de departe de relația dintre ființele create și Creator, dar, în comparație cu relația dintre omenire și Dumnezeu în Epoca Legii, reprezintă un mare progres. Acesta a fost motiv de bucurie și de sărbătoare. Dar, oricum ar fi, încă mai era nevoie ca Dumnezeu să conducă omenirea; El trebuia să conducă mai departe omenirea ale cărei adâncimi ale inimii erau pline de noțiuni despre Dumnezeu și de închipuiri, de cereri și cerințe, de răzvrătire și împotrivire. De ce? Pentru că o astfel de omenire poate că știa să se bucure de harul lui Dumnezeu și poate că știa că Dumnezeu este milostiv și iubitor, dar, în afară de asta, nu știa nici măcar un lucru despre adevărata identitate, statutul și esența lui Dumnezeu. Întrucât o astfel de omenire a suferit coruperea Satanei, deși s-a bucurat de harul lui Dumnezeu, esența ei și diferitele noțiuni și gânduri din adâncul inimii ei au rămas potrivnice lui Dumnezeu și în opoziție cu El. Omul nu știa cum să se supună lui Dumnezeu sau cum să îndeplinească datoria unei ființe create, cu atât mai puțin cum să fie o ființă creată mulțumitoare. Cu atât mai puțin, evident, exista cineva care să știe să se închine Domnului creației. Dacă nenumăratele lucruri ale lumii ar fi fost înmânate omenirii corupte, atât de coruptă cum era ea, ar fi fost același lucru cu a le înmâna Satanei. Consecințele ar fi fost întru totul aceleași, fără nimic care să le deosebească. Așadar, Dumnezeu încă trebuia să-Și continue lucrarea, să continue să conducă omenirea în următoarea etapă a lucrării pe care El avea să o facă. Acea etapă a fost ceva ce Dumnezeu a așteptat mult timp, ceva ce El a așteptat cu nerăbdare multă vreme și pentru care a plătit cu răbdarea Sa anterioară timp îndelungat.

Acum, că în sfârșit omenirea s-a bucurat de harul suficient și abundent al lui Dumnezeu, această lume și această omenire, așa cum sunt văzute din orice unghi, au ajuns la un nivel la care Dumnezeu Își va face adevărata lucrare de mântuire a omenirii. Au ajuns la vremea când Dumnezeu va cuceri, va mustra și va judeca omenirea, când El va exprima multe adevăruri pentru a desăvârși omenirea și pentru a câștiga din omenire un grup care poate fi însoțitor al tuturor lucrurilor printre acele lucruri. Dat fiind că această vreme a sosit, nu mai este nevoie ca Dumnezeu să aibă răbdare, nici să continue să conducă omenirea din Epoca Harului ca să trăiască în har. El nu mai este nevoit să continue să aprovizioneze omenirea care trăia în har, să o păstorească, să o vegheze sau să o apere; nu mai este nevoit să aprovizioneze omenirea, neobosit și necondiționat, cu har și binecuvântări; nu mai este nevoie să fie răbdător în mod necondiționat cu omenirea în har, în timp ce ea solicită cu lăcomie și fără rușine harul Său, fără a I se închina deloc. Ceea ce va face Dumnezeu în loc de asta este să-Și exprime intențiile, firea, adevărata voce a inimii Sale și esența Sa. În această vreme, în timp ce le oferă oamenilor numeroasele adevăruri și cuvinte de care au nevoie, Dumnezeu, de asemenea, Își revarsă și-Și exprimă adevărata fire – o fire dreaptă. Și, exprimându-Și firea dreaptă, nu e ca și cum El oferă neatent câteva fraze de judecată și condamnare și asta-i tot; în schimb, folosește faptele pentru a expune corupția omenirii, esența ei și hidoșenia ei satanică. Dezvăluie răzvrătirea, împotrivirea și refuzul omenirii față de El, precum și diferitele ei noțiuni despre El și trădări față de El. În această perioadă, mai mult din ceea ce exprimă El depășește mila și bunătatea pe care le oferă omenirii: este vorba de ura, repulsia, aversiunea și condamnarea pe care le are față de omenire. Această întorsătură sau schimbare bruscă, de o sută optzeci de grade a firii și poziției lui Dumnezeu prinde omenirea nepregătită și o face incapabilă de acceptare. Dumnezeu Își exprimă firea și cuvintele cu toată forța bruscă a unui fulger. Desigur, El le și oferă oamenilor tot ce au nevoie, cu o imensă răbdare și toleranță. În moduri și din unghiuri diferite, Dumnezeu vorbește și Își exprimă firea față de omenire în feluri care sunt cele mai potrivite, adecvate, concrete și directe pentru a trata ființele create, din perspectiva poziției Sale de Creator. Acestea sunt, deopotrivă, căile de a vorbi și de a lucra după care tânjește Dumnezeu de șase mii de ani. Șase mii de ani de dor; șase mii de ani de așteptare – acestea vorbesc despre cei șase mii de ani de răbdare a lui Dumnezeu, cuprinzând șase mii de ani de expectativă din partea Lui. Omenirea este tot omenirea creată de Dumnezeu, dar, după șase mii de ani de schimbare neîncetată, de mutare a stelelor și năruire a mării, nu mai este omenirea așa cum a fost creată de Dumnezeu la început, cu aceeași esență. Prin urmare, pe măsură ce Dumnezeu începe să lucreze în această zi, omenirea pe care o vede acum, deși este ceea ce Se aștepta, este și detestată de El și, desigur, este ceva prea tragic de privit pentru Dumnezeu. Am vorbit aici despre trei lucruri; vi le amintiți? O astfel de omenire, deși este ceea ce Se aștepta Dumnezeu, este și detestată de El. Care era celălalt lucru? (Este prea tragic de privit pentru Dumnezeu.) Este, de asemenea, ceva prea tragic de privit pentru Dumnezeu. Aceste trei lucruri există toate în om, concomitent. La ce Se aștepta Dumnezeu? Ca astfel de oameni, după ce au experimentat legea și apoi răscumpărarea, să meargă în sfârșit până astăzi pe temelia înțelegerii unor legi și porunci fundamentale pe care ei ar trebui să le susțină și să nu mai fie simpli oameni cu un gol în adâncul inimii lor, așa cum au fost Adam și Eva. În schimb, să aibă o oarecare parte de lucruri noi în inima lor. Aceste lucruri sunt ceea ce Dumnezeu Se aștepta ca omenirea să dețină. Totuși, în același timp, omenirea este una pe care Dumnezeu o și detestă. Așadar, ce anume detestă Dumnezeu? Nu știți cu toții? (Răzvrătirea și împotrivirea omului.) Omenirea este plină de firea coruptă a Satanei, trăind o viață îngrozitoare, nici chiar ca om, nici ca demon. Omenirea nu mai este efectiv atât de simplă încât să nu poată rezista ademenirii șarpelui. Deși oamenii au propriile gânduri și puncte de vedere, propriile opinii certe și propriile moduri de a privi nenumăratele evenimente și lucruri, în părerile acestora despre oameni și lucruri sau în comportamentul și acțiunile lor nu există absolut nimic din ceea ce vrea Dumnezeu. Oamenii pot să gândească și să aibă puncte de vedere și au temeiurile, mijloacele și atitudinile proprii pentru acțiunile lor, dar toate aceste lucruri pe care le dețin ei își au originea în corupția Satanei. Toate se bazează pe punctele de vedere și filosofiile Satanei. Când omul vine înaintea lui Dumnezeu, în inima lui nu există nicio urmă de supunere față de Dumnezeu, nici vreo sinceritate. Omul este saturat de toxinele Satanei și plin de educația și gândurile acestuia și de firile sale corupte. Ce indică asta? Faptul că Dumnezeu trebuie să rostească multe cuvinte și să lucreze mult pentru om ca să-i schimbe modul de existență și atitudinea față de Dumnezeu – și, desigur, în mod mai specific, ca să-i schimbe căile și criteriile pentru opiniile sale despre oameni și lucruri și comportamentul și acțiunile lui. Înainte ca toate acestea să-și facă efectul, omenirea este un obiect de dezgust în ochii lui Dumnezeu. De ce are nevoie Dumnezeu atunci când mântuiește un obiect al dezgustului Său? Există bucurie în inima Lui? Există fericire? Există mângâiere? (Nu.) Nu există deloc mângâiere, nici fericire. Inima Lui este plină de dezgust. Singurul lucru pe care Dumnezeu îl va face în astfel de circumstanțe, în afară de a vorbi, a vorbi neobosit, este să-Și exercite răbdarea. Acesta este al doilea element a ceea ce simte Dumnezeu față de astfel de oameni, așa cum sunt văzuți prin ochii Săi – dezgustul. Al treilea element este că sunt prea tragic de privit. În lumina intenției inițiale a lui Dumnezeu în a crea omenirea, relația Sa cu omul este aceea de părinte și copil, de familie. Se poate ca această dimensiune a relației să nu fie ca relațiile de sânge ale omenirii, dar, pentru Dumnezeu, ea depășește relațiile trupești de sânge ale omenirii. Omenirea pe care Dumnezeu a creat-o inițial este cu totul diferită ca înfățișare de omenirea pe care El o vede în zilele de pe urmă. La început, oamenii aveau o înfățișare simplă și juvenilă și, deși erau ignoranți, inima lor era pură și curată. În ochii lor, vedeai claritatea și transparența din adâncul inimii lor. Nu aveau diversele firi corupte pe care le are omul acum; nu aveau intransigență, aroganță, răutate sau înșelăciune și, cu siguranță, nu aveau firea celor care sunt scârbiți de adevăr. Din limbajul și faptele oamenilor, din ochii lor, din chipul lor, se putea vedea că aceștia erau oamenii pe care i-a creat Dumnezeu la început și cei pe care El îi prefera. Dar, în final, când Dumnezeu privește din nou omenirea, inima omului nu mai este atât de limpede în adâncul ei, iar ochii lui nu mai sunt atât de senini. Inima omului e plină de firea coruptă a Satanei, iar când se întâlnește cu Dumnezeu, chipul, limbajul și faptele lui sunt detestabile pentru El. Cu toate acestea, există o realitate pe care nimeni nu o poate nega, iar aceasta este faptul pentru care Dumnezeu spune că o astfel de omenire este, în ochii Săi, ceva prea tragic de privit. Ce realitate este aceasta? Este următoarea, și nimeni nu o poate nega: Dumnezeu a creat acești oameni, care au venit încă o dată înaintea Lui, cu propria Sa mână, dar ei nu mai sunt oamenii care erau la început. De la ochii oamenilor până la gândurile lor și până în adâncul inimii lor, ei sunt plini de împotrivire și trădare față de Dumnezeu; de la ochii oamenilor până la gândurile lor și până în adâncul inimii lor, nimic mai puțin decât firea Satanei se revarsă din ei. Firile satanice ale oamenilor, de intransigență, aroganță, înșelăciune, răutate și aversiune față de adevăr se revarsă, nedisimulat și firesc, din privirea și din expresiile lor deopotrivă. Chiar și atunci când se confruntă cu spusele lui Dumnezeu sau sunt față în față cu El, firea coruptă, satanică a oamenilor și esența lor, care este coruptă de Satana, se revarsă în acest fel, nedisimulate. Există o singură expresie care poate surprinde ceea ce simte Dumnezeu la apariția acestui fapt, iar aceasta este „prea tragic de privit.” Omenirea care a ajuns până astăzi și până în această eră a atins nivelul cerințelor lui Dumnezeu pentru a treia și ultima etapă a lucrării Sale, cea a mântuirii omenirii, atât în ceea ce privește mediul mai larg al oamenilor, cât și în ceea ce privește fiecare aspect particular al situațiilor și condițiilor în care se găsesc oamenii – totuși, chiar dacă Dumnezeu este plin de speranță pentru acești oameni, El este și plin de ură pentru ei. Dumnezeu, cu siguranță, tot simte că sunt ceva prea tragic de privit, deoarece vede exemplu după exemplu de corupție a omenirii. Totuși, ceea ce merită sărbătorit este că Dumnezeu nu mai este nevoit să aibă răbdare fără rost și să aștepte inutil în numele omului. Ceea ce trebuie să facă este lucrarea la care a nădăjduit timp de șase mii de ani, pe care a anticipat-o timp de șase mii de ani și pe care a așteptat-o cu nerăbdare timp de șase mii de ani: aceea de a-Și exprima cuvintele, firea Lui și fiecare adevăr. Desigur, asta înseamnă și că, dintre acești oameni pe care i-a ales Dumnezeu, se va ridica grupul de oameni pe care El i-a așteptat de mult, cei care vor fi însoțitori ai tuturor lucrurilor și vor deveni stăpâni ai tuturor lucrurilor. Pentru a privi situația în ansamblu, totul s-a îndepărtat atât de mult de ceea ce era de așteptat; totul a fost foarte dureros și trist. Dar ceea ce merită cel mai mult fericirea lui Dumnezeu este că, datorită trecerii timpului și epocii diferite, zilele de supunere a omenirii la coruperea Satanei s-au terminat deja. Omenirea a trecut prin botezul legii și prin răscumpărarea lui Dumnezeu; în sfârșit, a ajuns la etapa finală a lucrării pe care o va face Dumnezeu: etapa în care omenirea este mântuită ca rezultat final al acceptării mustrării și judecății lui Dumnezeu și cuceririi Sale. Pentru omenire, aceasta este fără îndoială o veste grozavă, iar pentru Dumnezeu, este cu siguranță un lucru îndelung așteptat. Acest lucru, după cum se vede din orice unghi, este sosirea celei mai mărețe ere a întregii omeniri. După cum se vede din orice unghi, fie acela al corupției omenirii, fie acela al tendințelor lumii, structurilor sociale, politicii omenirii, al resurselor întregii lumi sau al dezastrelor actuale, finalul omenirii este aproape – această omenire a ajuns la capătul liniei. Totuși, acesta este momentul culminant din lucrarea lui Dumnezeu, momentul care merită cel mai mult aducerea-aminte și celebrarea de către om și, desigur, este și sosirea celui mai important și critic moment, cel în care soarta omenirii este hotărâtă, din cei șase mii de ani de lucrare a lui Dumnezeu asupra planului Său de gestionare. Prin urmare, orice s-a întâmplat cu omenirea și oricât de mult a așteptat și a avut răbdare Dumnezeu, totul a meritat.

Să revenim la subiectul pe care am început să îl discutăm, și anume „De ce trebuie omul să urmărească adevărul.” Planul de gestionare al lui Dumnezeu este împărțit în trei etape de lucru în cadrul omenirii. El a terminat deja cele două etape anterioare. Analizând acele etape până în prezent, fie că este vorba de lege sau de porunci, utilitatea lor pentru om nu a fost alta decât să-l facă să susțină legea, poruncile, numele lui Dumnezeu, credința în adâncurile inimii sale, câteva comportamente bune și câteva principii bune. În mod fundamental, omul nu reușește să se ridice la standardul cerinței lui Dumnezeu, acela de a fi însoțitorul tuturor lucrurilor și de a deveni stăpânul tuturor lucrurilor. Nu-i așa? Esențialmente, el nu reușește să se ridice la înălțimea aceasta. Dacă omul, care a trecut prin lege și prin Epoca Harului, ar fi pus să facă ceea ce Dumnezeu îi cere să facă, el s-ar putea implica în toate lucrurile numai prin intermediul legii sau al harului și al binecuvântărilor care i-au fost acordate în Epoca Harului. Acest lucru este cu mult sub cerința lui Dumnezeu ca omul să fie însoțitorul tuturor lucrurilor, iar omenirea este departe de a realiza lucrurile pe care Dumnezeu îi cere să le facă și responsabilitatea și datoria pe care El îi cere să le îndeplinească. Omul pur și simplu nu poate să îndeplinească sau să se ridice la înălțimea cerinței lui Dumnezeu de a fi stăpânul tuturor lucrurilor și stăpânul epocii următoare. Prin urmare, în etapa finală a lucrării Sale, Dumnezeu exprimă și le spune oamenilor toate adevărurile de care are nevoie omenirea și principiile de practică de care are nevoie, în toate aspectele lor, pentru ca oamenii să știe care sunt standardele cerințelor lui Dumnezeu, cum ar trebui să se implice în toate lucrurile, cum ar trebui să privească toate lucrurile, cum ar trebui să fie însoțitori ai tuturor lucrurilor, care ar trebui să fie modul lor de existență și în ce fel ar trebui să trăiască înaintea lui Dumnezeu, ca adevărate ființe create sub autoritatea Creatorului. Odată ce oamenii au înțeles aceste lucruri, știu și care sunt cerințele lui Dumnezeu de la ei; odată ce au îndeplinit aceste lucruri, vor fi îndeplinit și standardele cerințelor lui Dumnezeu de la ei. Având în vedere că legea, poruncile și simplele criterii de comportament nu înlocuiesc adevărul, Dumnezeu exprimă în zilele de pe urmă o mulțime de cuvinte și adevăruri care au legătură cu practica oamenilor, cu purtarea și acțiunile lor și cu punctele lor de vedere despre oameni și lucruri. Dumnezeu le spune oamenilor cum să privească oamenii și lucrurile și cum să se comporte și să acționeze. Ce înseamnă că Dumnezeu îi spune omului toate acestea? Înseamnă că Dumnezeu îți cere să privești oamenii și lucrurile, să te comporți și să acționezi conform tuturor acestor adevăruri și să trăiești în lume în acest mod. Indiferent ce fel de datorie realizezi și ce fel de însărcinare accepți de la Dumnezeu, cerințele Lui nu se schimbă. Odată ce ai înțeles cerințele lui Dumnezeu, trebuie să practici, să-ți realizezi datoria și să-ți îndeplinești însărcinarea dată de Dumnezeu conform cerințelor Lui, așa cum le înțelegi tu, indiferent dacă El este lângă tine sau te scrutează. Numai în acest fel poți deveni cu adevărat un stăpân al tuturor lucrurilor, de care Dumnezeu este sigur și care este calificat și demn de însărcinarea dată de El. Nu atinge asta subiectul urmăririi adevărului de către om? (Ba da.) Înțelegeți acum? Acestea sunt faptele pe care le va declanșa Dumnezeu. Așadar, urmărirea adevărului nu înseamnă pur și simplu a-ți lepăda firea coruptă și a nu te împotrivi lui Dumnezeu. Există o semnificație mai mare și o valoare mai mare în urmărirea adevărului despre care vorbim. Într-adevăr, implică destinația omului și soarta lui. Înțelegeți? (Da.) De ce trebuie omul să urmărească adevărul? În sens restrâns, acest lucru este abordat de acele doctrine de bază pe care omul le înțelege. În sens larg, motivul principal este că, pentru Dumnezeu, urmărirea adevărului implică gestionarea Lui, așteptările Lui de la omenire și speranțele pe care le încredințează omenirii. Aceasta este o parte a planului de gestionare al lui Dumnezeu. Se poate vedea în asta că, oricine ești și oricât de mult timp ai crezut în Dumnezeu, dacă nu urmărești adevărul sau nu-l iubești, vei ajunge inevitabil cineva care urmează să fie eliminat. Acest lucru e clar ca bună ziua. Dumnezeu săvârșește trei etape ale lucrării; El a avut un plan de gestionare de când a creat omenirea și a continuat să implementeze fiecare dintre etapele acestuia, una câte una, asupra omenirii și să conducă omenirea, pas cu pas, până în prezent. Cât de mare sunt efortul minuțios și prețul pe care l-a plătit și cât timp a îndurat El, cu scopul final de a prelucra în om adevărurile pe care El le exprimă și fiecare fațetă a criteriilor cerințelor Sale, pe care le spune omenirii, transformându-le în viața și realitatea omului. După cum o vede Dumnezeu, aceasta e o chestiune foarte importantă. Dumnezeu îi acordă o mare însemnătate. Dumnezeu a exprimat atât de multe cuvinte și, înainte de a face asta, El a făcut foarte multe lucrări pregătitoare. Dacă, în cele din urmă, nu urmărești și nu pătrunzi aceste cuvinte, acum că El le-a exprimat, cum te va vedea Dumnezeu? Ce fel de denumire îți va atribui Dumnezeu? Acest lucru e clar ca bună ziua. Deci, fiecare persoană, indiferent de calibrul ei, de vârstă sau de numărul de ani în care a crezut în Dumnezeu, ar trebui să-și concentreze eforturile pe calea urmăririi adevărului. Nu ar trebui să pui accentul pe vreun raționament obiectiv; ar trebui să urmărești necondiționat adevărul. Nu îți petrece zilele în delăsare. Dacă tu cauți și depui eforturi pentru căutarea adevărului ca fiind marea chestiune a vieții tale, e posibil ca adevărul pe care îl câștigi și pe care îl poți atinge în căutarea ta să nu fie ceea ce ți-ai dorit. Dar dacă Dumnezeu spune că îți va oferi o destinație adecvată în funcție de atitudinea pe care o ai în urmărirea ta și de sinceritatea ta, atunci cât de minunat va fi! Deocamdată, nu te concentra asupra destinației sau finalului tău, la ce se va întâmpla și ce rezervă viitorul, sau dacă vei putea să eviți dezastrul și să nu mori – nu te gândi la aceste lucruri și nu le cere. Concentrează-te doar pe urmărirea adevărului din cuvintele lui Dumnezeu și din cerințele Lui, pe a-ți realiza bine datoria, pe a mulțumi intențiile lui Dumnezeu, astfel încât să nu te dovedești nedemn de cei șase mii de ani de așteptare din partea lui Dumnezeu, șase mii de ani de expectativă a Lui. Oferă-I lui Dumnezeu ceva mângâiere; lasă-L să vadă ceva speranță pentru tine și lasă ca dorințele Sale să se împlinească în tine. Spune-Mi, oare Dumnezeu te-ar trata rău dacă ai face asta? Sigur că nu! Și, chiar dacă rezultatele finale nu sunt așa cum și-ar fi dorit o persoană, cum ar trebui ea să trateze acest fapt, ca ființă creată? Ar trebui să se supună în toate lucrurile orchestrărilor și rânduielilor lui Dumnezeu, fără vreun plan personal. Nu e aceasta perspectiva pe care ar trebui să o adopte ființele create? (Ba da.) Aceasta este mentalitatea corectă. Vom încheia cu asta părtășia noastră privind motivele principale pentru care omul trebuie să urmărească adevărul.