Mai există un aspect al așteptărilor părinților de la copiii lor, acela de a moșteni afacerea de familie sau meșteșugul strămoșesc. De exemplu, unele familii sunt familii de pictori; regula transmisă de strămoșii lor este că, în fiecare generație, trebuie să existe cineva care să moștenească această afacere de familie și să continue tradiția familiei. Să spunem că, în generația ta, acest rol îți revine ție, dar nu-ți place să pictezi și nu te interesează acest lucru; preferi să studiezi materii mai simple. Într-o astfel de situație, ai dreptul să refuzi. Nu ești obligat să moștenești tradițiile familiei tale și nu ai nicio obligație să moștenești afacerea familiei sau meseria strămoșească, precum artele marțiale, un anumit meșteșug sau o abilitate și așa mai departe. Nu ești obligat să duci mai departe ce îți cer ei să moștenești. În alte familii, fiecare generație cântă operă. În generația ta, părinții te obligă să cânți operă de la o vârstă fragedă. Ai învățat s-o faci, dar în adâncul sufletului, nu-ți place. Astfel, dacă ți s-ar cere să alegi o carieră, în niciun caz nu te-ai implica în vreuna care are legătură cu opera. Îți displace această profesie din toată inima; în acest caz, ai dreptul să refuzi. Pentru că soarta ta nu este în mâinile părinților tăi – cariera pe care o alegi, lucrurile spre care sunt îndreptate interesele tale, ce vrei să faci și pe ce fel de cale vrei să mergi, toate sunt în mâinile lui Dumnezeu. Toate acestea sunt orchestrate de Dumnezeu, nu de vreun membru al familiei tale și cu siguranță nu de părinții tăi. Rolul pe care îl joacă părinții în viața oricărui copil este doar de a fi tutori, de a oferi grijă și companie, pe măsură ce copilul crește. În cazuri mai bune, părinții sunt capabili să ofere îndrumare, educație și direcție pozitivă copiilor lor. Acesta este singurul rol pe care îl pot îndeplini. Odată ce crești și devii independent, rolul părinților tăi este doar de a fi un stâlp și un sprijin emoțional. Ziua în care devii independent în gândire și în stilul de viață este ziua în care responsabilitățile și obligațiile părinților tăi față de tine sunt îndeplinite; relația ta cu ei a evoluat astfel de la cea de învățător și elev, tutore și pupil. Nu așa stau de fapt lucrurile? (Ba da.) Părinții, rudele și prietenii unor oameni nu cred în Dumnezeu; numai ei singuri cred în Dumnezeu. Ce se întâmplă în această situație? Acest lucru are sigur legătură cu predestinarea de la Dumnezeu. Dumnezeu te-a ales pe tine, nu pe ei; Dumnezeu Se folosește de mâinile lor ca să te crească până la maturitate și apoi te aduce în familia Lui. În copilărie, atitudinea pe care ar trebui s-o ai față de așteptările părinților tăi este să discerni între ce este corect și ce este greșit. Dacă modul în care te tratează nu este conform cuvintelor lui Dumnezeu sau faptului că „sorțile oamenilor sunt în mâinile lui Dumnezeu”, le poți refuza așteptările și poți avea o discuție rațională cu ei ca să-i faci să înțeleagă. Dacă încă ești minor și ei te suprimă cu forța, obligându-te să faci ce îți cer, poți doar să te rogi în tăcere lui Dumnezeu și să-L lași pe El să-ți deschidă o cale de scăpare. Dar dacă ești adult, cu siguranță le poți spune: „Nu, nu trebuie să trăiesc conform căii pe care mi-ați stabilit-o. Nu trebuie să-mi aleg calea în viață, modul de a trăi și țelul urmăririi mele conform căii pe care mi-ați stabilit-o. Obligația voastră de a mă crește a fost deja îndeplinită. Dacă putem să ne înțelegem și să avem lucruri pe care le urmărim și țeluri comune, atunci relația noastră poate rămâne așa cum era; dar dacă nu mai avem aceleași aspirații și țeluri, atunci putem pur și simplu să ne luăm rămas bun deocamdată.” Cum sună asta? Ai îndrăzni să spui asta? Desigur, nu este nevoie să rupi relațiile cu părinții tăi așa, în mod formal, dar cel puțin, în adâncul inimii, ar trebui să vezi clar acest aspect: deși părinții îți sunt cei mai apropiați oameni, nu ei ți-au dat cu adevărat viață, nu ei ți-au permis să mergi pe calea cea dreaptă în viață și nu ei te-au făcut să înțelegi toate principiile după care să te comporți. Dumnezeu a făcut-o. Părinții tăi nu-ți pot furniza adevărul sau nu-ți pot da sfaturi corecte legate de adevăr. Așadar, în ceea ce privește relația ta cu părinții tăi, indiferent cât au investit în tine, sau cât de mulți bani au cheltuit, sau câte eforturi au făcut pentru tine, nu este nevoie să te împovărezi cu sentimente de vinovăție. De ce? (Pentru că aceasta este responsabilitatea și obligația pe care o au părinții. Dacă părinții fac toate acestea astfel încât copiii lor să se poată remarca dintre semenii lor și de dragul îndeplinirii dorințelor părinților, acestea sunt intențiile și motivele lor; nu este ceea ce le-a poruncit Dumnezeu să facă. Prin urmare, nu este nevoie să ne simțim vinovați.) Acesta este doar un aspect. Celălalt aspect este că, în prezent, mergi pe calea cea dreaptă, urmărești adevărul și vii înaintea Creatorului ca să îndeplinești îndatoririle unei ființe create; prin urmare, nu ar trebui să ai sentimente de vinovăție față de ei. Responsabilitatea față de tine, pe care se presupune că au îndeplinit-o, a făcut pur și simplu parte din rânduielile lui Dumnezeu. Dacă ai fost fericit în perioada în care te-au crescut, aceasta a fost o favoare specială pentru tine. Dacă ai fost nefericit, desigur că și aceasta a fost rânduiala lui Dumnezeu. Ar trebui să fii recunoscător că, astăzi, Dumnezeu ți-a permis să pleci și să vezi clar esența părinților tăi și ce fel de oameni sunt ei. Ar trebui să înțelegi corect toate aceste lucruri, din adâncul inimii și, de asemenea, ar trebui să ai o soluție precisă și un mod de a le gestiona. În felul acesta, nu te simți mai liniștit în adâncul sufletului? (Ba da.) Dacă ești mai liniștit, atunci e minunat. În orice caz, în aceste chestiuni, indiferent de cerințele pe care părinții tăi le-au avut de la tine în trecut sau de cerințele pe care le au acum, întrucât tu înțelegi adevărul și voia lui Dumnezeu și de vreme ce înțelegi ce spune Dumnezeu că ar trebui să facă oamenii – precum și ce consecințe îți aduc așteptările părinților tăi – nu ar trebui să te mai simți deloc împovărat în privința acestei chestiuni. Nu este nevoie să simți că ți-ai dezamăgit părinții sau să simți că, pentru că ai ales să crezi în Dumnezeu și să-ți îndeplinești îndatoririle, nu ai reușit să le oferi o viață mai bună, să le fii alături și să-ți îndeplinești responsabilitatea filială față de ei, lucru care i-a făcut să se simtă pustii emoțional. Nu este nevoie să te simți vinovat de acest lucru. Acestea sunt poverile pe care părinții le aduc copiilor lor și toate sunt lucruri la care ar trebui să renunți. Dacă tu crezi cu adevărat că totul este în mâinile lui Dumnezeu, atunci ar trebui să crezi că problema greutăților pe care le îndură și a fericirii de care se bucură de-a lungul vieții este, de asemenea, în mâinile lui Dumnezeu. Indiferent dacă ești sau nu devotat părinților, asta nu va schimba nimic – părinții tăi nu vor suferi mai puțin pentru că tu le ești devotat și nu vor suferi mai mult pentru că nu le ești. Dumnezeu le-a prestabilit soarta cu mult timp în urmă și nimic din toate astea nu se va schimba din cauza atitudinii tale față de ei sau a profunzimii sentimentelor dintre voi. Ei au propria soartă. Indiferent dacă sunt săraci sau bogați întreaga viață, indiferent dacă lucrurile merg sau nu merg bine pentru ei sau indiferent de calitatea vieții lor, de beneficiile materiale, statutul social și condițiile de trai de care se bucură, niciunul dintre aceste lucruri nu are prea multă legătură cu tine. Dacă te simți vinovat față de ei, dacă simți că le datorezi ceva și că ar trebui să le fii alături, ce s-ar schimba chiar dacă le-ai fi alături? (Nimic nu s-ar schimba.) Conștiința ta s-ar putea să fie curată și lipsită de vinovăție. Dar dacă le-ai fi alături în fiecare zi, văzându-i că nu cred în Dumnezeu, urmăresc lucruri lumești și se angajează în conversații triviale și bârfesc, cum te-ai simți? Ai fi liniștit în inima ta? (Nu.) Îi poți schimba? Îi poți salva? (Nu.) Dacă se îmbolnăvesc, iar tu ai mijloacele să ai grijă de ei, la căpătâiul lor, și să le ușurezi puțin suferința, oferindu-le o oarecare alinare în calitate de copil al lor, atunci, odată ce se vor însănătoși, se vor simți alinați și fizic. Dar dacă menționezi un singur lucru despre credința în Dumnezeu, te pot ataca prin opt sau zece contraargumente, rostind aberații atât de respingătoare încât să te îngrețoșeze timp de două vieți. La exterior, conștiința ta ar putea fi împăcată și ai putea simți că nu te-au crescut în zadar, că nu ești un nerecunoscător nepăsător și că nu le-ai oferit motive de râs vecinilor tăi. Însă doar pentru că ai conștiința împăcată, înseamnă asta că accepți cu adevărat, din adâncul inimii, diversele lor idei, păreri, perspective asupra vieții și moduri de trai? Chiar ești compatibil cu ei? (Nu.) Două feluri de oameni care merg pe căi diferite și au păreri diferite, indiferent ce relație sau conexiune fizică sau emoțională au, nu pot schimba punctul de vedere al niciuneia dintre părți. Este în regulă dacă cele două părți nu discută lucrurile împreună, dar imediat ce o fac, încep să se certe, apar conflicte și se vor urî și li se va face lehamite una de cealaltă. Deși, la exterior, sunt înrudiți prin sânge, la interior, sunt dușmani, două tipuri de oameni la fel de incompatibili ca apa și focul. În cazul acesta, dacă încă le ești alături, oare pentru ce faci asta? Oare pur și simplu cauți un lucru în legătură cu care să te superi sau există un alt motiv? Vei avea regrete de fiecare dată când îi vei întâlni, iar asta se numește suferință auto-provocată. Unii oameni se gândesc: „Au trecut atât de mulți ani de când mi-am văzut părinții. În trecut, au făcut niște lucruri detestabile, hulindu-L pe Dumnezeu și opunându-se credinței mele în El. Acum sunt mult mai bătrâni; probabil că s-au schimbat până acum. Așa că n-ar trebui să pun la suflet lucrurile rele pe care le-au făcut; oricum, toate sunt, în mare parte, uitate. În plus, atât emoțional, cât și din cauza conștiinței, îmi este dor de ei și mă întreb cum o duc. Așadar, cred că mă voi întoarce să văd ce fac.” Dar la o zi după ce te întorci acasă, dezgustul pe care l-ai simțit față de ei în trecut se întoarce, iar tu regreți: „Asta se numește familie? Aceștia sunt părinții mei? Nu sunt ei dușmani? Așa erau și înainte și au același caracter și acum; nu s-au schimbat deloc!” Cum ar fi putut să se schimbe? Ceea ce au fost inițial este ceea ce vor fi mereu. Ai crezut că s-ar fi schimbat pe măsură ce au îmbătrânit și v-ați fi putut înțelege? Nu ai cum să te înțelegi cu ei. După ce te-ai întors, imediat ce vei intra în casă, se vor uita la ce aduci în mâini, ca să vadă dacă este ceva scump, cum ar fi scoici abalone, castraveți de mare, aripioare de rechin sau vezici înotătoare de pește, sau poate o geantă sau haine de firmă, sau bijuterii din aur și argint. De îndată ce te vor vedea cărând două sacoșe de plastic, una cu chifle la abur și cealaltă cu câteva banane, vor vedea că încă ești sărac și vor începe să te cicălească: „Fiica lui cutare a plecat în străinătate și s-a căsătorit cu un străin. Brățările pe care li le cumpără sunt din aur pur, iar ei le etalează oricând au ocazia. Fiul lui cutare a cumpărat o mașină și își duce părinții în călătorii și excursii în străinătate, oricând are timp. Toți se scaldă în gloria copiilor lor! Fiica lui cutare nu vine niciodată cu mâna goală. Le cumpără părinților ei cădițe pentru picioare și scaune cu masaj, iar hainele pe care le cumpără sunt fie din mătase, fie din lână. Au niște copii atât de devotați; grija lor nu a fost în zadar! Noi nu am crescut decât ingrați nepăsători în familia asta!” Nu este aceasta o palmă peste față? (Ba da.) Nici măcar nu dau atenție chiflelor la abur și bananelor tale și tu tot te gândești la îndeplinirea responsabilităților tale de copil și la pietatea filială. Părinții tăi adoră chiflele la abur și bananele, iar tu nu i-ai văzut de mulți ani, așadar cumperi aceste lucruri ca să-i emoționezi și să te revanșezi pentru conștiința ta vinovată. Dar, după ce te întorci, nu numai că nu reușești să te revanșezi pentru această vină, dar înduri și critici; cuprins de deznădejde, fugi din casă. A avut vreun sens să mergi acasă pentru a-ți vizita părinții? (Nu.) Nu te-ai întors acasă de atât de mult timp, dar lor nu le este dor de tine; nu spun: „E suficient doar să te întorci. Nu este nevoie să cumperi nimic. E bine să vedem că ești pe calea cea dreaptă, că duci o viață sănătoasă și ești în siguranță în toate privințele. Să putem să ne vedem și să avem o conversație sinceră este suficient de mulțumitor.” Nu le pasă dacă, în acești ani, ai dus-o bine sau nu, sau dacă ai înfruntat vreo dificultate sau chestiuni tulburătoare, pentru care ai nevoie de ajutorul părinților tăi. Nu-ți oferă nicio vorbă de alinare. Dar dacă ei chiar ar spune astfel de lucruri, nu ai fi atunci incapabil să pleci? După ce te dojenesc, te îndrepți și te simți complet justificat, lipsit de orice vină, gândindu-te: „Trebuie să plec de aici, acesta este cu adevărat un purgatoriu! Mă vor jupui, îmi vor mânca trupul și, după aceea, vor vrea să-mi bea sângele.” Relația cu părinții este cel mai dificil de gestionat emoțional, dar, de fapt, nu este în totalitate imposibil de gestionat. Oamenii pot trata corect și rațional această chestiune doar pe baza înțelegerii adevărului. Nu începe din perspectiva sentimentelor și nu începe de la percepțiile și perspectivele oamenilor din lume. În schimb, tratează-ți părinții cum se cuvine, conform cuvintelor lui Dumnezeu. Ce rol joacă de fapt părinții, ce înseamnă de fapt copiii pentru părinții lor, ce atitudine ar trebui să aibă copiii față de părinții lor și cum ar trebui să gestioneze și să rezolve oamenii relația dintre părinți și copii? Oamenii nu ar trebui să privească aceste lucruri pe baza sentimentelor și nici nu ar trebui să fie influențați de idei greșite sau de sentimente dominante; ar trebui să fie abordate corect, pe baza cuvintelor lui Dumnezeu. Dacă nu reușești să-ți îndeplinești nicio responsabilitate față de părinții tăi în mediul predestinat de Dumnezeu sau dacă nu joci absolut niciun rol în viețile lor, înseamnă asta că nu le ești devotat? Te va acuza conștiința ta? Vecinii, colegii tăi de clasă și rudele te vor mustra cu toții și te vor critica pe la spate. Te vor numi un copil lipsit de devotament, spunând: „Pentru tine, părinții tăi au sacrificat atât de multe, au depus atât de multe eforturi și au făcut atât de multe lucruri încă de când erai mic, iar tu, fiind un copil nerecunoscător, pur și simplu dispari fără urmă, fără ca măcar să trimiți vorbă că ești în siguranță. Nu numai că nu te întorci de Anul Nou, dar nici măcar nu suni sau nu le trimiți nicio felicitare părinților tăi.” De fiecare dată când auzi astfel de cuvinte, conștiința ta sângerează și plânge, iar tu te simți condamnat. „O, au dreptate.” Te înroșești la față de căldură, iar inima îți tremură ca și cum ar fi străpunsă de ace. Ai avut aceste tipuri de sentimente? (Da, înainte.) Au dreptate vecinii și rudele tale când spun că nu ești devotat părinților? (Nu. Sunt devotat.) Explică-ți raționamentul. (Deși nu le-am fost alături părinților mei în acești ani sau nu am fost capabil să le îndeplinesc dorințele așa cum fac oamenii din lume, faptul că mergem pe această cale a credinței a fost prestabilit de Dumnezeu. Este calea cea dreaptă în viață și este un lucru drept. De aceea spun că am fost devotat.) Raționamentul vostru este bazat tot pe doctrinele pe care oamenii le-au înțeles în trecut; vă lipsește o explicație și o înțelegere adevărată. Cine mai vrea să-și împărtășească gândurile? (Îmi amintesc că, prima dată când am fost în străinătate, de fiecare dată când mă gândeam că rudele mele nu știau ce făceam acolo, că probabil mă criticau și spuneau că nu eram devotată, că eram o fiică lipsită de devotament pentru că nu eram acolo ca să am grijă de părinții mei – mă simțeam înrobită și constrânsă de aceste gânduri. De fiecare dată când mă gândeam la asta, simțeam că le sunt datoare părinților mei. Dar astăzi, prin intermediul părtășiei lui Dumnezeu, simt că părinții mei au avut grijă de mine pentru că își îndeplineau responsabilitățile părintești, că bunătatea lor față de mine a fost prestabilită de Dumnezeu și că ar trebui să-I mulțumesc lui Dumnezeu și să-I răsplătesc iubirea. Acum, că am credință și merg pe calea cea dreaptă în viață, lucru care este drept, nu ar trebui să mă simt îndatorată față de părinții mei. În plus, dacă părinții mei se pot bucura sau nu de grija din partea copiilor lor, care le sunt alături, este de asemenea prestabilit de Dumnezeu. După ce am înțeles aceste lucruri, pot să renunț, într-o oarecare măsură, la acest sentiment de îndatorare pe care îl aveam în inima mea.) Foarte bine. În primul rând, cei mai mulți oameni aleg să plece de acasă pentru a-și îndeplini îndatoririle parțial din cauza circumstanțelor obiective cuprinzătoare, care îi obligă să-și părăsească părinții; nu le pot fi alături părinților lor, ca să aibă grijă de ei și să le țină de urât. Nu este vorba că au ales de bunăvoie să-și părăsească părinții; acesta este motivul obiectiv. În al doilea rând, subiectiv vorbind, pleci să-ți îndeplinești îndatoririle nu pentru că ai vrut să-ți părăsești părinții și să scapi de responsabilitățile tale, ci datorită chemării lui Dumnezeu. Pentru a coopera cu lucrarea lui Dumnezeu, a-I accepta chemarea și a îndeplini îndatoririle unei ființe create, nu ai avut încotro și ți-ai părăsit părinții; nu le-ai putut rămâne alături pentru a le ține de urât și a avea grijă de ei. Nu i-ai părăsit ca să eviți responsabilitățile, nu-i așa? Să-i părăsești ca să-ți eviți responsabilitățile și să fii nevoit să-i părăsești pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu și a-ți îndeplini îndatoririle – aceste lucruri nu au două naturi diferite? (Ba da.) În inima ta, ai atașamente și gânduri emoționale față de părinții tăi; sentimentele tale nu sunt lipsite de conținut. Dacă circumstanțele obiective o permit și ești capabil să le fii alături îndeplinindu-ți, în același timp, îndatoririle, atunci ai fi dispus să le fii alături, având grijă de ei în mod regulat și îndeplinindu-ți responsabilitățile. Dar din cauza circumstanțelor obiective, trebuie să-i părăsești; nu le poți rămâne alături. Nu este vorba că nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil al lor, ci că nu poți. Nu este acest lucru diferit în natură? (Ba da.) Dacă ai fi plecat de acasă pentru a evita să fii devotat părinților și să-ți îndeplinești responsabilitățile, ar reprezenta o lipsă de devotament și de umanitate. Părinții tăi te-au crescut, dar abia aștepți să-ți întinzi aripile și să pleci repede pe cont propriu. Nu vrei să-ți vezi părinții și nu dai atenție când auzi că au întâmpinat vreo dificultate. Chiar dacă ai mijloacele să ajuți, n-o faci; pur și simplu te prefaci că nu auzi și îi lași pe ceilalți să spună orice doresc despre tine – pur și simplu nu vrei să-ți îndeplinești responsabilitățile. Asta înseamnă să nu fii devotat părinților. Însă așa stau lucrurile acum? (Nu.) Mulți oameni și-au părăsit județele, orașele, provinciile sau chiar țările pentru a-și îndeplini îndatoririle; deja sunt departe de orașele lor natale. În plus, nu le convine să păstreze legătura cu familiile lor, din diverse motive. Ocazional, se interesează de situația actuală a părinților lor, de la oamenii care au venit din același oraș natal și se simt ușurați când aud că părinții lor sunt încă sănătoși și se descurcă bine. De fapt, nu ești lipsit de devotament; nu ai ajuns în punctul în care îți lipsește umanitatea, în care nici măcar nu vrei să ai grijă de părinții tăi sau să-ți îndeplinești responsabilitățile față de ei. Din diverse motive obiective, trebuie să faci această alegere, așadar nu ești lipsit de devotament. Acestea sunt cele două motive. Și mai există unul: dacă părinții tăi nu sunt tipul de oameni care te persecută în mod deosebit sau care te împiedică să crezi în Dumnezeu, dacă te sprijină în credința ta sau dacă sunt frați și surori care cred în El, ca tine, ei înșiși membri ai casei lui Dumnezeu, atunci care dintre voi nu se roagă în tăcere lui Dumnezeu când se gândește la părinții săi, în sinea lui? Care dintre voi nu-și încredințează părinții – împreună cu sănătatea, siguranța și toate necesitățile lor în viață – în mâinile lui Dumnezeu? Să-ți lași părinții în mâinile lui Dumnezeu este cea mai bună cale de a le arăta respect filial. Nu speri ca ei să înfrunte tot felul de dificultăți în viețile lor și nu speri să ducă o viață rea, să mănânce prost sau să aibă o sănătate precară. În adâncul inimii, cu siguranță speri că Dumnezeu îi va proteja și îi va ține în siguranță. Dacă au credință în Dumnezeu, speri să-și poată îndeplini propriile îndatoriri și, de asemenea, speri că pot rămâne fermi în mărturia lor. Asta înseamnă îndeplinirea responsabilităților umane; atât pot realiza oamenii cu propria umanitate. În plus, cel mai important este că, după ani de credință în Dumnezeu și după ascultarea atâtor adevăruri, cel puțin oamenii au această mică înțelegere și pătrundere: soarta omului este determinată de Ceruri, omul trăiește în mâinile lui Dumnezeu, iar a avea grija și protecția lui Dumnezeu este mult mai important decât preocupările, pietatea filială sau compania propriilor copii. Nu te simți ușurat că părinții tăi sunt în grija și sub protecția lui Dumnezeu? Nu trebuie să te îngrijorezi în privința lor. Dacă îți faci griji, asta înseamnă că nu ai încredere în Dumnezeu; credința ta în El este prea mică. Dacă ești cu adevărat îngrijorat și preocupat în legătură cu părinții tăi, atunci ar trebui să te rogi des lui Dumnezeu, să-i încredințezi în mâinile Sale și să-L lași să orchestreze și să rânduiască totul. Dumnezeu stăpânește peste soarta omenirii și stăpânește fiecare zi a ei și tot ce i se întâmplă, așadar de ce îți mai faci griji? Nu-ți poți controla nici propria viață,^[a] tu însuți ai o mulțime de dificultăți, ce ai putea face pentru ca părinții tăi să trăiască fericiți în fiecare zi? Nu poți decât să lași totul în mâinile lui Dumnezeu. Dacă sunt credincioși, cere-I lui Dumnezeu să-i conducă pe calea cea dreaptă, ca, în cele din urmă, să poată fi mântuiți. Dacă nu sunt credincioși, lasă-i să meargă pe orice cale vor. Pentru părinții care sunt mai buni și au puțină umanitate, poți să te rogi lui Dumnezeu să îi binecuvânteze ca să-și poată petrece fericiți anii rămași. Cât despre modul în care lucrează Dumnezeu, El are rânduielile Sale, iar oamenii ar trebui să se supună acestora. Așadar, per total, oamenii cunosc, în conștiința lor, ce responsabilități îndeplinesc față de părinții lor. Indiferent ce atitudine față de părinți aduce această cunoaștere, fie că este grijă, fie că este alegerea de a fi prezent alături de ei, în orice caz, oamenii nu ar trebui să se simtă vinovați sau să aibă conștiința încărcată pentru că nu și-au putut îndeplini îndatoririle față de părinții lor, din cauză că au fost afectați de circumstanțe obiective. Aceste probleme și altele asemenea lor nu ar trebui să devină necazuri în viața de credință în Dumnezeu a oamenilor; ar trebui să se renunțe la ele. Când vine vorba despre aceste subiecte legate de îndeplinirea responsabilităților față de părinți, oamenii ar trebui să aibă aceste înțelegeri precise și nu ar trebui să se mai simtă constrânși. Pe de o parte, din adâncul inimii, știi că nu ești lipsit de devotament față de părinți și nu te eschivezi sau îți eviți responsabilitățile. Pe de altă parte, părinții tăi sunt în mâinile lui Dumnezeu, deci pentru ce să-ți faci griji? Orice grijă ar putea avea cineva este de prisos. Fiecare persoană va trăi lin până la sfârșit, conform suveranității și rânduielilor lui Dumnezeu, ajungând la capătul drumului ei, fără abateri. Așadar, nu este nevoie ca oamenii să se mai îngrijoreze în privința acestei chestiuni. Dacă ești devotat, dacă ți-ai îndeplinit responsabilitățile față de părinții tăi sau dacă ar trebui să răsplătești bunătatea părinților tăi – acestea nu sunt lucruri la care ar trebui să te gândești; sunt lucruri la care ar trebui să renunți. Nu-i așa? (Ba da.)

În ceea ce privește subiectul așteptărilor părinților de la copiii lor, am avut părtășie despre aspectele studiilor și ale slujbei. Care sunt faptele pe care oamenii ar trebui să le înțeleagă în această privință? Dacă îți asculți părinții și înveți pe brânci conform așteptărilor lor, oare asta înseamnă că sigur vei obține succese mărețe? Oare asta chiar îți poate schimba soarta? (Nu.) Atunci ce te așteaptă în viitor? Ceea ce a rânduit Dumnezeu pentru tine – soarta pe care ar trebui să o ai, poziția pe care ar trebui să o ai între oameni, calea pe care ar trebui să mergi și mediul de viață pe care ar trebui să-l ai. Dumnezeu a rânduit deja aceste lucruri pentru tine, cu mult timp în urmă. Așadar, când vine vorba de așteptările părinților tăi, nu ar trebui să duci nicio povară. Dacă faci așa cum cer părinții tăi, soarta ta rămâne aceeași; dacă nu urmezi așteptările părinților tăi și îi dezamăgești, soarta ta tot rămâne aceeași. Oricum este menită să fie calea dinaintea ta, așa va fi; a fost deja predestinată de Dumnezeu. În mod similar, dacă îndeplinești așteptările părinților tăi, îi mulțumești și nu-i dezamăgești, oare asta înseamnă că vor putea duce o viață mai bună? Le poate schimba soarta de suferință și abuzuri? (Nu.) Unii cred că părinții le-au oferit prea multă bunătate când i-au crescut și că au suferit foarte mult în perioada aceea. Așa că vor să găsească o slujbă bună și apoi îndură greutăți, trudesc, sunt sârguincioși și muncesc din greu ca să câștige mulți bani și să facă avere. Ținta lor este să le ofere părinților o viață privilegiată în viitor, în care să trăiască într-o vilă, să conducă o mașină frumoasă și să mănânce și să bea bine. Însă după ani de muncă susținută, deși condițiile de trai și circumstanțele li s-au îmbunătățit, părinții lor se sting fără să se bucure nici măcar o zi de acea prosperitate. Cine este vinovat pentru asta? Dacă lași lucrurile să-și urmeze cursul, dacă-L lași pe Dumnezeu să orchestreze și nu duci această povară, atunci nu te vei simți vinovat când părinții tăi mor. Dar dacă trudești pe brânci ca să câștigi bani să-ți răsplătești părinții și să-i ajuți să ducă o viață mai bună, dar apoi ei mor, cum te-ai simți? Dacă ai întârzia îndeplinirea datoriei tale și obținerea adevărului, ai mai fi capabil să trăiești confortabil tot restul vieții? (Nu.) Viața ta va fi afectată, iar tu vei purta mereu povara de „a-ți fi dezamăgit părinții”, pentru tot restul vieții. Unii oameni fac mari eforturi ca să muncească, să se străduiască și să câștige bani ca să nu-și dezamăgească părinții și să-i răsplătească pentru bunătatea de a-i fi crescut. După aceea, când devin bogați și au mijloacele de a-și permite mâncare bună, își invită părinții la masă și comandă o masă plină de mâncăruri bune, spunând: „Serviți-vă! Îmi amintesc, când eram mic, acestea erau favoritele voastre; mâncați!” Cu toate acestea, pe măsură ce părinții lor au îmbătrânit, și-au pierdut majoritatea dinților și acum nu prea au poftă de mâncare, așa că aleg mâncăruri moi și ușor de digerat, ca legumele sau tăițeii și sunt sătui după ce iau numai câteva înghițituri. Ești trist când vezi o masă atât de mare, plină de mâncare neconsumată. Dar părinții tăi se simt destul de bine. La o vârstă atât de înaintată, atât ar trebui să mănânce; este normal, ei nu cer mult. În sinea ta, ești nefericit, dar de ce? A fost inutil să faci aceste lucruri. S-a stabilit de mult câtă fericire și câte greutăți vor experimenta părinții tăi în viața lor. Asta nu se poate schimba din cauza dorinței tale și nu se poate schimba ca să fie după sentimentele tale. Dumnezeu a prestabilit asta de mult, așa că orice fac oamenii este inutil. Ce spun aceste fapte oamenilor? Ceea ce se cuvine să facă părinții este să te crească și să te lase să te maturizezi în mod sănătos și fără probleme, să pășești pe calea cea dreaptă și să îndeplinești responsabilitățile și obligațiile pe care ar trebui să le îndeplinești în calitate de ființă creată. Toate acestea nu au scopul de a-ți schimba soarta și, într-adevăr, n-o pot face; ei au doar rolul de sprijin suplimentar și de îndrumători, crescându-te până la maturitate și dirijându-te pe calea cea dreaptă în viață. Ceea ce nu ar trebui să faci este să-ți folosești propriile mâini ca să creezi fericire pentru părinții tăi, să le schimbi soarta sau să-i lași să se bucure de o mare avere și de mâncare și băutură bună. Acestea sunt gânduri nesăbuite. Această povară nu este una pe care ar trebui să o duci, este una la care ar trebui să renunți. Nu ar trebui să faci niciun sacrificiu inutil sau lucruri fără noimă ca să-ți răsplătești părinții, să le schimbi soarta și să le dai posibilitatea să primească mai multe binecuvântări și să sufere mai puțin, de dragul satisfacerii nevoilor personale ale conștiinței sau ale sentimentelor tale, și ca să eviți să-i dezamăgești. Aceasta nu este responsabilitatea ta și nu este un lucru la care ar trebui să te gândești. Părinții ar trebui să-și îndeplinească responsabilitățile față de copiii lor, conform propriilor condiții și conform condițiilor mediului pregătit de Dumnezeu. Ceea ce ar trebui să facă aceștia pentru părinții lor se bazează, de asemenea, pe condițiile pe care le pot realiza și e conform mediului în care se află; asta-i tot. Tot ce fac părinții sau copiii nu ar trebui să fie cu scopul de a schimba soarta părții celeilalte, prin propria putere sau prin dorințe egoiste, astfel încât cealaltă parte să poată duce o viață mai bună, mai fericită și ideală, datorită propriilor eforturi. Indiferent că este vorba de părinți sau de copii, fiecare ar trebui să lase lucrurile să-și urmeze cursul natural, în mediile rânduite de Dumnezeu, în loc să încerce să schimbe lucrurile prin propriile eforturi sau prin aspirații personale. Soarta părinților tăi nu se va schimba pentru că tu ai astfel de gânduri cu privire la ei – soarta lor a fost predestinată de mult de Dumnezeu. Dumnezeu ți-a predestinat să trăiești în sfera vieților lor, să te naști din ei, să fii crescut de ei și să ai această relație cu ei. Așadar, responsabilitatea ta față de ei este numai să le fii alături conform condițiilor tale și să îndeplinești unele obligații. Cât despre a vrea să schimbi situația actuală a părinților tăi, sau a vrea ca ei să aibă o viață mai bună, totul este inutil. Sau, pentru a-ți face vecinii și rudele să te admire, pentru a le aduce onoare părinților tăi, pentru a asigura prestigiul lor în cadrul familiei – acest lucru nu este deloc necesar. Există și mame sau tați singuri, care au fost părăsiți de partener, și te-au crescut singuri până la maturitate. Simți și mai mult că le-a fost dificil și vrei să-ți folosești toată viața ca să-i răsplătești și să te revanșezi, chiar până în punctul de a face orice spun ei. Ce cer de la tine, ce așteaptă de la tine, plus ce ești tu dispus să faci, toate devin poveri în viața aceasta a ta – nu așa ar trebui să stea lucrurile. În prezența Creatorului, ești o ființă creată. Ce ar trebui să faci în viața asta nu este numai să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi, ci să îndeplinești responsabilitățile și îndatoririle de ființă creată. Poți să-ți îndeplinești responsabilitățile față de părinții tăi numai pe baza cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărurilor-principii, nu făcând orice pentru ei pe baza nevoilor tale emoționale sau a nevoilor conștiinței tale. Desigur, să-ți îndeplinești responsabilitățile și obligațiile față de ei conform cuvintelor lui Dumnezeu și a adevărurilor-principii este de asemenea o parte a îndatoririlor tale de ființă creată; aceasta este responsabilitatea dată omului de Dumnezeu. Îndeplinirea acestei responsabilități se bazează pe cuvintele lui Dumnezeu, nu pe nevoile omenești. Așadar, îți poți trata cu ușurință părinții conform cuvintelor lui Dumnezeu, îndeplinindu-ți responsabilitățile și obligațiile față de ei. Atât este de simplu. Este ușor de făcut? (Da.) De ce este ușor de făcut? Esența aici, precum și adevărurile-principii la care oamenii ar trebui să adere, sunt foarte clare. Esența este că nici părinții, nici copiii nu-și pot schimba soarta unii celorlalți. Fie că încerci din greu, fie că nu, fie că ești dispus să-ți îndeplinești responsabilitățile, fie că nu, nimic din toate acestea nu poate schimba soarta celuilalt. Dacă îi păstrezi sau nu în inima ta este doar o diferență de nevoie emoțională și nu va schimba niciun fapt. Așadar, pentru oameni, cel mai ușor lucru de făcut este să renunțe la diversele poveri provocate de așteptările părinților lor. În primul rând, ar trebui să privești toate aceste lucruri conform cuvintelor lui Dumnezeu și, în al doilea rând, ar trebui să tratezi și să gestionezi relația cu părinții tăi conform cuvintelor lui Dumnezeu. Atât este de simplu. Nu este ușor? (Ba da.) Dacă accepți adevărul, toate aceste lucruri vor fi ușoare și, în timpul experienței tale, vei simți din ce în ce mai mult că așa stau lucrurile. Nimeni nu poate schimba soarta unei persoane; aceasta este numai în mâinile lui Dumnezeu. Indiferent cât de mult încerci, nu va merge. Desigur, unii oameni vor spune: „Lucrurile pe care le-ai spus sunt toate realități, dar simt că o astfel de abordare este prea rece. Am tot timpul mustrări de conștiință și nu pot suporta asta.” Dacă nu poți suporta asta, atunci pur și simplu acționează după sentimentele tale; fii alături de părinții tăi și rămâi aproape de ei, slujește-i, fii devotat și fă orice spun ei, indiferent dacă au dreptate sau nu – devino ca o codiță pentru ei și un însoțitor, totul este în regulă. În felul acesta, nimeni nu te va critica pe la spate și chiar și familia ta extinsă va vorbi despre cât de devotat ești. Cu toate acestea, în cele din urmă, singurul care va suferi o pierdere vei fi tu. Ți-ai păstrat reputația de copil devotat, ți-ai satisfăcut nevoile emoționale, conștiința ta nu a fost niciodată acuzată și ai răsplătit bunătatea părinților tăi, dar există un singur lucru pe care l-ai neglijat și l-ai pierdut: nu ai tratat și nu ai gestionat toate aceste chestiuni conform cuvintelor lui Dumnezeu și ai pierdut șansa de a-ți îndeplini datoria de ființă creată. Ce înseamnă asta? Înseamnă că ai fost devotat față de părinții tăi, dar L-ai trădat pe Dumnezeu. Ai dat dovadă de pietate filială și ai satisfăcut nevoile emoționale ale trupurilor părinților tăi, dar te-ai răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Ai alege mai degrabă să fii un copil devotat decât să-ți îndeplinești îndatoririle de ființă creată. Aceasta este cea mai mare lipsă de respect față de Dumnezeu. Dumnezeu nu va spune că ești un om care I se supune sau are umanitate, numai pentru că ești un copil devotat, nu ți-ai dezamăgit părinții, ai o conștiință și îți îndeplinești responsabilitățile de copil. Dacă doar satisfaci nevoile conștiinței tale și nevoile emoționale ale trupului tău, dar nu accepți cuvintele lui Dumnezeu sau adevărul drept baza și principiile de tratare sau gestionare a acestei chestiuni, atunci dai dovadă de cea mai mare răzvrătire față de Dumnezeu. Dacă vrei să fii o ființă creată calificată, trebuie mai întâi să privești și să faci totul conform cuvintelor lui Dumnezeu. Asta înseamnă să fii calificat, să ai umanitate și o conștiință. Dimpotrivă, dacă nu accepți cuvintele lui Dumnezeu drept principiile și baza pentru a trata sau a gestiona această chestiune și, de asemenea, nu accepți chemarea lui Dumnezeu să mergi și să-ți îndeplinești îndatoririle, sau ai prefera să amâni sau să renunți la oportunitatea de a-ți îndeplini îndatoririle pentru a rămâne alături de părinții tăi, a le ține de urât, a le aduce fericire, a le permite să se bucure de anii bătrâneții și a le răsplăti bunătatea, atunci Dumnezeu va spune că ești un lucru lipsit de umanitate sau conștiință. Nu ești o ființă creată, iar El nu te va recunoaște.

Note de subsol:

a. În textul original „Nu te poți controla nici pe tine însuți”.