Pe ce anume se bazează oamenii ca să trăiască? (Partea a doua)
Puțin mai înainte am discutat în principal despre talente și daruri. Aceste talente și daruri includ cunoașterea? Există vreo diferență între cunoaștere și talente? Un talent se referă la o competență. Poate fi un domeniu în care o persoană este mai ieșită din comun decât ceilalți, o parte a calibrului acesteia care este mai remarcabilă, lucrul la care se pricepe cel mai bine sau o abilitate la care este relativ competentă și versată. Toate acestea se numesc talente și daruri. Ce este cunoașterea? La ce anume se referă cunoașterea? Dacă un intelectual a studiat mulți ani, a citit mulți clasici, a studiat în profunzime o anumită profesie sau un anumit domeniu de cunoaștere, a obținut rezultate și posedă o măiestrie specifică și aprofundată, are aceasta vreo legătură cu talentele și darurile? Poate fi inclusă cunoașterea în categoria talentelor? (Nu.) Dacă o persoană se folosește de talente pentru a-și face lucrarea, este posibil ca ea să fie o persoană needucată și dintr-o zonă rurală, să nu aibă o educație superioară, să nu fi citit cărți celebre sau să nu poată înțelege nici măcar Biblia, dar s-ar putea să aibă totuși puțin calibru și să poată vorbi cu elocvență. Este acesta un talent? (Da.) Această persoană e înzestrată cu un astfel de talent. Înseamnă asta că are cunoaștere? (Nu.) Atunci, ce înseamnă cunoașterea? Cum este ea definită? Să o spunem astfel: dacă o persoană a studiat educația, de exemplu, are cunoaștere despre această profesie? Chestiuni cum ar fi modul de a-i educa pe oameni, cum să transmiți cunoaștere altora, ce cunoaștere să transmiți și așa mai departe? Are cunoaștere în acest domeniu, deci este un intelectual în acest domeniu? Poate fi numit o persoană talentată care posedă cunoaștere în acest domeniu? (Da.) Să folosim acest exemplu; dacă o persoană este un intelectual implicat în educație, ce va face de obicei o astfel de persoană atunci când lucrează sau conduce biserica? Care sunt practicile sale obișnuite? Vorbește cu toată lumea așa cum un profesor vorbește cu un elev? Tonul vocii pe care îl folosește nu contează, ceea ce contează este ce le insuflă celorlalți și ce îi învață pe aceștia. Acea persoană a trăit mulți ani conform acestei cunoașteri și, practic, aceasta a devenit o parte din viața sa, până în punctul în care, în fiecare aspect al comportamentului sau al vieții sale, este evident că are această cunoaștere și că trăiește cunoașterea pe care a dobândit-o. Este foarte normal să vezi acest lucru. Așadar, pe ce se bazează adesea astfel de oameni pentru a-și face treaba? Pe cunoașterea pe care au dobândit-o. De exemplu, să presupunem că aud pe cineva spunând: „Nu pot citi cuvintele lui Dumnezeu. Le țin acolo, dar pur și simplu nu știu cum să le citesc. Cum voi ști care este adevărul, dacă nu pot citi cuvintele lui Dumnezeu? Cum voi înțelege intențiile Lui, dacă nu-I pot citi cuvintele?” Ei spun: „Eu știu cum, am cunoaștere, așa că te pot ajuta. Acest capitol este împărțit în patru paragrafe. De obicei, dacă articolul este o narațiune, există șase elemente: timpul, locul, personajele, cauza evenimentului, procesul de dezvoltare și concluzia. Data la care a fost publicat acest capitol din cuvântul lui Dumnezeu se află la sfârșit – octombrie 2011. Acesta este primul element. În ceea ce privește personajele, acest capitol din cuvântul lui Dumnezeu menționează pronumele «eu», deci primul personaj este Dumnezeu, iar apoi Dumnezeu a menționat pronumele «voi», care se referă la noi. Apoi disecă stările unor oameni; unele stări sunt rebele și arogante, ceea ce se referă la oamenii care sunt aroganți și rebeli, care nu fac o muncă reală, care comit ticăloșii, oameni haini și răi. Cursul lucrurilor este că oamenii fac lucruri rele. Mai sunt și alte câteva lucruri care se referă la diferite aspecte.” Ce părere aveți despre această metodă de lucru? Este un lucru bun faptul că ei îi ajută pe oameni cu atâta dragoste, dar care este baza acțiunilor lor? (Cunoașterea.) De ce aduc în discuție acest exemplu? Pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă mai clar ce este cunoașterea. Unii nu știu cum să citească cuvântul lui Dumnezeu, dar au primit o educație și poate că au avut rezultate bune la materiile umaniste în timpul școlii, așa că pot deschide o pagină din cuvântul lui Dumnezeu, citi și spune: „Acest capitol din cuvântul lui Dumnezeu este scris atât de bine! În prima secțiune, Dumnezeu vorbește direct, iar apoi, în cea de-a doua, tonul arată un pic de măreție și mânie. În cea de-a treia secțiune, totul este expus în mod specific și clar. Așa se cuvine să fie cuvântul lui Dumnezeu. Cea de-a patra secțiune, rezumatul general, le oferă oamenilor calea de practică. Cuvântul lui Dumnezeu este perfect!” Concluzia și rezumatul lor despre cuvântul lui Dumnezeu provin din cunoaștere? (Da.) Deși poate acest exemplu nu este prea potrivit, ce anume vreau Eu să înțelegeți când spun acest lucru? Vreau să vedeți clar urâțenia folosirii cunoașterii pentru a aborda cuvântul lui Dumnezeu. Este dezgustător. Astfel de oameni se bazează pe cunoaștere pentru a citi cuvântul lui Dumnezeu, așadar se pot baza pe adevăr pentru a acționa? (Nu.) Categoric nu.
Care sunt caracteristicile modului în care acționează oamenii care trăiesc conform cunoașterii? În primul rând, ce avantaje cred ei că au? Cunoștințele și învățătura lor, faptul că sunt intelectuali și că au lucrat în domenii bazate pe cunoaștere. Intelectualii posedă stilul, caracteristicile și modelele intelectualilor atunci când acționează, astfel încât nu pot să nu aducă un fel de aer intelectual în activitățile lor, ceea ce îi face pe ceilalți să îi admire. Acesta este modul în care acționează intelectualii; se concentrează întotdeauna asupra acelui aer intelectual. Indiferent cât de slabi și blânzi par la exterior, în interior cu siguranță nu sunt slabi sau blânzi, și au întotdeauna propriile puncte de vedere despre tot. În privința oricărui lucru, ei vor întotdeauna să se dea mari, să acționeze conform propriei voințe mărunte, să analizeze și să trateze chestiunile pe baza opiniilor, atitudinilor și modelelor de gândire ale cunoașterii. Adevărul le este străin și foarte greu de acceptat. Prin urmare, prima atitudine a unei astfel de persoane față de adevăr este de a-l analiza. Care este baza analizei lor? Cunoașterea. Vă voi da un exemplu. Persoanele care au studiat regia au cunoaștere despre regie? Indiferent dacă ai studiat regia în mod sistematic din cărți sau dacă ai studiat-o în mod practic și ai făcut acest tip de activitate, pe scurt, deții cunoștințe în acest domeniu. Indiferent dacă ai studiat regia în profunzime sau doar superficial, dacă ai fost implicat în activitatea de regizare în lumea non-credincioșilor, orice cunoștințe pe care le-ai dobândit în acest domeniu sau experiența ta în a regiza ar fi foarte utile și valoroase. Cu toate acestea, faptul că ai acest tip de cunoaștere înseamnă oare că vei fi cu siguranță capabil să te descurci bine în lucrarea cinematografică a casei lui Dumnezeu? Cunoașterea pe care ai dobândit-o poate să te ajute cu adevărat să folosești filmele ca să depui mărturie pentru Dumnezeu? Nu neapărat. Dacă tu continui să pui accentul pe ceea ce te-au învățat manualele și pe regulile și cerințele cunoașterii din domeniu, poți să-ți faci bine datoria? (Nu.) Nu există aici un punct de dispută sau un conflict? Când adevărurile-principii intră în conflict cu acest aspect al cunoașterii, cum îl rezolvi? Îți accepți cunoașterea proprie drept ghid sau adevărurile-principii? Puteți garanta că fiecare cadru, fiecare scenă și fiecare porțiune pe care o filmați nu este alterată sau nu conține foarte puține alterări datorate cunoașterii voastre și că este în deplină conformitate cu standardele și principiile cerute de casa lui Dumnezeu? Dacă acest lucru nu este posibil, atunci nicio parte din cunoașterea pe care ai dobândit-o nu este de folos în casa lui Dumnezeu. Gândiți-vă la asta, care este utilitatea cunoașterii? Ce cunoaștere este utilă? Ce fel de cunoaștere contrazice adevărul? Ce le aduce oamenilor cunoașterea? Când oamenii dobândesc mai multă cunoaștere, devin ei mai pioși și au o inimă mai temătoare de Dumnezeu sau devin mai aroganți și mai neprihăniți de sine? După ce au dobândit multă cunoaștere, oamenii devin complicați, dogmatici și aroganți. Mai este altceva fatal de care s-ar putea să nu-și fi dat seama: când oamenii stăpânesc multă cunoaștere, devin haotici în sinea lor și lipsiți de principii și, cu cât stăpânesc mai multă cunoaștere, cu atât devin mai haotici. Se pot găsi în cunoaștere răspunsuri la întrebările legate de motivul pentru care oamenii trăiesc și de valoarea și sensul existenței umane? Se pot găsi concluzii cu privire la locul de unde vin oamenii și unde se duc? Îți poate spune cunoașterea că vii de la Dumnezeu și că ai fost creat de Dumnezeu? (Nu.) Așadar, ce anume este acoperit de studiile cunoașterii sau ce anume le insuflă oamenilor cunoașterea? Lucruri materiale, lucruri ateiste, lucruri pe care oamenii le pot vedea și lucruri ale minții pe care le pot recunoaște, multe dintre acestea provenind din închipuirile oamenilor și care pur și simplu nu sunt practice. Cunoașterea le insuflă oamenilor și filosofii, ideologii, teorii, legi naturale și așa mai departe, dar sunt multe lucruri pe care nu le poate explica în mod clar. Cum se formează tunetul și fulgerul, de exemplu, sau de ce se schimbă anotimpurile. Poate cunoașterea să-ți ofere aceste răspunsuri adevărate? De ce, în prezent, clima se schimbă și devine anormală? Poate cunoașterea să explice acest lucru în mod clar? Poate ea să rezolve această problemă? (Nu.) Ea nu-ți poate spune despre problemele legate de sursa tuturor lucrurilor, așa că nu poate rezolva aceste probleme. Sunt și unii care întreabă: „De ce unii oameni revin la viață după ce au murit?” Ți-a dat cunoașterea răspunsul la această întrebare? (Nu.) Atunci, ce-ți spune cunoașterea? Ea le spune oamenilor despre multe obiceiuri și reglementări. De exemplu, ideea că oamenii trebuie să crească copii și să dea dovadă de pietate filială față de părinți este un fel de cunoaștere despre viața umană. De unde provine această cunoaștere? Este predată de cultura tradițională. Ce le aduce, așadar, oamenilor toată această cunoaștere? Care este esența cunoașterii? În această lume, există mulți oameni care i-au citit pe clasici, care au primit o educație superioară, sunt bine informați sau stăpânesc un domeniu specializat al cunoașterii. Așadar, pe calea vieții, au astfel de oameni direcția și obiectivele corecte? Au ei un nivel de referință și principii pentru comportamentul lor? Mai mult, știu ei să se închine lui Dumnezeu? (Nu.) Pentru a merge un pas mai departe, înțeleg ei vreun element al adevărului? (Nu.) Așadar, ce este cunoașterea? Ce le oferă oamenilor cunoașterea? Probabil că oamenii au o oarecare experiență în acest sens. În trecut, când nu aveau cunoaștere, relațiile dintre oameni erau simple – mai sunt ele simple acum, când oamenii au dobândit cunoaștere? Cunoașterea îi face pe oameni mai complicați și impuri. Cunoașterea îi face pe oameni mai lipsiți de umanitate normală și mai lipsiți de scop în viață. Cu cât oamenii dobândesc mai multă cunoaștere, cu atât sunt mai departe de Dumnezeu. Cu cât dobândesc mai multă cunoaștere, cu atât neagă mai mult adevărul și cuvântul lui Dumnezeu. Cu cât oamenii au mai multă cunoaștere, cu atât devin mai extremi, încăpățânați și absurzi. Și care este rezultatul? Lumea devine din ce în ce mai întunecată și mai rea.
Tocmai am menționat cum trebuie rezolvate conflictele sau ciocnirile dintre aplicarea cunoașterii și adevărurile-principii atunci când apar. Ce faceți ori de câte ori vă aflați într-o astfel de situație? Unii dintre voi ar oferi doctrină: „Ce este greu în a practica în conformitate cu adevărurile-principii? La ce nu se poate renunța?” Dar, când vi se întâmplă ceva, continuați ca înainte, urmându-vă propria voință, noțiunile și închipuirile și, deși ar putea exista momente în care v-ați dori să practicați adevărul și să acționați conform principiilor, pur și simplu nu reușiți să o faceți, orice ar fi. Toată lumea știe că este corect, din punct de vedere doctrinar, să acționezi conform adevărurilor-principii; ei știu că sigur cunoașterea nu se aliniază adevărurilor-principii și că, atunci când cele două intră în conflict sau în luptă, trebuie să înceapă prin a practica în conformitate cu adevărurile-principii și a renunța la cunoașterea lor. Dar este atât de simplu, ca o chestiune de fapt? (Nu.) Nu, nu este atât de simplu. Așadar, ce dificultăți există atunci când practici? Cum ar trebui să practici pentru a acționa în conformitate cu adevărurile-principii? Acestea sunt probleme practice, nu? Cum ar trebui să fie rezolvate? În primul rând, ar trebui să te supui. Dar oamenii au firi corupte și, uneori, nu reușesc să se supună. Se spune: „«Poți duce omul până la ușa bisericii, dar cu sila nu-l poți cununa» – încercarea de a mă face să mă supun este un caz similar, nu-i așa? Ce este greșit în faptul că acționez în baza tăriei cunoașterii mele? Dacă insiști să acționez conform adevărurilor-principii, nu mă voi supune.” Ce faci în aceste momente, când o fire răzvrătită este gata să provoace probleme? (Te rogi.) Uneori, rugăciunea nu poate rezolva problema. Atitudinea și mentalitatea ta pot fi puțin mai bune după ce te-ai rugat și este posibil să-ți schimbi parțial starea, dar, dacă nu înțelegi sau nu ai claritate cu privire la adevărurile-principii relevante, supunerea ta poate ajunge să fie doar o simplă formalitate. În aceste momente, trebuie să înțelegi adevărul, să cauți adevărurile relevante și să te străduiești să fii capabil să știi în ce fel ceea ce faci aduce beneficii lucrării casei lui Dumnezeu, mărturiei față de El și răspândirii cuvintelor Lui. Aceste lucruri trebuie să fie limpezi în inima ta. Oricare ți-ar fi datoria, orice ai face, trebuie să începi prin a te gândi la lucrarea și la interesele casei lui Dumnezeu, la răspândirea cuvintelor lui Dumnezeu sau la obiectivul pe care îndeplinirea datoriei tale are scopul de a-l realiza. Acest lucru este pe primul loc. Nu este niciodată loc pentru ambiguitate în această privință, nici pentru compromis. Dacă faci compromisuri în astfel de momente, nu-ți îndeplinești datoria cu sinceritate și nu practici adevărul – și este just să spunem că lucrul cel mai rău este că te implici în propria afacere. Faci lucruri pentru tine însuți, în loc să-ți îndeplinești datoria de ființă creată. Dacă ți-ai duce la bun sfârșit însărcinarea dată de Dumnezeu și ți-ai îndeplini bine datoria de om, adevărul pe care ar trebui să-l înțelegi și să-l pui în practică mai întâi este că trebuie să satisfaci intențiile lui Dumnezeu. Trebuie să ai această viziune. Îndeplinirea unei datorii nu înseamnă să faci lucruri pentru tine însuți sau să te implici în propria afacere, cu atât mai puțin să depui mărturie despre tine însuți și să te promovezi, nici nu se referă la renumele, câștigul și statutul tău. Nu acesta este obiectivul tău. În schimb, este vorba de a-ți îndeplini bine datoria și de a depune mărturie despre Dumnezeu; este vorba de a-ți asuma responsabilitatea și de a-L mulțumi pe Dumnezeu; este vorba de a trăi conștiința și rațiunea unei umanități normale, de a trăi asemănarea unei ființe umane, de a trăi înaintea lui Dumnezeu. Cu acest tip de mentalitate corectă, poți trece cu ușurință peste obstacolul traiului conform propriei cunoașteri. Chiar dacă rămân câteva provocări, acestea se vor schimba treptat pe parcursul acestui proces, iar circumstanțele se vor schimba în bine. Așadar, cum este experiența voastră în prezent? Se îmbunătățește sau stagnează? Dacă acționați mereu conform cunoașterii și creierului vostru și nu căutați niciodată adevărurile-principii, veți putea să vă dezvoltați în viață? Ați ajuns la o concluzie în această privință? Se pare că voi toți sunteți încă destul de confuzi în ceea ce privește chestiunea pătrunderii în viață și nu aveți principii specifice pentru aceasta, ceea ce înseamnă că vă lipsește o experiență mai profundă sau autentică a principiilor și a căii de practicare a adevărului. Unii oameni acționează întotdeauna conform cunoașterii pe care o dețin, indiferent ce li se întâmplă. Ei respectă doar câteva adevăruri-principii într-un mod general, în chestiuni simple, lăsându-și cunoașterea să preia conducerea în tot acest timp, adevărurile-principii fiind subordonate. Ei practică în acest mod cumva mediat, compromis; nu-și cer cu strictețe o supunere deplină sau o acțiune care să fie în acord absolut cu adevărurile-principii. Este corect din partea lor, sau nu? Care este pericolul în acest tip de practică? Nu riscă să se abată de la curs? Să I se împotrivească lui Dumnezeu și să-I jignească firea? Acesta este lucrul pe care oamenii ar trebui să îl înțeleagă cel mai mult. Vă este clar acum care este diferența dintre îndeplinirea unei datorii în casa lui Dumnezeu, pe de o parte, și obținerea unui serviciu și traiul de mântuială în lume, pe de alta? O conștientizați clar în inima voastră? Ar trebui să vă gândiți la această problemă și să meditați des la ea. Care este cea mai mare diferență dintre cele două? Știți care este? (Îndeplinirea unei datorii în casa lui Dumnezeu are ca obiectiv câștigarea adevărului și aducerea unei schimbări în firea noastră coruptă; obținerea unei slujbe în lume are ca obiectiv viața trupească.) Este destul de aproape, dar mai este un lucru pe care nu l-ați menționat: a îndeplini o datorie în casa lui Dumnezeu înseamnă a trăi conform adevărului. Care este semnificația traiului conform adevărului? Pentru oameni, este faptul că firea lor se poate schimba și că, în cele din urmă, pot fi mântuiți; pentru Dumnezeu, este faptul că El te poate câștiga pe tine, o ființă creată, și confirma că ești creația Sa. Și atunci, conform căror lucruri trăiesc oamenii atunci când își găsesc un serviciu în lume? (Conform filosofiilor Satanei.) Conform filosofiilor Satanei – luate ca întreg, aceasta înseamnă că ei trăiesc conform firii corupte a Satanei. Este același lucru, fie că tu cauți faima, câștigul și statutul, fie bogăția, fie că vrei să-ți treci zilele și să supraviețuiești – trăiești conform firilor corupte. Când îți găsești un serviciu în lume, trebuie să-ți storci creierii încercând să faci bani. Pentru a urca pe scara faimei, câștigului și statutului, trebuie să depinzi în întregime de lucruri precum concurența, lupta, zbuciumul, cruzimea, răutatea și uciderea – aceasta este singura modalitate de a rămâne pe propriile picioare. Pentru a îndeplini o datorie în casa lui Dumnezeu trebuie să trăiești conform cuvintelor lui Dumnezeu și trebuie să înțelegi adevărul. Lucrurile negative ale Satanei nu sunt doar inutile – trebuie, de asemenea, să ne eliberăm de ele. Nici măcar un singur lucru satanic nu este de tolerat. Dacă o persoană trăiește conform lucrurilor satanice, trebuie să fie judecată și mustrată; dacă trăiește conform lucrurilor satanice și este ferm hotărâtă să nu se căiască, trebuie eliminată și abandonată. Aceasta este cea mai mare diferență dintre îndeplinirea unei datorii în casa lui Dumnezeu și obținerea unui serviciu în lume.
Când oamenii trăiesc conform cunoașterii lor, în ce fel de stare trăiesc? Ce experimentează cel mai profund? De îndată ce înveți ceva într-un anumit domeniu, simți că ești competent, că ești extraordinar și apoi, drept urmare, ești încătușat de cunoașterea ta. Ți-ai considerat cunoașterea drept viața ta și, când ți se întâmplă ceva, această cunoaștere este cea care iese la suprafață, pentru a-ți dicta să faci așa și pe dincolo. Ai vrea să te eliberezi de ea, dar nu poți, pentru că ți-a fost întipărită în inimă și nimic altceva nu o poate înlocui. Aceasta este ceea ce înseamnă „prima impresie este impresia finală”. Există unele cunoștințe pe care ar fi fost mai bine să nu le fi studiat deloc. Este un risc și o neplăcere să le fi învățat. Cunoașterea cuprinde multe domenii: educație, drept, literatură, matematică, medicină, biologie și așa mai departe, toate acestea derivând din experiența directă a oamenilor. Acestea sunt forme de cunoaștere practică; oamenii nu pot trăi fără ele și ar trebui să le studieze. Există însă unele forme de cunoaștere care sunt otrăvitoare pentru omenire – sunt otrăvuri satanice, vin de la Satana. De exemplu, științele sociale, ale căror învățături includ lucruri precum ateismul, materialismul și evoluționismul, precum și confucianismul, comunismul și superstițiile feudale: toate acestea sunt forme negative de cunoaștere care provin de la Satana, iar scopul principal pe care îl servesc este acela de a infesta, coroda și perverti cugetul uman, de a lega și controla gândirea oamenilor, în scopul de a-i corupe, răni și distruge. Transmiterea numelui de familie, de exemplu, și pietatea filială, glorificarea propriei familii și formula care spune: „Cultivă-te pe tine însuți, ordonează-ți familia, guvernează națiunea și adu pace tuturor” – toate acestea sunt învățături ale culturii tradiționale. Și dincolo de acestea se află diferitele teorii teologice, curente din societatea civilă, ale budismului, ale taoismului și ale religiei moderne. Și acestea intră în sfera cunoașterii. Unii oameni, de exemplu, au slujit drept pastori sau predicatori ori au studiat teologia. Ce rezultă din dobândirea unor astfel de cunoștințe? Este o binecuvântare sau un blestem? (E un blestem.) Cum ajunge să fie un blestem? Dacă astfel de oameni nu vorbesc, atunci treaba lor, dar, când deschid gura, din ea iese doctrina religioasă. Întotdeauna încearcă să predice doctrina spirituală; le insuflă oamenilor căile ipocrite ale fariseilor în loc să îi lase să înțeleagă adevărul. Cunoștințele teologice se referă în primul rând la teoria teologică. Care este cea mai remarcabilă trăsătură a teoriei teologice? Aceasta le insuflă oamenilor lucruri pe care ei le consideră spirituale și, odată ce oamenii au asimilat astfel de lucruri pseudo-spirituale, aceasta este prima lor impresie, impresia finală. Chiar dacă ai ascultat cuvintele pe care Dumnezeu le exprimă, nu vei fi capabil să le înțelegi în acel moment și vei fi constrâns de cunoașterea și teoriile fariseilor. Acesta este un lucru foarte periculos. Nu va fi greu pentru o astfel de persoană să accepte adevărul? Pentru a rezuma, dacă trăiești conform doctrinei și cunoașterii, dacă îți faci datoria și acționezi bazându-te pe darurile tale, s-ar putea să poți face câteva lucruri bune, după cum li se par altora, dar când trăiești într-o astfel de stare, o știi? Îți poți da seama că trăiești conform cunoașterii tale? Poți simți consecințele pe care le poate avea traiul conform cunoașterii? Nu ajungi să ai un sentiment de gol în inimă, o senzație că o astfel de viață nu are nicio semnificație? Și de ce se întâmplă asta, mai exact? Aceste întrebări ar trebui lămurite. Iată unde ne aflăm în ceea ce privește chestiunea cunoașterii.
Tocmai am discutat chestiunea cunoașterii și a darurilor. Mai există o chestiune: mulți oameni au ajuns de la credința lor inițială în Dumnezeu până în prezent fără să știe vreodată care este adevărul sau cum ar trebui să îl practice și să îl urmeze. Au trăit în tot acest timp conform unei convingeri sau conform noțiunilor și închipuirilor omenești. Pe scurt, trăiesc conform lucrurilor pe care ei le consideră corecte. Umblă încoace și încolo susținând obsesiv aceste lucruri și chiar le consideră a fi adevărul. Ei cred că, atât timp cât persistă în practica lor până la sfârșit, vor fi biruitori și vor supraviețui mai departe. Ei cred în Dumnezeu în virtutea unei astfel de noțiuni. Pot suferi și pot renunța la familiile și carierele lor, la lucrurile pe care le iubesc și continuă să rezume lucrurile la câteva reglementări, pe care le practică ca și cum ar fi adevărul. De exemplu, atunci când văd că o persoană trece prin momente grele sau că familia cuiva trece printr-o perioadă dificilă, iau asupra lor sarcina de a-i contacta și de a-i ajuta. Se interesează de ei, au grijă de ei și îi protejează. Dacă trebuie făcută o muncă de jos ori solicitantă, se duc și o fac proactiv. Murdăria și solicitările nu îi deranjează. Nu sunt pretențioși. Nu se ceartă cu alții când interacționează cu aceștia și fac tot posibilul să ajungă la un acord amiabil cu fiecare. Ei nu se ceartă cu alții și învață să fie binevoitori și toleranți cu oamenii, astfel încât toți cei care petrec timp cu ei vor spune că sunt persoane bune și credincioși adevărați. Când vine vorba de Dumnezeu, ei fac tot ce le cere El să facă și se duc oriunde le cere El să se ducă. Nu se împotrivesc. Conform cărui lucru trăiesc ei? (Conform zelului.) Nu este doar o simplă formă de zel – ei trăiesc conform unei convingeri pe care o consideră corectă. Astfel de oameni nu vor înțelege adevărul nici după ani de credință în Dumnezeu, nici nu vor ști ce înseamnă să practici adevărul, ce înseamnă să I te supui lui Dumnezeu, ce înseamnă să te îngrijești de voia lui Dumnezeu, ce înseamnă să cauți adevărul sau care sunt adevărurile-principii. Ei nu vor ști aceste lucruri. Nu vor ști nici măcar ce este o persoană cinstită sau cum să fie o astfel de persoană. Ei cred că: „Tot ce trebuie să fac este să trăiesc astfel și să continui să urmez. Indiferent de predicile casei lui Dumnezeu, îmi voi menține felul meu de a acționa; oricum m-ar trata Dumnezeu, nu voi renunța la credința în El și nu-L voi părăsi. Pot îndeplini orice datorie mi se cere.” Au impresia că pot fi mântuiți practicând astfel. Ce păcat, însă, că, deși nu au vreo mare problemă cu atitudinea lor, nu înțeleg niciun adevăr, nici măcar după ce au ascultat predici atâția ani. Nu înțeleg adevărul supunerii și nu știu cum să îl practice, nu înțeleg adevărul de a fi o persoană cinstită, adevărul de a-și îndeplini cu loialitate datoria sau ce înseamnă să fii superficial. Ei nu știu dacă mint sau dacă sunt persoane înșelătoare. Nu sunt astfel de oameni de compătimit? (Ba da.) Conform cărui lucru trăiesc ei? S-ar putea spune că trăiesc conform inimii lor dezgolite, de copil? De ce s-ar putea spune acest lucru? Pentru că, după cum cred ei, „Inima mea este expusă, vizibilă întregului univers. Nu le este clară oamenilor; ei nu o pot vedea, dar Cerul o știe.” Atât de „sinceră” le este inima: nimeni nu o poate înțelege și le este inaccesibilă tuturor. De ce o numim o inimă dezgolită, de copil? Pentru că au un fel de stare de spirit, un sentiment, și folosesc acest sentiment personal sau dorință a lor pentru a interpreta ce ar trebui să facă un credincios în Dumnezeu și ce înseamnă o datorie. De asemenea, folosesc aceste sentimente pentru a codifica cerințele lui Dumnezeu. Ei cred că: „Dumnezeu nu le cere, de fapt, oamenilor să facă ceva, nici ca ei să aibă multă pricepere sau să înțeleagă prea mult adevăr. Este suficient ca o persoană să aibă o inimă dezgolită, de copil. Este atât de simplu să crezi în Dumnezeu – tot ce trebuie să faci este să continui să acționezi cu puterea unei inimi dezgolite, de copil.” Cu toate acestea, minciunile lor nu se opresc, nici împotrivirile, nici răzvrătirile, nici noțiunile, nici trădările. Orice ar face, ei nu consideră că asta contează, ci își spun: „Am o inimă iubitoare de Dumnezeu. Nimeni nu-mi poate rupe relația cu Dumnezeu, nimeni nu-mi poate stinge dragostea pentru Dumnezeu și nimeni nu poate interveni în loialitatea mea față de Dumnezeu.” Ce fel de mentalitate este aceasta? Una absurdă, nu? Este absurdă și este de compătimit. Există o stare în spiritul unei astfel de persoane – pârjolită, sărăcită și jalnică. De ce „pârjolită”? Pentru că, atunci când se confruntă cu un lucru simplu – a spus o minciună, să zicem – nu știe sau nu-și dă seama de asta. Nu simte nicio mustrare de sine; nu are niciun fel de sentiment. Asemenea oameni L-au urmat pe Dumnezeu până acum fără criterii riguroase de evaluare în tot ceea ce fac. Ei nu știu ce fel de persoane sunt, dacă sunt persoane înșelătoare, dacă au fost cu adevărat capabili să fie persoane cinstite sau dacă sunt capabili să se supună cerințelor lui Dumnezeu. Ei nu știu nimic din toate aceste lucruri. Sunt atât de jalnici, iar spiritul le este pârjolit. De ce spun că spiritul le este pârjolit? Pentru că nu știu ce le cere Dumnezeu, de ce cred în Dumnezeu sau ce fel de persoane ar trebui să urmeze să devină. Nu știu ce acțiuni sunt lipsite de rațiune sau ce acțiuni încalcă adevărurile-principii. Nu știu ce atitudine să adopte cu oamenii răi și ce atitudine să adopte cu oamenii buni; nu știu cu cine ar trebui să interacționeze sau de cine ar trebui să se apropie. Când devin negativi, nici măcar nu știu în ce stări s-au prăbușit. Asta înseamnă să ai spiritul pârjolit. Voi sunteți astfel? (Da.) Nu-mi place să vă aud spunând asta, dar acesta este tipul de stare în care vă aflați. Sunteți mereu emoționali și nimeni nu știe când se va schimba acest lucru.
Ce înseamnă a fi emoțional? Vom analiza un exemplu. Unii oameni simt ei înșiși că Îl iubesc pe Dumnezeu foarte mult. În special, se simt foarte onorați și de două ori binecuvântați pentru că s-au născut în zilele de pe urmă, pentru că au acceptat această etapă a lucrării lui Dumnezeu și pentru că au putut să audă cuvintele Lui cu propriile urechi și să experimenteze lucrarea Lui în persoană. În consecință, ei cred că ar trebui să găsească o modalitate de a-și exprima inimile dezgolite, de copil. Și cum fac asta? Emoțiile lor ies la suprafață, ardoarea mai că le țâșnește afară, devin puțin iraționali, iar emoțiile le devin anormale. Și urâțenia iese la iveală din asta. În China continentală, ei se aflau într-un mediu în care credința în Dumnezeu era detestată și trăiau vieți oprimate. Aveau ardoare atunci și-și doreau să strige: „Dumnezeule Atotputernic, Te iubesc!” Dar nu aveau unde să o facă – nu puteau, de teamă să nu fie arestați. Acum sunt în străinătate și sunt liberi să creadă; au în sfârșit un loc unde să-și dea frâu liber inimii lor dezgolite, de copil. Simt nevoia să exprime cât de mult Îl iubesc pe Dumnezeu. Așa că ies pe străzi și găsesc un loc fără prea multă lume în jur, unde să strige după voia inimii. Însă, înainte să o poată face, simt că nu au încrederea pentru a continua. Se uită în jurul lor, dar nu le vine să strige. Ce le trece prin minte? „Asta nu e de ajuns. Nu este suficient să am doar o inimă dezgolită, de copil. Nu am încă o inimă iubitoare de Dumnezeu. Nu e de mirare că nu am nimic de strigat.” Și, astfel, întristați și îndurerați, se duc acasă și se roagă în lacrimi la Dumnezeu: „O, Dumnezeule, nu am îndrăznit să strig «Te iubesc!» atunci când eram într-un cadru care nu permitea acest lucru. Acum sunt într-un cadru care o permite, dar tot nu am încredere. Nu-mi vine să strig. Se pare că statura și încrederea mea sunt prea neînsemnate. Nu am viață.” De atunci încolo, se roagă în legătură cu această problemă, fac pregătiri și i se dedică. Adesea citesc cuvintele lui Dumnezeu și sunt emoționați până la lacrimi de ele, iar emoțiile și entuziasmul lor li se formează și li se acumulează în inimă. Acest lucru continuă până când, într-o zi, se simt suficient de plini de emoție încât ar putea să se ducă într-o piață publică cu o capacitate de câteva mii de persoane și să strige: „Te iubesc, Dumnezeule Atotputernic!” în fața mulțimii – însă, când se duc în piață și văd toți oamenii de acolo, nu le vine să strige. Poate că tot nu au strigat, nici măcar acum. Dar, indiferent dacă au făcut-o sau nu, ce ar însemna asta? Oare dacă strigi așa înseamnă că practici adevărul? Este o mărturie pentru Dumnezeu? (Nu.) Atunci, de ce sunt hotărâți să strige așa ceva? Ei au credința că acel strigăt al lor ar fi mai puternic și mai eficient decât orice altă metodă de a răspândi cuvintele lui Dumnezeu și de a depune mărturie pentru Dumnezeu. Asta înseamnă să fii o persoană cu inima dezgolită, de copil. Este un lucru bun sau un lucru rău ca o persoană să aibă astfel de emoții? Este normal sau anormal? Poate fi clasificat ca făcând parte din sfera umanității normale? (Nu.) De ce nu? Care este scopul lui Dumnezeu atunci când îi face pe oameni să îndeplinească îndatoriri și când îi face să înțeleagă și să practice adevărul? Este acela de a spori emoția de iubire a oamenilor față de El sau emoția lor în îndeplinirea datoriei lor? (Nu.) Aveți astfel de emoții uneori sau poate des? (Da.) Când le aveți, simțiți că apar brusc și anormal sau că sunt greu de înăbușit? Trebuie să le stăpânești, oricât de greu de înăbușit ar fi. Lăsând la o parte orice altceva, acestea sunt doar emoții, nu realizări care apar după ce oamenii înțeleg și practică adevărul sau după ce au urmat calea lui Dumnezeu. Sunt o stare anormală. Atunci poate fi clasificată această stare anormală în categoria încăpățânării duse la extrem? Aceasta variază de la caz la caz. Există grade diferite; unele pot fi încadrate la încăpățânare dusă la extrem, iar altele se ridică la nivelul absurdității. Este normal ca o persoană să-și verse puțin din această stare de spirit, uneori. Așadar, ce manifestări ale acesteia sunt anormale, atunci? A face ceva din cauza unei emoții de neînăbușit. Atunci când cineva își trăiește fiecare zi și se agită de dragul acelui lucru, citind cuvintele lui Dumnezeu și răspândind Evanghelia tot de dragul acelui lucru și îndeplinind orice îndatoriri de dragul lui – când totul se învârte în jurul acelui lucru, iar acesta devine valoarea și semnificația existenței și a vieții sale – asta înseamnă probleme. Obiectivul și direcția acelei persoane sunt distorsionate. Există o urâțenie în oamenii care trăiesc conform inimii lor dezgolite, de copil. Există ceva încăpățânat la ei și au emoții anormale. Dacă o persoană trăiește conform acestor lucruri și trăiește adesea într-o astfel de stare, poate înțelege adevărul? (Nu.) Dacă nu poate înțelege adevărul, care este starea sa de spirit atunci când ascultă predicile? Ce intenție are atunci când citește cuvintele lui Dumnezeu? Poate cineva care crede mereu în Dumnezeu cu o inimă dezgolită, de copil și cu formalitate religioasă să înțeleagă și să câștige adevărul? (Nu.) De ce nu? Tot ceea ce face nu se bazează pe adevăr, ci pe teorie religioasă și pe noțiuni și închipuiri. Nu este vorba nici despre urmarea și practicarea adevărului. Nu îi pasă deloc de ceea ce este de fapt adevărul sau de ceea ce spun cuvintele lui Dumnezeu. Nu îi pasă de asta, ca și cum tot ceea ce ar fi necesar pentru a crede în Dumnezeu ar fi o inimă dezgolită, de copil, ca și cum tot ceea ce trebuie să facă este să gestioneze lucruri și să depună efort în biserică. Este atât de simplu pentru această persoană. Nu pricepe ce înseamnă să înțeleagă și să practice adevărul, nici ce să urmeze pentru a fi mântuită. Se poate gândi uneori la aceste lucruri, dar pur și simplu nu reușește să le rezolve. Tot timpul își spune: „Atât timp cât am zel, ating un nivel ridicat de emoție și pot persevera până la sfârșit, s-ar putea să fiu mântuit” și, în consecință, dus de valul emoțiilor sale intensificate, nu face decât lucruri nesăbuite, lucruri care contravin adevărurilor-principii. În cele din urmă, este descoperit și eliminat. Se pare că emoțiile intensificate nu sunt un lucru atât de bun, până la urmă.
Mai există o altă stare destul de gravă în traiul conform unei inimi dezgolite, de copil, și anume că unii oameni se bazează întotdeauna pe entuziasm pentru a crede în Dumnezeu. Focul din inimile lor nu se stinge niciodată; ei cred că tot ce le trebuie pentru a crede în Dumnezeu este o inimă dezgolită, de copil. Ei își spun: „Nu am nevoie să înțeleg adevărul, nu am nevoie să mă examinez și nu am nevoie să vin înaintea lui Dumnezeu pentru a-mi mărturisi păcatele și a mă căi – și cu siguranță nu am nevoie să accept nicio judecată, mustrare, emondare sau cenzură ori critică din partea cuiva. Nu am nevoie de aceste lucruri. Tot ce îmi trebuie este o inimă dezgolită, de copil.” Acesta este principiul credinței lor în Dumnezeu. Ei își spun: „Nu este nevoie să accept judecata și mustrarea. Este suficient ca eu doar să mă simt bine în pielea mea. Cred că Dumnezeu va fi cu siguranță fericit dacă fac asta. Dacă eu sunt fericit, Dumnezeu este fericit – asta este tot. Voi fi mântuit dacă eu cred în Dumnezeu în felul acesta.” Nu este acesta un mod de gândire extrem de naiv? Și voi ați fost într-o astfel de stare, nu-i așa? (Da.) Dacă trăiți până la sfârșit într-o asemenea stare, incapabili de orice transformare, atunci este corect să spunem că nu înțelegeți nici cea mai mică parte din adevăr. Adevărul nu are nicio legătură cu voi. Voi nu cunoașteți obiectivul sau semnificația mântuirii omului de către Dumnezeu și nu înțelegeți la ce se referă credința în Dumnezeu. Care este diferența dintre credința în Dumnezeu și credința în religie? Toată lumea concepe credința în religie ca fiind pentru că acea persoană nu are un mijloc de a-și câștiga traiul, că ar putea avea greutăți acasă. Dacă nu este așa, atunci este pentru că vor să găsească ceva pe care să se sprijine, să găsească o susținere spirituală. Credința în religie de multe ori nu înseamnă altceva decât să-i determine pe oameni să fie buni, binevoitori, săritori, să fie amabili cu ceilalți, să facă mai multe fapte bune pentru a acumula virtute, să nu comită crime sau incendii, să nu încalce legea sau să nu comită infracțiuni, să nu facă lucruri rele, să nu-i lovească pe oameni sau să-i înjure, să nu fure sau să jefuiască și să nu înșele sau să escrocheze. Acesta este conceptul de „credință în religie” care există în mințile tuturor. Cât de mult din conceptul de credință în religie există în inimile voastre astăzi? Sunt acele lucruri asociate cu credința în religie în conformitate cu adevărul? De unde vin ele, mai exact? Știți acest lucru? Dacă voi credeți în Dumnezeu cu o inimă care adăpostește credința în religie, care va fi rezultatul? Este acesta modul corect de a crede în Dumnezeu? Există o diferență între starea de a crede în religie și starea de a avea credință în Dumnezeu? Care este diferența dintre a crede în religie și a avea credință în Dumnezeu? Când ai început să crezi în Dumnezeu, poate ai simțit că a crede în religie și a avea credință în Dumnezeu sunt același lucru. Însă, astăzi, după ce ai crezut în Dumnezeu mai mulți ani, ce crezi că înseamnă cu adevărat să ai credință? Există vreo diferență față de credința în religie? Credința în religie înseamnă urmarea unor ritualuri religioase pentru a aduce bucurie și confort spiritual. Nu se referă la aspecte privind calea pe care pășesc oamenii sau modul în care-și trăiesc viața. Nu există nicio schimbare în lumea ta lăuntrică; tu ești încă același, iar natura-esența ta rămâne neschimbată. Nu ai acceptat adevărurile care vin de la Dumnezeu și nu le-ai făcut să fie viața ta, ci doar ai făcut unele fapte bune sau ai urmat ceremonii și reglementări. Doar te-ai implicat în unele activități legate de credința în religie – doar asta, doar atât. Așadar, la ce se referă a avea credință în Dumnezeu? Aceasta înseamnă o schimbare în modul în care trăiești, înseamnă că a avut loc deja o schimbare în valoarea existenței tale și în țelurile tale în viață. Inițial, trăiai pentru lucruri precum a-ți slăvi strămoșii, a ieși în evidență, a duce o viață bună și a te strădui să câștigi faimă și avere. Astăzi, ai abandonat acele lucruri. Nu-l mai urmezi pe Satana, ci îți dorești să te lepezi de el, să te lepezi de această tendință rea. Îl urmezi pe Dumnezeu, ceea ce accepți este adevărul și calea pe care pășești este cea a urmării adevărului. Direcția vieții tale s-a schimbat complet. După ce crezi în Dumnezeu, abordezi viața diferit, ai un stil de viață diferit, urmezi Creatorul, accepți și te supui suveranității și aranjamentelor Lui, accepți mântuirea Lui și, în cele din urmă, devii o adevărată ființă creată. Nu înseamnă asta să-ți schimbi modul de viață? Este complet opusul preocupărilor și modului tău de viață anterior, iar motivațiile și semnificația de la baza a tot ceea ce ai făcut – acestea sunt complet opuse, nici măcar în aceeași ligă. Vom încheia aici cu diferența dintre a avea credință în Dumnezeu și credința în religie. Puteți vedea în voi înșivă starea de a avea o „inimă dezgolită, de copil” despre care vorbeam? (Da.) Deci, trăiți cu o inimă dezgolită, de copil, în cea mai mare parte a timpului sau aveți această stare doar ocazional? Dacă este ocazională, asta dovedește că te-ai eliberat deja de acea stare și ai început să urmezi adevărul, că ai început să ieși din acea stare de fapt; dacă încă trăiești conform unei inimi dezgolite, de copil, în majoritatea timpului și nu știi cum să trăiești conform cuvintelor lui Dumnezeu, conform adevărului, nici cum să te eliberezi de constrângerile unei inimi dezgolite, de copil și să ieși din acea stare, asta dovedește că nu trăiești înaintea lui Dumnezeu, că încă nu știi ce este adevărul sau cum să îl cauți. Este aceasta o distincție importantă? (Da.) Dacă tu continui să trăiești în acest fel, fără să înțelegi câtuși de puțin adevărul, ești în pericol – va trebui să fii eliminat, mai devreme sau mai târziu. În ceea ce privește modul în care apare acea inimă dezgolită, de copil, va trebui să cauți adevărul, să diseci starea și să schimbi acea stare. De ce ar avea cineva acea inimă dezgolită, de copil; care vor fi consecințele faptului de a te baza pe fervoare pentru a crede în Dumnezeu; dacă poți câștiga adevărul crezând în Dumnezeu în acest fel; dacă acest lucru îți va întări credința în Dumnezeu – totul cu privire la aceste întrebări trebuie să îți fie clar în inimă. Acest lucru necesită să te supui unei comparații, să reflectezi și să cauți rezolvarea.
Un tip de persoană are inima entuziasmată de credința sa în Dumnezeu. Orice datorie este bună pentru aceasta, la fel și câteva greutăți, dar temperamentul său este instabil – este emotivă și capricioasă, inconsecventă. Acționează doar conform stării sale de spirit. Când este fericită, își face bine treaba care i-a fost dată drept sarcină și se înțelege bine cu oricine îi este partener și cu oricine se asociază. Este dispusă să-și asume și mai multe îndatoriri – indiferent de datoria pe care o îndeplinește, are un simț al responsabilității pentru aceasta. Așa se comportă când este într-o stare bună. Poate exista un motiv pentru care este într-o stare bună: poate că a fost lăudată pentru că și-a făcut bine datoria și a câștigat stima și aprobarea grupului. Sau poate că mulți oameni apreciază produsele muncii sale, așa că își umflă pieptul de mândrie ca pe un balon care se umple cu fiecare suflu de laudă. Și, astfel, continuă să îndeplinească aceeași datorie în fiecare zi, dar, în tot acest timp, nu înțelege niciodată intențiile lui Dumnezeu sau nu caută adevărurile-principii. Ea acționează mereu în baza tăriei experienței sale. Experiența reprezintă adevărul? Este sigur să acționăm în baza experienței? Este aceasta în acord cu adevărurile-principii? A acționa pe baza experienței nu este în acord cu principiile; cu siguranță vor exista momente în care va da greș. Așa că vine o zi în care nu-și îndeplinește bine datoria. Multe lucruri dau greș și este emondată. Grupul este nemulțumit de ea. Atunci devine negativă: „Nu mai îndeplinesc această datorie. O fac greșit. Voi toți sunteți mai buni decât mine. Eu sunt cel care nu sunt bun. Oricine este dispus să o facă, n-are decât!” Cineva are părtășie cu această persoană despre adevăr, dar nu se face auzit și ea nu înțelege, spunând: „Ce este de avut părtășie referitor la asta? Nu-mi pasă dacă este adevărul sau nu – îmi voi face datoria când sunt fericit și nu o voi face când nu sunt. De ce să complicăm atât de mult lucrurile? Nu o fac acum; voi aștepta o zi când voi fi fericit.” Așa sunt astfel de oameni, în mod consecvent. Fie că își fac datoria; fie citind cuvintele lui Dumnezeu sau ascultând predici și participând la adunări; fie în interacțiunile lor cu ceilalți – în tot ceea ce privește orice aspect al vieții lor, ceea ce dezvăluie este tulbure într-o clipă și însorit în următoarea, pe culmi într-o clipă și deprimat în următoarea, rece într-o clipă și cald în următoarea, negativ într-o clipă și pozitiv în următoarea. Pe scurt, starea lor, bună sau rea, este întotdeauna destul de evidentă. O poți vedea dintr-o privire. Sunt inconsecvenți în tot ceea ce fac, lăsându-se pur și simplu pradă temperamentului lor. Când sunt fericiți, fac o treabă mai bună, iar când nu sunt fericiți, o fac de mântuială – este posibil chiar să nu mai facă lucrul respectiv și să renunțe. Orice fac, trebuie să o facă în funcție de starea lor de spirit, de mediu, de cerințele lor. Nu au deloc dorința de a se supune la greutăți; sunt alintați și răsfățați, isterici, insensibili la rațiune și nu fac nimic pentru a se stăpâni. Nimeni nu are voie să îi jignească; oricine o face este o țintă pentru temperamentul lor, care apare ca o furtună – și, imediat după ce trece, sunt negativi și abătuți. Mai mult, ei fac totul conform preferințelor personale. „Dacă îmi place treaba asta, o voi face; dacă nu îmi place, nu vreau s-o fac și n-o voi face niciodată. Oricare dintre voi este dispus poate s-o facă. N-are nicio legătură cu mine.” Ce fel de persoană este aceasta? Când este fericită și starea sa este bună, inima îi este agitată și spune că vrea să-L iubească pe Dumnezeu. Este atât de agitată, încât plânge, șiroaie de lacrimi fierbinți curgându-i pe obraji și suspinând puternic. Este inima sa o inimă care Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu? Starea de a-L iubi pe Dumnezeu în inima ta este una normală, dar, dacă te uiți la firea, comportamentele și dezvăluirile acestei persoane, ai crede că este un copil de vreo zece ani. Această fire a sa și modul său de viață sunt capricioase. Este inconsecventă, neloială, iresponsabilă și incapabilă în tot ceea ce face. Nu trece niciodată prin greutăți și nu este dispusă să-și asume responsabilități. Când este fericită, îi convine să facă orice; câteva greutăți sunt acceptabile și, dacă interesele sale sunt afectate, și acest lucru este acceptabil. Dar, dacă este nefericită, nu vrea să facă nimic. Ce fel de persoană este? Este normală o astfel de stare? (Nu.) Această problemă o depășește pe cea a unei stări anormale – reprezintă o manifestare a capriciilor extreme, a nesăbuinței și ignoranței extreme, a unei atitudini copilărești extreme. Care este problema capriciilor? Unii ar putea spune: „Este o instabilitate a temperamentului. Este prea tânără și a trecut prin prea puține greutăți, iar personalitatea nu îi este încă definitivată, așa că deseori se comportă capricios.” Adevărul este că a fi capricios nu este ceva ce depinde de vârstă: și cei de peste patruzeci de ani și septuagenarii sunt capricioși uneori. Cum se explică acest lucru? A fi capricios este, de fapt, o problemă legată de firea cuiva, și una extrem de gravă! Dacă îndeplinește o datorie importantă, acest comportament o poate întârzia, precum și progresul lucrării, provocând pierderi pentru interesele casei lui Dumnezeu; și îndatoririle obișnuite pot, de asemenea, să fie afectate, iar treaba îngreunată. Nicio parte a acestui comportament nu aduce beneficii celorlalți, persoanei în cauză sau lucrării bisericii. Micile sarcini pe care le face și prețurile pe care le plătește se soldează cu o pierdere netă. Persoanele deosebit de capricioase sunt nepotrivite pentru a îndeplini îndatoriri în casa lui Dumnezeu și există multe astfel de persoane. A fi capricios este cea mai obișnuită manifestare printre firile corupte. Practic, fiecare persoană are o astfel de fire. Și care este această fire? Bineînțeles, fiecare fire coruptă este un anume soi din firile Satanei, iar a fi capricios este o fire coruptă. În termeni blânzi, înseamnă să nu iubești sau să nu accepți adevărul; în termeni mai aspri, înseamnă să fii scârbit de adevăr și să-l urăști. Pot oamenii capricioși să I se supună lui Dumnezeu? Desigur că nu. Ei pot pe moment, când sunt fericiți și profită, dar când sunt nefericiți și nu profită, izbucnesc de furie și îndrăznesc să I se împotrivească și să-L trădeze. Își vor spune în sinea lor: „Nu-mi pasă dacă este adevărul sau nu – ceea ce contează este să fiu fericit, să fiu mulțumit. Dacă sunt nefericit, nimic din ce spune oricine nu mă va ajuta! Ce contează adevărul? Ce contează dumnezeu? Eu sunt șeful!” Ce fel de fire coruptă este aceasta? (E aceea de a urî adevărul.) Este o fire care urăște adevărul, una care are o aversiune față de acesta. Există un element de aroganță și de îngâmfare în ea? Un element de intransigență? (Da.) Mai există și o altă stare revoltătoare în acest caz. Când este binedispusă, este amabilă cu toată lumea și responsabilă în îndeplinirea datoriei sale; oamenii cred că este o persoană bună, supusă, care este dispusă să plătească un preț, care chiar iubește adevărul. Dar, imediat ce devine negativă, se oprește din muncă, se plânge, ba chiar nu mai ascultă de rațiune. Aici se ițește latura sa feroce. Nimeni nu are voie să-i facă reproșuri. Ea va spune chiar așa: „Înțeleg fiecare adevăr, doar că nu-l practic. Îmi este suficient să fiu relaxat cu mine însumi!” Ce fire este aceasta? (Feroce.) Acești oameni răi nu sunt gata doar să riposteze împotriva oricui i-ar putea emonda, ci chiar ar răni acea persoană și i-ar face rău, ca un demon malefic. Nimeni nu ar îndrăzni să se pună cu ei. Nu este acest lucru extrem de capricios și feroce din partea lor? Este aceasta o problemă legată de tinerețe? Nu ar fi capricioși și dacă ar fi mai în vârstă? Ar fi ei mai chibzuiți și mai raționali dacă ar fi mai în vârstă? Nu. Aceasta nu este o chestiune legată de personalitatea sau de vârsta lor. Există o fire coruptă adânc înrădăcinată care se ascunde în ei. Sunt guvernați de o fire coruptă și trăiesc conform unei firi corupte. Există supunere într-o persoană care trăiește într-o fire coruptă? Poate ea să caute adevărul? Există vreo parte a ei care iubește adevărul? (Nu.) Nu, nu există așa ceva. Voi toți ați avut o stare capricioasă? (Da.) Ați simți că reprezintă o problemă dacă nu am avea părtășie despre asta? (Nu am simți.) Acum, după ce ați avut părtășie despre asta, simțiți că este o problemă destul de gravă? (Da.) Unele capricii ocazionale apar din cauze obiective. Aceasta nu este o problemă a firii. Toate problemele legate de fire și toate dezvăluirile unei firi corupte în acțiunile cuiva vor avea consecințe negative. Iată un exemplu de cauză obiectivă: să spunem că o persoană are o durere de stomac îngrozitoare astăzi. Are dureri atât de puternice, încât abia poate să vorbească. Vrea doar să se întindă puțin. Chiar atunci, vine cineva și schimbă câteva cuvinte cu ea, iar tonul pe care ea îl folosește pentru a-i răspunde este puțin cam dur. Este aceasta o problemă cu firea sa? Nu, nu este. Se poartă așa doar pentru că este bolnavă și are dureri. Dacă ar fi fost genul de persoană care să vorbească astfel de regulă, ar fi fost o problemă care ține de fire. În acest caz, a vorbit pe un ton nepotrivit pentru că durerea i-a depășit un anumit prag. Este normal să se întâmple asta. Dacă există o cauză obiectivă și toată lumea recunoaște că a vorbi sau a acționa într-un astfel de mod este pardonabil și rezonabil, având în vedere împrejurările, și că este doar natura umană, atunci este un comportament și o dezvăluire a umanității normale. Să luăm, de exemplu, pe cineva care a pierdut o rudă și începe să plângă de necaz. Este ceva foarte normal. Totuși, există oameni care ar judeca această persoană și ar spune: „Această persoană este sentimentală. A crezut în Dumnezeu atâția ani, dar tot nu poate renunța la afecțiunea pentru familia sa. Ba chiar plânge când îi moare o rudă. Ce prostie!” Apoi, se întâmplă ca atunci când mama vorbitorului moare, acesta să plângă mai mult decât oricine. Cum ar trebui să privim acest lucru? Nu poți să aplici orbește reglementări sau să generalizezi în această privință – unele lucruri au cauze obiective și reprezintă comportamente și dezvăluiri ale umanității normale. Ce reprezintă și ce nu reprezintă comportamentele și dezvăluirile umanității normale – asta depinde de împrejurări. Indiferent ce se menționează despre criteriul conform căruia trăiește o persoană, ceea ce se spune se referă, într-o privință, la probleme din firile oamenilor, iar, în cealaltă privință, este vorba despre probleme din punctele de vedere ale oamenilor, din modurile și din căile lor de a urma. Nu este deloc o chestiune legată de temperamentul sau de personalitatea lor ori de modul lor exterior de a face lucrurile.
Ești norocos! Apasă pe butonul de Messenger pentru a ne contacta, ceea ce te va ajuta să ai ocazia de a întâmpina pe Domnul și de a obține binecuvântarea lui Dumnezeu în 2026!