Firea lui Dumnezeu nu a fost niciodată ascunsă omului – inima omului s-a rătăcit de Dumnezeu

De la momentul creației, firea lui Dumnezeu a fost în pas cu lucrarea Lui. Nu a fost niciodată ascunsă față de om, ci complet făcută publică și arătată clar omului. Totuși, odată cu trecerea timpului, inima omului s-a tot îndepărtat de Dumnezeu și, pe măsură ce stricăciunea omului a devenit mai profundă, distanța dintre om și Dumnezeu s-a tot mărit. Încet, dar sigur, omul a dispărut din ochii lui Dumnezeu. Omul a devenit incapabil de a-L „vedea” pe Dumnezeu, ceea ce l-a lăsat fără „vești” de la Dumnezeu; prin urmare, el nu știe dacă Dumnezeu există și ajunge până la a nega complet existenț‏a lui Dumnezeu. În consecință, lipsa de înțelegere a omului față de firea lui Dumnezeu și ceea ce El are și este nu e cauzată de faptul că Dumnezeu este ascuns de om, ci deoarece inima lui I-a întors spatele. Deși omul crede în Dumnezeu, inima omului este fără Dumnezeu și el nu știe cum să-L iubească, nici nu vrea să-L iubească pe Dumnezeu, căci inima sa nu se apropie niciodată de Dumnezeu și întotdeauna Îl evită. Drept rezultat, inima omului este departe de Dumnezeu. Deci, unde este inima sa? De fapt, inima omului nu s-a dus nicăieri: în loc de a o da lui Dumnezeu sau de a o dezvălui lui Dumnezeu pentru a o vedea, el a păstrat-o pentru sine. Aceasta în ciuda faptului că unii se roagă deseori lui Dumnezeu și spun „O, Dumnezeule, uită-Te la inima mea – Tu știi tot ceea ce gândesc”, și unii chiar jură că Îl lasă pe Dumnezeu să Se uite la ei, că ei pot fi pedepsiți dacă își încalcă jurământul. Deși omul Îi permite lui Dumnezeu să Se uite în inima lui, aceasta nu înseamnă că este capabil de a se supune orchestrărilor și aranjamentelor lui Dumnezeu, nici că și-a lăsat soarta și perspectivele sale și tot ceea ce are sub controlul lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent de jurămintele pe care le faci în fața lui Dumnezeu sau de ce Îi declari, în ochii lui Dumnezeu, inima ta este încă închisă pentru El, căci tu Îi permiți doar să Se uite la inima ta, dar nu să o controleze. Cu alte cuvinte, nu ți-ai dat deloc inima lui Dumnezeu și doar rostești cuvinte care sună frumos pentru ca Dumnezeu să audă; diversele tale intenții înșelătoare, între timp, le ascunzi de Dumnezeu, împreună cu intrigile, uneltirile și planurile tale și îți ții strâns în mâini soarta și perspectivele, profund speriat că acestea îți vor fi luate de Dumnezeu. Prin urmare, Dumnezeu nu vede niciodată sinceritatea omului față de El. Deși Dumnezeu observă adâncimile inimii omului și poate vedea ce gândește omul și ce dorește să facă în inima sa, și poate vedea lucrurile păstrate în inima sa, inima omului nu Îi aparține lui Dumnezeu, el nu a predat-o pentru a fi controlată de Dumnezeu. Adică, Dumnezeu are dreptul de a observa, dar nu are dreptul de a controla. În conștiința subiectivă a omului, omul nu vrea sau nu intenționează să se lase la mila lui Dumnezeu. Nu numai că omul s-a separat de Dumnezeu, dar există chiar oameni care se gândesc la moduri în care să își acopere inimile, folosind vorbe frumoase și lingușitoare, pentru a crea o impresie falsă și a câștiga încrederea lui Dumnezeu și a-și ascunde adevărata față de privirea lui Dumnezeu. Scopul lor în a nu-I permite lui Dumnezeu să vadă este de a nu-I permite lui Dumnezeu să perceapă cum sunt ei de fapt. Ei nu vor să-și dea inimile lui Dumnezeu, ci să le țină pentru ei. Subînțelesul acestui lucru este că ceea ce face omul și ceea ce vrea el sunt toate planificate, calculate și decise de către om însuși; el nu solicită participarea sau intervenția lui Dumnezeu, cu atât mai puțin are el nevoie de orchestrările și aranjamentele lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu, însărcinarea Sa ori cerințele pe care Dumnezeu le are pentru om, deciziile omului se bazează pe propriile sale intenții și interese, pe propria stare și pe propriile circumstanțe din acel moment. Omul întotdeauna utilizează cunoașterea și percepțiile cu care este familiarizat și propriul său intelect pentru a judeca și a selecta calea pe care ar trebui să meargă, și nu permite intervenția sau controlul lui Dumnezeu. Aceasta este inima omului pe care o vede Dumnezeu.

De la început până astăzi, doar omul a fost capabil să converseze cu Dumnezeu. Adică, dintre toate ființele vii și făpturile lui Dumnezeu, niciuna în afară de om nu a putut să converseze cu Dumnezeu. Omul are urechi care îi permit să audă și ochi care îl ajută să vadă, are o limbă și propriile idei și liber arbitru. El are în constituția sa tot ceea ce este necesar pentru a-L auzi pe Dumnezeu vorbind și a înțelege voia lui Dumnezeu și a accepta însărcinarea lui Dumnezeu și, astfel, Dumnezeu îi atribuie toate dorințele Sale omului, voind să îl facă pe om un tovarăș care este în asentiment cu El și care poate merge cu El. De când a început să gestioneze, Dumnezeu a așteptat ca omul să-I dea inima, să Îl lase pe Dumnezeu să o purifice și să o înzestreze, să îl facă acceptabil pentru Dumnezeu și iubit de El, pentru a-l face să Îl venereze pe Dumnezeu și să respingă răul. Dumnezeu a așteptat cu nerăbdare și a sperat tot timpul la acest rezultat.

– Cuvântul, Vol. 2: Despre a-L cunoaște pe Dumnezeu, „Lucrarea lui Dumnezeu, firea lui Dumnezeu și Dumnezeu Însuși (II)”