Inima ta adăpostește un secret uriaș. Niciodată nu știi că este acolo pentru că trăiești într-o lume fără o lumină care strălucește. Inima și spiritul tău au fost răpite de cel rău. Ochii tăi sunt acoperiți de întuneric; nu poți vedea soarele pe cer, nici strălucirea stelei în noapte. Urechile tale sunt înfundate de cuvinte înșelătoare și nu auzi vocea răsunătoare a lui Iahve, nici sunetul apelor repezi de la tron. Ai pierdut tot ce ar fi trebuit să-ți aparțină și tot ce ți-a dăruit Atotputernicul. Ai intrat într-o mare nesfârșită de amărăciune, fără nicio nădejde de salvare, fără nicio speranță de supraviețuire, lăsat doar pentru a te zbate și a te agita… Din acel moment, ești osândit să fii chinuit de cel rău, ținut departe de binecuvântările Celui Atotputernic, în afara dispozițiilor Celui Atotputernic, și pornind pe un drum fără întoarcere. Un milion de chemări abia îți pot deștepta inima și spiritul. Dormi adânc în mâinile celui rău, care te-a ademenit în tărâmul fără hotare, fără direcție, fără semne rutiere. De acum înainte, ți-ai pierdut puritatea inițială, și ai început să te ascunzi de purtarea de grijă a Celui Atotputernic. Cel rău îți dirijează inima în fiecare problemă și devine viața ta. Nu te mai temi de el, nu îl mai eviți, nu te mai îndoiești de el. În schimb, îl tratezi ca pe Dumnezeu în inima ta. Începi să-l pui într-o raclă, să-l venerezi, să fiți inseparabili ca o umbră a lui și să vă încredințați unul altuia în viață și în moarte. Nu ai nicio idee de unde provii, de ce exiști sau de ce mori. Îl vezi pe Atotputernicul ca pe un străin; nu-I cunoști originea, ca să nu mai vorbim de ceea ce El a făcut pentru tine. Tot ceea ce vine de la El a devenit odios. Nici nu le prețuiești și nici nu le cunoști valoarea. Umbli cu cel rău, din aceeași zi de când ai început să primești daruri de la Cel Atotputernic. Tu mergi împreună cu cel rău prin mii de ani de furtună și vijelie. Împreună cu el te împotrivești lui Dumnezeu care a fost izvorul vieții tale. Nu te pocăiești, ca să nu mai vorbim despre faptul că ai ajuns într-un punct al pierzaniei. Uiți că cel rău te-a ispitit, te-a chinuit; îți uiți originea. Pur și simplu, cel rău te-a vătămat pas cu pas, chiar până acum. Inima și duhul tău sunt desensibilizate și decăzute. Nu te mai plângi de suferința lumii, nu mai crezi că lumea este nedreaptă. Nici măcar nu-ți pasă de existența Atotputernicului. Acest lucru se datorează faptului că-l consideri pe cel rău ca adevăratul tău tată și nu te mai poți despărți de el. Acesta este secretul din inima ta.

La ivirea zorilor, o stea de dimineață răsare dinspre răsărit. Este o stea care nu a mai fost niciodată acolo. Luminează cerul încă înstelat și aprinde lumina stinsă din inimile oamenilor. Oamenii nu mai sunt singuri, datorită acestei lumini, lumină care strălucește asupra ta și asupra celorlalți. Numai tu rămâi profund adormit în noaptea întunecată. Nu poți auzi sunetul, nici nu poți vedea lumina, nu poți să observi apariția unui cer nou și a unui pământ nou, a unei noi epoci. Pentru că tatăl tău îți spune: „Copilul meu, nu te ridica, este încă devreme. Afară este frig, stai înăuntru, ca nu cumva sabia și sulița să îți străpungă ochii.” Tu crezi doar în îndemnul tatălui tău, pentru că tu crezi că tatăl este corect, căci tatăl este mai în vârstă decât tine, și că tatăl te iubește cu adevărat. Un astfel de îndemn și o asemenea iubire te fac să nu mai crezi în legenda că există lumină în lume și nu-ți mai pasă dacă lumea dispune de adevăr. Nu mai îndrăznești să speri la salvare de la Cel Atotputernic. Ești mulțumit de situația actuală, nu mai nădăjduiești în venirea luminii și nu mai ești atent la venirea Celui Atotputernic. În ochii tăi, tot ceea ce este frumos nu mai poate fi reînviat și nici să continue să existe. În ochii tăi, ziua de mâine și viitorul omenirii dispar și sunt sortite pieirii. Te prinzi strâns de hainele tatălui tău, dispus să suferiți împreună, temându-te de pierderea partenerului tău de călătorie și de direcția călătoriei tale îndepărtate. Lumea largă și tulbure i-a făcut pe mulți dintre voi, neclintiți și neînfricați în îndeplinirea diferitelor roluri ale acestei lumi. Ea a format mulți „războinici” care nu se tem deloc de moarte. Mai mult decât atât, a creat o mulțime de oameni desensibilizați și paralizați, care nu înțeleg scopul pentru care au fost creați. Ochii Celui Atotputernic privesc peste lumea grav chinuită, auzind plânsetul acelor suferinzi, văzând nerușinarea celor chinuiți și simțind neputința și spaima omului care a pierdut mântuirea. Omenirea respinge purtarea Lui de grijă, umblă pe propria ei cale și evită căutarea ochilor Lui. Mai degrabă ar gusta toată amărăciunea mării adânci, împreună cu dușmanul. Suspinul Celui Atotputernic nu mai poate fi auzit. Mâinile Celui Atotputernic nu mai vor să atingă omenirea tragică. El Își repetă lucrarea, câștigând și pierzând fără încetare. Din acel moment, El devine slăbit și se simte epuizat și astfel oprește lucrarea în mâna Lui și nu mai rătăcește printre oameni… Oamenii nu își dau deloc seama de aceste schimbări, nu sunt conștienți de venirea și plecarea, tristețea și dezamăgirea Celui Atotputernic.

Toate care se află în această lume se schimbă rapid odată cu gândurile Celui Atotputernic, sub ochii Lui. Lucrurile despre care omenirea nu a auzit niciodată se pot petrece brusc. Și totuși, ceea ce omenirea a avut dintotdeauna poate dispărea fără să-și dea seama. Nimeni nu poate să cerceteze atent locul unde se află Atotputernicul și mai mult decât atât, nimeni nu poate simți transcendența și măreția puterii vieții Celui Atotputernic. Transcendența Lui constă în modul în care El poate să perceapă ceea ce oamenii nu pot. Măreția Lui constă în felul în care El este Cel abandonat de omenire, și totuși salvează omenirea. El cunoaște sensul vieții și al morții. Mai mult decât atât, El cunoaște regulile de viață ale omenirii, pe care El le-a creat. El este temelia existenței umane și Mântuitorul pentru ca omenirea să învie din nou. El încarcă inimile fericite cu suferință și înalță inimile întristate cu fericire. Toate acestea sunt pentru lucrarea și planul Lui.

Omenirea, care a abandonat sursa vieții de la Cel Atotputernic, nu știe de ce există, și totuși se teme de moarte. Nu există niciun sprijin, niciun ajutor, dar omenirea este încă reticentă să-și închidă ochii, să-i înfrunte pe toți, să scoată la iveală o existență banală în această lume în trupuri fără conștiința sufletelor. Tu trăiești ca atare, fără nicio speranță; el există ca atare, fără niciun scop. Există doar Cel Sfânt din legendă care va veni să-i mântuiască pe cei care strigă cu amărăciune și așteaptă cu disperare venirea Lui. Acest crez nu a putut fi împlinit până acum în cazul persoanelor care sunt inconștiente. Cu toate acestea, oamenii încă mai doresc acest lucru. Cel Atotputernic are milă de acei oameni care suferă profund. În același timp, El este sătul de acești oameni fără conștiință, pentru că trebuie să aștepte prea mult timp răspunsul din partea oamenilor. El dorește să cerceteze, să-ți cerceteze inima și sufletul. El vrea să-ți aducă hrană și apă și să te trezească, astfel încât să nu-ți mai fie sete, nici foame. Când ești obosit și când începi să simți tristețea acestei lumi, nu fi nedumerit, nu plânge. Dumnezeu Atotputernic, Veghetorul, îți va primi în orice clipă sosirea. El veghează alături de tine, așteptând să te reîntorci. El așteaptă ziua în care îți va reveni brusc memoria: conștientizând că ai venit de la Dumnezeu, că undeva și cumva te-ai pierdut, că ai căzut inconștient pe marginea drumului și că atunci, fără să știi, aveai un tată. Ulterior, îți dai seama că Cel Atotputernic te veghează acolo, așteptând în tot acest timp să te întorci. Lui îi este un dor cumplit așteptând un răspuns în van. Purtarea Lui de grijă, pentru inima și sufletul oamenilor, este neprețuită. Probabil această purtare de grijă este nelimitată, sau probabil că se apropie de sfârșit. Dar ar trebui să știi exact unde îți sunt acum inima și sufletul.

28 Mai 2003