Pe lângă aceste așteptări de la copiii lor adulți, părinții au și o cerință pentru proprii copii, o cerință comună tuturor părinților din lume, și anume speranța că pot fi copii respectuoși și care își tratează părinții bine. Desigur, anumite grupuri etnice și regiuni au cerințe mai precise de la copii. De exemplu, pe lângă respectul față de părinții lor, trebuie și să aibă grijă de ei până când mor și să le organizeze înmormântarea, să locuiască împreună cu părinții după ce ajung la vârsta adultă și să-și asume responsabilitatea pentru mijloacele de trai ale părinților. Acesta este ultimul aspect al așteptărilor părintești de la urmași pe care îl vom discuta acum – cerința ca ai lor copii să fie respectuoși și să aibă grijă de ei la bătrânețe. Nu este aceasta intenția inițială a tuturor părinților atunci când au copii, precum și o cerință de bază de la copiii lor? (Ba da.) Părinții își întreabă copiii când sunt încă mici și nu înțeleg lucrurile: „Când o să fii mare și o să câștigi bani, pentru cine o să-i cheltui? O să-i cheltui pentru mami și tati?” „Da.” „O să-i cheltui pentru părinții lui tati?” „Da.” „O să-i cheltui pentru părinții mamei?” „Da.” Câți bani poate câștiga un copil în total? Trebuie să-și întrețină părinții, bunicii din ambele părți și chiar rudele îndepărtate. Spuneți-Mi, nu este o povară grea pentru un copil, nu este lipsit de noroc? (Ba da.) Chiar dacă vorbește în felul inocent, naiv, în care vorbesc copiii, și nu știe ce spune de fapt, acest lucru reflectă o anumită realitate, și anume că părinții își cresc copiii cu un scop și că acel scop nu este nici pur, nici simplu. Când copiii sunt încă foarte mici, părinții încep deja să le impună cerințe și îi testează mereu, întrebând: „Când o să te faci mare, o să-i sprijini pe mami și tati?” „Da.” „O să-i sprijini pe părinții lui tati?” „Da.” „O să-i sprijini pe părinții mamei?” „Da.” „De cine îți place mai mult?” „De mami.” Atunci tatăl devine gelos: „Dar de tati?” „Îmi place de tati mai mult.” Mama devine geloasă: „De cine îți place mai mult, de fapt?” „De mami și de tati.” Atunci ambii părinți sunt mulțumiți. Fac eforturi astfel încât copiii lor să fie respectuoși încă de când învață să vorbească și speră ca aceștia să-i trateze bine când se fac mari. Deși acești copii mici nu se pot exprima clar și nu înțeleg multe, părinții tot vor să audă o promisiune în răspunsurile lor. În același timp, vor și să-și vadă propriul viitor în copiii lor și speră ca acești copii pe care-i cresc să nu fie nerecunoscători, ci copii respectuoși care-și vor asuma răspunderea pentru ei și, chiar mai mult, pe care vor putea să se bazeze și care îi vor întreține la bătrânețe. Deși le pun aceste întrebări de când copiii lor erau mici, nu sunt întrebări simple. Sunt pe deplin cerințe și speranțe care izvorăsc din adâncul inimii acestor părinți, cerințe și speranțe reale. Așadar, imediat ce copiii încep să înțeleagă lucrurile, părinții speră ca aceștia să-și arate preocuparea când se îmbolnăvesc, să-i vegheze la căpătâiul patului și să aibă grijă de ei, fie și numai turnându-le apă să bea. Chiar dacă nu pot face multe, nu pot oferi un ajutor financiar sau mai practic, copiii ar trebui cel puțin să dea dovadă de acest respect filial. Părinții vor să vadă acest respect filial cât timp copiii lor sunt mici și îl verifică din când în când. De exemplu, când nu se simt bine sau sunt obosiți din cauza muncii, părinții caută să vadă dacă ai lor copii știu să le aducă băuturi, să le aducă încălțările, să le spele hainele sau să le pregătească o mâncare simplă, fie și numai omletă cu orez, sau dacă își vor întreba părinții: „Ești obosit? Dacă da, dă-mi voie să-ți fac ceva de mâncare.” Unii părinți ies în oraș de sărbători și nu se întorc intenționat la ora mesei să facă de mâncare, doar ca să vadă dacă ai lor copii au crescut și au devenit chibzuiți, dacă știu să-și gătească singuri, dacă știu să fie respectuoși și grijulii, dacă pot să le împărtășească greutățile sau dacă sunt niște nerecunoscători lipsiți de inimă, pe care i-au crescut degeaba. Cât timp copiii cresc și chiar în timp ce sunt adulți, părinții lor îi testează constant și investighează această chestiune și, totodată, au mereu cerințe de la ei: „N-ar trebui să fii un nerecunoscător atât de lipsit de inimă. La ce bun te-am crescut noi, părinții tăi? Ca să ai grijă de noi când o să îmbătrânim. Te-am crescut degeaba? N-ar trebui să ne sfidezi. Nu ne-a fost ușor să te creștem. A fost o muncă grea. Ar trebui să fii grijuliu și să știi aceste lucruri.” Mai ales în timpul așa-numitei etape de răzvrătire, adică în timpul tranziției de la adolescență la vârsta adultă, unii copii nu sunt foarte chibzuiți sau înzestrați cu discernământ, sfidându-și adesea părinții și provocând necazuri. Părinții lor plâng, fac scandal și îi cicălesc, spunând: „Nu știi cât de mult am suferit ca să avem grijă de tine când erai mic! Nu ne-am așteptat să devii așa, câtuși de puțin respectuos, fără să știi cum să împarți povara treburilor casei sau greutățile noastre. Nu știi cât de grele sunt toate astea pentru noi. Nu ești respectuos, ești obraznic și nu ești o persoană bună!” Pe lângă faptul că se enervează pe copiii lor din cauză că sunt neascultători sau dau dovadă de un comportament radical în studiile sau în viața lor zilnică, un alt motiv al mâniei lor este că nu-și pot vedea viitorul în copiii lor sau văd că aceștia nu vor fi respectuoși în viitor, nu sunt nici grijulii, nici nu le pare rău pentru părinți, nu-i poartă în inimile lor sau, mai exact, nu știu să fie respectuoși față de părinții lor. Așadar, din punctul de vedere al părinților, nu-și pot pune speranțele în astfel de copii: ar putea fi nerecunoscători sau sfidători, iar părinții au inima frântă, simțind că investițiile și cheltuielile făcute de dragul copiilor au fost în zadar, că au făcut o afacere rea, că nu a meritat și o regretă, fiind triști, mâhniți și îndurerați. Dar nu pot recupera ce au cheltuit și, cu cât nu pot recupera mai mult, cu atât regretă mai mult și cu atât vor mai mult să le ceară copiilor să fie respectuoși, spunând: „Nu poți să fii puțin mai respectuos? Nu poți să fii mai chibzuit? Nu putem să ne bazăm pe tine când o să crești?” De exemplu, să spunem că părinții au nevoie de bani și că nu scot niciun cuvânt în această privință, dar copiii le aduc acasă acei bani. Să presupunem că părinții vor să mănânce carne sau ceva delicios și hrănitor și nu spun nimic despre asta, dar copiii lor le aduc acea mâncare acasă. Acei copii sunt deosebit de grijulii față de părinții lor – oricât de ocupați ar fi cu munca sau cât de grele ar fi poverile din propria familie – nu-și uită niciodată părinții. Atunci părinții își vor spune: „Pot să mă bazez pe copilul meu, în sfârșit a crescut, toată energia pe care am folosit-o pentru creșterea lui a meritat, banii cheltuiți pentru el au meritat, investiția noastră a dat roade.” Dacă însă acei copii fac orice puțin sub așteptările părinților lor, aceștia vor judeca acel lucru în funcție de cât de respectuoși sunt, ajungând la concluzia că sunt nerespectuoși, de neîncredere, nerecunoscători și că i-au crescut degeaba.

Există și unii părinți care sunt ocazional ocupați cu munca sau făcând comisioane și, când ajung puțin mai târziu acasă, constată că ai lor copii au pregătit cina și nu le-au păstrat nimic. Acești tineri n-au ajuns încă la vârsta respectivă, poate că nu s-au gândit la asta sau nu au obiceiul de a proceda așa sau, pur și simplu, unii oameni nu au acea umanitate și nu sunt capabili să dea dovadă de atenție sau grijă față de alții. De asemenea, ar putea fi influențați de părinții lor sau este posibil ca umanitatea lor să fie în sine egoistă și, prin urmare, gătesc și mănâncă singuri, fără să lase nimic pentru părinții lor sau să facă o porție în plus. Când ajung acasă și văd acest lucru, părinții pun la suflet și se supără. De ce se supără? Cred că ai lor copii nu sunt nici respectuoși, nici chibzuiți. Mamele singure, în special, când își văd copiii purtându-se astfel, se supără chiar mai mult. Încep să plângă și să țipe: „Crezi că mi-a fost ușor să te cresc atâția ani? Ți-am fost și tată, și mamă când te-am crescut în tot acest timp. Muncesc atât de mult și, când vin acasă, nici măcar nu-mi pregătești ceva de mâncare. Chiar dacă ar fi doar un bol de terci și n-ar fi nici măcar cald, tot ar fi un gest frumos care să-ți arate dragostea. Cum poți să nu înțelegi asta la vârsta ta?” Nu înțeleg și nu se poartă adecvat, dar dacă n-ai avea această așteptare de la ei, ai mai fi atât de mânioasă? Ai mai lua această chestiune atât de în serios? Ai considera-o un criteriu de respect filial? Dacă nu-ți pregătesc mâncare, tot poți să gătești singură. Dacă ei n-ar exista, tu n-ar trebui să-ți trăiești totuși viața? Dacă nu sunt respectuoși față de tine, n-ar fi trebuit pur și simplu să nu le dai naștere? Dacă într-adevăr nu învață niciodată în toată viața lor să te prețuiască și să aibă grijă de tine, ce ar trebui să faci? Ar trebui să tratezi corect această situație sau să te enervezi, să te superi și să ai regrete, intrând mereu în conflict cu ei? Care este lucrul corect de făcut? (Să abordăm corect situația.) Până la urmă, tot nu știi ce să faci. Într-un final, doar le spui altora: „Să nu faci copii. Ai regrete pentru fiecare copil pe care-l naști. Nu-i nimic bun în a avea sau a crește copii. Mereu devin niște nerecunoscători fără inimă când se fac mari! E mai bine să fii bun cu tine însuți și să nu-ți pui speranțele în nimeni. Nu poți conta pe nimeni! Toți spun că te poți baza pe copii, dar pe cine te poți baza? Mai degrabă ei se pot baza pe tine. Îi tratezi bine în sute de moduri diferite, dar, în schimb, ei cred că este o bunătate imensă când sunt puțin mai drăguți față de tine și că asta înseamnă că te tratează corect.” Este greșită această afirmație? Este acesta un tip de opinie, un tip de gând și un punct de vedere care există în societate? (Da.) „După cum spun toți, creșterea copiilor te ajută să-ți asiguri traiul la bătrânețe. Nu-i ușor să-i convingi nici măcar să-ți facă de mâncare, cu atât mai puțin să se ocupe de tine la bătrânețe. Nu te baza pe asta!” Ce fel de afirmație este aceasta? Nu sunt doar o mulțime de nemulțumiri? (Ba da.) Cum apare această nemulțumire? Nu este din cauză că așteptările părinților de la copiii lor sunt prea mari? Au standarde și cerințe de la ei, cerându-le să fie respectuoși, grijulii, ascultători față de orice cuvânt rostesc, să facă tot ce este necesar pentru a fi respectuoși și tot ce trebuie copiii să facă. Odată ce impui aceste cerințe și standarde, orice ar face, copiilor tăi le este imposibil să le atingă, iar tu vei fi plin de nemulțumiri și vei avea o mulțime de plângeri. Indiferent ce fac copiii tăi, vei regreta că le-ai dat naștere, simțind că pierderile depășesc câștigurile și că investiția ta nu dă randament. Nu așa este? (Ba da.) Nu este din cauză că scopul tău în ceea ce privește creșterea copiilor este greșit? (Ba da.) Este corect sau greșit să atragi astfel de consecințe? (Este greșit.) Cauzarea unor astfel de consecințe este greșită și, în mod clar, scopul tău inițial în creșterea copiilor a fost și el greșit. Creșterea copiilor este în sine o responsabilitate și o obligație a ființelor umane. Inițial, a fost un instinct uman și mai târziu a devenit o obligație și o responsabilitate. Copiii nu sunt obligați să fie respectuoși față de părinții lor sau să-și întrețină părinții la bătrânețe și nu e ca și cum oamenii ar trebui să aibă copii doar dacă aceștia sunt respectuoși. Originea acestui scop este în sine impură, așadar, în cele din urmă, îi conduce pe oameni să dea glas acestui tip de gând și punct de vedere eronat: „Vai de mine, în niciun caz să nu crești copii.” Întrucât scopul este impur, gândurile și punctele de vedere care decurg din el sunt și ele incorecte. Așadar, nu trebuie corectate și abandonate? (Ba da.) Cum ar trebui să fie corectate și abandonate? Ce tip de scop este pur? Ce tip de gând și punct de vedere este corect? Cu alte cuvinte, care este modul corect de a gestiona relația dintre o persoană și copiii săi? Mai întâi, creșterea copiilor este alegerea ta, le-ai dat naștere de bunăvoie, iar ei n-au avut niciun cuvânt de zis. Pe lângă sarcina și responsabilitatea de a produce urmași, dată oamenilor de către Dumnezeu, și pe lângă porunca Lui, motivul subiectiv și punctul de plecare al părinților sunt că au fost dispuși să dea naștere copiilor. Dacă ești dispus să ai copii, ar trebui să-i crești și să-i educi până devin adulți, îngăduindu-le să devină independenți. Ești dispus să ai copii și deja ai câștigat multe din creșterea lor – ai beneficiat din plin. În primul rând, te-ai bucurat de o perioadă plină de veselie trăind împreună cu ei și, de asemenea, te-ai bucurat de procesul de creștere a lor. Deși acest proces a avut suișuri și coborâșuri, a fost plin în mare parte de bucuria de a-ți însoți copiii și de a fi însoțit de ei, acesta fiind un proces necesar pentru umanitate. Te-ai bucurat de aceste lucruri și ai câștigat deja multe de la copiii tăi, nu-i așa? Copiii le aduc fericire și tovărășie părinților, care, prin faptul că plătesc prețuri și își investesc timpul și energia, au ocazia de a vedea aceste mici vieți transformându-se treptat în adulți. Începând ca niște ființe neștiutoare și tinere care n-au habar de nimic, copiii învață treptat să vorbească, deprind abilitatea de a lega cuvinte, de a învăța și a diferenția între diverse tipuri de cunoștințe, de a comunica și purta conversații cu părinții și de a privi lucrurile corect. Acesta este tipul de proces prin care trec părinții. Pentru ei, acest proces nu poate fi înlocuit de niciun alt eveniment sau rol. Părinții s-au bucurat deja și au câștigat aceste lucruri de la copiii lor, ceea ce este o mare alinare și recompensă pentru ei. De fapt, doar dând naștere copiilor și crescându-i ai câștigat deja multe de la ei. Dacă aceștia vor fi respectuoși față de tine, dacă te vei putea baza pe ei înainte să mori și ce poți obține de la ei sunt lucruri care depind de destinul vostru de a locui sau nu împreună și țin de porunca lui Dumnezeu. În altă privință, tipul de mediu în care trăiesc copiii tăi, condițiile lor de trai, dacă au condițiile necesare pentru a avea grijă de tine, dacă au un confort financiar și dacă au bani în plus pentru a-ți oferi bucurii și sprijin material sunt lucruri care depind tot de porunca lui Dumnezeu. În plus, în mod subiectiv, ca părinte, tot de porunca Lui depinde dacă soarta ta este să te bucuri de lucruri materiale, de bani sau de confortul emoțional pe care ți-l dau copiii tăi. Nu este așa? (Ba da.) Acestea nu sunt lucruri care pot fi cerute de oameni. Vezi tu, unii copii nu sunt pe placul părinților lor, iar aceștia nu sunt dispuși să locuiască împreună cu ei, dar Dumnezeu a poruncit să locuiască împreună, prin urmare, copiii nu pot să călătorească departe sau să-și părăsească părinții. Rămân cu părinții toată viața lor – nu i-ai putea goni nici dacă ai încerca. Pe de altă parte, unii copii au părinți care sunt foarte dispuși să stea cu ei; sunt inseparabili și le este mereu dor, însă, din diverse motive, nu pot locui în același oraș ca părinții sau chiar în aceeași țară. Le este greu să se vadă la față și să vorbească între ei; deși metodele de comunicare s-au dezvoltat foarte mult și există posibilitatea discuțiilor video, tot este diferit de a locui împreună în fiecare zi. Indiferent din ce motiv, copiii lor pleacă în străinătate, lucrează sau locuiesc în alt loc după căsătorie etc., fiind separați de părinții lor printr-o distanță foarte mare. Nu este ușor să se întâlnească nici măcar o dată, iar apelurile telefonice sau video depind de timp. Din cauza diferenței de fus orar sau a altor inconveniente, nu pot să comunice foarte des cu părinții lor. De ce sunt legate aceste aspecte importante? Nu sunt toate legate de porunca lui Dumnezeu? (Ba da.) Nu este ceva ce poate fi decis de dorințele subiective ale părinților sau copiilor; înainte de toate, depinde de porunca lui Dumnezeu. În altă privință, părinții își fac griji dacă se pot baza pe copiii lor în viitor. Pentru ce anume vrei să te bazezi pe ei? Să aducă un ceai și să toarne apă? Ce fel de dependență este aceasta? Nu poți să faci asta singur? Dacă ești sănătos și poți să te miști și să ai grijă de tine, să faci totul de unul singur, nu este minunat? De ce trebuie să te bazezi pe alții ca să te slujească? Chiar este o fericire să te bucuri de grija și tovărășia copiilor tăi, precum și de faptul că te servesc la masă și în alte situații? Nu neapărat. Dacă nu te poți mișca și chiar sunt nevoiți să te servească la masă și în alte situații, este aceasta o fericire pentru tine? Dacă ai avea de ales, ai alege să fii sănătos și să n-ai nevoie de grija copiilor tăi sau ai alege să fii paralizat la pat, având copiii lângă tine? Ce ai alege? (Să fiu sănătos.) E mult mai bine să fii sănătos. Indiferent dacă trăiești până la 80, 90 sau chiar până la 100 de ani, poți să ai grijă de tine în continuare. Aceasta este o calitate bună a vieții. Chiar dacă s-ar putea să îmbătrânești, să fii lent în gândire, să ai o memorie slabă, să mănânci mai puțin, să faci lucrurile mai încet sau nu la fel de bine, iar ieșirile din casă să nu fie la fel de comode, tot este minunat că poți să-ți asiguri nevoile de bază. Este suficient ca ai tăi copii să te salute ocazional la telefon sau să vină acasă și să stea cu tine de sărbători. De ce să le ceri mai mult? Te bazezi mereu pe copiii tăi; oare vei fi fericit doar când îți vor deveni sclavi? Nu este un mod egoist de a gândi? Ceri mereu să fie respectuoși și să te poți baza pe ei – pentru ce anume să te bazezi? Părinții tăi s-au bazat pe tine? Dacă părinții tăi nici măcar nu s-au bazat pe tine, tu de ce crezi că ar trebui să te bazezi pe proprii copii? Nu înseamnă asta că ești irezonabil? (Ba da.)

Referitor la așteptarea ca ai lor copii să fie respectuoși față de ei, într-o privință, părinții trebuie să știe că totul este orchestrat de Dumnezeu și depinde de porunca Lui. În altă privință, oamenii trebuie să fie rezonabili și, dând naștere copiilor lor, părinții experimentează în mod firesc ceva special în viață. Deja au dobândit multe de la copiii lor și au ajuns să aprecieze tristețile și bucuriile de a fi părinte. Acest proces este o experiență bogată în viețile lor și, desigur, este și unul memorabil. Acesta compensează neajunsurile și ignoranța care există în umanitatea lor. Ca părinți, deja au dobândit ce se cuvine să dobândească din creșterea copiilor lor. Dacă nu sunt mulțumiți și cer ca ai lor copii să-i slujească asemenea unor îngrijitori sau sclavi și se așteaptă ca aceștia să-i răsplătească pentru că i-au crescut, dând dovadă de respect filial față de părinți, având grijă de ei la bătrânețe, organizându-le înmormântarea, așezându-i în sicriu, având grijă ca trupul lor să nu putrezească în casă, plângând amarnic după ei când se duc, ținând doliu și jelindu-i trei ani etc., lăsându-și copiii să folosească aceste căi pentru a-și plăti datoria, atunci devine irezonabil și inuman. Vezi tu, în ceea ce privește modul în care Dumnezeu îi învață pe oameni să-și trateze părinții, El le cere doar să fie respectuoși față de părinții lor, în niciun caz să-i întrețină până la moarte. Dumnezeu nu le dă oamenilor această responsabilitate și obligație – nu a spus niciodată nimic de acest fel. El doar îi sfătuiește pe copii să fie respectuoși față de părinții lor. A da dovadă de respect filial față de părinți este o afirmație generală, cu un domeniu larg de aplicare. Vorbind în termeni preciși în zilele noastre, înseamnă să-ți îndeplinești responsabilitățile în sfera posibilităților și condițiilor tale – este suficient. Este atât de simplu, aceasta e singura cerință de la copii. Așadar, cum ar trebui să înțeleagă părinții acest lucru? Dumnezeu nu le cere copiilor „să fie respectuoși față de părinții lor, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i trimită pe ultimul drum.” Prin urmare, părinții ar trebui să renunțe la egoismul lor și să nu se aștepte ca totul în viața copiilor să se învârtă în jurul lor, doar pentru că le-au dat naștere. Dacă viața copiilor nu se învârte în jurul părinților și ei nu-i consideră centrul universului lor, nu este corect ca părinții să-i certe constant, să-i bată la cap și să spună lucruri precum: „Ești nerecunoscător, nerespectuos și neascultător. Chiar și după ce te-am crescut atât de mult timp, tot nu pot conta pe tine”, certându-și mereu copiii în acest fel și împovărându-i. A cere de la copii să fie respectuoși și să le țină companie, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i îngroape și a se gândi mereu la ei, oriunde ar merge, este în sine o modalitate greșită de acțiune, un gând și o idee inumană. Acest tip de gândire poate exista într-o măsură mai mare sau mai mică în diferite țări sau în diferite grupuri etnice, dar analizând cultura chineză tradițională, chinezii pun un accent deosebit pe respectul filial. Din vremuri străvechi și până în prezent, acesta a fost mereu discutat și subliniat drept parte din umanitatea oamenilor și standard față de care se stabilește dacă cineva este bun sau rău. Desigur, în societate există și practica obișnuită și opinia publică potrivit căreia, atunci când copiii nu sunt respectuoși, părinții vor fi la rândul lor rușinați, iar copiii nu vor putea suporta această pată asupra reputației lor. Sub influența diverșilor factori, părinții sunt de asemenea profund otrăviți de această gândire tradițională, cerând, fără să gândească sau să aibă discernământ, respect din partea copiilor lor. Ce rost are creșterea copiilor? Nu este pentru scopurile tale, ci este o responsabilitate și o obligație de la Dumnezeu. Un aspect este că a crește copii face parte din instinctul uman, iar un alt aspect este că face parte din responsabilitatea umană. Alegi să dai naștere copiilor datorită instinctului și responsabilității, nu de dragul de a te pregăti pentru bătrânețe și a fi îngrijit când vei fi bătrân. Nu este corect acest punct de vedere? (Ba da.) Pot evita oamenii fără copii să devină bătrâni? Oare îmbătrânirea înseamnă neapărat că omul va fi nefericit? Nu neapărat, nu-i așa? Oamenii fără copii pot totuși să ajungă la vârste înaintate și unii sunt chiar sănătoși, se bucură de ultimii lor ani și se duc împăcați. Oare oamenii cu copii pot să se bucure în mod sigur de ultimii lor ani, fiind fericiți și sănătoși? (Nu neapărat.) Așadar, sănătatea, fericirea și condițiile de trai ale părinților care ajung la vârste înaintate, precum și calitatea vieții lor materiale, nu au de fapt mare legătură cu respectul demonstrat de copiii lor și nu există o relație directă între cele două. Condițiile de trai, calitatea vieții și starea ta fizică de la bătrânețe au legătură cu ceea ce a poruncit Dumnezeu pentru tine și cu mediul de viață pe care îl rânduiește pentru tine, neavând o relație directă cu respectul arătat de copiii tăi. Aceștia nu sunt obligați să suporte responsabilitatea pentru condițiile tale de trai din ultimii ani. Nu este așa? (Ba da.) Prin urmare, indiferent de atitudinea pe care o au copiii față de părinții lor, fie că sunt dispuși să aibă grijă de ei, fie că fac lucrurile cu jumătate de măsură sau nu vor deloc să aibă grijă de ei, este atitudinea lor în calitate de copii. Să lăsăm momentan deoparte discuția din perspectiva copiilor și să vorbim, în schimb, doar din perspectiva părinților. Aceștia n-ar trebui să le ceară copiilor respect filial, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să poarte povara ultimilor ani ai lor – nu este nevoie de așa ceva. Într-o privință, este o atitudine pe care părinții ar trebui să o aibă față de copiii lor și, în alta, este demnitatea pe care ar trebui să o aibă părinții. Firește, există și un aspect mai important, și anume principiul pe care părinții, ca ființe create, ar trebui să-l respecte în privința modului în care își tratează copiii. Dacă ai tăi copii sunt atenți, respectuoși și dispuși să aibă grijă de tine, nu-i nevoie să-i refuzi; dacă nu sunt dispuși, nu-i nevoie să oftezi și să suspini cât e ziua de lungă, să fii stânjenit sau nemulțumit în inima ta sau să le porți pică. Ar trebui să-ți asumi responsabilitatea și să porți povara propriei vieți și supraviețuiri atât cât poți, fără să le-o pasezi altora, în special copiilor tăi. Ar trebui să te aștepți în mod proactiv și corect la o viață fără compania sau ajutorul copiilor tăi și, chiar dacă te afli la distanță de ei, tot poți înfrunta pe cont propriu orice îți aduce viața. Desigur, dacă ai nevoie de ajutor esențial din partea copiilor, îl poți cere, dar n-ar trebui să te bazezi pe ideea că aceștia trebuie să fie respectuoși față de tine sau că trebuie să contezi pe ei. În schimb, ambele părți ar trebui să abordeze serviciile reciproce din perspectiva îndeplinirii responsabilităților lor, astfel încât să gestioneze în mod rațional relația dintre părinte și copil. Firește, dacă ambele părți sunt raționale, își acordă libertate una alteia și se respectă reciproc, în cele din urmă, vor fi cu siguranță capabile să se înțeleagă mai bine și mai armonios, să prețuiască această afecțiune familială și să-și prețuiască grija, preocuparea și dragostea dintre ele. Realizarea acestor lucruri pe baza respectului și a înțelegerii reciproce este, desigur, mai umană și mai adecvată. Nu este așa? (Ba da.) Când copiii își pot aborda și îndeplini responsabilitățile corect, iar tu, în calitate de părinte, nu mai ai cerințe excesive sau neesențiale de la copiii tăi, vei descoperi că tot ceea ce fac aceștia este destul de natural și de normal și vei considera că este un lucru destul de bun. Nu-i vei trata cu aceeași privire critică de dinainte, considerând că tot ceea ce fac este neplăcut, greșit sau insuficient pentru a răsplăti datoria de a-i fi crescut. Dimpotrivă, vei aborda totul cu atitudinea corectă, Îi vei fi recunoscător lui Dumnezeu pentru compania și respectul filial pe care ți le oferă copiii tăi și vei gândi că aceștia sunt umani și destul de cuviincioși. Chiar și fără compania și respectul filial al copiilor tăi, nu-L vei învinovăți pe Dumnezeu, nici nu vei regreta că i-ai crescut, cu atât mai puțin să-i urăști. Pe scurt, este esențial ca părinții să abordeze corect atitudinea copiilor lor față de ei. Abordarea corectă înseamnă să nu aibă cerințe excesive de la ei, să nu se comporte în mod extrem față de ei și, desigur, să nu exprime nicio critică sau judecată inumană sau negativă față de nimic din ce fac. Astfel, vei începe să trăiești cu demnitate. Ca părinte, în funcție de abilitatea, de condițiile și, desigur, de porunca lui Dumnezeu, ar trebui să te bucuri de orice îți dăruiește El și, dacă El nu-ți dăruiește ceva, ar trebui și atunci să-I mulțumești și să te supui Lui. N-ar trebui să te compari cu alții, spunând: „Uită-te la familia lui cutare, copilul lor este atât de respectuos! Își scoate mereu părinții la plimbare și merg în vacanțe în sud. De fiecare dată când se întorc, sunt încărcați cu genți de toate mărimile. Acel copil e atât de respectuos! Uită-te la el, e un copil pe care se pot baza. Ar trebui să crești un fiu ca acesta ca să ai pe cineva care să aibă grijă de tine la bătrânețe. Acum uită-te la fiul nostru: vine acasă cu mâna goală și nu ne cumpără nimic; nu doar că n-aduce nimic, dar de-abia dacă mai trece pe acasă. Dacă nu-l sun, nu vine acasă, dar odată ce vine, nu vrea decât mâncare și băutură și nici nu vrea să muncească.” Întrucât așa stau lucrurile, pur și simplu nu-l chema acasă. Dacă îl chemi acasă, nu ceri să fii nefericit? Știi că atunci când vine acasă, doar mănâncă și bea gratis, așa că de ce îl chemi? Dacă n-ai avea niciun motiv să faci asta, tot l-ai chema acasă? Nu e doar fiindcă te înjosești singur și ești egoist? Vrei mereu să te bazezi pe el, sperând că nu l-ai crescut în zadar, sperând ca acel copil pe care l-ai crescut să nu fie un nerecunoscător fără inimă. Vrei mereu să demonstrezi că acela pe care l-ai crescut nu este un nerecunoscător fără inimă, că ai un copil respectuos. Ce rost are să dovedești asta? Nu-ți poți trăi viața bine? Nu poți trăi fără copii? (Ba da.) Poți continua să trăiești. Sunt prea multe exemple de acest fel, nu-i așa?

Unii oameni se agață de o noțiune putredă și depășită, spunând: „Nu contează dacă oamenii au copii care să fie respectuoși față de ei și dacă aceștia sunt respectuoși cât timp părinții sunt încă în viață, dar când mor, copiii lor trebuie să-i pună într-un sicriu. Dacă nu-și au copiii lângă ei, nimeni nu va ști când mor și trupul lor va putrezi în casă.” Și ce dacă nu va ști nimeni? Când mori, ești mort și nu mai ești conștient de nimic. Când trupul tău moare, sufletul îl părăsește imediat. Indiferent unde se află trupul sau cum arată după moarte, nu este oricum mort? Chiar dacă este purtat afară în sicriu în cadrul unei înmormântări fastuoase și este îngropat în pământ, corpul tot va putrezi, nu-i așa? Oamenii își spun: „Să ai copiii alături de tine, ca să te pună în sicriu, să poarte haine de doliu pentru tine, să te machieze și să organizeze o înmormântare fastuoasă este un lucru minunat. Dacă mori fără să-ți organizeze cineva înmormântarea sau să te trimită pe ultimul drum, e ca și cum întreaga ta viață n-ar avea un final adecvat.” Este corectă această idee? (Nu.) În zilele noastre, tinerii nu acordă multă atenție acestor lucruri, dar în zonele izolate încă există oameni și vârstnici cu înțelegere limitată care nutresc în adâncul inimii gândul și punctul de vedere potrivit căruia copiii trebuie să-și îngrijească părinții bătrâni și să-i trimită pe ultimul drum. Oricum ai avea părtășie despre adevăr, ei nu-l acceptă – care este consecința finală a acestui lucru? Consecința este că suferă enorm. Această tumoare a stat ascunsă mult timp în ei și îi va otrăvi. Când o vor scoate la iveală și o vor înlătura, nu vor mai fi otrăviți de ea, iar viețile lor vor fi libere. Orice acțiune greșită este cauzată de gânduri greșite. Dacă se tem să moară și să putrezească în casă, își vor spune mereu: „Trebuie să cresc un fiu. Când fiul meu o să crească, nu-l pot lăsa să meargă foarte departe. Dacă n-o să-mi fie alături când o să mor? Să nu am pe nimeni care să mă îngrijească la bătrânețe sau care să mă trimită pe ultimul drum ar fi cel mai mare regret al vieții mele! Dacă am pe cineva care să facă asta pentru mine, viața mea nu va fi fost în zadar. Ar fi o viață perfectă. Orice-ar fi, nu pot să mă fac de râs în fața vecinilor.” Nu este o ideologie putredă? (Ba da.) Este mărginită și degenerată, acordând prea multă importanță trupului fizic! În realitate, trupul fizic este lipsit de valoare: după ce trece prin naștere, bătrânețe, boală și moarte, nu mai rămâne nimic. Doar dacă oamenii au câștigat adevărul cât timp sunt în viață, când vor fi mântuiți, vor trăi veșnic. Dacă n-ai câștigat adevărul, când corpul tău va muri și se va descompune, nu va rămâne nimic; oricât de respectuoși ar fi copiii tăi față de tine, nu vei putea să te bucuri de asta. Când o persoană moare și copiii ei o îngroapă într-un sicriu, poate acel trup bătrân să simtă ceva? Poate să perceapă ceva? (Nu, nu poate.) Nu are deloc percepție. Însă, în timpul vieții, oamenii acordă o mare importanță acestei chestiuni, cerând multe de la copii în ceea ce privește capacitatea lor de a-i trimite pe ultimul drum – ceea ce este absurd, nu-i așa? (Da.) Unii copii le spun părinților: „Credem în Dumnezeu. Cât timp sunteți în viață, vom fi respectuoși față de voi, vă vom îngriji și sluji, dar nu vă vom organiza o înmormântare când veți muri.” Părinții se supără când aud acestea. Nu-i supără nimic altceva din ce spui, dar imediat ce menționezi acest lucru, explodează și spun: „Ce-ai zis? N-ai pic de respect, am să-ți rup picioarele! Îmi pare rău că te-am născut – am să te omor!” Nimic altceva din ce spui nu-i deranjează, doar acest lucru. Copiii au avut multe ocazii de a-și trata bine părinții în timpul vieții lor, dar aceștia au insistat să fie trimiși pe ultimul drum. Deoarece au început să creadă în Dumnezeu, copiii le-au spus: „Când vei muri, nu vom organiza o ceremonie pentru tine. Te vom incinera și vom găsi un loc unde să păstrăm urna. Cât timp ești în viață, te vom lăsa să te bucuri de binecuvântarea de a ne avea în preajmă, îți vom da mâncare și haine și vom evita să fii nedreptățit.” Nu este realist? Părinții răspund: „Nu contează nimic din acestea. Ce vreau este să-mi organizați înmormântarea după ce mor. Dacă nu mă îngrijiți la bătrânețe și nu mă trimiteți pe ultimul drum, n-o să trec niciodată cu vederea!” Când o persoană este atât de absurdă, nu poate să înțeleagă un raționament atât de simplu și, indiferent cum îi explici, tot nu înțelege – este ca un animal. Așadar, dacă urmărești adevărul, ca părinte, ar trebui în primul rând să renunți la gândurile și punctele de vedere tradiționale, putrede și degenerate în legătură cu respectul copiilor, dacă aceștia te îngrijesc la bătrânețe și te trimit pe ultimul drum organizându-ți înmormântarea și să abordezi corect această chestiune. În cazul în care copiii tăi sunt într-adevăr respectuoși față de tine, atunci acceptă corect acest lucru. Dacă însă nu au condițiile, energia sau dorința de a fi respectuoși față de tine și, când îmbătrânești, nu pot să te îngrijească, să-ți stea alături sau să te trimită pe ultimul drum, nu-i nevoie să le ceri asta sau să te întristezi. Totul este în mâinile lui Dumnezeu. Nașterea are timpul ei, moartea are locul ei, iar Dumnezeu a poruncit unde se nasc și unde mor oamenii. Chiar dacă ți-ar face promisiuni copiii, spunând: „Când o să mori, o să fiu în mod sigur lângă tine; n-o să te dezamăgesc niciodată”, Dumnezeu nu a orchestrat aceste circumstanțe. Când vei fi în pragul morții, s-ar putea să nu ai copiii alături de tine și, oricât s-ar grăbi ei să se întoarcă, s-ar putea să nu ajungă la timp – nu vor apuca să te vadă pentru ultima dată. S-ar putea să treacă între trei și cinci zile de când ți-ai dat ultima suflare, de când corpul tău aproape a intrat în putrefacție și doar atunci vor ajunge ei înapoi. Ajută la ceva promisiunile lor? Nu pot să fie nici măcar stăpânii propriilor vieți. Deja ți-am spus asta, dar pur și simplu nu crezi. Insiști să le ceri să-ți promită. Ajută la ceva promisiunile lor? Te mulțumești cu iluzii și crezi că ai tăi copii își pot ține promisiunile. Chiar crezi că pot? Nu pot. Locul unde se vor afla și ce anume vor face în fiecare zi, precum și ce anume le rezervă viitorul – nici ei înșiși nu știu aceste lucruri. De fapt, promisiunile lor sunt menite să te amăgească, să-ți dea o senzație falsă de siguranță, iar tu le crezi. Tot nu poți să înțelegi că soarta unei persoane este în mâinile lui Dumnezeu.

Cât de mult timp sunt sortiți părinții și copiii lor să fie împreună și câte pot dobândi ei de la copiii lor – necredincioșii numesc aceste lucruri „a primi sprijin” sau „a nu primi sprijin”. Nu știm ce înseamnă. În cele din urmă, dacă o persoană se poate baza pe copiii săi este, în termeni simpli, predestinat și poruncit de Dumnezeu. Nu e ca și cum totul ar decurge exact cum îți dorești. Desigur, toți vor ca lucrurile să meargă bine și să obțină beneficii de la copiii lor, dar de ce nu te-ai gândit niciodată dacă acest lucru îți este sortit, dacă este scris în destinul tău? Cât timp va dura legătura dintre tine și copiii tăi, dacă vreo meserie pe care o practici în timpul vieții va avea o legătură cu copiii tăi, dacă Dumnezeu a rânduit ca aceștia să participe la evenimentele importante din viața ta și dacă ei se vor număra printre cei implicați atunci când vei trece printr-un eveniment important din viață – toate acestea depind de porunca lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu a poruncit acest lucru, după ce îți crești copiii până devin adulți, chiar dacă nu-i alungi de acasă, vor pleca singuri când va sosi timpul. Este ceva ce oamenii trebuie să înțeleagă. Dacă nu poți înțelege această chestiune, te vei agăța mereu de dorințele și cerințele personale, vei stabili diverse reguli și vei accepta diferite ideologii de dragul desfătării tale fizice. Ce se va întâmpla în cele din urmă? Vei afla când vei muri. Ai făcut multe lucruri nesăbuite în timpul vieții tale și te-ai gândit la multe lucruri nerealiste, care nu se conformează faptelor sau poruncii lui Dumnezeu. Nu va fi prea târziu să-ți dai seama de toate acestea pe patul de moarte? Nu este așa? (Ba da.) Profită cât ești încă în viață și mintea ta nu este încă încețoșată, cât timp poți încă să înțelegi anumite lucruri pozitive și acceptă-le rapid. Acceptarea lor nu înseamnă să le transformi într-o teorie ideologică sau într-un slogan, ci înseamnă că încerci să faci aceste lucruri și să le pui în practică. Renunță treptat la ideile și dorințele tale egoiste și nu gândi că orice faci ca părinte este corect și acceptabil sau că ai tăi copii ar trebui să accepte acest lucru. Tipul acesta de raționament nu există nicăieri în lume. Părinții sunt ființe umane – oare copiii lor nu sunt? Copiii nu sunt accesoriile sau sclavii tăi; sunt ființe create independente – ce legătură are cu tine dacă aceștia sunt respectuoși sau nu? Așadar, indiferent ce tip de părinte ești, ce vârstă au copiii tăi, dacă aceștia au ajuns la vârsta la care trebuie să-și arate respectul față de tine sau la vârsta de a trăi independent, ca părinte, ar trebui să adopți aceste idei și să ai gândurile și punctele de vedere corecte privind modul în care îți tratezi copiii. N-ar trebui să mergi la extreme, nici să evaluezi totul în funcție de acele gânduri și puncte de vedere greșite, decadente sau depășite. Acele gânduri și puncte de vedere pot fi conforme cu noțiunile umane, cu interesele umane și nevoile fizice și emoționale ale oamenilor, dar nu sunt adevărul. Indiferent dacă le consideri corecte sau incorecte, aceste lucruri nu pot decât să-ți atragă diverse necazuri și greutăți în cele din urmă, să te blocheze în diverse situații dificile și să te facă să-ți arăți impulsivitatea față de copiii tăi. Îți vei expune argumentele, ei și le vor expune pe ale lor și, în cele din urmă, vă veți urî și învinovăți reciproc. Familia nu va mai funcționa ca o familie: vă veți ataca între voi și veți deveni inamici. Dacă toți acceptă adevărul, precum și gândurile și punctele de vedere corecte, aceste probleme vor fi ușor de înfruntat, iar contradicțiile și disputele care iau naștere din ele vor fi rezolvate. Totuși, dacă insistă asupra noțiunilor tradiționale, aceste probleme nu doar vor rămâne nerezolvate, dar contradicțiile lor se vor adânci. Cultura tradițională nu este în sine un criteriu pentru evaluarea lucrurilor. Are legătură cu umanitatea și în ea sunt amestecate lucruri trupești, cum ar fi afecțiunile, dorințele egoiste și impulsivitatea oamenilor. Desigur, mai există ceva ce este cel mai important aspect al culturii tradiționale, și anume ipocrizia. Oamenii se folosesc de sentimentele filiale ale copiilor lor pentru a demonstra că i-au educat bine și că aceștia au umanitate; în mod similar, copiii se folosesc de sentimentele filiale față de părinții lor pentru a demonstra că nu sunt oameni nerecunoscători, ci doamne și domni smeriți și modești, câștigându-și astfel locul printre diversele rase și grupuri din societate și transformând acest lucru în mijloacele lor de supraviețuire. Acesta este în sine aspectul esențial și cel mai ipocrit din cultura tradițională, nefiind un criteriu pentru evaluarea lucrurilor. Prin urmare, părinții ar trebui să renunțe la aceste cerințe de la copiii lor și să folosească gândurile și punctele de vedere corecte pentru a-și trata copiii și a privi atitudinea copiilor față de ei înșiși. Dacă nu deții sau nu înțelegi adevărul, ar trebui măcar să-l privești din perspectiva umanității. Cum îl privește cineva din perspectiva umanității? Copiii care trăiesc în această societate, din diverse grupuri, locuri de muncă și clase sociale, nu duc o viață ușoară. Au probleme pe care trebuie să le înfrunte și să le abordeze în numeroase medii diferite. Au propria viață și un destin stabilit de Dumnezeu. De asemenea, au propriile metode de supraviețuire. Desigur, în societatea modernă, presiunile exercitate asupra oricărei persoane independente sunt foarte mari. Oamenii se confruntă cu probleme de supraviețuire, cu relațiile dintre superiori și subordonați și cu probleme legate de copii etc. – presiunea tuturor acestora este uriașă. Ca să fim cinstiți, nimănui nu-i este ușor. Mai ales în mediul de viață haotic și alert din zilele noastre, plin de competiție și de conflicte sângeroase peste tot, viața nimănui nu este ușoară – toți au o viață mai degrabă dificilă. Nu voi intra în detalii despre cum s-a întâmplat asta. Trăind într-un astfel de mediu, dacă o persoană nu crede în Dumnezeu și nu-și realizează datoria, nu-i rămâne nicio cale pe care să meargă. Singura ei cale este să urmărească lumea, să rămână în viață, să se adapteze permanent la această lume și să lupte pentru viitorul și pentru supraviețuirea ei cu orice cost, ca să o scoată la capăt în fiecare zi. De fapt, fiecare zi este dureroasă pentru acea persoană și cu greu răzbește zi de zi. Așadar, dacă părinții le cer în plus copiilor lor să facă una sau alta, vor pune cu siguranță paie pe foc, distrugându-le și chinuindu-le trupul și mintea. Părinții au propriile cercuri sociale, stiluri și medii de viață, iar copiii au propriile medii, spații și situații de viață. Dacă părinții intervin prea mult sau au cerințe excesive de la copiii lor, cerându-le să facă una sau alta ca să le răsplătească eforturile pe care le-au depus în trecut de dragul copiilor lor și dacă privești totul din această perspectivă, este destul de inuman, nu-i așa? Indiferent cum trăiesc sau supraviețuiesc copiii lor sau ce dificultăți întâlnesc în societate, părinții nu au nicio responsabilitate sau obligație de a face ceva pentru ei. Acestea fiind spuse, la rândul lor, părinții ar trebui să se abțină să adauge necazuri sau poveri la viețile complicate sau la condițiile de viață dificile ale copiilor lor. Asta se cuvine să facă părinții. Nu cereți prea multe de la copiii voștri și nu-i învinovățiți prea mult. Ar trebui să-i tratați cinstit și egal și să vă gândiți la situația lor cu empatie. Este de la sine înțeles că părinții ar trebui să se ocupe și de propriile vieți. Copiii vor respecta astfel de părinți, iar ei vor fi demni de respect. Ca părinte, dacă ai credință în Dumnezeu și îți îndeplinești îndatoririle, indiferent ce îndatoriri îndeplinești în casa lui Dumnezeu, nu vei avea timp să te gândești la unele lucruri, cum ar fi să le ceri copiilor tăi să fie respectuoși și să te bazezi pe ei ca să te întrețină la bătrânețe. Dacă încă există oameni de acest fel, nu sunt credincioși adevărați și, cu siguranță, nu urmăresc adevărul. Toți sunt doar niște oameni confuzi și non-credincioși. Nu este adevărat? (Ba da.) Dacă părinții sunt ocupați, dacă au îndatoriri de îndeplinit și sunt ocupați cu lucrarea, desigur că n-ar trebui să aducă în discuție dacă ai lor copii sunt respectuoși sau nu. Dacă părinții aduc mereu acest lucru în discuție, spunând: „Copiii mei nu sunt respectuoși: nu pot să mă bazez pe ei și nu vor fi în stare să mă întrețină la bătrânețe”, atunci sunt pur și simplu indolenți și leneși, căutând necazuri fără motiv. Nu este așa? Ce ar trebui să faceți dacă întâlniți astfel de părinți? Să le dați o lecție. Cum ar trebui să procedați? Trebuie doar să spuneți: „Ești incapabil să trăiești pe cont propriu? Ai ajuns în punctul în care nu mai poți să mănânci sau să bei? Ai ajuns în punctul în care nu mai poți supraviețui? Dacă poți să trăiești, n-ai decât să trăiești; dacă nu, mori!” Îndrăzniți să spuneți așa ceva? Spuneți-Mi, este inuman să o spuneți? (Nu îndrăznesc să zic asta.) Nu ești capabil să o spui, nu-i așa? Nu suporți să o spui. (Așa este.) Când veți mai îmbătrâni puțin, veți fi în stare să o spuneți. Dacă părinții tăi au făcut prea multe lucruri exasperante, vei fi în stare să o spui. Au fost foarte buni cu tine și nu ți-au făcut niciodată rău; dacă îți vor face rău, vei fi în stare să o spui. Nu este așa? (Ba da.) Dacă îți cer mereu să vii acasă, spunând: „Vino acasă și adu-mi bani, copil nerecunoscător ce ești!”, dacă te ceartă și te blestemă în fiecare zi, atunci vei fi în stare să o spui. Vei zice: „Dacă poți să trăiești, n-ai decât să trăiești; dacă nu, mori! Nu poți continua să trăiești fără copii? Uită-te la acei vârstnici care nu au copii, nu trăiesc ei destul de bine și de fericiți? Au grijă de propriile vieți în fiecare zi și, dacă au puțin timp liber, ies la plimbare și fac mișcare. Viețile lor par destul de împlinite în fiecare zi. Uită-te la tine – nu-ți lipsește nimic, așa că de ce nu-ți poți continua viața? Te înjosești și meriți să mori! Ar trebui să fim respectuoși față de tine? Nu suntem sclavii tăi, nici proprietatea ta privată. Trebuie să mergi pe calea ta, iar noi nu suntem obligați să purtăm această responsabilitate. Ți-am dat destulă mâncare, haine și lucruri de folosit. De ce ne dai bătăi de cap? Dacă ne dai în continuare bătăi de cap, o să te trimitem la un azil!” Așa ar trebui să te ocupi de astfel de părinți, nu-i așa? Nu-i poți răsfăța. Dacă nu au copiii alături să aibă grijă de ei, plâng și suspină toată ziua, de parcă le-ar cădea cerul în cap, de parcă nu și-ar putea continua viața. Dacă nu-și pot continua viața, lasă-i să moară și se vor convinge singuri, dar nu vor muri, își prețuiesc prea mult viața. Filosofia lor de viață este să depindă de alții pentru a trăi mai bine, pentru a fi mai liberi și mai încăpățânați. Trebuie să-și clădească fericirea și veselia pe suferința copiilor lor. N-ar trebui să moară acești părinți? (Ba da.) Dacă ai lor copii le oferă companie și îi slujesc în fiecare zi, se simt fericiți, veseli și mândri, în timp ce copiii trebuie să sufere și să suporte. N-ar trebui să moară acești părinți? (Ba da.)

Să încheiem aici părtășia noastră de astăzi despre ultimul aspect privind așteptările părinților de la urmașii lor. A fost clarificată problema privind așteptarea părinților ca ai lor copii să fie respectuoși și de încredere, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i trimită pe ultimul lor drum? (Da.) Ca părinte, nu ar trebui să ai astfel de cerințe, astfel de gânduri și puncte de vedere sau să-ți pui astfel de speranțe în copiii tăi. Aceștia nu-ți datorează nimic. Este responsabilitatea ta să-i crești; dacă faci acest lucru bine sau nu este o altă problemă. Ei nu-ți datorează nimic: sunt buni cu tine și au grijă de tine doar pentru a îndeplini o responsabilitate, nu pentru a plăti vreo datorie, deoarece nu-ți datorează nimic. Prin urmare, nu sunt obligați să fie respectuoși față de tine sau să fie persoane de care să depinzi și pe care să te bazezi. Înțelegi? (Da.) Au grijă de tine, sunt persoane pe care poți conta și îți dau puțini bani de cheltuială – aceasta este doar responsabilitatea lor de copii, nu constituie o obligație filială. Am menționat anterior metafora ciorilor care își hrănesc părinții și a mieilor care îngenunchează când sunt alăptați. Chiar și animalele înțeleg această doctrină și o pot aplica, firește că și oamenii ar trebui să o facă! Oamenii sunt cele mai avansate creaturi dintre toate ființele vii și au fost creați de Dumnezeu cu gânduri, umanitate și sentimente. Ca atare, înțeleg acest lucru fără a fi nevoie să-i învețe cineva. Capacitatea copiilor de a fi sau nu respectuoși depinde în mare de un fapt, și anume dacă Dumnezeu a poruncit să existe un destin între voi, să existe o relație de sprijin complementar și reciproc între voi și dacă te poți bucura de această binecuvântare; mai exact, depinde de umanitatea copiilor tăi. Dacă aceștia au cu adevărat conștiință și rațiune, nu ai nevoie să-i educi – vor înțelege de la o vârstă fragedă. Dacă înțeleg totul de la o vârstă fragedă, nu crezi că vor înțelege chiar mai mult pe măsură ce cresc? Nu este așa? (Ba da.) Înțeleg de la o vârstă fragedă unele doctrine precum: „Copiii buni câștigă bani pe care îi cheltuie pentru mama și tatăl lor”, deci nu vor înțelege oare chiar mai mult când se vor face mari? Mai este nevoie să fie educați? Mai este nevoie ca părinții să-i învețe astfel de lecții ideologice? Nu este nevoie. Prin urmare, este un plan de acțiune nechibzuit ca părinții să le ceară copiilor să fie respectuoși, să aibă grijă de ei la bătrânețe și să-i trimită pe ultimul lor drum. Oare copiii cărora le dai naștere nu sunt oameni? Sunt copaci sau flori de plastic? Chiar nu înțeleg, chiar trebuie să-i educi? Până și câinii înțeleg asta. Privește, când doi cățeluși sunt cu mama lor, dacă alți câini încep să alerge spre mama lor și să latre, ei nu acceptă: își protejează mama din spatele gardului și nu permit ca alți câini să latre la ea. Până și câinii înțeleg asta, firește că și oamenii ar trebui să înțeleagă! Nu este nevoie să-i înveți: oamenii sunt capabili să-și îndeplinească responsabilitățile și nu este nevoie ca părinții să le insufle copiilor astfel de gânduri – o vor face pe cont propriu. Dacă nu au umanitate, nu o vor face nici în condițiile corespunzătoare; dacă au umanitate și condiții corespunzătoare, o vor face de la sine. Prin urmare, nu este nevoie ca părinții să aibă cerințe de la copii, să-i îndemne sau să dea vina pe ei în ceea ce privește respectul filial de care dau sau nu dovadă. Toate acestea sunt inutile. Dacă te poți bucura de respectul copiilor tăi, poate fi considerată o binecuvântare. Dacă nu te poți bucura de el, nu poate fi considerată pierderea ta. Totul este poruncit de Dumnezeu, nu-i așa? Bine, să încheiem aici părtășia noastră de astăzi. La revedere!

27 mai 2023