La ultima noastră întrunire, am avut părtășie despre așteptările părinților, în cadrul conținutului privind „renunțarea la poverile care provin de la familie”. Am încheiat părtășia despre principiile relevante și subiectele importante implicate. În continuare, vom avea părtășie despre un alt aspect al renunțării la poverile care provin de la familie – renunțarea la așteptările de la urmași. De această dată, vom schimba rolurile. Referitor la modul de abordare a așteptărilor părinților, acestea sunt lucruri pe care oamenii se cuvine să le facă din perspectiva unui copil. Când vine vorba de modul în care copiii ar trebui să abordeze și să gestioneze diversele așteptări pe care le au părinții de la ei, precum și diversele abordări pe care părinții le folosesc pentru ei și principiile pe care ar trebui să le practice, se impune să abordăm corect diferitele probleme care provin de la părinți din perspectiva unui copil. Astăzi vom avea părtășie despre subiectul „renunțării la așteptările de la urmași”, care se referă la gestionarea diverselor probleme pe care le au oamenii în privința propriilor copii, din perspectiva unui părinte. Sunt lecții care ar trebui învățate și principii care ar trebui respectate aici. Pentru copii, ceea ce contează cel mai mult este modul în care ar trebui să se confrunte cu așteptările părinților, ce tip de atitudine ar trebui să adopte față de aceste așteptări, precum și ce ar trebui să urmeze și ce principii de practică ar trebui să aibă în această situație. Firește, fiecare persoană are șansa de a fi părinte sau poate că este deja părinte; acest subiect are legătură cu așteptările și atitudinile pe care le au oamenii față de urmașii lor. Fie că ești părinte sau copil, ar trebui să ai principii diferite pentru tratarea așteptărilor celuilalt. Copiii au principii pe care se cuvine să le respecte în legătură cu modul de abordare a așteptărilor părinților lor și, desigur, părinții au și ei adevăruri-principii pe care se cuvine să le respecte pentru a aborda așteptările copiilor lor. Așadar, gândiți-vă mai întâi: ce principii puteți vedea sau la care vă puteți gândi acum, pe care ar trebui să le respecte părinții în modul în care își tratează copiii? Dacă vorbim de principii, subiectul ar putea fi puțin îndepărtat pentru voi, puțin prea vast și profund, deci hai să vorbim în schimb despre așteptările pe care le-ai avea de la urmașii tăi, dacă ai fi părinte. (Dumnezeule, dacă aș deveni părinte într-o zi, în primul rând aș spera să am copii care sunt și cresc sănătoși. În plus, aș spera să aibă propriile visuri, să fie ambițioși pentru a-și împlini visurile în viață și să aibă perspective bune. Acestea sunt principalele două lucruri la care aș spera.) Ai spera să devină demnitari sau să devină foarte bogați? (Aș spera și la acele lucruri. Aș spera cel puțin să avanseze în lume, să fie mai buni decât alții și admirați de alții.) Cerințele de bază pe care le au părinții pentru copiii lor este să fie sănătoși fizic, să aibă succes în carierele lor, să avanseze în lume și să le meargă totul bine în viața lor. Mai sunt și alte așteptări pe care le au părinții de la urmașii lor? Cine are copii să vorbească. (Sper să fie sănătoși și ca lucrurile să meargă fără probleme în viața lor, ca viața lor să fie liniștită și sigură. Sper să fie în armonie cu familia lor și să-i poată respecta pe bătrâni și să aibă grijă de tineri.) Altceva? (Dacă aș deveni părinte într-o zi, pe lângă așteptările despre care tocmai s-a vorbit, aș spera și să am copii ascultători și raționali, care să-mi arate respect filial, și să mă pot baza pe ei că vor avea grijă de mine la bătrânețe.) Această așteptare este crucială. Speranța părinților de a fi respectați de copiii lor este o așteptare relativ tradițională pe care o au oamenii în noțiunile și subconștientul lor. Aceasta e o chestiune relativ reprezentativă.

Renunțarea la așteptările de la urmași este o parte foarte importantă din renunțarea la poverile care provin de la familie. Toți părinții au anumite așteptări de la copiii lor. Fie că sunt mari sau mici, din viitorul apropiat sau îndepărtat, aceste așteptări sunt o atitudine pe care o au părinții față de comportamentul, acțiunile sau viețile copiilor sau față de modul în care îi abordează copiii, cât și un tip de cerință specifică. Din perspectiva copiilor lor, aceste cerințe specifice sunt lucruri pe care se cuvine să le facă deoarece, pe baza noțiunilor tradiționale, copiii nu se pot împotrivi ordinelor părinților lor – în caz contrar, sunt lipsiți de sentimente filiale. În consecință, mulți oameni poartă poveri mari și grele în această privință. Deci n-ar trebui ca oamenii să înțeleagă dacă așteptările specifice pe care le au părinții de la urmașii lor sunt rezonabile sau nu, dacă părinții lor ar trebui să aibă aceste așteptări, precum și care dintre aceste așteptări sunt rezonabile, care sunt irezonabile, care sunt legitime și care sunt forțate și nelegitime? Mai mult, există adevăruri-principii ce se cuvine să fie înțelese și respectate de oameni când vine vorba de modul în care ar trebui să abordeze așteptările părinților, cum ar trebui să le accepte sau să le respingă și atitudinea și perspectiva din care ar trebui să privească și să abordeze aceste așteptări. Când aceste lucruri nu au fost rezolvate, părinții poartă deseori aceste tipuri de poveri, crezând că este responsabilitatea și obligația lor să aibă așteptări de la copiii și urmașii lor și că, firește, există chiar mai multe așteptări pe care se cuvine să le aibă. Au impresia că, dacă n-ar avea așteptări de la urmașii lor, ar fi echivalent cu a nu-și îndeplini responsabilitățile sau obligațiile față de urmașii lor și cu a nu face ceea ce se cuvine să facă părinții. Cred că acest lucru i-ar face părinți răi, care nu-și îndeplinesc responsabilitățile. Prin urmare, când e vorba de așteptările pe care le au de la urmașii lor, oamenii creează involuntar diverse cerințe pentru copiii lor. Au diferite cerințe pentru diferiți copii, la momente și în circumstanțe diferite. Întrucât au acest tip de opinie și povară în privința copiilor lor, părinții merg și fac lucrurile ce se cuvine să fie făcute pe baza acestor reguli nescrise, indiferent dacă ele sunt corecte sau greșite. Părinții au cerințe de la copiii lor în timp ce tratează aceste abordări ca pe un tip de obligație și de responsabilitate și, totodată, le impun copiilor, obligându-i pe aceștia să le îndeplinească. Vom împărți această chestiune în mai multe etape în părtășia noastră; astfel va fi mai clar.

Părinții au deja diverse cerințe de la copiii lor înainte ca aceștia să devină adulți. Desigur, în cadrul acestor diverse cerințe, își fixează și diferite tipuri de așteptări de la ei. Așadar, în timp ce își fixează diferite așteptări de la copiii lor, părinții plătesc personal diverse prețuri și creează diverse tipuri de abordări pentru a realiza aceste așteptări. Prin urmare, părinții își educă în diverse moduri copiii și au diverse cerințe de la ei înainte ca aceștia să ajungă adulți. De exemplu, de la o vârstă fragedă, le spun copiilor: „Trebuie să înveți bine și să studiezi mai mult. Doar după ce vei excela în studiile tale vei fi mai bun decât toți ceilalți și nu vei fi disprețuit de alții.” Există și părinți care-și învață copiii că trebuie să le arate respect filial după ce cresc, până în măsura în care, când copiii au doar doi sau trei ani, părinții îi întreabă mereu: „O să ai grijă de tatăl tău după ce o să crești?” Iar copiii răspund: „Da.” Îi întreabă: „O să ai grijă de mama ta?” „Da.” „Îl iubești pe tatăl tău mai mult sau pe mama ta?” „Îl iubesc pe tata.” „Nu, trebuie să spui mai întâi că-ți iubești mama, apoi că-ți iubești tatăl.” Copiii învață apoi aceste lucruri de la părinții lor. Educația dată de părinții lor, fie prin cuvinte, fie prin exemplu, are o influență profundă asupra tinerelor minți ale copiilor. Desigur, le transmite și unele cunoștințe de bază, învățându-i că părinții lor sunt cei care-i iubesc și îi adoră cel mai mult pe lume și cei față de care se cuvine cel mai mult să dea dovadă de supunere și respect filial. În mod natural, ideea potrivit căreia „Părinții mei sunt persoanele cele mai apropiate de mine pe lume, deci ar trebui să ascult mereu de ei” este plantată în tinerele lor minți. În același timp, se ivește o idee în tinerele lor minți: întrucât părinții lor sunt persoanele cele mai apropiate de ei, tot ce fac ei trebuie să asigure vieți mai bune pentru copiii lor. De aceea, cred că ar trebui să accepte necondiționat acțiunile părinților lor; indiferent ce tip de metode sunt folosite de aceștia, indiferent dacă sunt umane sau inumane, ei consideră că ar trebui să le accepte. La o vârstă când încă nu au capacitatea de a discerne între bine și rău, educația dată de părinții lor, prin cuvinte sau prin exemplu, plantează acest tip de idee în mintea lor. Sub îndrumarea acestui tip de idee, părinții le pot cere copiilor să facă diverse lucruri, sub pretextul că-și doresc ce e mai bun pentru ei. Chiar dacă unele dintre acele lucruri nu sunt în acord cu umanitatea sau cu talentele, calibrul sau preferințele copiilor, în aceste circumstanțe în care nu au dreptul de a acționa din inițiativă proprie sau nu au deloc autonomie, copiii nu au de ales și nu au capacitatea de a se împotrivi așa-ziselor așteptări și cerințe ale părinților lor. Nu pot decât să se supună fiecărui cuvânt al părinților, să-i lase pe părinți să decidă, să se lase la mila lor și să fie ghidați de aceștia pe orice fel de cale. Prin urmare, tot ce fac părinții, indiferent dacă este neintenționat sau izvorăște din intenții bune, va avea un oarecare impact pozitiv sau negativ asupra comportamentului și acțiunilor propriilor copii, înainte ca aceștia să devină adulți. Cu alte cuvinte, tot ce fac ei va planta diverse idei și opinii în mintea copiilor lor, iar aceste idei și opinii pot chiar să fie adânc îngropate în subconștientul copiilor, așa încât, după ce devin adulți, acestea vor influența în continuare profund modul în care privesc oamenii și lucrurile, se comportă și acționează și chiar căile pe care merg.

Înainte de a ajunge la vârsta adultă, copiii nu au nicio posibilitate de a se împotrivi mediului lor de viață, moștenirii sau educației primite de la părinți, fiindcă nu sunt încă adulți și nu înțeleg încă lucrurile foarte bine. Când vorbesc de perioada anterioară maturității, Mă refer la perioada în care un copil nu poate gândi sau judeca independent ce este bine și ce este rău. În aceste circumstanțe, copiii pot doar să se lase la mila părinților. Tocmai fiindcă părinții iau toate deciziile înainte de maturizarea copiilor lor, în această perioadă rea, ei vor adopta metode de educație, idei și opinii corespunzătoare pe baza tendințelor sociale, pentru a-i determina să facă anumite lucruri. De exemplu, competiția în societatea zilelor noastre este acerbă. Părinții au fost influențați de climatul diverselor tendințe și consensuri societale, așa că acceptă acest mesaj potrivit căruia competiția este acerbă și îl transmit rapid copiilor lor. Ce acceptă ei este fenomenul și tendința competiției acerbe din societate, dar ceea ce simt este un tip de presiune. Când simt această presiune, se gândesc rapid la copiii lor, spunându-și: „Competiția e atât de acerbă în societatea zilelor noastre, nu era așa când eram tineri. În cazul în care copiii noștri studiază, muncesc și abordează societatea și diversele persoane și lucruri așa cum făceam noi, vor fi eliminați rapid de societate. Trebuie așadar să profităm de faptul că sunt încă mici, trebuie să începem de acum să lucrăm asupra lor – nu ne putem lăsa copiii să piardă de la linia de start.” În momentul de față, competiția în societate este acerbă și toți oamenii proiectează mari speranțe asupra copiilor lor, transmițându-le astfel rapid acest tip de presiune pe care l-au acceptat de la societate. Oare copiii lor conștientizează acest lucru? Întrucât nu sunt încă adulți, nu-l conștientizează deloc. Nu știu dacă această presiune care vine de la părinții lor este bună sau rea și nici dacă ar trebui să o respingă sau să o accepte. Când își văd copiii purtându-se așa, părinții îi ceartă: „Cum poți fi atât de prost? În momentul de față, competiția este acerbă în societate și tu tot nu înțelegi nimic. Grăbește-te și mergi la grădiniță!” La ce vârstă merg copiii la grădiniță? Unii încep la trei sau patru ani. De ce? În societatea zilelor noastre, circulă o expresie: nu-ți poți lăsa copiii de capul lor la linia de start, educația ar trebui să înceapă de la o vârstă fragedă. Vedeți, copiii foarte mici suferă și încep să meargă la grădiniță de la trei sau patru ani. Și ce fel de grădinițe aleg oamenii? La grădinițele obișnuite, educatorii joacă deseori cu copiii jocuri precum „Țară, țară, vrem ostași”, așa că părinții cred că nu pot să aleagă astfel de grădinițe. Consideră că trebuie să aleagă o grădiniță bilingvă, cu pretenții. Și, pentru ei, nu este destul să învețe o singură limbă. Când încă nu-și vorbesc bine limba maternă, copiii trebuie să învețe o limbă străină. Nu-i așa că le este greu copiilor? Dar ce spun părinții? „Nu ne putem lăsa copilul să piardă de la linia de start. În momentul de față, unii copii de un an sunt învățați de bone acasă. Părinții vorbesc în limba lor maternă, iar bonele vorbesc o limbă străină, învățându-i pe copii engleză, spaniolă sau portugheză. Copilul nostru are deja patru ani, este deja puțin cam mare. Dacă nu începem să-l învățăm acum, va fi prea târziu. Trebuie să începem să-l educăm cât mai curând posibil și să găsim o grădiniță cu predare în două limbi, unde educatorii au diplomă de licență sau de masterat.” Oamenii spun: „O școală de acest fel e prea scumpă.” Ei răspund: „Nu-i nimic. Avem o casă mare; ne putem muta într-una mai mică. O să ne vindem casa cu trei dormitoare și luăm în loc una cu două dormitoare. O să economisim acei bani și îi folosim ca să ne trimitem copilul la o grădiniță de top.” Nu este destul să aleagă o grădiniță bună, consideră că trebuie să angajeze profesori ca să-i ajute pe copii să studieze pentru olimpiada de matematică în timpul lor liber. Chiar dacă, prin firea lor, copiilor nu le place să studieze matematica, tot sunt forțați și, dacă dau greș în studiul matematicii, vor studia dansurile. Dacă nu se pricep la dansuri, vor învăța să cânte. Dacă nu se pricep să cânte, iar părinții lor observă că au un corp frumos, mâini și picioare lungi, se vor gândi că poate vor deveni model. Atunci îi vor trimite la școala de arte, la cursuri de modelling. Astfel, copiii încep să fie trimiși la școli cu internat de la patru sau cinci ani, iar casele familiilor lor trec de la trei dormitoare la două, de la două dormitoare la unul, de la un dormitor la case închiriate. Numărul meditațiilor pe care le primesc copiii în afara școlii crește tot mai mult, iar casele lor devin tot mai mici. Sunt și unii părinți care se mută cu întreaga familie în partea de sud sau de nord, mutându-se de colo-colo, astfel încât copiii lor să poată merge la școli bune și, în cele din urmă, nu mai știu unde să meargă, copiii lor nu știu unde este orașul lor natal și totul se transformă într-un haos. Părinții plătesc diverse prețuri înainte ca odraslele lor să ajungă la vârsta adultă de dragul viitorului lor, astfel încât copiii să nu piardă de la linia de start și să se poată adapta la această societate din ce în ce mai competitivă, să aibă mai târziu o slujbă bună și un venit stabil. Unii părinți sunt foarte capabili, conduc afaceri mari sau ocupă funcții de demnitari și investesc enorm în copiii lor. Unii nu sunt atât de capabili, dar, la fel ca alți oameni, vor să-și trimită copiii la școli cu pretenții, la diferite cursuri extrașcolare, la cursuri de dans sau de artă, de limbi străine sau de muzică, punând multă presiune pe copiii lor și provocându-le multă suferință. Aceștia își spun atunci: „Când voi avea voie să mă joc puțin? Când voi crește și voi putea să iau propriile decizii, așa cum fac adulții? Când nu voi mai fi nevoit să merg la școală, ca un adult? Când voi putea să mă uit puțin la televizor, să-mi eliberez mintea și să ies la plimbare singur undeva, fără să fiu condus peste tot de părinții mei?” Dar părinții lor spun adesea: „Dacă nu înveți, va trebui să-ți cerșești mâncarea pe viitor. Privește ce perspective slabe ai! Nu este încă timpul să te joci, o să poți să te joci când o să fii mai mare! Dacă te joci acum, nu o să ai succes în viitor; dacă te joci mai târziu, o să te poți distra mai mult și mai bine, o să poți călători în toată lumea. Nu i-ai văzut pe toți acei oameni bogați din lume? S-au jucat când erau mici? Doar au învățat.” Părinții lor le spun doar minciuni. Oare au văzut cu proprii ochi că acei oameni bogați doar au învățat și nu s-au jucat niciodată? Oare înțeleg această chestiune? Unii dintre cei mai bogați oameni din lume nu au mers la facultate – aceasta e realitatea. Uneori, când vorbesc, părinții doar își păcălesc copiii. Înainte ca aceștia să ajungă la vârsta adultă, părinții le spun tot felul de minciuni ca să le controleze mai bine viitorul, să-și controleze copiii și să-i facă să asculte. Desigur, și ei îndură tot soiul de suferințe și plătesc tot felul de prețuri în acest scop. Aceasta este așa-numita „dragoste vrednică de laudă a unui părinte”.

Pentru a-și realiza așteptările de la urmași, părinții își pun multe speranțe în copiii lor. Prin urmare, nu doar își educă, îndrumă și influențează copiii prin cuvintele lor, dar, în același timp, folosesc și acțiuni concrete pentru a-și controla copiii și a-i face să asculte de ei, să se poarte și să trăiască potrivit traiectoriei pe care au desemnat-o și a direcției pe care au stabilit-o. Indiferent dacă odraslele lor sunt dispuse sau nu să facă asta, în cele din urmă, părinții spun un singur lucru: „Dacă nu mă asculți, o să regreți! Dacă nu asculți de mine, nu-ți iei studiile în serios acum și o să regreți într-o bună zi, să nu vii la mine, să nu spui că nu ți-am spus!” Odată, am mers într-o clădire să ne ocupăm de niște afaceri și am văzut o echipă de mutări urcând cu mare efort niște mobilă pe scări. Muncitorii s-au întâlnit cu o mamă care cobora scările ducându-și copilul de mână. Dacă o persoană normală ar vedea această scenă, ar spune: „Sunt niște oameni care mută mobilă, hai să nu le stăm în cale.” Cei care coborau erau nevoiți să se dea în grabă din calea lor, fără să se lovească de ceva sau să deranjeze echipa de mutări, dar când acea mamă a văzut scena, a profitat de ocazie pentru a începe să dea lecții în context. Încă îmi amintesc foarte limpede spusele ei. Ce a spus? A spus: „Privește cât de grele sunt lucrurile pe care le mută și cât de obositor este. Nu și-au luat studiile în serios când erau copii și acum nu pot să găsească slujbe bune, așa că trebuie să care mobilă și să muncească din greu. Vezi?” Băiatul părea să înțeleagă parțial și credea că spusele mamei lui erau corecte. O expresie sinceră de teamă, oroare și convingere a apărut în ochii lui și a dat aprobator din cap, uitându-se din nou la echipa de mutări. Mama a profitat de ocazie, grăbindu-se să-i facă morală fiului și spunându-i: „Vezi? Dacă nu-ți iei studiile în serios când ești mic, când o să crești, o să fii nevoit să cari mobilă și să muncești din greu ca să-ți câștigi existența.” Erau corecte aceste afirmații? (Nu.) În ce privință erau greșite? Această mamă a profitat de orice ocazie să-i facă morală fiului ei – care crezi că a fost concepția lui după ce a auzit acestea? A fost în stare să discearnă dacă aceste afirmații erau corecte sau greșite? (Nu.) Atunci, ce a gândit? („Dacă nu-mi iau studiile în serios, în viitor, o să trebuiască să muncesc din greu, la fel ca ei.”) Și-a spus: „O, nu, toți cei care sunt nevoiți să muncească din greu nu și-au luat studiile în serios. Trebuie să ascult de mama și să excelez în studiile mele. Mama are dreptate, toți cei care nu studiază trebuie să muncească din greu.” Ideile pe care le primește de la mama lui devin adevăruri de-o viață în inima lui. Spune-Mi, nu este acest părinte nesăbuit? (Ba da, este.) Prin ce anume este nesăbuită? Dacă se folosește de această situație pentru a-și constrânge copilul să învețe, oare fiul ei va ajunge cu siguranță cineva? Va garanta că fiul ei nu va fi nevoit să muncească din greu sau să asude în viitor? E un lucru bun să folosească această situație, această scenă, pentru a-și speria fiul? (E un lucru rău.) Va arunca o umbră asupra întregii vieți a fiului ei. Nu este un lucru bun. Chiar dacă acest copil dobândește puțin discernământ privind aceste cuvinte după ce crește, tot va fi greu ca această teorie exprimată de mama lui să-i dispară din inimă și din subconștient. Într-o anumită măsură, îi va induce în eroare și îi va constrânge gândurile, orientându-i opiniile despre lucruri. Cele mai multe așteptări pe care le au părinții de la copiii lor înainte ca aceștia să devină adulți sunt că vor fi capabili să învețe mult, să-și dea silința, să fie sârguincioși și să se ridice la înălțimea așteptărilor lor. Prin urmare, înainte ca aceștia să devină adulți, indiferent de cost, părinții fac orice pentru copiii lor, își sacrifică tinerețea, anii și timpul, precum și sănătatea și viețile lor normale, iar unii chiar renunță la slujbele lor, la vechile aspirații sau chiar la credința lor pentru a-și pregăti copiii și a-i ajuta să învețe în timp ce merg la școală. În cadrul bisericii există destul de mulți oameni care își petrec tot timpul cu copiii lor, educându-i, pentru a le fi alături în timp ce se transformă în adulți, astfel încât aceștia să aibă succes în carieră, să aibă slujbe stabile în viitor și să nu întâmpine probleme la serviciu. Acești părinți nu merg la întruniri și nu îndeplinesc îndatoriri. În inima lor, au anumite cerințe privind credința proprie și au un strop de hotărâre și aspirații, dar deoarece nu pot renunța la așteptările față de copiii lor, aleg să-i însoțească în această perioadă înainte de a deveni adulți, abandonându-și îndatoririle de ființe create și preocupările din credința lor. Acesta este cel mai tragic lucru. Unii părinți plătesc multe prețuri pentru a-și pregăti copiii să devină actori, artiști, scriitori sau oameni de știință, precum și pentru a le permite copiilor să le satisfacă așteptările. Își abandonează slujbele, renunță la carierele lor și, chiar mai mult, renunță la propriile visuri și la bucuriile lor pentru a-și însoți copiii. Ba chiar unii părinți renunță la căsnicie pentru copiii lor. După ce divorțează, își asumă povara grea de a-și crește și a-și educa singuri copiii, pariindu-și toată viața pe copiii lor și dedicând-o viitorului acestora, doar pentru a-și putea satisface așteptările pe care le au de la ei. De asemenea, unii părinți fac multe lucruri pe care n-ar trebui să le facă, plătesc multe prețuri nejustificate, își sacrifică timpul, sănătatea fizică și preocupările înainte ca odraslele lor să ajungă adulți, pentru ca acestea să poată avansa în lume și să-și ocupe locul în societate. Pe de o parte, pentru părinți, acestea sunt sacrificii inutile. Pe de altă parte, pentru copiii lor, aceste abordări pun o presiune uriașă și sunt o povară pentru ei înainte să devină adulți. Asta se întâmplă fiindcă părinții lor au plătit prea multe prețuri, fiindcă, în ceea ce privește banii, timpul sau energia, părinții lor s-au sacrificat prea mult. Totuși, înainte ca acești copii să devină adulți și cât timp încă le lipsește capacitatea de a discerne între bine și rău, ei n-au de ales; nu pot decât să le permită părinților lor să se poarte așa. Chiar dacă au unele gânduri în ungherele minții lor, tot se conformează acțiunilor întreprinse de părinți. În aceste circumstanțe, copiii încep treptat să creadă că părinții lor au plătit prețuri atât de mari pentru a-i educa și că nu vor putea să-i răsplătească întru totul sau să-i recompenseze în această viață. Drept rezultat, cât timp părinții lor îi educă și îi însoțesc, cred că singurele lucruri pe care le pot face pentru a-i răsplăti sunt de a-i face fericiți, de a realiza lucruri mărețe pentru a-i mulțumi și de a nu-i dezamăgi. Cât despre părinți, în perioada anterioară maturizării copiilor lor, după ce au plătit aceste prețuri și pe măsură ce așteptările de la copiii lor devin tot mai grandioase, atitudinea lor se transformă treptat într-o cerință de la propriile odrasle. Cu alte cuvinte, după ce părinții au plătit aceste așa-zise prețuri și au făcut aceste așa-zise sacrificii, au pretenția ca odraslele lor să reușească și să realizeze lucruri mărețe pentru a-i răsplăti. Prin urmare, fie că privim din perspectiva unui părinte sau a unui copil, în cadrul acestei relații de „sacrificare pentru” și de „a fi beneficiarul sacrificiilor”, așteptările pe care le au părinții de la copiii lor devin tot mai mari. „Așteptările lor devin tot mai mari” este un mod amabil de a ne exprima. De fapt, în adâncul inimii părinților, cu cât se sacrifică mai mult, cu atât mai mult cred că ar trebui răsplătiți prin succesul copiilor lor și, totodată, cu atât cred mai mult că aceștia le sunt datori. Cu cât părinții se sacrifică mai mult și cu cât au mai multe speranțe, cu atât mai mari devin așteptările lor și cu atât le cresc așteptările de a fi răsplătiți de copiii lor. Așteptările pe care le au părinții de la urmașii lor înainte ca aceștia să ajungă la vârsta adultă, de la „Trebuie să învețe multe lucruri, nu pot să piardă de la linia de start”, la „După ce cresc, trebuie să avanseze în lume și să-și găsească un loc în societate”, se transformă treptat într-un soi de cerință pe care o au de la copiii lor. Acea cerință este: după ce crești și îți găsești locul în societate, nu-ți uita rădăcinile și nu-ți uita părinții; părinții tăi sunt cei pe care trebuie să-i răsplătești întâi de toate, trebuie să le arăți respect filial și să-i ajuți să ducă o viață bună, deoarece sunt binefăcătorii tăi în această lume, sunt oamenii care te-au educat; faptul că ți-ai găsit acum locul în societate, dar și toate lucrurile de care te bucuri și tot ceea ce deții au fost obținute cu eforturile laborioase ale părinților tăi, așa că ar trebui să-ți folosești restul vieții pentru a-i răsplăti, a-i recompensa și a fi bun cu ei. Așteptările pe care le au părinții de la copiii lor înainte ca aceștia să devină adulți – ca aceștia să-și găsească locul în societate și să avanseze în lume – evoluează astfel, transformându-se treptat de la o așteptare părintească foarte normală, într-un soi de cerință și exigență a părinților față de copiii lor. Să presupunem că, înainte să devină adulți, copiii nu iau note bune; să presupunem că sunt rebeli, că nu vor să învețe sau nu ascultă de părinți. Părinții lor vor spune: „Crezi că mie mi-e ușor? Pentru cine crezi că fac toate astea? Fac toate astea pentru binele tău, nu-i așa? Tot ce fac e pentru tine și tu nu apreciezi. Ești prost?” Vor folosi aceste cuvinte pentru a-și intimida copiii și a-i ține prizonieri. Este corect acest tip de abordare? (Nu.) Nu este corect. Această latură „nobilă” a părinților este și latura lor demnă de dispreț. Ce anume este în neregulă cu aceste cuvinte? (Faptul că părinții au așteptări de la copiii lor și că-i educă sunt eforturi unilaterale. Impun o anumită presiune asupra copiilor, făcându-i să studieze una sau alta, pentru ca aceștia să aibă perspective bune, să le dea un motiv de mândrie părinților și să le arate respect filial în viitor. În realitate, tot ce fac părinții este pentru ei înșiși.) Dacă dăm deoparte faptul că părinții sunt egoiști și își urmăresc interesele și vorbim doar despre ideile cu care își îndoctrinează copiii înainte ca aceștia să devină adulți, despre presiunea pe care le-o transmit, cerându-le să studieze cutare subiect, să aibă cutare carieră după ce cresc și să obțină cutare succes, care este natura acestor abordări? Pentru moment, nu vom evalua de ce fac părinții aceste lucruri sau dacă aceste abordări sunt adecvate sau nu. Mai întâi vom avea părtășie despre natura acestor abordări, o vom diseca și vom găsi o cale de practicare mai exactă pe baza disecării esenței lor. Dacă avem părtășie și ajungem să înțelegem acest aspect al adevărului din acea perspectivă, vom obține un rezultat precis.

În primul rând, sunt corecte sau greșite aceste cerințe și abordări pe care le au părinții în legătură cu odraslele lor? (Sunt greșite.) Așadar, până la urmă, unde-și are originea principalul vinovat în ceea ce privește aceste abordări pe care le folosesc părinții pentru copiii lor? Oare nu în așteptările părinților de la copiii lor? (Ba da.) În conștiința lor subiectivă, părinții anticipează, plănuiesc și stabilesc diverse lucruri pentru viitorul copiilor lor și, în consecință, produc aceste așteptări. Fiind instigați de aceste așteptări, părinții le cer copiilor să dobândească diverse competențe, să studieze teatrul, dansul sau arta și așa mai departe. Le cer să devină indivizi talentați și să fie apoi superiori, nu subordonați. Le cer să devină demnitari, și nu simpli funcționari; le cer să devină manageri, directori generali și executivi, lucrând pentru companiile din topul 500 mondial și așa mai departe. Toate acestea sunt idei subiective ale părinților. Înainte de a ajunge la vârsta adultă, oare au copiii vreo idee despre așteptările părinților lor? (Nu.) N-au habar de aceste lucruri, nu le înțeleg. Ce înțeleg copiii mici? Înțeleg doar să meargă la școală ca să învețe să citească, să studieze din greu și să fie copii buni și ascultători. În sine, acesta este un lucru destul de bun. Să meargă la școală pentru a participa la cursuri în funcție de programul lor stabilit și să se întoarcă acasă pentru a-și termina temele – acestea sunt lucrurile pe care le înțeleg copiii, în rest sunt doar jocuri, mâncare, fantezii, visuri și altele. Înainte de a ajunge la vârsta adultă, copiii nu au niciun concept despre lucrurile necunoscute de pe drumul vieții lor și nici nu anticipează nimic despre ele. Toate lucrurile anticipate sau stabilite despre perioada după care acești copii vor deveni adulți provin de la părinții lor. Prin urmare, așteptările greșite pe care le au părinții de la copiii lor nu au nicio legătură cu ei. Aceștia au nevoie doar să deslușească esența așteptărilor pe care le au părinții lor. Pe ce se bazează aceste așteptări părintești? De unde provin? Provin din societate și din lume. Scopul tuturor acestor așteptări părintești este de a le permite copiilor să se adapteze la această lume și societate, de a evita să fie eliminați de lume sau de societate și de a-și găsi un loc în societate, de a obține un loc de muncă sigur, de a avea o familie stabilă și un viitor stabil, așa că părinții au diverse așteptări subiective de la urmașii lor. De exemplu, în prezent, este la modă să fii inginer IT. Unii spun: „Copilul meu va fi inginer IT când va fi mare. Va putea câștiga mulți bani în acest domeniu, având un computer la el toată ziua și făcând inginerie informatică. Mă va pune și pe mine într-o lumină bună!” În aceste circumstanțe, în care copiii nu au niciun fel de idee despre nimic, părinții le hotărăsc viitorul. Nu este greșit? (Ba da.) Părinții își pun speranțele în copiii lor bazându-se în întregime pe modul adulților de a vedea lucrurile, precum și pe opiniile, perspectivele și preferințele adulților despre lucrurile din lume. Nu este ceva subiectiv? (Ba da.) Dacă ar fi să te exprimi politicos, ai putea spune că este subiectiv, dar cum este de fapt? Care este o altă interpretare a acestei subiectivități? Nu este egoism? Nu este constrângere? (Ba da.) Îți place o slujbă sau alta și o anumită carieră, îți place să fii stimat, să duci o viață strălucitoare, să lucrezi ca demnitar sau să fii bogat în societate, așa că îți obligi copiii să facă și ei acele lucruri, să fie și ei asemenea persoane și să meargă pe acel tip de cale, dar le va plăcea să trăiască în acel mediu și să lucreze în acel domeniu în viitor? Sunt potriviți pentru asta? Care sunt destinele lor? Care sunt rânduielile și hotărârile lui Dumnezeu în privința lor? Știi aceste lucruri? Unii spun: „Nu-mi pasă de acele lucruri, ceea ce contează sunt lucrurile care îmi plac mie, părintele lor. Îmi pun speranțele în ei pe baza preferințelor mele.” Nu este extrem de egoist? (Ba da.) Este atât de egoist! Ca să ne exprimăm frumos, este foarte subiectiv, înseamnă că iau singuri toate deciziile, dar cum este în realitate? Este foarte egoist! Acești părinți nu iau în considerare calibrul sau talentele copiilor lor, nu le pasă de rânduielile pe care le are Dumnezeu pentru destinul și viața fiecărei persoane. Nu iau în considerare aceste lucruri, doar își impun propriile preferințe, intenții și planuri asupra copiilor lor prin gândirea lor nerealistă. Unii oameni spun: „Trebuie să-i impun copilului meu aceste lucruri. E prea mic să le înțeleagă și când va ajunge să le înțeleagă, va fi prea târziu.” Oare așa stau lucrurile? (Nu.) Dacă e într-adevăr prea târziu, asta e soarta lui, nu este responsabilitatea părinților săi. Dacă le impui copiilor tăi lucrurile pe care le înțelegi, le vor înțelege mai repede doar pentru că le înțelegi tu? (Nu.) Nu există nicio legătură între modul în care își educă părinții copiii și momentul în care acei copii ajung să înțeleagă chestiuni precum ce tip de cale să aleagă în viață, ce tip de carieră să aleagă și cum vor fi viețile lor. Ei au propriile căi, propriul ritm și propriile legi. Gândiți-vă la asta: când sunt mici, indiferent cum îi educă părinții, copiii nu cunosc deloc societatea. Vor simți competitivitatea, complexitatea și întunecimea societății, precum și diversele lucruri incorecte din societate când umanitatea lor se va maturiza. Nu e ceva ce poate fi învățat de copii de la părinții lor de la o vârstă fragedă. Chiar dacă părinții își învață copiii de la o vârstă fragedă: „Trebuie să fii reținut când interacționezi cu oamenii”, aceștia vor considera că este doar un tip de doctrină. Când vor fi pe deplin capabili să se poarte pe baza sfaturilor părinților, le vor înțelege cu adevărat. Când nu înțeleg sfaturile părinților, indiferent cum încearcă părinții să-i învețe, pentru ei vor fi tot un tip de doctrină. Așadar, este justificată ideea părinților potrivit căreia „Lumea e atât de competitivă, iar oamenii își duc viața sub multă presiune; dacă nu încep să-mi învăț copiii de la o vârstă fragedă, vor îndura suferințe și durere în viitor”? (Nu.) Îți supui copiii la acea presiune încă de când sunt mici, ca să sufere mai puțin în viitor, iar ei trebuie să o suporte de la o vârstă la care încă nu înțeleg nimic – nu le faci astfel rău copiilor tăi? Chiar faci asta pentru binele lor? E mai bine să nu înțeleagă aceste lucruri, căci vor putea trăi câțiva ani într-un mod confortabil, fericit, pur și necomplicat. Dacă ar înțelege acele lucruri de timpuriu, ar fi o binecuvântare sau o nenorocire? (Ar fi o nenorocire.) Da, ar fi o nenorocire.

Ceea ce ar trebui să facă oamenii din fiecare grupă de vârstă depinde de vârsta și de maturitatea umanității lor, nu de educația primită de la părinți. Înainte de a deveni adulți, copiii ar trebui doar să se joace, să capete câteva cunoștințe simple și să primească o educație de bază, să învețe diferite lucruri, să învețe cum să interacționeze cu alți copii, cum să se înțeleagă cu adulții și cum să trateze lucrurile din jurul lor pe care nu le înțeleg. Înainte de a deveni adulți, n-ar trebui să facă lucruri de adulți. N-ar trebui să suporte deloc presiunea, regulile jocului sau lucrurile complicate pe care trebuie să le suporte adulții. Astfel de lucruri provoacă traume psihologice celor care n-au ajuns la vârsta adultă și nu sunt binecuvântări. Cu cât află mai devreme despre aceste probleme ale adulților, cu atât este mai mare lovitura pe care o vor primi tinerele lor minți. Aceste lucruri nu doar că nu-i vor ajuta deloc pe oameni în viețile sau existențele lor după ce vor deveni adulți; dimpotrivă, întrucât le află sau se confruntă cu ele prea devreme, aceste lucruri se transformă într-un soi de povară sau aruncă o umbră invizibilă asupra tinerelor lor minți, până într-acolo încât i-ar putea bântui toată viața. Gândiți-vă la asta: când sunt foarte tineri, dacă află despre ceva îngrozitor, ceva ce nu pot accepta, specific adulților pe care nu și l-ar putea imagina sau nu l-ar putea înțelege niciodată, acea scenă sau chestiune, sau chiar oamenii, lucrurile și cuvintele care au legătură cu ea îi vor urmări tot restul vieții. Aceasta va arunca un soi de umbră asupra lor, afectându-le personalitățile și modul în care se comportă în viață. De exemplu, toți copiii sunt puțin obraznici la șase sau șapte ani. Să spunem că un copil este aspru certat de învățător în timpul orei din cauză că vorbește în șoaptă cu un coleg, iar învățătorul nu-l ceartă doar pentru asta, ci îl atacă personal, spunându-i că are față de dihor și ochi de șobolan și chiar certându-l cu asprime astfel: „Privește ce șanse slabe ai! Vei fi un ratat toată viața! Dacă nu înveți din greu, vei fi doar un muncitor. În viitor, îți vei cerși mâncarea! Arăți exact ca un hoț; ai stofă de hoț!” Deși copilul nu înțelege aceste cuvinte și nu știe de ce ar spune învățătorul lui aceste lucruri sau dacă sunt adevărate sau nu, aceste cuvinte care-l atacă personal vor deveni un tip de forță invizibilă și rea în inima lui, distrugându-i stima de sine și rănindu-l. „Ai o față de dihor, ochi de șobolan și un cap mic!” – aceste cuvinte de atac personal, rostite de învățătorul lui, îl vor urmări tot restul vieții. Când își va alege o carieră, când va interacționa cu superiorii și colegii săi sau cu frații și surorile, acele cuvinte de atac personal, rostite de învățătorul lui, îi vor răsuna în minte din când în când, afectându-i emoțiile și viața. Bineînțeles, unele dintre așteptările neadecvate pe care le au părinții de la tine, precum și unele dintre emoțiile, mesajele, cuvintele, gândurile, opiniile și altele asemenea pe care ți le-au transmis, au aruncat și ele o umbră asupra tinerei tale minți. Din perspectiva conștiinței subiective a părinților tăi, aceștia nu au intenții rele, dar din cauza ignoranței lor, deoarece sunt ființe umane corupte și nu au metode adecvate, conforme cu principiile privind modul în care ar trebui să te trateze, nu pot decât să urmeze tendințele lumii în felul cum te tratează și rezultatul final este că îți transmit diverse mesaje și emoții negative. În condițiile în care ești lipsit de discernământ, tot ce spun părinții tăi și toate ideile greșite cu care te îndoctrinează și pe care ți le promovează devin dominante în mintea ta, deoarece ești expus la ele mai întâi. Acestea devin scopul preocupărilor și luptei tale de-o viață. Deși diversele așteptări pe care ți le impun părinții înainte să devii adult sunt un fel de lovitură și de devastare pentru tânăra ta minte, tot trăiești sub imperiul așteptărilor părinților tăi, precum și al diverselor prețuri pe care le plătesc pentru tine, înțelegându-le voința, acceptând și mulțumindu-le pentru diversele lor fapte de bunătate. După ce accepți diversele prețuri pe care le plătesc și feluritele sacrificii pe care le fac pentru tine, te simți îndatorat față de părinții tăi și în adâncul inimii tale îți este rușine să dai ochii cu ei, gândind că trebuie să-i răsplătești după ce vei crește. Ce să răsplătești? Să le răsplătești așteptările irezonabile de la tine? Să le răsplătești devastarea pe care ți-o provoacă înainte să devii adult? Nu înseamnă asta că încurci negrul cu albul? De fapt, vorbind despre această chestiune din perspectiva rădăcinii și a esenței sale, așteptările părinților tăi de la tine sunt doar subiective, sunt doar iluzii. Nu sunt în niciun caz lucruri pe care ar trebui să le aibă, să le practice sau să le trăiască un copil și nu sunt ceva necesar unui copil. Pentru a urma tendințele lumii, a se adapta la lume și a ține pasul cu progresul lumii, părinții te obligă să-i urmezi, te fac să suporți această presiune la fel ca ei și te forțează să accepți și să urmezi aceste tendințe rele. Prin urmare, sub așteptările arzătoare ale părinților, mulți copii muncesc din greu, studiind diverse materii, cursuri și tipuri de cunoștințe. Trec de la încercarea de a satisface așteptările părinților lor la urmărirea proactivă a scopurilor vizate de așteptările acestora. Cu alte cuvinte, înainte de a deveni adulți, oamenii acceptă în mod pasiv așteptările părinților lor și, după ce devin treptat adulți, acceptă în mod proactiv așteptările din conștiința subiectivă a părinților și acceptă de bunăvoie acest tip de presiune și inducerea în eroare, controlul și constrângerea ce provin din societate. Pe scurt, se transformă treptat din participanți pasivi în activi. Astfel, părinții lor se simt mulțumiți. La rândul lor, și copiii au o senzație de pace interioară și simt că nu și-au dezamăgit părinții, că le-au oferit în cele din urmă acestora ce-și doresc și că s-au maturizat – nu doar transformându-se în adulți, ci devenind indivizi talentați în ochii părinților și ridicându-se la înălțimea așteptărilor lor. Deși acești oameni reușesc să devină indivizi talentați în ochii părinților lor după ce devin adulți și, la suprafață, pare că prețurile plătite de părinții lor au fost răsplătite și că așteptările acestora de la ei nu au fost în zadar, care este realitatea? Acești copii au reușit să devină marionetele părinților lor, au reușit să le datoreze foarte mult, au reușit să-și petreacă tot restul vieții pentru a le satisface așteptările, să se dea în spectacol pentru părinții lor, aducându-le renume și prestigiu, și au reușit să-i mulțumească, devenind mândria și bucuria lor. Oriunde merg, părinții își vor menționa copiii: „Fiica mea este managerul companiei cutare.” „Fiica mea este designer pentru cutare marcă faimoasă.” „Fiica mea a ajuns la nivelul cutare la această limbă străină, o poate vorbi fluent, este traducător din cutare limbă.” „Fiica mea este inginer IT.” Acești copii au reușit să devină mândria și bucuria părinților și au reușit să devină umbrele lor. Aceasta deoarece vor folosi aceleași metode pentru a-și educa și pregăti proprii copii. Sunt de părere că părinții lor i-au pregătit cu succes, așa că vor copia metodele de educație ale părinților pentru a-și pregăti proprii copii. Astfel, copiii lor sunt nevoiți să suporte aceeași nefericire, suferință tragică și devastare din partea lor pe care au suportat-o și ei din partea părinților lor.