La ultima noastră adunare, am avut părtășie despre renunțarea la poverile care provin din familie. Aceasta a abordat subiectul renunțării la așteptările părinților. Aceste așteptări exercită un fel de presiune invizibilă asupra fiecăruia, nu-i așa? (Așa e.) Reprezintă una dintre poverile care provin din familii. Să renunți la așteptările părinților tăi înseamnă să renunți la presiunea și la poverile pe care părinții le pun asupra vieții și existenței tale și asupra căii pe care mergi. Adică, atunci când așteptările părinților tăi afectează calea pe care o alegi în viață, îndeplinirea datoriei tale, călătoria pe calea cea dreaptă și libertatea, drepturile și instinctele tale, așteptările lor pun un fel de presiune și o povară asupra ta. Aceste poveri sunt lucruri la care oamenii ar trebui să renunțe în decursul vieților, existențelor și credinței lor în Dumnezeu. Nu este acesta un conținut despre care am mai avut părtășie? (Ba da.) Firește, așteptările părinților abordează foarte multe lucruri, de exemplu, studiile, slujba, căsătoria, familia și chiar cariera, perspectivele, viitorul unui om și așa mai departe. Din perspectiva unui părinte, fiecare așteptare pe care o are de la copilul său este logică, rezonabilă și corectă. Nu există nici măcar un părinte care nu are așteptări de la copilul lui. S-ar putea să aibă mai multe sau mai puține, s-ar putea ca așteptările să fie mai mari sau mai mici sau s-ar putea să aibă așteptări diferite de la copilul lui, în anumite perioade. Speră că acesta va avea note bune, că îi va merge bine la slujbă, că va avea un venit bun și că totul va merge ca pe roate și va fi fericit în căsnicie. Părinții au până și așteptări diferite cu privire la familia, cariera, perspectivele copilului lor și așa mai departe. Din perspectiva unui părinte, aceste așteptări sunt toate foarte legitime, dar, din perspectiva copilului său, aceste diverse așteptări îi afectează, în mare măsură, capacitatea de a face alegeri corecte și chiar libertatea, drepturile sau interesele pe care le are ca persoană normală. În același timp, aceste așteptări îi afectează și modul normal în care își folosește calibrul. În concluzie, indiferent din ce perspectivă privim acest lucru, fie că este din perspectiva unui părinte, fie din perspectiva copilului său, dacă așteptările părintești depășesc sfera a ceea ce o persoană cu umanitate normală poate suporta, dacă depășesc sfera a ceea ce instinctele unei persoane cu umanitate normală pot realiza, sau dacă depășesc drepturile omului pe care o persoană cu umanitate normală ar trebui să le aibă, sau îndatoririle și obligațiile pe care Dumnezeu le dă oamenilor, și așa mai departe, atunci aceste așteptări sunt nepotrivite și absurde. Desigur, se poate spune și că părinții nu ar trebui să aibă aceste așteptări și că ele nu ar trebui să existe. Pe baza acestui lucru, copiii ar trebui să renunțe la aceste așteptări părintești. Adică, atunci când părinții își asumă perspectiva sau poziția unui părinte, li se pare că au dreptul să aștepte de la copilul lor să facă una sau alta, să urmeze o anumită cale și să aleagă un anumit tip de viață, un anumit mediu de studii, un anumit loc de muncă, o anumită căsnicie, o anumită familie și așa mai departe. Totuși, ca oameni normali, părinții nu ar trebui să adopte perspectiva sau poziția unui părinte, nu ar trebui să-și folosească identitatea de părinte ca să-i ceară copilului să facă lucruri din afara sferei obligațiilor lui filiale sau din afara limitelor abilităților umane. Nu ar trebui nici măcar să se amestece în diversele alegeri pe care le face copilul lor și nu ar trebui să își impună așteptările, preferințele, neajunsurile și nemulțumirile sau interesele asupra copilului lor. Acestea sunt lucruri pe care părinții nu ar trebui să le facă. Când părinții au așteptări pe care nu ar trebui să le aibă, copilul lor trebuie să le abordeze cum se cuvine. Mai important, copilul lor ar trebui să fie capabil să discearnă natura acestor așteptări. Dacă poți vedea clar că așteptările părinților tăi te privează de drepturile tale ca om și că acestea sunt un fel de interferență și tulburare, când vine vorba să alegi lucruri pozitive și calea cea dreaptă, atunci ar trebui să renunți la aceste așteptări și să le ignori. Ar trebui să faci asta pentru că este dreptul tău, este dreptul pe care Dumnezeu l-a dat fiecărui om creat și părinții tăi nu ar trebui să creadă că sunt îndreptățiți să intervină în calea vieții tale și în drepturile pe care le ai ca om, numai pentru că ți-au dat viață și sunt părinții tăi. Prin urmare, fiecare ființă creată are dreptul de a spune „nu” oricărei așteptări absurde, nepotrivite sau deplasate din partea părinților. Poți categoric să refuzi asumarea oricăror așteptări din partea părinților tăi. Refuzul de a accepta sau de a-ți asuma orice așteptare a părinților tăi este calea de a practica renunțarea la așteptările lor deplasate.

Când vine vorba despre renunțarea la așteptările părinților, ce adevăruri ar trebui să înțeleagă oamenii? Adică, știi pe ce adevăruri se bazează renunțarea la așteptările părinților sau la ce adevăruri-principii aderă? Dacă tu crezi că părinții tăi îți sunt cei mai apropiați oameni din lume, că sunt șefii și liderii tăi, că sunt oamenii care ți-au dat viață și te-au crescut, care ți-au oferit hrană, îmbrăcăminte, un cămin, transport, care au avut grijă de tine până la maturitate și că ei sunt binefăcătorii tăi, oare îți va fi ușor să renunți la așteptările lor? (Nu.) Dacă tu crezi aceste lucruri, este foarte posibil să abordezi așteptările părinților tăi dintr-o perspectivă trupească și îți va fi greu să renunți la oricare dintre așteptările lor nepotrivite și absurde. Vei fi legat și suprimat de așteptările lor. Chiar dacă te simți nemulțumit și refractar în inima ta, nu vei avea puterea să te eliberezi de aceste așteptări și nu vei avea de ales decât să le lași să-și urmeze cursul firesc. De ce va trebui să le lași să-și urmeze cursul firesc? Pentru că dacă ai renunța la așteptările părinților tăi și le-ai ignora sau le-ai respinge, ai simți că ești un copil nefilial, că ești nerecunoscător, că ți-ai dezamăgit părinții și că nu ești o persoană bună. Dacă adopți o perspectivă trupească, vei face tot ce-ți stă în putință să-ți folosești conștiința ca să răsplătești bunătatea părinților tăi, să te asiguri că suferința pe care au îndurat-o de dragul tău nu a fost în zadar și vei vrea și să le adeverești așteptările. Vei încerca din greu să realizezi tot ce ți-au cerut să faci, să eviți să-i dezamăgești, să faci ce este corect față de ei și vei lua decizia de a avea grijă de ei la bătrânețe și chiar te vei gândi puțin mai departe, să te ocupi de înmormântările lor, mulțumindu-i și pe ei și satisfăcându-ți și dorința de a fi un copil filial. Cât timp trăiesc în lumea asta, oamenii sunt influențați de diverse feluri de opinii publice și de climate sociale, precum și de diferite gânduri și păreri care sunt populare în societate. Dacă oamenii nu înțeleg adevărul, pot privi aceste lucruri numai din perspectiva sentimentelor trupești și, în același timp, le pot gestiona numai din acea perspectivă. În această perioadă, vei crede că părinții tăi fac multe lucruri pe care un părinte nu ar trebui să le facă, până într-acolo încât, în adâncul inimii, vei simți chiar dispreț și aversiune față de anumite acțiuni și comportamente ale părinților tăi, precum și față de umanitatea, caracterul și metodele lor de a face lucrurile, dar tot vei vrea să fii un copil filial, pentru a-i onora și a-i mulțumi și nu vei îndrăzni să-i neglijezi în niciun fel. Pe de o parte, vei face asta ca să eviți să fii disprețuit de societate și, pe de altă parte, ca să satisfaci nevoile conștiinței tale. Toate aceste păreri ți-au fost inoculate de omenire și de societate, așa că îți va fi foarte greu să gestionezi așteptările părinților tăi și relația ta cu ei într-un mod rațional. Vei fi forțat să îi abordezi ca un copil filial, să nu protestezi împotriva niciuneia dintre acțiunile lor; nu vei avea de ales, vei fi capabil doar să faci asta și, astfel, îți va fi și mai greu să renunți la așteptările părinților tăi. Dacă renunți cu adevărat la ele în inima ta, atunci tot va trebui să duci altă povară sau presiune, și anume condamnarea din partea societății, a rudelor tale îndepărtate și a celor apropiate. Va trebui chiar să suporți condamnarea, denunțarea, blestemele și disprețul care provin din adâncul inimii tale, care spun că ești un nimic, că nu ești un copil filial, că ești nerecunoscător sau chiar lucruri precum: „Ești un ingrat nepăsător, ești un lucru neascultător, mama ta nu te-a crescut cum trebuie”, pe care oamenii din societatea laică le spun – cu alte cuvinte, tot felul de lucruri neplăcute. Dacă nu înțelegi adevărul, vei ajunge în această situație dificilă. Adică, atunci când, în adâncul sufletului, renunți în mod rațional la așteptările părinților tăi sau când renunți la ele fără tragere de inimă, un alt fel de povară sau de presiune va apărea în adâncul inimii tale; această presiune provine din societate și din efectul conștiinței tale. Așadar, cum poți să renunți la așteptările părinților tăi? Există o cale de a rezolva această problemă. Nu este dificil – oamenii trebuie să depună eforturi pentru adevăr și să vina înaintea lui Dumnezeu pentru a căuta și a înțelege adevărul și apoi problema va fi rezolvată. Așadar, ce aspect al adevărului trebuie să înțelegeți ca să nu vă fie frică să fiți împovărați cu condamnarea opiniei publice sau condamnarea conștiinței voastre, în adâncul inimii, sau cu denunțarea și abuzul verbal din partea părinților voștri, atunci când renunțați la așteptările lor? (Acela că suntem doar ființe create înaintea lui Dumnezeu. În lumea aceasta, nu ar trebui să ne îndeplinim doar responsabilitățile față de părinții noștri; mai important, trebuie să ne facem bine îndatoririle și să ne îndeplinim obligațiile. Dacă putem înțelege acest lucru, poate că nu vom fi influențați prea mult de părinții noștri sau de condamnarea opiniei publice, atunci când, în viitor, vom renunța la așteptările părinților noștri.) Vrea să mai vorbească cineva despre asta? (Data trecută, Dumnezeu a avut părtășie despre faptul că, atunci când ne părăsim casele pentru a ne îndeplini îndatoririle, o facem din cauza circumstanțelor obiective – trebuie să ne părăsim părinții ca să ne facem îndatoririle, așa că nu putem avea grijă de ei – nu este vorba că alegem să-i părăsim, pentru că ne evităm responsabilitățile. Pe de altă parte, ne părăsim casele pentru că Dumnezeu ne-a chemat să ne îndeplinim îndatoririle, așa că nu le putem fi alături părinților noștri, dar tot ne facem griji pentru ei – asta nu înseamnă că nu vrem să ne îndeplinim responsabilitățile față de ei și că nu suntem filiali.) Aceste două motive sunt adevăruri și realități pe care oamenii ar trebui să le înțeleagă. Dacă oamenii înțeleg aceste lucruri, atunci când renunță la așteptările părinților lor, se vor simți puțin mai calmi și împăcați în adâncul inimilor lor, dar poate asta să rezolve această problemă de la rădăcină? Dacă nu ar exista influența unor circumstanțe externe mai mari, oare soarta ta ar fi legată de cea a părinților tăi? Dacă nu ai crede în Dumnezeu și ai lucra și ți-ai petrece zilele într-un mod normal, ai putea cu siguranță să le fii alături părinților tăi? Ai putea cu siguranță să fii un copil filial? Ai putea cu siguranță să stai alături de ei și să le răsplătești bunătatea? (Nu neapărat.) Există vreo persoană care acționează, de-a lungul întregii vieți, doar ca să răsplătească bunătatea părinților ei? (Nu.) Nu există oameni care sunt așa. Prin urmare, ar trebui să ajungi să înțelegi această chestiune și să vezi care este esența ei, dintr-o perspectivă diferită. Acesta este adevărul mai profund pe care se cuvine să-l înțelegi în această chestiune. De asemenea, este o realitate și, mai mult decât atât, este esența acestor lucruri. Care sunt adevărurile pe care ar trebui să le înțelegi despre renunțarea la așteptările părinților tăi? Pe de o parte, ar trebui să înțelegi că părinții nu sunt creditorii tăi; pe de altă parte, ar trebui să înțelegi că părinții tăi nu sunt stăpânii vieții sau ai sorții tale. Nu acesta este adevărul? (Ba da.) Dacă înțelegi aceste două adevăruri, oare nu îți va fi mai ușor să renunți la așteptările părinților tăi? (Ba da.)

Mai întâi, vom vorbi despre acest aspect al adevărului: „Părinții nu sunt creditorii tăi.” Părinții nu sunt creditorii tăi – la ce se referă acest lucru? Nu se referă la bunătatea pe care ți-au arătat-o părinții tăi crescându-te? (Ba da.) Părinții tăi ți-au arătat bunătate crescându-te, așa că îți este foarte greu să renunți la relația cu ei. Crezi că trebuie să le răsplătești bunătatea, altfel ai fi un copil nefilial; crezi că trebuie să le arăți pietate filială, că trebuie să asculți de fiecare vorbă a lor, că trebuie să le satisfaci fiecare dorință și cerință și, în plus, să nu-i dezamăgești – după părerea ta, asta înseamnă să le răsplătești bunătatea. Desigur, unii au slujbe bune și câștigă salarii mari și le oferă părinților câteva plăceri materiale și o viață materială grozavă, permițându-le să se încălzească în lumina lor și să ducă vieți mai bune. De exemplu, să spunem că le cumperi părinților tăi o casă și o mașină, îi duci la restaurante de lux să mănânce tot felul de delicatese și îi duci în excursii, în destinații turistice și le faci rezervare la hoteluri de lux, ca să-i faci fericiți și să le permiți să se bucure de aceste lucruri. Faci toate acestea ca să răsplătești bunătatea părinților tăi, să-i faci să simtă că au primit ceva în schimb pentru că te-au crescut și te-au iubit și că nu i-ai dezamăgit. Pe de o parte, faci asta ca să vadă părinții tăi, pe de altă parte, procedezi așa ca să vadă oamenii din jurul tău, societatea și, în același timp, te străduiești să satisfaci nevoile conștiinței tale. Indiferent cum privești lucrurile, indiferent ce încerci să satisfaci, în orice caz, toate aceste acțiuni sunt făcute, în mare măsură, ca să răsplătești bunătatea părinților tăi, iar esența acestor acțiuni este de a răsplăti bunătatea pe care ți-au arătat-o părinții tăi crescându-te. Așadar, de ce ai această idee de a răsplăti bunătatea părinților tăi? Pentru că tu crezi că ei ți-au dat viață și că nu le-a fost ușor să te crească; în felul acesta, părinții tăi devin, în mod imperceptibil, creditorii tăi. Crezi că le ești dator și că trebuie să-i răsplătești. Crezi că numai răsplătindu-i vei avea umanitate și vei fi cu adevărat un copil filial și că a-i răsplăti este standardul moral pe care ar trebui să-l aibă un om. Așadar, aceste idei, păreri și acțiuni apar, în esență, pentru că tu crezi că le ești dator părinților tăi și că trebuie să-i răsplătești; într-o mare măsură, părinții sunt creditorii tăi, adică tu crezi că ai o datorie la ei pentru bunătatea pe care ți-au arătat-o. Acum că ai capacitatea de a-i răsplăti și a-i recompensa, o faci – conform abilităților tale, folosești banii și afecțiunea ca să-i recompensezi. Așadar, este aceasta o manifestare a adevăratei umanități? Este un adevărat principiu de practică? (Nu este.) De ce spun că părinții nu sunt creditorii tăi? Întrucât faptul că „părinții nu sunt creditorii tăi” este adevărul; dacă-ți privești părinții ca pe binefăcătorii și creditorii tăi și dacă tot ce faci are scopul de a-i recompensa pentru bunătatea lor, oare această idee și această părere sunt corecte? (Nu.) Nu cumva acel „nu” a fost rostit cu multă reticență? Care din aceste afirmații este adevărul: „Părinții nu sunt creditorii tăi” sau „Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi”? („Părinții nu sunt creditorii tăi” este adevărul.) Întrucât faptul că „părinții nu sunt creditorii tăi” este adevărul, atunci afirmația: „Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi” este adevărul? (Nu.) Nu este în contradicție cu afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi”? (Ba da.) Nu este important care din aceste afirmații îți face conștiința să se simtă vinovată – ce este important? Important este care din aceste afirmații e adevărul. Trebuie să accepți afirmația care este adevărul, chiar dacă îți face conștiința să se simtă inconfortabil și acuzată, pentru că este adevărul. Deși afirmația: „Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi” este conform standardelor morale ale omenirii și conștiinței omului, ea nu este adevărul. Deși această afirmație îți face conștiința să se simtă mulțumită și confortabil, trebuie să renunți la ea. Aceasta este atitudinea pe care trebuie s-o ai când vine vorba despre acceptarea adevărului. Așadar, dintre „Părinții nu sunt creditorii tăi” și „Părinții sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi”, care afirmație sună mai confortabil, mai în concordanță cu umanitatea și cu simțul conștiinței tale și mai în concordanță cu standardele morale ale omenirii? (Cea de-a doua afirmație.) De ce cea de-a doua afirmație? Pentru că răspunde nevoilor emoționale ale omului și le satisface. Totuși, nu este adevărul și este detestată de Dumnezeu. Așadar, afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi” îi face pe oameni să se simtă inconfortabil? (Da.) Ce simt și ce percep oamenii după ce aud această afirmație? (Că îi lipsește puțin conștiința.) Simt că îi lipsește puțin sentiment omenesc, nu-i așa? (Așa e.) Unii spun: „Dacă un om nu are sentimente umane, oare mai este om?” – dacă oamenii nu au sentimente umane, sunt ei oameni? Afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi” pare lipsită de sentimente umane, dar este o realitate. Dacă abordezi relația cu părinții tăi într-o manieră rațională, vei descoperi că afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi” a explicat limpede, chiar de la rădăcină, relația pe care fiecare persoană o are cu părinții săi și esența și rădăcina relațiilor interpersonale. Deși îți stingherește conștiința și nu-ți satisface nevoile emoționale, este în continuare un fapt și este în continuare adevărul. Acest adevăr îți poate permite să abordezi rațional și corect bunătatea pe care ți-au arătat-o părinții crescându-te. De asemenea, îți poate permite să abordezi rațional și corect orice așteptare din partea părinților tăi. Firește, poate și mai mult să-ți permită să abordezi rațional și corect relația pe care o ai cu părinții tăi. Dacă poți aborda astfel relația cu părinții tăi, atunci o poți gestiona într-un mod rațional. Unii oameni spun: „Aceste adevăruri sunt foarte bine spuse și sună foarte pasionant, dar de ce atunci când oamenii le aud, li se par imposibil de realizat? Mai ales «Părinții nu sunt creditorii tăi» – de ce, după ce aud acest adevăr, simt ei că relația cu părinții lor este din ce în ce mai distantă și mai înstrăinată? De ce simt că nu există deloc afecțiune între ei și părinții lor?” Oare adevărul încearcă, în mod deliberat, să-i îndepărteze pe oameni unii de ceilalți? Oare adevărul încearcă, intenționat, să rupă legăturile dintre oameni și părinții lor? (Nu.) Așadar, ce rezultat poate fi obținut din înțelegerea acestui adevăr? (Înțelegerea acestui adevăr ne poate permite să vedem relația cu părinții noștri așa cum este ea în realitate – acest adevăr ne spune reala natură a acestei chestiuni.) Corect, îți permite să vezi adevărata natură a acestei chestiuni, să abordezi și să gestionezi rațional aceste lucruri și să nu trăiești stăpânit de afecțiunile tale sau de relațiile interpersonale trupești, nu-i așa?

Să vorbim despre felul în care ar trebui să fie interpretată afirmația: „Părinții nu sunt creditorii tăi.” Părinții nu sunt creditorii tăi – nu este o realitate? (Ba este.) Întrucât este o realitate, se cuvine să explicăm chestiunile implicate în această afirmație. Să analizăm următoarea chestiune: părinții ți-au dat viață. Cine a ales ca ei să-ți dea viață: tu sau părinții tăi? Cine a ales pe cine? Dacă privești acest lucru din perspectiva lui Dumnezeu, răspunsul este: niciunul din voi. Nici tu, nici părinții tăi nu au ales ca ei să-ți dea viață. Dacă te uiți la rădăcina acestei chestiuni, ea a fost predestinată de Dumnezeu. Pentru moment, vom lăsa deoparte acest subiect, deoarece oamenilor le este ușor să înțeleagă această chestiune. Din perspectiva ta, te-ai născut în mod pasiv la părinții tăi, fără să ai de ales în privința aceasta. Din perspectiva părinților tăi, ți-au dat viață prin voința lor independentă, nu-i așa? Cu alte cuvinte, lăsând deoparte predestinarea de la Dumnezeu, când vine vorba despre chestiunea nașterii tale, părinții tăi au fost cei care au avut toată puterea. Au ales să-ți dea viață și au luat toate deciziile. Nu ai ales ca ei să-ți dea viață, te-ai născut pasiv la ei și nu ai avut de ales în chestiunea aceasta. Așadar, întrucât părinții tăi au avut toată puterea și au ales să-ți dea viață, au o obligație și o responsabilitate să te crească, să te facă om mare, să-ți ofere o educație, hrană, haine și bani – aceasta este responsabilitatea și obligația lor și este ceea ce se cuvine să facă. Întrucât tu ai fost mereu pasiv de-a lungul perioadei în care te-au crescut, nu ai avut dreptul să alegi – a trebuit să fii crescut de ei. Întrucât erai mic, nu aveai capacitatea să te crești singur, nu ai avut de ales decât să te lași crescut, în mod pasiv, de părinții tăi. Ai fost crescut în modul ales de părinții tăi; dacă îți dădeau mâncare și băutură bună, atunci consumai mâncare și băutură bună. Dacă părinții îți ofereau un mediu de viață în care supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice, atunci supraviețuiai cu tărâțe și plante sălbatice. În orice caz, când te creșteau, tu erai pasiv, iar părinții tăi își îndeplineau responsabilitatea. E ca și cum ar avea grijă de o floare. Întrucât vor să aibă grijă de o floare, ar trebui să îi pună îngrășământ, să o ude și să se asigure că primește lumina soarelui. Așadar, în ceea ce privește oamenii, indiferent dacă părinții te-au crescut cu meticulozitate sau cu multă grijă, în orice caz, ei doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația. Indiferent de motivele pentru care te-au crescut, a fost responsabilitatea lor – pentru că ți-au dat viață, ar trebui să-și asume responsabilitatea pentru tine. Având în vedere acest lucru, poate fi considerat bunătate tot ce au făcut ei pentru tine? Nu poate, nu? (Nu.) Faptul că părinții tăi și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine nu poate fi considerat bunătate, așa că dacă își îndeplinesc responsabilitatea față de o floare sau o plantă, udând-o și fertilizând-o, asta poate fi considerată bunătate? (Nu.) Acest lucru este chiar mai departe de a fi bunătate. Florile și plantele cresc mai bine afară – dacă sunt plantate în pământ, cu vânt, soare și apă de ploaie, atunci le merge bine. Nu cresc la fel de bine ca afară, când sunt plantate într-un ghiveci, înăuntru, dar oriunde s-ar afla, trăiesc, nu-i așa? Oriunde ar fi, acest lucru a fost predestinat de Dumnezeu. Ești o persoană care are viață, iar Dumnezeu Își asumă responsabilitatea pentru fiecare viață, permițându-i să supraviețuiască și să urmeze legea pe care o respectă toate ființele create. Însă, ca persoană, trăiești în mediul în care te cresc părinții tăi, așa că ar trebui să crești și să exiști în acel mediu. Faptul că trăiești în acel mediu se datorează, la scară mai mare, predestinării de la Dumnezeu; la scară mai mică, se datorează faptului că părinții tăi te-au crescut, nu-i așa? În orice caz, crescându-te, părinții tăi îndeplinesc o responsabilitate și o obligație. Să te crească până la maturitate este obligația și responsabilitatea lor, iar asta nu se poate numi bunătate. Dacă nu poate fi considerată bunătate, atunci nu este un lucru de care se cuvine să te bucuri? (Ba da.) Acesta este un fel de drept de care ar trebui să te bucuri. Ar trebui să fii crescut de părinții tăi, pentru că, înainte să ajungi la maturitate, rolul pe care îl joci este acela de copil care este crescut. Prin urmare, părinții tăi pur și simplu îndeplinesc un fel de responsabilitate față de tine, iar tu doar o primești, dar cu siguranță nu primești har sau bunătate de la ei. Pentru fiecare creatură vie, să facă și să aibă grijă de copii, să se reproducă și să crească următoarea generație este un fel de responsabilitate. De exemplu, păsările, vacile, oile și chiar tigrii trebuie să aibă grijă de puii lor, după ce se reproduc. Nu există viețuitoare care nu-și cresc puii. Este posibil să existe câteva excepții, dar nu sunt multe. Este un fenomen natural în existența viețuitoarelor, este un instinct și nu poate fi atribuit bunătății. Acestea doar se supun unei legi pe care Creatorul a stabilit-o pentru animale și pentru omenire. Prin urmare, faptul că părinții te-au crescut nu este un fel de bunătate. Având în vedere acest lucru, se poate spune că părinții nu sunt creditorii tăi. Ei își îndeplinesc responsabilitatea față de tine. Indiferent cât efort depun și câți bani cheltuiesc pentru tine, nu ar trebui să-ți ceară să-i recompensezi, pentru că aceasta este responsabilitatea lor ca părinți. Întrucât este o responsabilitate și o obligație, ar trebui să fie gratis, iar ei nu ar trebui să ceară compensații. Crescându-te, părinții tăi doar își îndeplineau responsabilitatea și obligația, iar acest lucru nu ar trebui să fie plătit și nu ar trebui să fie o tranzacție. Așadar, nu trebuie să-ți abordezi părinții și să-ți gestionezi relația cu ei conform ideii de a-i recompensa. Dacă îți tratezi părinții, îi răsplătești și-ți gestionezi relația cu ei conform acestei idei, acest lucru este inuman. În același timp, este posibil să te facă să fii reținut și legat de sentimentele tale trupești și îți va fi greu să ieși din aceste încurcături, în măsura în care s-ar putea chiar să-ți pierzi calea. Părinții nu sunt creditorii tăi, așa că nu ai nicio obligație să le adeverești toate așteptările. Nu ai nicio obligație să plătești prețul pentru așteptările lor. Adică, ei pot avea propriile așteptări. Tu ai propriile alegeri și calea în viață și destinul pe care Dumnezeu le-a stabilit pentru tine, lucru care nu are nicio legătură cu părinții tăi. Așadar, când unul din părinții tăi spune: „Ești un copil nefilial. Nu te-ai întors să mă vezi de atât de mulți ani și au trecut atât de multe zile de când m-ai sunat ultima oară. Sunt bolnav și nu există nimeni care să aibă grijă de mine. Chiar te-am crescut degeaba. Ești într-adevăr un ingrat nepăsător și un copil nerecunoscător!”, dacă nu înțelegi adevărul că „Părinții nu sunt creditorii tăi”, să auzi aceste cuvinte va fi la fel de dureros ca un cuțit care îți străpunge inima, iar tu te vei simți vinovat. Fiecare dintre aceste cuvinte se va întipări în inima ta și te va face să te simți rușinat în fața părintelui tău, îndatorat și plin de vinovăție față de el. Când părintele tău spune că ești un ingrat nepăsător, tu chiar vei crede: „Are completă dreptate. M-a crescut până la vârsta aceasta și nu a fost capabil să se încălzească deloc în lumina mea. Acum e bolnav și a sperat că aș putea să stau la căpătâiul său, să-l servesc și să-i țin de urât. A avut nevoie să-i răsplătesc bunătatea, iar eu nu am fost acolo. Chiar sunt un ingrat nepăsător!” Te vei cataloga drept un ingrat nepăsător – este acesta un lucru rezonabil? Ești un ingrat nepăsător? Dacă nu ți-ai fi părăsit căminul ca să-ți îndeplinești datoria în altă parte și ai fi rămas alături de părintele tău, l-ai fi putut împiedica să se îmbolnăvească? (Nu.) Poți controla dacă părinții tăi trăiesc sau mor? Poți controla dacă sunt bogați sau săraci? (Nu.) Orice boală vor face părinții tăi, nu va fi pentru că s-au epuizat crescându-te sau pentru că le-a fost dor de tine; cu siguranță nu vor contracta din cauza ta niciuna dintre aceste boli majore, grave și posibil fatale. Aceea este soarta lor și nu are nicio legătură cu tine. Indiferent cât de filial ești, tot ce poți realiza este să le reduci puțin suferința și poverile trupești, dar au vreo legătură cu tine momentul în care se îmbolnăvesc, ce boală fac, când și unde mor? Nu, nu au. Dacă ești filial, dacă nu ești un ingrat nepăsător și îți petreci toată ziua cu ei, veghindu-i, oare nu se vor îmbolnăvi? Oare nu vor muri? Dacă se vor îmbolnăvi, oare nu se vor îmbolnăvi oricum? Dacă vor muri, oare nu vor muri oricum? Nu este corect? Dacă părinții tăi ar fi spus că ești un ingrat nepăsător, că nu ai conștiință și că ești un copil nerecunoscător, te-ai fi supărat? (Da.) Dar acum? (Acum nu m-aș supăra.) Așadar, cum s-a rezolvat această problemă? (Dumnezeu a avut părtășie cu noi, zicându-ne că dacă părinții noștri se îmbolnăvesc sau nu și dacă trăiesc sau mor nu are nimic de-a face cu noi, totul este predestinat de Dumnezeu. Dacă rămânem alături de ei, nu am putea face nimic, așadar, dacă spun că suntem ingrați nepăsători, asta nu are nicio legătură cu noi.) Indiferent dacă părinții te numesc un ingrat nepăsător, cel puțin îți faci datoria de ființă creată înaintea Creatorului. Cât timp nu ești un ingrat nepăsător în ochii lui Dumnezeu, este suficient. Nu contează ce spun oamenii. Ce zic părinții tăi despre tine nu este neapărat adevărat și ce afirmă nu este folositor. Trebuie să iei cuvintele lui Dumnezeu drept fundament. Dacă Dumnezeu spune că ești o ființă creată corespunzătoare, atunci nu contează dacă oamenii te numesc un ingrat nepăsător, ei nu pot realiza nimic. Este vorba doar că oamenii vor fi afectați de aceste insulte, din cauza efectului conștiințelor lor sau atunci când nu înțeleg adevărul și statura lor este mică și vor fi într-o dispoziție cam proastă și puțin deprimați, dar când se întorc înaintea lui Dumnezeu, toate acestea se vor rezolva și nu vor mai fi o problemă pentru ei. Nu s-a rezolvat problema răsplătirii bunătății din partea părinților? Înțelegi această chestiune? (Da.) Ce fapt trebuie să înțeleagă oamenii aici? Este responsabilitatea părinților tăi să te crească. Ei au ales să-ți dea viață, așa că au o responsabilitate și o obligație să te crească. Crescându-te până la maturitate, își îndeplinesc responsabilitatea și obligația. Nu le datorezi nimic, așa că nu este nevoie să-i recompensezi. Nu trebuie să-i recompensezi – asta arată clar că părinții nu sunt creditorii tăi și că nu trebuie să faci nimic pentru ei, în schimbul bunătății lor. În cazul în care circumstanțele îți permit să îndeplinești o parte din responsabilitatea față de ei, atunci fă-o. Dacă mediul și circumstanțele tale obiective nu-ți permit să-ți îndeplinești obligația față de ei, atunci nu e nevoie să te gândești prea mult la asta și nu ar trebui să crezi că le ești îndatorat, pentru că părinții nu sunt creditorii tăi. Nu contează dacă dai dovadă de pietate filială față de părinții tăi sau dacă îți îndeplinești responsabilitatea față de ei, tu doar îți asumi perspectiva unui copil și îți îndeplinești o parte din responsabilitatea față de cei care, cândva, ți-au dat viață și te-au crescut. Cu siguranță însă nu poți face acest lucru din perspectiva recompensării lor sau din perspectiva potrivit căreia „Părinții tăi sunt binefăcătorii tăi și trebuie să-i recompensezi, trebuie să le răsplătești bunătatea.”

În lumea non-credincioșilor, există o zicală: „Ciorile își răsplătesc mamele hrănindu-le, iar mieii îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor.” Mai există și zicala: „O persoană nefilială este mai prejos decât o fiară”. Ce grandios sună aceste zicale! De fapt, fenomenele pe care prima zicală le menționează, ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor, chiar există, acestea sunt realități. Totuși, sunt doar fenomene din lumea animalelor. Sunt doar un tip de lege pe care Dumnezeu a stabilit-o pentru diverse viețuitoare și pe care o respectă toate felurile de viețuitoare, inclusiv oamenii. Faptul că toate felurile de viețuitoare respectă această lege demonstrează și mai mult că toate viețuitoarele sunt create de Dumnezeu. Niciuna dintre ele nu poate încălca această lege și nu o poate transcende. Chiar și carnivorele relativ feroce, precum leii și tigrii, își hrănesc puii și nu îi mușcă înainte să ajungă la maturitate. Acesta este un instinct animalic. Indiferent ce specie sunt, că sunt feroce sau bune și blânde, toate animalele au acest instinct. Tot felul de creaturi, inclusiv oamenii, pot continua să se reproducă și să supraviețuiască doar dacă respectă acest instinct și această lege. Dacă nu ar respecta această lege sau dacă nu ar avea această lege și acest instinct, nu ar fi capabile să se reproducă și să supraviețuiască. Lanțul biologic nu ar exista, și nici lumea. Nu este adevărat? (Ba da.) Ciorile care își răsplătesc mamele hrănindu-le și mieii care îngenunchează ca să primească lapte de la mamele lor demonstrează tocmai faptul că lumea animalelor respectă acest fel de lege. Toate felurile de viețuitoare au acest instinct. Odată ce puii se nasc, femelele sau masculii speciei au grijă de ei și îi hrănesc până la maturitate. Toate felurile de viețuitoare pot să-și îndeplinească responsabilitățile și obligațiile față de puii lor, crescând conștiincios și cu grijă următoarea generație. Acest lucru ar trebui să fie cu atât mai mult valabil pentru oameni. Omenirea îi numește pe oameni animale superioare – dacă nu pot respecta această lege și le lipsește acest instinct, atunci oamenii sunt mai prejos decât animalele, nu-i așa? Prin urmare, indiferent cât de multă grijă au avut părinții de tine când te-au crescut și cât de mult și-au îndeplinit responsabilitatea față de tine, au făcut doar ce se cuvine să facă în sfera abilităților unei ființe umane create – a fost instinctul lor. Priviți păsările: cu mai mult de o lună înainte de sezonul de împerechere, ele caută constant un loc sigur pentru a-și face cuiburile. Masculii și femelele pleacă în schimburi, cărând diferite tipuri de plante, pene și crenguțe ca să înceapă a-și construi cuiburile în copaci cu ramuri relativ dese. Micile cuiburi construite de diverse tipuri de păsări sunt toate incredibil de rezistente și complexe. De dragul puilor, păsările fac tot acest efort construind cuiburi și adăposturi. După ce-și construiesc cuiburile și vine vremea clocirii, în fiecare cuib există tot timpul o pasăre; masculii și femelele sunt în schimburi alternative timp de 24 de ore pe zi și sunt incredibil de atenți – când unul dintre ei se întoarce, celălalt zboară curând după aceea. La scurt timp, câțiva pui ies din găoace și-și scot capetele, iar tu îi poți auzi ciripind în copacii lor. Păsările adulte zboară încoace și încolo, întorcându-se acum ca să-și hrănească puii cu viermi, mai târziu pentru a-i hrăni cu altceva, dând dovadă de o atenție incredibilă. După două luni, câțiva pui au crescut puțin și pot sta pe marginea cuibului și dau din aripi; părinții lor zboară încoace și încolo, hrănindu-i și păzindu-i cu rândul. Într-un an, am văzut o cioară în văzduh, ținând un pui în cioc. Puiul țipa jalnic, strigând, mai mult sau mai puțin, după ajutor. Cioara era în față, zburând cu puiul în cioc, iar în urma ei era o pereche de păsări adulte, care o urmăreau. Acele două păsări țipau și ele jalnic și, în cele din urmă, cioara a zburat departe. Probabil că puiul ar fi murit oricum, indiferent dacă părinții ar fi reușit să ajungă cioara. Acele două păsări adulte care o urmăreau au țipat și au cârâit atât de mult încât i-au alarmat pe oamenii de la sol – cât de jalnice crezi că au fost țipetele lor? De fapt, sigur nu aveau un singur pui. Probabil că aveau trei sau patru pui în cuib, dar când unul a fost luat, l-au urmărit, țipând și cârâind. Așa este lumea animală și biologică – viețuitoarele sunt capabile să-și crească neobosite puii. Păsările se întorc și construiesc cuiburi noi în fiecare an, fac aceleași lucruri în fiecare an; își clocesc ouăle, își hrănesc puii și îi învață să zboare. Cât timp puii exersează zborul, ei nu zboară foarte sus și uneori cad pe pământ. Chiar i-am salvat de câteva ori și ne-am grăbit să-i punem înapoi în cuiburile lor. Părinții lor îi învață în fiecare zi și, într-o bună zi, toți acei pui își vor părăsi cuiburile și vor zbura departe, lăsând în urmă cuiburi goale. În anul următor, noi perechi de păsări vor veni pentru a construi cuiburi, a-și cloci ouăle și a-și crește puii. Toate felurile de viețuitoare și de animale au aceste instincte și legi și le respectă foarte bine, ducându-le la perfecție. Acesta este un lucru pe care nicio persoană nu-l poate distruge. Există, de asemenea, câteva animale speciale, precum tigrii și leii. Când aceste animale ajung la maturitate, își părăsesc părinții, iar unii masculi chiar devin rivali, mușcând, concurând și luptând dacă este necesar. Acest lucru este normal, este o lege. Ele nu sunt foarte afectuoase și nu trăiesc sub imperiul sentimentelor lor așa ca oamenii, spunând: „Trebuie să le răsplătesc bunătatea, trebuie să-i recompensez – trebuie să-mi ascult părinții. Dacă nu le arăt pietate filială, alți oameni mă vor condamna, mustra și critica pe la spate. N-aș putea suporta asta!” Astfel de lucruri nu se spun în lumea animalelor. De ce zic oamenii astfel de lucruri? Pentru că, în societate și în grupurile de oameni, există diverse idei și consensuri greșite. După ce oamenii au fost influențați, măcinați și stricați de aceste lucruri, în ei vor apărea diferite moduri de a interpreta și de a gestiona relația părinte-copil și, în cele din urmă, își vor trata părinții ca pe creditorii lor – creditori pe care nu vor fi capabili să-i răsplătească toată viața lor. Chiar există niște oameni care, după moartea părinților, se simt vinovați toată viața și se cred nevrednici de bunătatea părinților lor, din cauza unui lucru pe care l-au făcut și care nu i-a făcut fericiți pe părinții lor sau nu a mers așa cum au vrut părinții lor. Spune-Mi, nu este o exagerare? Oamenii trăiesc sub imperiul sentimentelor lor, așa că nu pot fi invadați și tulburați decât de diverse idei care derivă din aceste sentimente. Oamenii trăiesc într-un mediu influențat de ideologia omenirii corupte, așadar sunt invadați și tulburați de diverse idei false, lucru care le face viața epuizantă și mai puțin simplă decât cea a altor viețuitoare. Cu toate acestea, în prezent, întrucât Dumnezeu lucrează și exprimă adevărul, pentru a le spune oamenilor care este adevărata natură a tuturor faptelor și pentru a le permite să înțeleagă adevărul, după ce ajungi să înțelegi adevărul, aceste idei și păreri false nu te vor mai împovăra și nu-ți vor mai servi drept ghid pentru felul în care îți gestionezi relația cu părinții. În acest punct, viața ta va deveni mai relaxată. Să duci o viață relaxată nu înseamnă că nu vei ști care sunt responsabilitățile și obligațiile tale – vei ști în continuare aceste lucruri. Depinde doar de perspectiva și metodele pe care le alegi pentru a-ți aborda responsabilitățile și obligațiile. O cale este de a lua drumul sentimentelor și de a gestiona aceste lucruri prin mijloace emoționale și prin metodele, ideile și părerile spre care Satana îl îndrumă pe om. Cealaltă cale este de a trata aceste lucruri pe baza cuvintelor pe care omul le-a învățat de la Dumnezeu. Când ei tratează aceste chestiuni conform ideilor și părerilor false ale Satanei, nu pot decât să trăiască în încurcătura sentimentelor lor și nu vor fi niciodată capabili să distingă ce este corect de ce este greșit. În aceste circumstanțe, nu au de ales decât să trăiască într-o capcană, prinși mereu în chestiuni precum: „Ai dreptate, eu greșesc. Tu mi-ai oferit mai mult; eu ți-am oferit mai puțin. Ești nerecunoscător. Depășești limita.” Prin urmare, ei nu vorbesc niciodată clar. Totuși, după ce oamenii înțeleg adevărul și când scapă de ideile și părerile lor greșite și din plasa sentimentelor, aceste chestiuni devin simple pentru ei. Dacă respecți un adevăr-principiu, o idee sau o părere care este corectă și provine de la Dumnezeu, viața ta va deveni foarte relaxată. Nici opinia publică, nici conștiința ta trează și nici povara sentimentelor tale nu-ți vor mai obstrucționa felul în care gestionezi relația cu părinții tăi; dimpotrivă, aceste lucruri îți vor permite să înfrunți această relație într-un mod corect și rațional. Dacă acționezi conform adevărurilor-principii pe care Dumnezeu le-a dat omului, chiar dacă oamenii te critică pe la spate, tot te vei simți împăcat și calm în adâncul sufletului și acest lucru nu va avea niciun efect asupra ta. Cel puțin nu te vei mustra aspru pentru că ești un ingrat nerecunoscător sau, în adâncul inimii, nu vei mai simți că te acuză conștiința. Asta pentru că vei ști că toate acțiunile tale sunt realizate conform metodelor pe care le-ai învățat de la Dumnezeu și că auzi cuvintele lui Dumnezeu și te supui lor și Îi urmezi calea. Să asculte cuvintele lui Dumnezeu și să-I urmeze calea este simțul rațiunii pe care oamenii se cuvine să-l aibă cel mai mult. Vei fi o persoană adevărată numai când vei face aceste lucruri. Dacă nu ai realizat aceste lucruri, atunci ești un ingrat nepăsător. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Acum vezi clar această chestiune? Să o vezi clar este un aspect al acestui lucru; dacă oamenii pot vedea treptat această chestiune așa cum este ea și pot practica adevărul, acesta este alt aspect. Pentru a vedea limpede această chestiune, oamenii trebuie să experimenteze un timp aceste lucruri. Dacă oamenii-și doresc să vadă clar acest fapt și această esență și să ajungă la punctul în care să gestioneze chestiunile principial, asta nu se poate face în scurt timp, pentru că trebuie mai întâi să se lepede de influența tuturor felurilor de idei și păreri false și ticăloase. Un alt aspect, mai important, al acestui lucru este acela că trebuie să poată înlătura constrângerile și influența propriei conștiințe și a propriilor sentimente; în special, trebuie să treacă peste obstacolul propriilor sentimente. Să spunem că, în teorie, conștientizezi cum cuvântul lui Dumnezeu este adevărul și este corect și, în teorie, știi că ideile și părerile false pe care Satana le insuflă oamenilor sunt greșite, dar pur și simplu nu poți trece peste obstacolele sentimentelor tale și mereu îți pare rău de părinții tăi, crezând că ți-au arătat prea multă bunătate, că s-au sacrificat, au făcut și au suferit prea mult pentru tine, că umbra a tot ceea ce au făcut pentru tine, tot ce au spus și chiar fiecare preț pe care l-au plătit pentru tine sunt încă vii în mintea ta. Fiecare dintre aceste obstacole va fi un moment foarte important pentru tine și nu îți va fi ușor să îl depășești. De fapt, tu însuți vei fi cel mai mare obstacol de depășit. Dacă vei putea depăși obstacol după obstacol, atunci vei fi capabil să renunți complet la sentimentele pe care le ai, în adâncul inimii, față de părinții tăi. Nu am părtășie despre asta ca să te fac să-ți trădezi părinții și cu siguranță nu ca să te determin să trasezi limite între tine și părinții tăi – nu dăm startul unei mișcări, nu este nevoie să trasezi limite. Am părtășie despre asta doar ca să-ți împărtășesc o înțelegere corectă a acestor chestiuni și să te ajut să accepți o idee și o părere corectă. În plus, am părtășie despre asta ca, atunci când ți se vor întâmpla aceste lucruri, să nu fii tulburat sau legat de mâini și de picioare de ele și, mai important, când vei întâlni aceste lucruri, ele să nu-ți afecteze modul în care îți faci datoria de ființă creată. În felul acesta, părtășia Mea își va îndeplini scopul. Desigur, pot oamenii care trăiesc în trup să ajungă în punctul în care nu au niciunul dintre aceste lucruri în mințile lor și în care nu există nicio încurcătură emoțională între ei și părinții lor? Ar fi imposibil. În lumea aceasta, în afară de părinții lor, oamenii au și copii – acestea două sunt cele mai apropiate relații trupești dintre oameni. E imposibil să rupi complet legătura dintre un părinte și copil. Nu încerc să te fac să treci prin formalitatea de a declara că vei rupe legăturile cu părinții tăi și că nu veți mai fi împreună niciodată. Încerc să te ajut să-ți abordezi corect relația cu ei. Aceste lucruri sunt dificile, nu-i așa? Pe măsură ce înțelegi mai profund adevărul și pe măsură ce îmbătrânești, dificultatea acestor lucruri se va reduce și va scădea treptat. Când oamenii au 20 de ani, simt atașamentul față de părinții lor ca fiind la un nivel diferit decât la 30 sau la 40 de ani. Acest atașament devine și mai discret după ce împlinesc 50 de ani și nu este nevoie să vorbim despre momentul în care oamenii ajung la 60 sau 70 de ani. Până atunci, atașamentul este și mai ușor – se schimbă pe măsură ce oamenii îmbătrânesc.