Este un lucru bun sau rău când cineva e dispus să descopere cât de gravă e problema corupției sale? E un lucru bun. Cu cât mai mult îți descoperi corupția și o înțelegi cu precizie și cu cât îți poți recunoaște propria esență, atunci cu atât mai mult poți fi mântuit și cu atât mai aproape vei fi de a primi mântuirea. Cu cât ești mai incapabil să-ți descoperi problemele, crezând întotdeauna că ești bun și în regulă, atunci cu atât mai departe ești de calea mântuirii – ești în continuare în mare pericol. Dacă vezi pe cineva care se mândrește mereu cu cât de bine își face datoria și cu abilitatea sa de a avea părtășie despre adevăr și de a practica adevărul, asta dovedește că statura persoanei este mică. E copilăroasă și viața sa e imatură. Ce fel de persoană are mai multă speranță pentru a primi mântuirea și care poate porni pe calea mântuirii? Este aceea care își recunoaște cu adevărat propria fire coruptă. Cu cât o înțelege mai profund, cu atât mai aproape e de a fi mântuită. Să înțelegi că propriile firi corupte își au toate originea în natura satanică, să vezi că nu ai conștiință sau rațiune, că nu poți pune niciun adevăr în practică, să vezi că trăiești doar din firea ta coruptă și că îți lipsește cu desăvârșire orice umanitate, că ești diavolul și Satana în carne și oase, înseamnă să recunoști cu adevărat esența propriei corupții. Înțelegând astfel lucrurile, problema pare destul de serioasă – dar acesta e un lucru bun sau unul rău? (Un lucru bun.) Deși este un lucru bun, unii oameni devin negativi când își văd latura diabolică și satanică, gândindu-se: „Sunt terminat acum. Dumnezeu nu mă vrea. Sigur voi fi trimis în iad. E imposibil să fiu mântuit de Dumnezeu.” Se întâmplă așa ceva? Spune-Mi, există oameni care devin mai negativi pe măsură ce se înțeleg pe sine? Ei se gândesc: „Sunt complet distrus. M-au ajuns judecata și mustrarea lui Dumnezeu. Asta e o pedeapsă, o răsplată. Dumnezeu nu mă vrea. Nu am nicio speranță că voi fi mântuit.” Au oamenii aceste concepții greșite? (Da.) De fapt, cu cât își recunoaște mai mult cineva lipsa de speranță, cu atât mai multă speranță există pentru acea persoană. Nu fiți negativi, nu renunțați. Cunoașterea de sine este un lucru bun, e o cale esențială pentru a primi mântuirea. Dacă o persoană este complet inconștientă de propria fire coruptă și de esența împotrivirii sale față de Dumnezeu în diverse aspecte și nici măcar nu plănuiește să se schimbe, atunci aceasta e o problemă. Acest fel de persoană este amorțită, e moartă. Este ușor să readuci la viață o persoană moartă? Odată ce a murit, nu e ușor să o readuci la viață.

Cărui fel de persoană încă îi oferă Dumnezeu posibilități de căință? Ce fel de persoană are încă speranța de a fi mântuită? Ce manifestări ar trebui să aibă acești oameni? În primul rând, ar trebui să aibă un simț al conștiinței. Indiferent ce lucru li s-ar întâmpla, ei îl pot accepta de la Dumnezeu, înțelegând în inimile lor că e El, care lucrează să-i mântuiască. Ei vor spune: „Nu înțeleg nici intențiile lui Dumnezeu, nici de ce mi se întâmplă acest lucru, dar am încredere că Dumnezeu o face ca să mă mântuiască. Nu pot să mă răzvrătesc împotriva Lui sau să-I rănesc inima. Trebuie să mă supun și să mă răzvrătesc împotriva mea.” Ei au această conștiință. Mai mult, în termeni raționali, ei consideră: „Dumnezeu este Creatorul. Eu sunt o ființă creată. Orice face Dumnezeu este corect. Dumnezeu mă judecă și mă mustră pentru a-mi purifica firea coruptă. Oricum Își tratează Creatorul ființele create e pe deplin rațional și potrivit.” Nu e aceasta rațiunea pe care oamenii ar trebui să o aibă? Oamenii nu ar trebui să ceară lucruri de la Dumnezeu, spunând: „Sunt un om. Am personalitate și demnitate. Nu-Ți permit să mă tratezi în acest fel.” E acest lucru rațional? Este o fire satanică, îi lipsește rațiunea unui om normal, iar Dumnezeu nu va mântui oameni ca aceștia; El nu îi recunoaște drept ființe create. Să presupunem că ai spune: „Am fost creat de Dumnezeu; oricum dorește El să mă trateze este în regulă. Mă poate trata ca pe un măgar, ca pe un cal sau ca pe orice altceva. Nu am alegeri sau cereri personale.” Dacă ai spune acest lucru, ai mai vrea să faci nazuri când îndeplinirea datoriei ar fi întrucâtva dificilă și obositoare? (Nu.) Așa este. Trebuie să te supui. Cum te supui? La început, supunerea e dificilă și greu de îndurat. Vrei mereu să scapi și să refuzi. Așadar, ce ar trebui să faci? Trebuie să vii înaintea lui Dumnezeu și să te rogi, să cauți adevărul, să vezi clar esența problemei și apoi să găsești calea de practică. Ar trebui doar să pui suflet și să depui efort în practicarea adevărului, supunându-te puțin câte puțin. Aceasta înseamnă să ai rațiune. Trebuie mai întâi să ai acest fel de rațiune. Odată ce o persoană are conștiință și rațiune, de ce altceva mai are nevoie? De un simț al rușinii. În ce situații are nevoie o persoană să aibă un simț al rușinii? Când face ceva greșit, când își dezvăluie neascultarea, necinstea și înșelăciunea, când minte și comite fraudă – atunci e momentul când are nevoie de conștiență și de simțul rușinii. Trebuie să știe că a face lucrurile în acest fel nu se conformează cu adevărul și că este nedemn, trebuie să știe să simtă remușcare. Cineva care nu are niciun simț al rușinii este un nerușinat și un neobrăzat, care nu e demn de a fi numit om. Pentru cineva care nu acceptă adevărul, totul se termină definitiv. Indiferent de cum are cineva părtășie cu el despre adevăr, nu îl acceptă; și, indiferent de ceea ce se spune, tot nu dobândește conștiență. Asta înseamnă să-ți lipsească simțul rușinii. Pot să simtă remușcare oamenii fără simțul rușinii? Fără un simț al rușinii, nu există demnitate și o asemenea persoană nu cunoaște remușcarea. Pot să se schimbe oamenii care nu cunosc remușcarea? (Nu.) Cei care nu se pot întoarce nu vor renunța la răul care se află în mâinile lor. „Să se întoarcă de la calea lor cea rea și de la violența lor, de care le sunt pline mâinile!” (Iona 3:8). Ce trebuie să aibă o persoană ca să fie în stare să facă acest lucru? Trebuie să aibă un simț al rușinii, un simț al conștiinței. Când va face o greșeală, își va reproșa, va simți remușcare și își va abandona căile greșite. Acest fel de persoană se poate întoarce. Acesta e minimul pe care umanitatea unei persoane trebuie să-l dețină. Pe lângă conștiință, rațiune și un simț al rușinii, de ce altceva mai este nevoie? (De iubirea lucrurilor pozitive.) Așa este. Iubirea lucrurilor pozitive înseamnă iubirea adevărului. Doar aceia care iubesc adevărul sunt oameni buni la suflet. Oamenii răi iubesc lucrurile pozitive? Oamenii răi apreciază lucrurile ticăloase, feroce și otrăvitoare; ei iubesc tot ce e asociat cu lucrurile negative. Când vorbești cu ei despre lucruri pozitive sau despre ceva care e de folos oamenilor și care vine de la Dumnezeu, nu sunt mulțumiți și nu îi interesează să audă despre așa ceva – nu au nicio speranță să fie mântuiți. Oricât de bine are cineva părtășie cu ei despre adevăr sau cât de practic li se vorbește, ei pur și simplu nu sunt interesați, ba chiar pot exprima ostilitate și antagonism. Dar se luminează la față când aud pe cineva vorbind despre plăcerea trupească și devin plini de energie. Aceasta e o fire feroce și ticăloasă și ei nu au o inimă bună. Așadar, nu pot să iubească vreodată lucrurile pozitive. Cum privesc în inima lor lucrurile pozitive? Le disprețuiesc și le privesc de sus, iau în derâdere aceste lucruri. Când vine vorba să fie o persoană onestă, ei se gândesc: „Să fii onest doar te dezavantajează. Zic pas! Dacă ești sincer, ești prost. Uită-te la tine cum înduri greutăți și lucrezi din greu ca să-ți faci datoria, fără să te gândești vreodată la viitorul tău sau la sănătatea ta. Cui o să-i pese dacă o să clachezi de extenuare? Eu nu mă pot obosi.” Altcineva ar putea spune: „Să ne păstrăm o cale de ieșire. Nu ne putem rupe spatele ca tonții. Trebuie să ne pregătim planul de rezervă și apoi doar să depunem un pic mai mult efort.” Cei răi vor fi fericiți când vor auzi acest lucru; este exact ceea ce sperau. Dar când va veni vorba să se supună total față de Dumnezeu și să se sacrifice cu loialitate pentru datoria lor, vor simți repulsie și ură și nu vor accepta așa ceva. Nu e feroce o asemenea persoană? Toți oamenii ca aceștia au o fire feroce. Trebuie doar să ai părtășie cu ei despre adevăr și să le vorbești despre principiile practicii și devin dezgustați și nu mai vor să audă. Vor crede că acest lucru le rănește mândria, le vătămează demnitatea și nu vor putea beneficia de pe urma lui. Își vor spune în sinea lor: „Vorbești întruna despre adevăr, despre principiile practicii. Vorbești mereu despre a fi o persoană cinstită – te poate hrăni sinceritatea? Poate vorbitul sincer să-ți aducă bani? Eu voi face profit trișând!” Ce logică e aceasta? Este logica unui tâlhar. Nu e aceasta o fire feroce? Este bună la suflet această persoană? (Nu.) Acest fel de persoană nu poate ajunge la adevăr. Puținul pe care îl face, pe care îl sacrifică și de care se leapădă este îndreptat în întregime către un scop, unul pe care l-a calculat cu mult în avans. Crede că e o afacere rentabilă să ofere ceva doar dacă primește mai mult în schimb. Ce fire e aceasta? E o fire ticăloasă, feroce.

Majoritatea celor care cred în Dumnezeu nu caută adevărul. Ei vor mereu să își facă propriile scheme și rânduieli. Drept urmare, nu vor fi câștigat prea mult după câțiva ani în acest fel – ei nu vor înțelege niciun adevăr și nu vor putea împărtăși nicio mărturie bazată pe experiență. În acel moment, vor regreta și vor crede că ar fi fost mai bine să se supună suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu și să creadă în Dumnezeu în acord cu cererile Lui. Înainte, se simțiseră chiar deștepți, făcându-și planuri conform propriei voințe, dar, neajungând la adevăr, ei au fost cei care au pierdut în cele din urmă. Oamenii ajung să înțeleagă adevărul și să se trezească doar prin aceste eșecuri. Se pun pe calea cea dreaptă și încep să o ia pe scurtături doar după ce viața lor a suferit pierderi într-o anumită măsură. Dacă ar crede în Dumnezeu conform cerințelor Lui, ar evita foarte multe ocolișuri pe cale. După ce experimentează multe lucruri și întâmpină câteva eșecuri și piedici, unii oameni ajung să înțeleagă câteva adevăruri. Ei văd dincolo de aceste chestiuni și pot încredința totul lui Dumnezeu, supunându-se de bunăvoie orchestrării și rânduielilor Lui. În acel moment, ei sunt pe calea cea bună. Dar oamenii cu firi ticăloase, feroce nu se oferă pe sine lui Dumnezeu. Ei vor mereu să se bazeze pe propriile eforturi, întrebându-se mereu: „Chiar este soarta controlată de Dumnezeu? Chiar este Dumnezeu suveran peste toate lucrurile?” Când ascultă aceleași predici și aceleași părtășii în casa lui Dumnezeu, unii oameni se simt mai energizați cu cât ascultă mai mult. Starea lor se îmbunătățește și trec printr-o schimbare cu cât ascultă mai mult. Dar alții doar cred că sună din ce în ce mai complicat și mai inaccesibil. Aceștia sunt oamenii cărora le lipsește înțelegerea spirituală. Iar alții ascultă predici și părtășii și se simt scârbiți și total dezinteresați. Acest lucru dezvăluie diferențele din natura oamenilor, separă oile de capre, pe cei care iubesc adevărul de cei care nu îl iubesc. Un grup acceptă cuvintele lui Dumnezeu, adevărul și judecata și mustrarea lui Dumnezeu. Celălalt grup nu acceptă adevărul, indiferent cum ascultă predicile. Membrii lui cred că e doar jargon și, chiar dacă îl înțeleg, nu sunt dispuși să-l practice, pentru că nu pot renunța la planurile, la dorințele egoiste și la interesele lor. Așadar, nu se schimbă nici după ani de credință. Nu sunt destul de evidente diferențele dintre aceste două grupuri înăuntrul bisericii? Aceia care Îl vor cu adevărat pe Dumnezeu nu sunt influențați, orice spun ceilalți; ei insistă să se sacrifice pentru Dumnezeu, să creadă că sunt corecte cuvintele lui Dumnezeu și că practicarea conform cuvintelor lui Dumnezeu e cel mai de seamă principiu. Cei care sunt ticăloși și nu iubesc adevărul au mereu gânduri active. Dacă azi văd un licăr de speranță că vor primi binecuvântări, vor da tot ce au mai bun și vor face fapte bune ca să-i vadă toți ceilalți, sperând să-i atragă de partea lor. Totuși, după o vreme, când Dumnezeu nu i-a binecuvântat, ei regretă și se plâng și aceasta e concluzia la care ajung: „Dumnezeu e suveran peste toate; El este imparțial – nu sunt sigur că aceste cuvinte sunt adevărate.” Ei nu pot vedea dincolo de propriile lor interese imediate; dacă nu e în beneficiul lor, nu vor mișca un deget. Nu e feroce acest lucru? Indiferent cu cine interacționează, încearcă să cadă la învoială cu el și îndrăznesc chiar să încerce să cadă la învoială cu Dumnezeu. Ei se gândesc: „Trebuie să am ceva de câștigat chiar acum. Trebuie să profit imediat!” Atâta forță – oare ar fi exagerat să spunem că au o fire feroce? (Nu.) Atunci cum se poate dovedi ferocitatea lor? Când vor întâmpina o mică încercare sau un dezastru, nu vor fi capabili să-l suporte și nu-și vor face datoria. Vor simți că au suferit o pierdere: „M-am implicat atât de mult și Dumnezeu încă nu m-a binecuvântat. Oare chiar există Dumnezeu? Oare aceasta e calea cea dreaptă sau nu?” Inimile lor sunt răscolite de îndoială. Ei vor să aibă profit, iar acest lucru dovedește că nu fac sacrificii de bunăvoie și în mod cinstit; în acest fel, sunt dezvăluiți. Ce a spus soția lui Iov când acesta trecea prin încercările sale? [„Încă rămâi neclintit în curăția ta? Blestemă-L pe Dumnezeu și mori!” (Iov 2:9).] Ea era o neîncrezătoare, L-a respins pe Dumnezeu și s-a lepădat de El când i-a lovit dezastrul. Când Dumnezeu a oferit binecuvântări, ea a zis: „Iahve Dumnezeu, Tu ești marele Mântuitor! Mi-ai dat atâtea bunuri și m-ai binecuvântat. Te voi urma. Tu ești Dumnezeul meu!” Iar când Dumnezeu i-a luat bunurile, ea a spus: „Tu nu ești Dumnezeul meu.” Ba chiar i-a zis lui Iov: „Nu crede. Nu există Dumnezeu! Dacă ar fi existat, cum ar fi putut să permită ca bunurile noastre să fie furate de hoți? De ce nu ne-a protejat?” Ce fire este aceasta? E o fire feroce. Imediat ce interesele lor sunt compromise și scopurile și dorințele proprii nu sunt satisfăcute, se înfurie, se răzvrătesc și devin Iuda, trădându-L pe Dumnezeu și lepădându-se de El. Sunt mulți oameni în acest fel? Astfel de oameni răi și neîncrezători în mod destul de evident pot exista încă în biserică într-o oarecare măsură. Dar unii oameni au doar acest fel de stare; adică au această fire, dar nu sunt neapărat de acest fel. Totuși, dacă ai acest fel de fire, trebuie să se schimbe? (Da.) Dacă ai acest fel de fire, atunci înseamnă că natura ta e și ea feroce. Având acest fel de fire feroce, ești în stare să I te opui lui Dumnezeu, să-L trădezi și să acționezi cu ostilitate împotriva Lui în orice moment. Fiecare zi în care nu îți schimbi aceste firi corupte este o zi în care nu ești compatibil cu Dumnezeu. Când ești incompatibil cu Dumnezeu, nu poți să vii înaintea Lui și să-I experimentezi lucrarea și nu ai nicio șansă să primești mântuirea.

Iov a fost un om cu credință adevărată. Când Dumnezeu l-a binecuvântat, I-a mulțumit lui Dumnezeu. Când Dumnezeu l-a disciplinat și l-a sărăcit, tot I-a mulțumit lui Dumnezeu. La capătul experienței sale, când era bătrân și Dumnezeu i-a luat tot ce avea, cum a reacționat Iov? Nu numai că nu s-a plâns, dar L-a slăvit pe Dumnezeu și I-a fost martor. Există o fire ticăloasă în acest caz? O fire feroce? (Nu.) S-a răzvrătit Iov după ce a pierdut atâtea bunuri? S-a plâns? (Nu.) Nu s-a plâns, L-a slăvit pe Dumnezeu. Ce fire e aceasta? Ea include mai multe lucruri pe care o umanitate normală ar trebui să le aibă: conștiință, rațiune și iubire pentru lucrurile pozitive. În primul rând, Iov avea conștiință. În inima lui, el știa că tot ce are i-a fost dat de Dumnezeu și Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru acest lucru. În plus, el avea rațiune. Care dintre afirmațiile lui dovedește că avea rațiune? [El a zis: „Iahve a dat și Iahve a luat; binecuvântat să fie numele lui Iahve” (Iov 1:21).] Această afirmație este mărturie a adevăratei experiențe a lui Iov și înțelegerii de către el a încercărilor date de Dumnezeu; redă adevărata sa statură și umanitate. Ce altceva mai are Iov? (Iubirea de adevăr.) Cum se măsoară acest lucru? Cum îi putem vedea iubirea de adevăr în situația în care Dumnezeu l-a sărăcit? (Când ceva i s-a întâmplat, a fost capabil să caute adevărul.) Căutarea adevărului este o manifestare a iubirii de adevăr. Când aceste lucruri se întâmplau în jurul lui, oricât de mult disconfort sau durere a simțit Iov, el nu s-a plâns – nu este aceasta o manifestare a iubirii de adevăr? Și care mai este o altă manifestare importantă a iubirii de adevăr? (Abilitatea de a te supune.) Cum știm că aceasta e o manifestare practică și precisă a iubirii de adevăr? Oamenii spun adesea: „Tot ceea ce Dumnezeu face pentru oameni este benefic și vine cu bunăvoința Sa.” Este acesta adevărul? (Da.) Dar îl poți accepta? Îl poți accepta când Dumnezeu îți dă binecuvântări, dar îl poți accepta când El te lasă fără ele? Tu nu poți, dar Iov a putut. El a considerat această afirmație drept adevăr – nu-i așa că a iubit adevărul? Când Dumnezeu i-a luat tot ce avea, pricinuindu-i pierderi cumplite, și când Iov a suferit de o boală atât de gravă, datorită acestei singure afirmații – „Tot ceea ce face Dumnezeu este corect și vine cu bunăvoința Sa” – și datorită faptului că Iov a înțeles în inima sa că acesta era adevărul, oricât de mult a suferit, tot a putut insista că această afirmație era corectă. De aceea spunem că Iov a iubit adevărul. În plus, orice mijloace a folosit Dumnezeu ca să-l testeze pe Iov, el le-a acceptat. Fie că I-a luat lucrurile sau I-a pus pe hoți să i le ia sau chiar L-a umplut pe Iov de bube, toate aceste lucruri se opun noțiunilor umane – dar Iov cum le-a tratat? S-a plâns despre Dumnezeu? El nu a scos niciun cuvânt de învinovățire împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este iubirea adevărului, a corectitudinii și a dreptății. În inima sa, el a spus: „Dumnezeu este atât de corect cu noi, oamenii, și atât de drept! Orice face Dumnezeu este corect!” Prin urmare, el a putut să-L laude pe Dumnezeu, zicând: „Indiferent ce face Dumnezeu, nu mă voi plânge. În ochii lui Dumnezeu, ființele create sunt doar niște viermi. Oricum îi tratează Dumnezeu e bine și justificat.” El a crezut că orice făcea Dumnezeu era corect, că era ceva pozitiv. În ciuda disconfortului și a durerii sale cumplite, el nu s-a plâns. Aceasta e iubirea veritabilă de adevăr, care trebuie admirată de toți; și a fost demonstrată pragmatic în întregime. Indiferent cât de mult a pierdut sau cât de grele i-au fost circumstanțele, Iov nu s-a plâns în legătură cu Dumnezeu; el s-a supus. Aceasta este o manifestare a iubirii de adevăr. A fost capabil să-și depășească dificultățile; nu s-a plâns de Dumnezeu pentru ele și nici nu I-a cerut ceva lui Dumnezeu. Asta înseamnă să iubești adevărul, aceasta e supunerea adevărată. Doar cei cu supunere adevărată sunt oameni care iubesc adevărul. Unii oameni excelează la a declama doctrine și la a striga sloganuri în vremuri obișnuite, dar, când li se întâmplă ceva grav, ei mereu au cereri pentru Dumnezeu și Îl imploră necontenit: „O, Doamne, Te rog, scapă-mă de boală! Te rog, dă-mi înapoi bogăția!” Este aceasta supunere? Ei nu sunt oameni care iubesc adevărul. Lor le place să mintă și să-i înșele pe ceilalți, iubesc bogăția și câștigul în inima lor. Iov nu dădea importanță beneficiilor materiale și tuturor bunurilor sale, avea o înțelegere pură cu privire la toate acestea, așa că a fost capabil să se supună. În inima sa, Iov a putut vedea dincolo de aceste lucruri. El a zis: „Oricât de mult câștigă cineva în această viață, totul vine de la Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu-ți va permite să câștigi, nu vei lua un ban. Dacă ți-o va permite, atunci vei avea cât de mult îți dă El.” A văzut clar realitatea suveranității lui Dumnezeu asupra tuturor lucrurilor, iar acest adevăr a prins rădăcini în inima sa. „Dumnezeu este suveran peste toate lucrurile” – această propoziție nu a venit cu un semn de întrebare pentru Iov, ci cu semnul exclamării. Această propoziție a devenit viața sa și și-a făcut loc în inima sa. Ce altceva era inerent în umanitatea lui Iov? De ce și-a blestemat ziua de naștere? Mai degrabă ar fi preferat să moară decât să-l vadă Dumnezeu îndurerat și să se întristeze pentru el. Ce calitate e aceasta, ce esență? (Bunătate.) Care sunt principalele manifestări ale bunătății lui Iov? Era atent și înțelegător față de Dumnezeu și îl putea iubi și mulțumi pe Dumnezeu. Dacă o persoană are aceste calități, atunci are caracter. Cum se formează caracterul? Are caracter doar cineva care înțelege adevărul, care poate mărturisi ferm în timpul încercărilor de la Dumnezeu și ispitelor Satanei, cineva care poate trăi ca un om, ridicându-se la standardele de a fi om, și care are un anumit grad de adevăr. Cât privește umanitatea-esență, Iov a avut o inimă bună, tocmai de aceea a fost în stare să-și blesteme ziua de naștere și ar fi preferat să moară decât să-l vadă Dumnezeu îndurerat și să-I pricinuiască mâhnire și îngrijorare. Aceasta a fost umanitatea lui Iov. O persoană Îl va iubi pe Dumnezeu și va ține la El doar dacă are o umanitate și o esență binevoitoare. Dacă nu are niciuna dintre acestea, atunci va fi amorțită și împietrită. Faceți comparație cu Pavel, care era complet opus lui Iov. Pavel avea întotdeauna grijă de el însuși, ba chiar voia să cadă la învoială cu Dumnezeu. Voia să obțină o coroană, să fie Hristos și să-L înlocuiască pe Hristos. Iar când nu și-a putut obține coroana, a încercat să se certe cu Dumnezeu și să se judece cu El. Ce lipsă de rațiune! Acest lucru arată că lui Pavel îi lipsea simțul rușinii. Oamenii cu firea coruptă a Satanei trebuie să se schimbe. Dacă o persoană înțelege adevărul, îl poate accepta și-l poate practica, atunci va fi în stare să I se supună lui Dumnezeu. Nu I se va mai opune lui Dumnezeu și va deveni compatibilă cu El. O asemenea persoană este una care obține adevărul și viața. Acesta e felul de ființă creată pe care Dumnezeu o dorește.

13 iulie 2018

All Scripture quotations in this product are from Nouă Traducere În Limba Română (NTLR). Copyright © 2006 by Biblica, Inc.®. Used by permission. All rights reserved worldwide.