Cele șase momente critice în viața omenească (fragmente selectate)

Urmașii: al cincilea moment critic

După căsătorie, o persoană începe să crească noua generație. O persoană nu are nimic de spus în privința numărului și tipului de copii pe care îi are; și acest lucru este determinat de soarta unei persoane, predestinat de către Creator. Acesta este al cincilea moment critic prin care trebuie să treacă o persoană.

Dacă o persoană se naște pentru a îndeplini rolul de a fi copilul altcuiva, atunci o persoană crește noua generație pentru a îndeplini rolul de părinte al altcuiva. Această modificare de roluri determină o persoană să experimenteze diferite faze ale vieții din diferite perspective. Îi dă, de asemenea, persoanei diferite seturi de experiențe de viață, în care aceasta ajunge să cunoască aceeași suveranitate a Creatorului, cât și faptul că nimeni nu poate trece peste sau modifica predestinarea Creatorului.

1. O persoană nu are control asupra a ceea se întâmplă cu copilul său

Nașterea, creșterea și căsătoria oferă toate diferite grade de dezamăgire. Unii oameni sunt nemulțumiți de familiile lor sau de aspectul lor fizic; unora nu le plac părinții lor; unii detestă sau au multe de împărțit cu mediul în care au crescut. Și, pentru majoritatea oamenilor, dintre toate aceste dezamăgiri, căsătoria este cea mai nemulțumitoare. Indiferent de cât de nemulțumit este cineva de nașterea, creșterea sau căsătoria sa, oricine a trecut prin ele știe că nimeni nu poate alege unde și când s-a născut, cum arată, cine îi sunt părinții și cine îi este soț (soție), ci că trebuie pur și simplu să accepte voința Cerului. Dar când vine momentul ca oamenii să crească noua generație, ei își vor proiecta toate dorințele nerealizate în prima jumătate a vieții lor asupra urmașilor lor, sperând că progenitura lor va compensa pentru toate dezamăgirile pe care le-au trăit în prima parte a vieții lor. Așa că oamenii se leagănă în tot felul de fantezii despre copiii lor: că fiicele lor vor ajunge să fie niște frumuseți uluitoare, fiii lor, domni eleganți; că fiicele lor vor fi cultivate și talentate și fiii lor, studenți eminenți și sportivi de elită; că fiicele lor vor fi blânde, virtuoase și sensibile, fiii lor, inteligenți, capabili și simțitori. Ei speră că, indiferent dacă vor fi fiice sau fii, aceștia își vor respecta bătrânii, vor fi atenți cu părinții lor, vor fi iubiți și lăudați de toată lumea… În acest moment, speranțele de viață reapar și noi pasiuni se aprind în inimile oamenilor. Oamenii știu că sunt neputincioși și fără speranță în această viață, că nu vor mai avea altă șansă, altă speranță să iasă în evidență și că nu au de ales decât să-și accepte destinele. Și astfel, își proiectează toate speranțele, toate dorințele și idealurile nerealizate, asupra următoarei generații, sperând că progeniturile lor îi pot ajuta să-și atingă visurile și să-și realizeze dorințele; că fiicele și fiii lor vor aduce glorie numelui familiei, vor deveni importanți, bogați sau celebri; pe scurt, ei vor să vadă norocul copiilor lor luându-și elan. Planurile și fanteziile oamenilor sunt perfecte; nu știu ei că numărul copiilor pe care îi au, aspectul fizic al copiilor, abilitățile și așa mai departe nu sunt decizia lor, că destinele copiilor lor nu sunt absolut deloc în mâinile lor? Oamenii nu sunt stăpânii propriului lor destin, și totuși ei speră să schimbe destinele generației mai tinere; sunt lipsiți de puterea de a scăpa de propriul lor destin, și totuși încearcă să îl controleze pe acela al fiilor și fiicelor lor. Nu se supraapreciază? Nu este aceasta nesăbuință și ignoranță omenească? Oamenii fac orice eforturi de dragul copiilor lor, dar, în final, câți copii are cineva și cum sunt copiii săi nu răspund planurilor și dorințelor lor. Unii oameni sunt săraci lipiți pământului, dar fac mulți copii; unii oameni sunt bogați și totuși nu au niciun copil. Unii își doresc o fiică, dar li se refuză această dorință; unii își doresc un fiu, dar nu reușesc să dea naștere unui copil de parte bărbătească. Pentru unii, copiii sunt o binecuvântare; pentru alții, sunt un blestem. Unele cupluri sunt inteligente, totuși dau naștere unor copii întârziați mintal; unii părinți sunt harnici și cinstiți, totuși copiii pe care îi cresc sunt indolenți. Unii părinți sunt buni și drepți, dar au copii care se dovedesc a fi vicleni și răi. Unii părinți sunt sănătoși la minte și la trup, dar dau naștere unor copii handicapați. Unii părinți sunt comuni și lipsiți de succes, totuși au copii care realizează lucruri mărețe. Unii părinți sunt din clasa de jos, totuși au copii care ajung la înălțime.

2. După ce cresc noua generație, oamenii obțin o nouă înțelegere a destinului

Majoritatea oamenilor care se căsătoresc o fac în jurul vârstei de treizeci de ani și, la acest moment în viață, o persoană nu are nicio înțelegere a destinului omenesc. Dar când oamenii încep să crească copii, pe măsură ce progeniturile lor cresc, ei privesc cum noua generație repetă viața și toate experiențele generației anterioare și își văd propriul trecut reflectat în ei și își dau seama că drumul pe care merge generația mai tânără, întocmai ca al lor, nu poate fi planificat și ales. Confruntați cu această realitate, nu au de ales decât să recunoască faptul că soarta fiecărei persoane este predestinată; și fără a-și da seama pe deplin, ei își lasă treptat la o parte propriile dorințe și pasiunile din inimile lor se scurg și mor… În această perioadă, o persoană a trecut în cea mai mare parte de cele mai importante pietre de hotar ale vieții și a obținut o nouă înțelegere a vieții, a adoptat o nouă atitudine. Cât de mult poate aștepta de la viitor o persoană de această vârstă și ce perspective are? Ce femeie de cincizeci de ani mai visează încă la Făt-Frumos? Ce bărbat de cincizeci de ani își mai caută încă Alba ca Zăpada? Ce femeie de vârstă mijlocie mai speră să se transforme din rățușca cea urâtă într-o lebădă? Au majoritatea bărbaților mai în vârstă aceeași hotărâre în privința carierei ca cei tineri? Ca să rezumăm, indiferent dacă este bărbat sau femeie, oricine trăiește până la această vârstă e foarte probabil să aibă o atitudine relativ rațională și practică în ceea ce privește căsătoria, familia și copiii. O asemenea persoană nu mai are, practic, nicio alegere, nicio dorință de a înfrunta destinul. În ceea ce privește felul în care funcționează experiența omenească, imediat ce o persoană ajunge la această vârstă, aceasta dezvoltă în mod natural această atitudine: „o persoană trebuie să-și accepte soarta, copiii săi au propriul noroc; soarta omenească este orânduită de Ceruri.” Majoritatea oamenilor care nu înțeleg adevărul, după ce au trecut prin toate vicisitudinile, frustrările și greutățile acestei lumi, își vor sintetiza percepțiile asupra vieții omenești în trei cuvinte: „Asta-i soarta!” Cu toate că această expresie cuprinde concluzia și înțelegerea oamenilor lumești despre soarta omenească, cu toate că exprimă neputința omenească și se poate spune că ar fi pătrunzătoare și corectă, încă este foarte departe de înțelegerea suveranității Creatorului și nu este, pur și simplu, un substitut pentru cunoașterea autorității Creatorului.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Dumnezeu Însuși, Unicul (III)”