Există unii oameni care, după ce au crezut în Dumnezeu mulți ani și au participat la multe predici, au beneficiat puțin de pe urma acestor lucruri. Ei pot, în cel mai bun caz, să recite câteva cuvinte și doctrine care sună ca și cum ar fi conforme toate cu adevărul. Și totuși, când ceva li se întâmplă, ei nu pot practica adevărul; nu pot face un singur lucru care e în acord cu adevărul. S-ar mai putea spune că, în toți acești ani în care au crezut în Dumnezeu, nu au făcut nici măcar un singur lucru ca să protejeze lucrarea bisericii, sau o singură faptă justă. Cum se poate explica asta? Deși pot debita anumite cuvinte și doctrine, ei în mod sigur nu pot înțelege adevărul, așa că nu-l pot pune în practică. Când unii oameni au părtășie despre cunoașterea de sine, primul lucru care iese din gura lor este: „Sunt un diavol, o satană vie, cineva care se împotrivește lui Dumnezeu. Mă răzvrătesc împotriva Lui și Îl trădez; sunt o viperă, o persoană rea care ar trebui să fie blestemată.” Este aceasta adevărata cunoaștere de sine? Ei vorbesc doar în termeni generali. De ce nu oferă exemple? De ce nu scot la lumină, pentru disecare, lucrurile rușinoase pe care le-au făcut? Unii oameni lipsiți de discernământ îi aud și se gândesc: „Acum, aceasta este adevărata cunoaștere de sine! Să se cunoască pe ei drept diavoli și chiar să se blesteme pe ei înșiși – ce înălțimi au atins!” Mulți oameni, în special noii credincioși, sunt predispuși să fie induși în eroare de această discuție. Ei cred că vorbitorul este pur și are înțelegere spirituală, că acesta este cineva care iubește adevărul și este calificat pentru conducere. Cu toate acestea, odată ce interacționează cu el pentru o perioadă, constată că nu este așa, că persoana nu este cea pe care și-au imaginat-o, ci este excepțional de falsă și înșelătoare, pricepută la deghizare și prefăcătorie, ceea ce vine ca o mare dezamăgire. Pe ce bază se poate considera că oamenii se cunosc cu adevărat? Nu poți ține cont doar de ceea ce spun ei – cheia este să stabilești dacă sunt capabili să practice și să accepte adevărul. În ceea ce-i privește pe cei care înțeleg realmente adevărul, nu numai că au cunoaștere adevărată despre sine, ci, cel mai important, sunt capabili să practice adevărul. Ei nu doar vorbesc despre adevărata lor înțelegere, ci sunt, totodată, capabili să facă într-adevăr ceea ce spun. Așadar, cuvintele și acțiunile lor sunt complet aliniate. Dacă ceea ce spun sună coerent și agreabil, dar nu fac acel lucru, nu îl trăiesc, atunci, prin aceasta, au devenit farisei, sunt ipocriți și, în niciun caz, nu sunt oameni care se cunosc pe ei înșiși cu adevărat. Mulți oameni par foarte coerenți atunci când au părtășie despre adevăr, dar nu își dau seama când au dezvăluiri ale unei firi corupte. Sunt aceștia oameni care se cunosc pe ei înșiși? Dacă oamenii nu se cunosc pe ei înșiși, sunt ei oameni care înțeleg adevărul? Toți cei care nu se cunosc pe ei înșiși sunt oameni care nu înțeleg adevărul și toți cei care rostesc cuvinte goale de autocunoaștere au spiritualitate falsă, sunt mincinoși. Unii oameni par foarte coerenți atunci când rostesc cuvinte și doctrine, dar starea din spiritul lor este amorțită și plictisitoare, nu sunt perceptivi și nu răspund la nicio problemă. Se poate spune că sunt amorțiți, dar uneori, ascultându-i vorbind, spiritele lor par destul de ascuțite. De exemplu, imediat după un incident, ei sunt capabili să se cunoască pe sine imediat: „Abia acum s-a ivit în mine o idee. M-am gândit la asta și mi-am dat seama că era înșelătorie, că Îl înșelam pe Dumnezeu.” Unii oameni lipsiți de discernământ sunt invidioși când aud asta, spunând: „Această persoană își dă imediat seama când are o dezvăluire de corupție și este capabilă să fie sinceră și să aibă părtășie despre asta. Reacționează atât de repede, spiritul ei este ascuțit, e o persoană mult mai bună decât noi. Este cu adevărat cineva care urmărește adevărul.” Este acesta un mod precis de a măsura oamenii? (Nu.) Așadar, care ar trebui să fie baza pentru a evalua dacă oamenii se cunosc cu adevărat pe ei înșiși? Nu trebuie să fie doar ceea ce le iese pe gură. De asemenea, trebuie să vă uitați la ceea ce se manifestă cu adevărat în ei. Cea mai simplă metodă pentru aceasta este să vă uitați dacă sunt capabili să practice adevărul – asta este cel mai important. Capacitatea lor de a practica adevărul dovedește că ei se cunosc cu adevărat pe ei înșiși, întrucât cei care se cunosc cu adevărat manifestă căință și numai atunci când oamenii manifestă căința se cunosc cu adevărat pe ei înșiși. De exemplu, o persoană poate să știe că ei sunt înșelători, plini de urzeli și comploturi meschine și poate, de asemenea, să își dea seama când alții dau dovadă de înșelăciune. Așadar, ar trebui să vă uitați dacă se căiesc cu adevărat și dacă se eliberează de înșelăciunea lor după ce recunosc că sunt înșelători. Și dacă ei dezvăluie din nou înșelăciunea, vedeți dacă își fac reproșuri și au un sentiment de rușine pentru că au făcut acest lucru, dacă regretă sincer. Dacă nu au niciun simț al rușinii, cu atât mai puțin al căinței, atunci cunoașterea lor de sine este o chestiune superficială, de mântuială. Ei doar fac totul mecanic; cunoașterea lor nu este cunoaștere adevărată. Ei nu simt că înșelăciunea e un lucru atât de rău sau că e demonică și cu siguranță nu simt ce purtare nerușinată și dezgustătoare e înșelăciunea. Ei se gândesc: „Toți oamenii sunt înșelători. Singurii care nu sunt în acest fel sunt netoții. Puțină înșelăciune nu te face o persoană rea. Nu am făcut rău; nu sunt cea mai înșelătoare persoană.” Chiar poate o asemenea persoană să se cunoască pe sine însăși? Cu siguranță nu poate. Aceasta se întâmplă pentru că nu își cunoaște deloc firea înșelătoare, nu detestă înșelăciunea și tot ceea ce spune despre cunoașterea de sine este amăgitor, sunt vorbe goale. A nu-ți recunoaște firile corupte nu înseamnă adevărata cunoaștere de sine. Motivul pentru care oamenii înșelători nu se pot cunoaște cu adevărat pe ei înșiși e că nu le este ușor să accepte adevărul. Așadar, oricât de multe cuvinte și doctrine pot debita, ei nu se vor schimba cu adevărat.

Cum putem distinge dacă o persoană iubește sau nu adevărul? Pe de o parte, trebuie să vedem dacă această persoană poate ajunge sau nu să se cunoască pe baza cuvântului lui Dumnezeu, dacă poate sau nu să reflecteze asupra ei și să aibă adevărate remușcări; pe de altă parte, trebuie să ne uităm dacă poate sau nu să accepte și să practice adevărul. Dacă poate să facă acest lucru, este într-adevăr o persoană care iubește adevărul și care se poate supune lucrării lui Dumnezeu. Dacă doar recunoaște adevărul, dar nu îl acceptă sau nu îl practică niciodată, așa cum spun unii: „Înțeleg tot adevărul, dar nu pot să-l practic”, acest lucru dovedește că nu este o persoană care iubește adevărul. Unii oameni recunosc cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adevărul și că au firi corupte și, totodată, spun că sunt dispuși să se căiască și să devină oameni noi, dar, ulterior, nu există nicio schimbare. Cuvintele și acțiunile lor sunt aceleași ca înainte. Când vorbesc despre a se cunoaște pe sine, este ca și cum ar spune o glumă sau ar striga un slogan. Ei nu reflectează și nici nu ajung să se cunoască deloc în adâncul inimii lor; aspectul esențial este nu au nicio atitudine de remușcare. Și mai puțin se destăinuie cu privire la corupția lor într-un mod onest, pentru a reflecta cu adevărat asupra lor. Mai degrabă, ei pretind că se cunosc parcurgând procesul și făcând lucrurile de formă. Nu sunt oameni care într-adevăr se cunosc sau acceptă adevărul. Când astfel de oameni vorbesc despre a se cunoaște pe sine, ei fac lucrurile de formă; se dedau deghizării, fraudei și spiritualității false. Unii oameni sunt înșelători și, când îi văd pe alții având părtășie despre cunoașterea de sine, se gândesc: „Toți ceilalți se destăinuie și își disecă propria înșelăciune. Dacă nu spun nimic, toată lumea va crede că nu mă cunosc. Va trebui să fac lucrurile de formă, atunci!” După care, își descriu propria înșelăciune ca fiind extrem de gravă, ilustrând-o într-un mod dramatic, iar cunoașterea lor de sine pare deosebit de profundă. Toți cei care aud acest lucru simt că aceștia se cunosc cu adevărat și, apoi, îi privesc cu invidie, ceea ce, la rândul său, îi face să se simtă glorioși, de parcă tocmai s-ar fi împodobit cu o aureolă. Această manieră de autocunoaștere, obținută prin facerea lucrurilor de formă, împreună cu deghizarea și frauda, îi induce în eroare pe ceilalți. Oare poate conștiința lor să fie liniștită când fac acest lucru? Nu este aceasta doar o înșelăciune flagrantă? Dacă oamenii doar spun vorbe goale despre cunoașterea de sine, oricât de măreață sau de bună ar putea fi acea cunoaștere, iar apoi, continuă să dezvăluie o fire coruptă, la fel cum au făcut-o înainte, fără nicio schimbare, atunci, aceea nu este o cunoaștere de sine autentică. Dacă oamenii pot să se prefacă și să înșele în mod deliberat în acest fel, aceasta dovedește că nu acceptă deloc adevărul și sunt la fel ca non-credincioșii. Vorbind astfel despre autocunoaștere, doar urmăresc tendințele și spun lucruri care sunt pe placul oricui. Nu este înșelătoare cunoașterea și disecarea lor despre sine? Reprezintă aceasta cunoaștere de sine autentică? În niciun caz. Acest lucru se întâmplă din cauza faptului că ei nu se destăinuie și nu se disecă din inimă și vorbesc doar puțin despre cunoașterea de sine într-o manieră falsă, înșelătoare, de dragul de a face lucrurile de formă. Și mai grav este că, pentru a-i face pe ceilalți să-i admire și să-i invidieze, ei exagerează în mod deliberat pentru a face problemele lor să pară mai serioase atunci când discută despre autocunoaștere, amestecând intențiile și scopurile personale. Când fac acest lucru, nu se simt datori, nu au mustrări de conștiință după ce se deghizează și se dedau fraudei, nu simt nimic după ce se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și Îl înșală și nu se roagă lui Dumnezeu ca să-și recunoască greșeala. Oare nu sunt intransigenți oamenii de acest fel? Dacă nu se simt datori, vor putea vreodată să aibă remușcări? Poate cineva lipsit de remușcări adevărate să se răzvrătească împotriva trupului și să practice adevărul? Poate cineva fără remușcări reale să se căiască cu adevărat? Cu siguranță, nu. Dacă nici măcar nu are remușcări, nu este absurd să vorbească despre cunoaștere de sine? Oare nu reprezintă acest lucru doar deghizare și fraudă? După ce mint și înșală, unii oameni își pot da seama de asta și simt remușcări. Deoarece au un simț al rușinii, se simt stânjeniți să-și recunoască fățiș stricăciunea în fața altora, dar se pot ruga și deschide în fața lui Dumnezeu. Sunt dispuși să se căiască și, după aceea, se schimbă cu adevărat. Aceasta e o persoană care se și cunoaște pe sine însăși și se căiește cu adevărat. Oricine îndeajuns de curajos să recunoască în fața celorlalți că a mințit și a înșelat și care se poate ruga lui Dumnezeu și își poate deschide sufletul, recunoscându-și dezvăluirile corupției, este o persoană capabilă să se cunoască pe sine însăși și să se căiască în mod sincer. După o perioadă de rugăciune și de căutare a adevărului, găsește o cale de practică și suferă o oarecare schimbare. Deși toți au aceeași natură-esență și toți au o fire coruptă, cei care pot accepta adevărul au speranța că vor fi mântuiți. După ce cred în Dumnezeu, unii oameni se bucură să lectureze cuvintele lui Dumnezeu și se concentrează să reflecteze asupra lor înșiși. Când își văd dezvăluirile corupției, simt că Îi sunt datori lui Dumnezeu și adoptă adesea metode de înfrânare pentru a rezolva problema minciunii și a fraudei lor. Totuși, nefiind în stare să se controleze, în continuare mint frecvent și se dedau la fraudă. Și atunci își dau seama că problema unei firi satanice nu se poate rezolva cu ajutorul înfrânării. Așa că se roagă lui Dumnezeu, Îi explică dificultățile lor, Îl imploră să-i salveze de constrângerea naturii păcătoase și de influența Satanei, pentru a obține mântuirea lui Dumnezeu. După o vreme, vor exista niște rezultate, dar nu și o rezolvare fundamentală a problemei minciunii și a înșelăciunii lor. Așa că își dau seama în cele din urmă că firea satanică a prins de mult rădăcini în inima lor, ajungându-le până la suflet. Natura umană e satanică. O persoană poate să se elibereze de robia și constrângerea firii satanice doar prin acceptarea judecății și mustrării cuvintelor lui Dumnezeu și prin obținerea lucrării Duhului Sfânt. Doar când cuvintele lui Dumnezeu o luminează și o conduc vede profunzimea stricăciunii sale și recunoaște că omenirea coruptă e, într-adevăr, progenitura Satanei și că, dacă nu ar fi fost lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, toți oamenii ar fi suferit pierzania și distrugerea. Doar atunci văd cât de practic e pentru Dumnezeu să mântuiască oamenii prin judecată și mustrare. După ce au experimentat acest lucru, sunt capabili să accepte din toată inima judecata și mustrarea lui Dumnezeu și încep să aibă remușcări sincere. Acum au cu adevărat conștiință și încep să se cunoască pe sine. Cât despre cei cărora le lipsește conștiința din inimi, și ei pot învăța să spună câteva cuvinte spirituale, câteva cuvinte ale rațiunii. Ei sunt cu precădere specialiști în a recita lozincile pe care așa-zișii „oameni pioși” le repetă frecvent și ei par chiar sinceri, înșelându-și ascultătorii de le dau lacrimile. Drept urmare, toți îi plac și îi respectă. Sunt mulți oameni de acest fel? Ce fel de persoană e aceasta? Nu este un fariseu? Astfel de oameni sunt cei mai înșelători. Oamenii care nu înțeleg adevărul, atunci când intră prima dată în contact cu un asemenea ins, pot crede că e foarte spiritual, așa că îl aleg drept lider. Urmarea e că, în mai puțin de un an, el i-a adus de partea sa pe toți acești oameni lipsiți de discernământ. Ei se strâng în jurul lui, oferindu-i aprobarea și aprecierea lor, îi cer îndrumarea oricând se întâmplă ceva și chiar îi imită tonul vorbirii. Cei care îl urmează învață cum să debiteze cuvinte și doctrine, învață să-i înșele pe oameni și pe Dumnezeu, dar în consecință, când vin încercările, sunt cu toții negativi și slabi. În inimile lor, se plâng de Dumnezeu și se îndoiesc de El, fără să arate nici cea mai mică urmă de credință. Acesta e rezultatul, când te închini la o persoană și o urmezi. În ciuda faptului că au crezut în Dumnezeu timp de mulți ani și sunt capabili să vorbească despre multe doctrine spirituale, ei nu au câtuși de puțin adevărul-realitate. Au fost cu toții induși în eroare și captivați de un fariseu ipocrit. Nu-i așa că e ușor pentru cei care nu pot discerne să fie înșelați și să o ia pe calea greșită? Oamenii care nu pot discerne sunt netoți și sunt cu toții prea ușor de indus în eroare.

Pentru a învăța discernământul, o persoană trebuie mai întâi să reflecteze la propriile probleme și să și le discearnă. Există aroganță și neprihănire de sine în toți și chiar să ai și o mică putere te poate face să acționezi în mod arbitrar. Acesta e un lucru pe care oamenii îl văd întâmplându-se chiar des și poate fi perceput imediat, dar care sunt acele firi corupte care nu sunt așa de ușor de observat sau la care oamenii sunt mai puțin sensibili și care sunt greu de descoperit la tine însuți sau la ceilalți? (Nu sunt sensibil la înșelăciune.) O insensibilitate la înșelăciune – și ce altceva? (Egoismul și comportamentul detestabil.) Egoismul și comportamentul detestabil. De pildă, există unii oameni care fac ceva și pretind că o fac din considerație pentru alții, folosind-o ca scuză pentru a câștiga aprobarea tuturor. Dar, de fapt, ei o fac pentru a se scuti de bătăi de cap, un motiv de care alții nu sunt conștienți și care e dificil de identificat. Ce alte firi corupte sunt cel mai greu de detectat? (Să fii ipocrit.) Adică să lași impresia că ești o persoană bună în aparență, să faci câteva lucruri care se aliniază cu noțiunile umane pentru a fi lăudat, dar să ascunzi înăuntru o filozofie satanică și motive ascunse. Aceasta e o fire înșelătoare. E acest lucru ușor de discernut? Oamenii de calibru slab și cei care nu înțeleg adevărul nu pot vedea dincolo de lucruri; în special, ei nu pot discerne acest fel de persoană. Există unii lideri și lucrători care, atunci când rezolvă o problemă, vorbesc clar și logic, de parcă ar fi văzut adevărul despre ea, dar, când sfârșesc de vorbit, problema rămâne nerezolvată. Chiar pot să te facă să crezi în mod greșit că problema a fost soluționată; nu e aceasta o inducere în eroare și o înșelare a oamenilor? Cei care nu acționează în mod real când își fac datoria și care scot pe gură un potop de cuvinte goale și înflorite sunt toți ipocriți. Sunt mult prea vicleni și înșelători. După ce v-ați asociat mult timp cu acest fel de persoană, ați putea s-o discerneți? De ce nu se schimbă după ce a crezut în Dumnezeu mulți ani? Care e cauza principală? Vorbind cu precizie, toți aceștia sunt oameni care sunt scârbiți de adevăr, așa că nu sunt dispuși să-l accepte. Ei preferă să se ghideze după filozofia Satanei, gândindu-se că acest lucru nu numai că nu îi dezavantajează, dar îi ajută să pară uimitori și fermecători și îi face pe ceilalți să-i admire. Nu sunt astfel de oameni vicleni și înșelători? Mai degrabă ar muri decât să accepte adevărul; poate o astfel de persoană să fie mântuită? Atunci când se confruntă cu faptul că sunt emondați, unii oameni își pot recunoaște verbal faptele reprobabile, dar în inima lor, se împotrivesc: „Chiar dacă este corect ceea ce spui, nu voi accepta. Mă voi opune până la capăt!” Ei se deghizează destul de bine, afirmând că acceptă, dar în inima lor nu fac asta. Și aceasta e o fire care este scârbită de adevăr. Ce alte firi corupte sunt dificil de depistat și remarcat? Nu e intransigența greu de identificat? Intransigența e un fel de fire care e și ea destul de ascunsă. Se manifestă adesea ca o insistență încăpățânată asupra propriilor opinii și ca o dificultate în a accepta adevărul. Indiferent cum ar vorbi alții în conformitate cu adevărul, persoana intransigentă tot se cramponează de obiceiurile ei. O persoană cu o fire intransigentă e cel mai puțin probabil să accepte adevărul. Oamenii care nu acceptă adevărul ascund adesea acest fel de fire intransigentă. Când oamenii se agață cu încăpățânare de ceva din ei sau au o atitudine în care insistă cu dorințele lor subiective, este greu de detectat. Ce altceva mai există? A nu iubi adevărul și a fi scârbit de adevăr sunt dificil de descoperit. Ferocitatea e greu de depistat. Cel mai ușor de depistat sunt aroganța și înșelătoria, dar celelalte – intransigența, a fi scârbit de adevăr, ferocitatea, ticăloșia – sunt toate dificil de identificat. Cel mai greu de depistat e ticăloșia, deoarece a devenit natura omului și el începe să o laude și chiar mai multă ticăloșie i se va părea ceva normal. Așadar, o fire ticăloasă e și mai greu de detectat decât una intransigentă. Unii oameni spun: „Cum de nu e ușor de depistat? Toți oamenii au pofte rele. Nu e asta ticăloșia?” Acest lucru e superficial. Ce este adevărata ticăloșie? Ce stări sunt ticăloase atunci când se manifestă? Este o fire ticăloasă atunci când oamenii folosesc declarații răsunătoare ca să ascundă intențiile ticăloase și rușinoase care se află în adâncul inimii lor, iar apoi să-i facă pe ceilalți să creadă că aceste afirmații sunt foarte bune, oneste și legitime și, în cele din urmă, să își atingă motivele ascunse? De ce se numește acest lucru a fi ticălos, și nu a fi înșelător? În ceea ce privește firea și esența, înșelăciunea nu este chiar la fel de rea. A fi ticălos este mai grav decât a fi înșelător, reprezintă un comportament mai insidios și mult mai abject decât înșelăciunea și este dificil pentru omul de rând să vadă acest lucru așa cum este de fapt. De exemplu, ce fel de cuvinte a folosit șarpele pentru a o ademeni pe Eva? Cuvinte amăgitoare, care sună corect și par a fi spuse pentru binele tău. Tu nu ești conștient că există ceva în neregulă cu aceste cuvinte sau vreo intenție malițioasă în spatele lor și, în același timp, ești incapabil să renunți la aceste sugestii făcute de Satana. Aceasta este ispita. Când ești ispitit și asculți astfel de cuvinte, nu te poți abține să nu fii ademenit și este posibil să cazi într-o capcană, atingând astfel scopul Satanei. Aceasta se numește ticăloșie. Șarpele a folosit această metodă pentru a o ademeni pe Eva. Este acesta un tip de fire? (Da.) De unde vine acest tip de fire? Vine de la șarpe, de la Satana. Acest tip de fire ticăloasă există în natura omului. Nu e această ticăloșie diferită de poftele rele ale oamenilor? Cum se nasc poftele ticăloase? Au legătură cu trupul. Adevărata ticăloșie e un fel de fire adânc ascunsă, care e complet de nepătruns pentru oamenii fără experiență sau pricepere a adevărului. De aceea, dintre firile omului, ea este cel mai dificil de depistat. În ce fel de persoană se manifestă cel mai grav firea ticăloasă? În cea căreia îi place să-i exploateze pe alții. Ea se pricepe așa de bine la manipulare, că oamenii pe care îi manipulează nici nu știu ce s-a întâmplat, după aceea. Acest fel de persoană are o fire ticăloasă. Oamenii ticăloși, pe baza înșelăciunii, folosesc alte mijloace ca să-și ascundă înșelătoria, să-și țină secrete păcatele și să-și tăinuiască intențiile secrete, scopurile și dorințele egoiste. Aceasta este ticăloșia. În plus, vor folosi diverse mijloace să te ademenească, să te ispitească și să te seducă, făcându-te să le urmezi aspirațiile și să le satisfaci dorințele egoiste pentru a-și atinge scopurile. Toate acestea sunt ticăloase. Aceasta e o adevărată fire satanică. Ați manifestat vreuna dintre aceste purtări? Ce aspect al unei firi ticăloase ați manifestat mai mult: ispita, ademenirea sau folosirea minciunilor pentru a ascunde alte minciuni? (Simt că am manifestat puțin din toate.) Simți că ai manifestat puțin din toate. Adică, la nivel emoțional, simți că ai manifestat și, în același timp, nu ai manifestat aceste purtări. Nu poți aduce nicio dovadă. Atunci, în viața ta de zi cu zi, îți dai seama că dezvălui o fire ticăloasă când te confrunți cu ceva? De fapt, aceste lucruri există în firea tuturor. De pildă, e ceva ce nu înțelegi, dar nu vrei să le spui celorlalți că nu înțelegi, așa că folosești diverse mijloace să-i induci în eroare ca să creadă că înțelegi. Aceasta este fraudă. Acest fel de fraudă e o manifestare a ticăloșiei. Mai sunt și ispita și ademenirea, toate acestea sunt manifestările ticăloșiei. Îi ispitiți adesea pe alții? Dacă încerci în mod legitim să înțelegi pe cineva, dorind să ai părtășie cu acea persoană, iar acest lucru e cerut de munca ta și e o interacțiune corectă, nu se consideră ispită. Dar dacă ai intenție și scop personale și nu vrei cu adevărat să înțelegi firea, căutările și cunoașterea acestei persoane, ci vrei mai degrabă să-i extragi cele mai intime gânduri și adevăratele sentimente, atunci asta se numește ticăloșie, ispită și ademenire. Dacă faci asta, atunci ai o fire ticăloasă; nu este acesta un lucru ascuns? E acest fel de fire ușor de schimbat? Dacă vei putea discerne ce manifestări are fiecare aspect al firii tale, ce stări provoacă adesea și le vei pune în legătură cu tine, simțind cât de îngrozitor și periculos e acest fel de fire, te vei simți obligat să te schimbi în această privință și vei fi capabil să fii însetat după cuvintele lui Dumnezeu și să accepți adevărul. Acesta e momentul în care poți să te schimbi și să primești mântuirea. Dar dacă după ce le vei pune în legătură, tot nu vei fi însetat după adevăr, nu vei avea nicio obligație sau învinovățire – cu atât mai puțin căință – și nu vei iubi adevărul, atunci va fi dificil să te schimbi. Iar înțelegerea nu va ajuta, deoarece tot ce ai înțelege ar fi doar doctrină. Indiferent ce aspect al adevărului este, dacă înțelegerea ta se va opri la nivelul doctrinei și nu se va lega de practica și intrarea ta, nu va fi de niciun folos doctrina pe care o înțelegi. Dacă nu vei înțelege adevărul, nu îți vei recunoaște firea coruptă, nu te vei căi în fața lui Dumnezeu și nu vei mărturisi, dacă nu te vei simți dator față de Dumnezeu și nu te vei urî, nu vei avea nicio șansă să fii mântuit. Dacă vei recunoaște cât de serioase sunt problemele tale, dar nu-ți va păsa și nu te vei urî, dacă în interior te vei simți încă amorțit și pasiv, nu vei accepta judecata și mustrarea lui Dumnezeu și nu te vei ruga Lui sau nu te vei baza pe El ca să-ți îndrepți firea coruptă, atunci vei fi în mare pericol și nu vei primi mântuirea.