Tocmai am avut părtășie despre felul în care familia face adesea un om să se simtă derutat și inconfortabil. Vrea să renunțe complet, dar are un sentiment de vinovăție în conștiință și nu-l lasă inima. Dacă nu renunță, ci investește din toată inima în familia lui și vrea să se integreze în ea, adesea nu știe ce să facă, din moment ce anumite păreri pe care le are sunt în dezacord cu cele ale familiei lui. Așadar, oamenii consideră că este foarte dificil să relaționeze cu familia lor; nu pot ajunge la o compatibilitate deplină cu aceasta, dar nici nu o pot aliena complet. Atunci, astăzi, să avem părtășie despre felul în care un om ar trebui să-și gestioneze relația cu familia. Acest subiect include anumite poveri care provin de la familia lui, ceea ce reprezintă al treilea subiect în conținutul despre renunțarea la familie – renunțarea la poverile care provin de la familie. Acesta este un subiect important. Care sunt unele dintre lucrurile pe care sunteți capabili să le înțelegeți, legate de poverile care provin de la familie? Au ele legătură cu responsabilitățile, obligațiile, pietatea filială și așa mai departe? (Da.) Poverile care provin de la familie implică responsabilitățile, obligațiile și pietatea filială pe care un om ar trebui să le îndeplinească pentru familia lui. Pe de o parte, acestea sunt responsabilitățile și obligațiile pe care o persoană ar trebui să le îndeplinească, dar pe de altă parte – în anumite circumstanțe și cu anumiți indivizi – ele devin perturbări în viața unui om, iar aceste perturbări sunt ceea ce numim poveri. Când vine vorba de poveri din partea familiei, putem discuta asta din două perspective. Una este cea a așteptărilor părintești. Fiecare părinte sau bătrân are așteptări diferite, mari sau mici, de la copiii lui. Ei speră că aceștia vor învăța din greu, se vor comporta frumos, vor excela la școală, vor lua numai note de 10 și nu vor trage chiulul. Vor ca aceștia să fie respectați de profesori și de colegii de clasă și ca notele lor să fie, în mod regulat, peste 8. Dacă un copil ia nota 6, va fi bătut și, dacă ia mai puțin de 6, trebuie să stea cu fața la perete și să se gândească la greșelile lui sau este pus să stea nemișcat, drept pedeapsă. Nu i se va da voie să mănânce, să doarmă, să se uite la TV sau să se joace pe computer, iar hainele frumoase și jucăriile care i-au fost promise anterior nu-i vor mai fi cumpărate. Fiecare cuplu de părinți are diferite așteptări de la copii și-și pune mari speranțe în ei. Speră că aceștia vor avea succes în viață, vor avansa rapid în carieră și le vor aduce onoare și glorie strămoșilor și familiei lor. Niciun părinte nu vrea ca aceștia să devină cerșetori, fermieri sau chiar tâlhari și bandiți. Părinții nu vor nici ca, după ce intră în societate, copiii lor să devină cetățeni de mâna a doua, să caute în gunoi, să strige că au lucruri de vânzare pe trotuar, să devină vânzători ambulanți sau să fie desconsiderați de ceilalți. Indiferent dacă aceste așteptări ale părinților pot fi îndeplinite de copiii lor, în orice caz, părinții au tot felul de așteptări de la copiii lor. Acestea sunt proiecția a ceea ce gândesc ei că sunt lucruri bune și nobile sau care merită urmărite de copiii lor, dându-le speranță și năzuind că pot îndeplini aceste dorințe părintești. Deci ce creează, involuntar, aceste dorințe ale părinților pentru copiii lor? (Presiune.) Ele creează presiune și ce altceva? (Poveri.) Devin presiune și devin și cătușe. Întrucât părinții au așteptări de la copiii lor, ei și-i vor disciplina, îndruma și educa în conformitate cu acele așteptări; ba chiar vor investi în copiii lor ca să le îndeplinească așteptările sau vor plăti orice preț pentru ei. De exemplu, părinții speră ca, la școală, copiii lor să exceleze, să fie în fruntea clasei, să aibă note peste 9 la fiecare test, să fie mereu primii – sau, în cel mai rău caz, să nu fie niciodată mai jos de locul cinci. După ce-și exprimă aceste așteptări, oare, în același timp, părinții nu fac și anumite sacrificii, pentru a-și ajuta copiii să atingă aceste țeluri? (Ba da.) Pentru a realiza acest lucru, copiii se vor trezi devreme dimineața ca să recitească lecțiile și să memoreze textele, iar părinții lor se vor trezi și ei devreme ca să îi însoțească. În zilele călduroase, îi vor ajuta pe copii să se răcorească, le vor face băuturi răcoritoare, sau le vor cumpăra înghețată. Se vor trezi la prima oră a dimineții ca să le pregătească lapte de soia, batoane de aluat prăjite și ouă. Mai ales în perioada examenelor, părinții își vor pune copiii să mănânce un baton de aluat prăjit și două ouă, sperând că asta îi va ajuta să ia un 100. Dacă spui: „Nu pot mânca tot, un singur ou este de ajuns”, ei vor spune: „Copil naiv, vei lua doar zece puncte dacă mănânci un ou. Mai mănâncă unul pentru mami. Fă tot ce poți; dacă vei reuși să-l mănânci pe acesta, vei lua 10.” Copilul spune: „Abia m-am trezit, încă nu pot mânca.” „Nu, trebuie să mănânci! Fii cuminte și ascultă-ți mama. Mami face asta pentru binele tău, așa că hai, mănâncă-l pentru mama.” Copilul se gândește: „Mamei îi pasă atât de mult! Tot ce face este pentru binele meu, așa că-l voi mânca.” Ceea ce se mănâncă este un ou, dar ce se înghite de fapt? Presiune; reticență și lipsă de voință. Mâncarea este bună, iar așteptările mamei sale sunt mari și, din perspectiva umanității și a conștiinței, ar trebui să le accepte, dar din perspectiva rațiunii, ar trebui să se împotrivească unei astfel de iubiri și să nu accepte acest mod de a face lucrurile. Dar, vai, nu poți face nimic! Dacă nu mănânci, ea se va înfuria, iar tu vei fi bătut, certat și chiar blestemat. Unii părinți spun: „Uită-te la tine, ești atât de inutil că trebuie să faci mari eforturi și ca să mănânci un ou. Un baton de aluat prăjit și două ouă nu înseamnă nota 10? Nu este totul pentru binele tău? Dar tot nu poți mânca – dacă nu poți mânca, în viitor, vei cerși mâncare. Faci cum vrei!” Mai sunt și anumiți copii care chiar nu pot mânca, dar părinții îi forțează s-o facă și, după aceea, copiii varsă totul. Faptul că varsă, în sine, nu este mare lucru, dar părinții lor se înfurie și mai tare, iar copiii nu numai că nu primesc empatie sau înțelegere, dar mai primesc și reproșuri. Pe lângă faptul că primesc reproșuri, simt și mai mult că și-au dezamăgit părinții și se învinovățesc și mai mult. Viața nu este ușoară pentru acești copii, nu-i așa? (Nu este ușoară.) După ce vomiți, plângi pe ascuns în baie, prefăcându-te că încă vomiți. Când ieși din baie, îți ștergi repede lacrimile, asigurându-te că mama ta nu vede. De ce? Dacă vede, vei fi certat și chiar blestemat: „Uită-te la tine, atât de inutil; pentru ce plângi? Nu ești bun de nimic, nu poți nici măcar să mănânci o masă atât de bună. Ce vrei să mănânci? Dacă ar trebui să sari următoarea masă, ai putea să o mănânci pe aceasta, nu-i așa? Te-ai născut ca să suferi! Dacă nu înveți din greu, dacă nu te descurci bine la examene, vei ajunge să cerșești mâncare!” Fiecare cuvânt rostit de mama ta pare că are scopul de a educa, totuși pare și un reproș – dar tu ce simți? Simți așteptările și iubirea părinților tăi. Așadar, în situația aceasta, indiferent cât de aspru vorbește mama ta, trebuie să accepți și să-i înghiți cuvintele, cu lacrimi în ochi. Chiar dacă nu poți mânca, trebuie să înduri și să mănânci și, dacă ți-e greață, tot trebuie să mănânci. Este această viață ușor de îndurat? (Nu, nu este.) De ce nu? Ce fel de educație primești din așteptările părinților tăi? (Că trebuie să treci cu bine examenele și să ai un viitor de succes.) Trebuie să arăți că ai potențial, trebuie să te ridici la nivelul iubirii, trudei și sacrificiilor mamei tale și trebuie să îndeplinești așteptările părinților tăi și să nu-i dezamăgești. Ei te iubesc atât de mult, au dat totul pentru tine și își sacrifică propriile vieți pentru tine. Așadar, ce au devenit toate sacrificiile, educația și chiar iubirea lor? Devin un lucru pe care trebuie să-l răsplătești și, în același timp, devin povara ta. Așa apare povara. Indiferent dacă părinții fac aceste lucruri din instinct, din iubire sau datorită cerințelor sociale, în cele din urmă, faptul că folosesc aceste metode ca să te educe și să te trateze și chiar ca să-ți insufle tot felul de idei nu-i aduce sufletului tău detașare, libertate, confort sau bucurie. Ție ce îți aduc? Presiune, teamă, condamnarea și neliniștea conștiinței tale. Ce altceva? (Cătușe și constrângeri.) Cătușe și constrângeri. În plus, cu asemenea așteptări de la părinții tăi, nu poți să te abții și trăiești pentru speranțele lor. Pentru a le îndeplini așteptările, pentru a nu le înșela așteptările și pentru a nu-i face să-și piardă speranța în tine, studiezi fiecare materie cu sârguință și conștiinciozitate, în fiecare zi, și faci tot ce-ți cer ei să faci. Nu te lasă să te uiți la televizor, așa că te stăpânești, ascultător, și nu te uiți, deși chiar îți dorești asta. De ce ești capabil să te stăpânești? (De teamă să nu-mi dezamăgesc părinții.) Ți-e teamă că, dacă nu-ți asculți părinții, rezultatele tale academice se vor înrăutăți cu adevărat, iar tu nu vei fi capabil să intri la o facultate prestigioasă. Ești nesigur cu privire la viitorul tău. E ca și cum fără controlul, reproșurile și suprimarea din partea părinților tăi, nu știi ce te așteaptă pe calea ta. Nu îndrăznești să te eliberezi de constrângerile și de cătușele lor. Nu poți decât să-i lași să-ți impună tot felul de reguli, să te manipuleze și nu îndrăznești să-i înfrunți. Pe de o parte, nu ești sigur în privința viitorului tău; pe de altă parte, din cauza conștiinței și a umanității, nu ești dispus să-i înfrunți și să-i rănești. Fiind copilul lor, simți că ar trebui să-i asculți, pentru că tot ce fac ei este pentru binele tău, pentru viitorul și perspectivele tale. Așadar, când îți impun tot felul de reguli, pur și simplu asculți de ele în tăcere. Chiar dacă, în inima ta, te împotrivești de o sută de ori, tot nu te poți abține și primești ordine de la ei. Nu-ți dau voie să te uiți la televizor sau să citești cărți distractive, așa că nu te uiți sau nu le citești. Nu te lasă să te împrietenești cu cutare sau cutare coleg, așa că nu te împrietenești cu el. Îți spun la ce oră să te trezești, așa că te trezești la ora aceea. Îți spun la ce oră să te odihnești, așa că te odihnești la ora aceea. Îți spun cât timp să înveți, așa că înveți cât timp îți spun ei. Îți spun câte cărți să citești, câte aptitudini extracurriculare să-ți cultivi și, atât timp cât îți oferă mijloacele financiare ca să înveți, îi lași să-ți dicteze și să te controleze. Unii părinți, mai ales, au anumite așteptări speciale de la copiii lor, sperând că aceștia îi vor putea depăși și sperând și mai mult că le pot îndeplini o dorință pe care ei nu au fost capabili să și-o îndeplinească. De exemplu, unii părinți poate că au vrut să devină dansatori, dar din diverse motive – precum perioada în care au crescut sau condițiile din familie – în cele din urmă, nu au putut să-și îndeplinească acea dorință. Așadar, o proiectează asupra ta. Pe lângă faptul că-ți cer să fii printre cei mai buni la școală și să intri la o facultate de prestigiu, te înscriu și la cursuri de dans. Te pun să înveți diverse stiluri de dans, în afara școlii, să înveți mai mult la ora de dans, să exersezi mai mult acasă și să fii cel mai bun din clasă. În cele din urmă, nu numai că-ți cer să intri la o facultate prestigioasă, dar îți cer și să devii dansator. Poți alege fie să devii dansator, fie să mergi la o facultate prestigioasă, urmând să faci cursuri postuniversitare și să-ți iei doctoratul. Ai de ales doar între aceste două căi. Pe de o parte, în așteptările lor, ei speră că vei învăța pe brânci în școală, vei intra la o facultate de prestigiu, te vei remarca dintre semenii tăi și vei avea un viitor prosper și glorios. Pe de altă parte, își proiectează dorințele neîmplinite asupra ta, sperând că tu le vei putea îndeplini în locul lor. În felul acesta, în ceea ce privește educația sau cariera ta viitoare, duci două poveri în același timp. Pe de o parte, trebuie să te ridici la nivelul așteptărilor lor și să-i răsplătești pentru tot ce au făcut pentru tine, străduindu-te ca, în cele din urmă, să te faci remarcat dintre semenii tăi, ca părinții tăi să se poată bucura de o viață bună. Pe de altă parte, trebuie să împlinești visele pe care nu și le-au putut împlini în tinerețe și să-i ajuți să-și îndeplinească dorințele. Este epuizant, nu-i așa? (Ba da.) Oricare dintre aceste poveri este deja mai mult decât suficientă pentru tine; oricare dintre ele te-ar împovăra și te-ar face să gâfâi. Mai ales în perioada actuală, în care competiția este acerbă, diversitatea cerințelor părinților de la copiii lor este pur și simplu de nesuportat și inumană; acestea sunt de-a dreptul absurde. Cum numesc non-credincioșii acest lucru? Șantaj emoțional. Indiferent cum îl numesc non-credincioșii, ei nu pot rezolva această problemă și nu-i pot explica limpede esența. Îl numesc șantaj emoțional, dar noi cum îl numim? (Cătușe și poveri.) Îl numim poveri. Când vine vorba de poveri, sunt acestea lucruri pe care un om ar trebui să le ducă? (Nu.) Sunt lucruri adiționale, lucruri în plus pe care trebuie să le accepți. Nu sunt o parte din tine. Nu sunt lucruri pe care le au sau de care au nevoie trupul, inima și sufletul tău, ci sunt adăugate. Vin din exterior, nu din interiorul tău.

Părinții tăi au tot felul de așteptări în legătură cu studiile tale și alegerea carierei. Între timp au făcut diverse sacrificii și au investit foarte mult timp și energie, ca să te lase să le îndeplinești așteptările. Pe de o parte, acest lucru are scopul de a te ajuta să le îndeplinești dorințele; pe de altă parte, are scopul de a-și satisface propriile așteptări. Indiferent dacă așteptările părinților tăi sunt sau nu rezonabile, pe scurt, aceste comportamente de la părinți, împreună cu părerile, atitudinile și metodele lor, servesc drept cătușe invizibile pentru fiecare individ. Indiferent dacă pretextul lor este că o fac din iubire pentru tine, sau pentru perspectivele tale, sau ca să fii capabil să duci o viață bună în viitor, indiferent care sunt pretextele lor, pe scurt, obiectivul acestor cerințe, metodele acestor cerințe și punctul de plecare în gândirea lor sunt un fel de povară pentru orice individ. Nu sunt o necesitate a umanității. Întrucât nu sunt o necesitate a umanității, consecințele acestor poveri pot fi doar de a distorsiona, perverti și fragmenta umanitatea unui om; ele persecută, rănesc și suprimă umanitatea cuiva. Aceste consecințe nu sunt blânde, ci dăunătoare și chiar afectează viața unui om. În rolurile lor de părinți, ei îți cer să faci diverse lucruri care sunt contrare nevoilor umanității, sau unele lucruri care se opun sau transcend instinctele umanității. De exemplu, s-ar putea să le permită copiilor lor să doarmă doar cinci sau șase ore pe noapte, când aceștia sunt în creștere. Copiii nu au voie să se odihnească înainte de 11 seara și trebuie să se trezească la 5 dimineața. Nu pot face nicio activitate recreațională și nici să se odihnească duminica. Trebuie să termine un anumit număr de teme și un anumit număr de lecturi extracurriculare, iar unii părinți chiar insistă că aceștia trebuie să învețe o limbă străină. Pe scurt, pe lângă cursurile predate la școală, trebuie, de asemenea, să-ți dezvolți un număr de abilități și cunoștințe adiționale. Dacă nu înveți, nu ești un copil bun, ascultător, muncitor sau sensibil; în schimb, ești inutil, nu ești bun de nimic și ești un netot. Sub pretextul că speră la ce este mai bun pentru copiii lor, părinții te privează de libertatea de a dormi, de libertatea copilăriei tale și de momentele fericite din copilărie și, în același timp, te privează de tot felul de drepturi pe care ar trebui să le ai în calitate de minor. Cel puțin, când corpul tău are nevoie de odihnă – de exemplu, ai nevoie de șapte până la opt ore de somn ca trupul tău să se recupereze – ei te lasă să te odihnești numai cinci până la șase ore, sau uneori dormi șapte până la opt ore, dar există un lucru pe care nu poți să-l suporți, acela că părinții tăi te vor cicăli neîncetat sau îți vor spune lucruri precum: „De acum înainte, nu trebuie să mergi la școală. Stai acasă și dormi! Întrucât îți place să dormi, poți să-ți dormi toată viața acasă. De vreme ce nu vrei să mergi la școală, în viitor, vei cerși mâncare!” Doar o dată nu te-ai trezit devreme și ești tratat în felul acesta; nu este un tratament inuman? (Ba da.) Așadar, pentru a evita astfel de situații stânjenitoare, poți doar să faci compromisuri și să te stăpânești; te asiguri că te vei trezi la 5 dimineața și mergi la culcare numai după 11 seara. Te stăpânești de bunăvoie în felul acesta? Ești bucuros s-o faci? Nu. Nu ai de ales. Dacă nu faci ce-ți cer părinții, s-ar putea să se uite urât la tine sau să te certe. Nu te vor bate, doar îți vor spune: „Ți-am aruncat ghiozdanul la gunoi. Nu trebuie să mai mergi la școală. Pur și simplu stai așa. Când o să împlinești 18 ani, poți merge să te faci gunoier!” Cu acest potop de critici, nici nu te bat, nici nu te ceartă, ci doar te provoacă în felul acesta, iar tu nu poți suporta. Ce nu poți suporta? Nu poți suporta când părinții îți spun: „Dacă dormi o oră sau două în plus, în viitor, va trebui să cerșești mâncare ca un vagabond.” În adâncul sufletului, te simți foarte neliniștit și trist că ai dormit acele două ore în plus. Simți că le ești dator părinților pentru ele, că i-ai dezamăgit după toată truda pe care au investit-o în tine de-a lungul atât de multor ani, precum și după toate grijile sincere pe care și le-au făcut pentru tine. Te urăști, gândindu-te: „De ce nu sunt bun de nimic? Ce pot face cu acele două ore de somn în plus? Oare îmi vor îmbunătăți notele sau mă vor ajuta să intru la o facultate de prestigiu? Cum pot fi atât de neatent? Când sună alarma, ar trebui pur și simplu să mă trezesc. De ce am mai ațipit puțin?” Te gândești cu atenție la asta: „Chiar sunt obosit. Într-adevăr, am nevoie să mă odihnesc!” Apoi mai chibzuiești: „Nu pot gândi așa. Oare asta nu înseamnă că-mi sfidez părinții? Dacă gândesc așa, oare, în viitor, nu voi deveni realmente un cerșetor? Dacă gândesc așa înseamnă că-mi dezamăgesc părinții. Ar trebui să-i ascult și să nu fiu atât de încăpățânat.” Sub diversele pedepse și reguli impuse de părinții tăi, precum și diversele lor cerințe – atât rezonabile, cât și nerezonabile – devii tot mai supus, dar, în același timp, toate lucrurile pe care le fac părinții tăi pentru tine devin, fără să știi, cătușe și o povară pentru tine. Oricât de mult ai încerca, nu poți scăpa și nu te poți ascunde de ea; poți numai să cari această povară oriunde mergi. Ce povară este aceea? „Tot ce fac părinții mei este de dragul viitorului meu. Sunt tânăr și ignorant, așa că trebuie să-mi ascult părinții. Tot ce fac ei este corect și bun. Au suferit și au investit prea mult pentru mine. Ar trebui să trudesc de dragul lor, să învăț din greu, să găsesc o slujbă bună pe viitor și să câștig bani ca să-i întrețin, să le ofer o viață bună și să-i răsplătesc. Asta ar trebui să fac și să gândesc.” Totuși, când te gândești la felurile în care te-au tratat părinții tăi, când îți amintești de anii dificili pe care i-ai trăit, copilăria fericită pe care ai pierdut-o și mai ales șantajul emoțional din partea părinților tăi, în adâncul sufletului simți că tot ce au făcut ei nu a fost pentru necesitățile umanității tale, nici pentru nevoile sufletului tău. A fost o povară. Deși gândești așa, nu ai îndrăznit niciodată să urăști, să înfrunți cum se cuvine și direct și să examinezi rațional, în modul pe care ți l-a spus Dumnezeu, tot ce au făcut părinții tăi sau atitudinea lor față de tine. Nu ai îndrăznit niciodată să-ți tratezi părinții așa cum se cuvine; nu-i așa? (Ba da.) Până acum, în chestiunile care privesc studiile sau alegerea unei cariere, ați deslușit efortul și prețul pe care părinții l-au plătit pentru voi, și ce vă cer să faceți și ce pretind că ar trebui să urmăriți? (Înainte, nu deslușeam aceste lucruri și credeam că lucrurile pe care le făceau părinții mei erau din iubire pentru mine și pentru progresul meu viitor. Acum, cu părtășia lui Dumnezeu, am puțin discernământ, așa că nu văd lucrurile în felul acela.) Așadar, ce este în spatele acestei iubiri? (Cătușe, robie și o povară.) De fapt, este privarea de libertate omenească și de fericirea copilăriei; este suprimare inumană. Dacă s-ar numi abuz, s-ar putea să nu fiți capabili să acceptați acest termen, din perspectiva conștiinței voastre. Așa că poate fi descrisă doar ca privarea de libertate omenească și de fericirea copilăriei, precum și ca o formă de suprimare a minorilor. Dacă am spune că este hărțuire, nu ar fi tocmai potrivit. Numai că ești tânăr și ignorant, iar ei au ultimul cuvânt în toate. Au control deplin asupra lumii tale, iar tu devii, fără să știi, marioneta lor. Îți spun ce să faci, așa că faci acel lucru. Dacă vor să studiezi dansul, trebuie să-l studiezi. Dacă spui: „Nu-mi place să studiez dansul; nu-mi place, nu pot ține ritmul și nu am echilibru”, ei vor spune: „Ghinion. Trebuie să-l studiezi pentru că îmi place mie. Trebuie s-o faci pentru mine!” Trebuie să studiezi chiar dacă plângi. Uneori, mama ta va spune chiar: „Studiază dansul pentru mami, ascultă ce-ți spune mama. Acum ești tânăr și nu înțelegi, dar când vei crește, vei înțelege. Fac asta pentru binele tău; vezi tu, când eram tânără, eu nu am avut resursele necesare, nimeni nu mi-a plătit lecții de dans. Mami nu a avut o copilărie fericită. Dar ție îți este atât de bine acum. Tatăl tău și cu mine câștigăm și economisim bani ca să poți studia dansul. Ești ca o mică prințesă, un mic prinț. Ai atât de mult noroc! Mami și tati fac asta pentru că te iubesc.” Cum răspunzi când auzi asta? Rămâi fără cuvinte, nu-i așa? (Ba da.) Adesea, părinții cred că nu înțeleg nimic copiii lor și că orice spun adulții este adevărat; cred că ei nu pot discerne binele de rău sau nu pot analiza singuri ce este corect. Așadar, înainte ca aceștia să ajungă la maturitate, părinții spun adesea lucruri în care nici măcar ei înșiși nu au prea multă încredere, ca să-și inducă în eroare copiii și să le amorțească inimile tinere, forțându-i să se conformeze, vrând-nevrând, rânduielilor lor, fără să aibă de ales. Mult mai mulți părinți, când vine vorba de educație, de insuflarea ideilor și de anumite lucruri pe care le cer copiilor lor să le facă, adesea se justifică, spunând orice vor. În plus, practic 99,9 la sută dintre părinți nu folosesc metode corecte și pozitive ca să-și îndrume copiii înspre felul în care să facă și să înțeleagă totul. În schimb, le insuflă cu forța propriile preferințe și lucruri unilaterale, despre care cred că sunt bune și-și forțează copiii să le accepte. Desigur, 99,9 la sută dintre lucrurile pe care copiii le acceptă nu numai că nu sunt în conformitate cu adevărul, dar nu sunt nici gândurile și părerile pe care se cuvine să le aibă oamenii. În același timp, nu sunt în conformitate nici cu necesitățile umanității pentru copiii la această vârstă. De exemplu, unii copii de cinci sau șase ani se joacă cu păpușile, sar coarda sau se uită la desene animate. Nu este normal? Care sunt singurele responsabilități ale părinților în această situație? Să supravegheze, să controleze și să ofere îndrumare pozitivă, să-și ajute copiii să nu accepte lucruri negative în această perioadă și să-i lase să accepte lucruri pozitive, care ar trebui să fie acceptate de această categorie de vârstă. De exemplu, la această vârstă, ar trebui să învețe să se înțeleagă cu alți copii, să-și iubească familia și să-și iubească mama și tatăl. Părinții ar trebui să-i educe mai bine, lăsându-i să înțeleagă că omul vine de la Dumnezeu, că ar trebui să fie copii buni și să învețe să asculte cuvintele lui Dumnezeu și să se roage când sunt tulburați sau reticenți să asculte, și alte astfel de aspecte pozitive ale educației – restul are legătură cu satisfacerea intereselor lor copilărești. De exemplu, copiii nu ar trebui să fie învinovățiți pentru că vor să se uite la desene animate și să se joace cu păpușile. Unii părinți își văd copilul de cinci sau șase ani că se uită la desene animate și se joacă cu păpușile și îl dojenesc: „Nu ești bun de nimic! Nu te concentrezi să înveți sau să lucrezi cum se cuvine la vârsta asta. Cu ce folos te uiți la desene animate? Sunt numai șoareci și pisici, nu poți face ceva mai bun? Acele desene animate sunt numai despre animale, nu te poți uita la ceva cu oameni? Când te vei maturiza? Aruncă păpușa aceea! Ești prea mare ca să te joci cu păpuși. Chiar nu ești bun de nimic!” Crezi că, atunci când aud asta, copiii pot să înțeleagă ce vor să spună adulții? Ce ar face un copil la vârsta aceasta dacă nu să se joace cu păpuși sau cu noroi? Ar trebui să construiască bomba atomică? Să scrie programe informatice? Este capabil de asta? La vârsta asta, ar trebui să se joace cu lucruri precum cuburi, mașini de jucărie și păpuși; este normal. Când obosește de la joacă, ar trebui să se odihnească și să fie sănătos și fericit. Când este încăpățânat sau nu ascultă de rațiune, sau când provoacă necazuri în mod voit, adulții ar trebui să-l educe: „Ești nechibzuit. Nu așa ar trebui să se poarte un copil bun. Lui Dumnezeu nu-I place asta și nici lui mami și tati nu le place.” Este responsabilitatea părinților să le dea sfaturi copiilor, nu să-și folosească propriile metode și cunoștințe de adulți, împreună cu dorințele și ambițiile unui adult, ca să le insufle sau să le impună ceva. Indiferent de vârsta copiilor, responsabilitățile pe care ar trebui să le îndeplinească părinții față de copiii lor sunt pur și simplu să ofere îndrumare pozitivă, educație, supraveghere și apoi consiliere. Când părinții își văd copiii manifestând unele gânduri, practici și comportamente extreme, ar trebui să le ofere sfaturi și îndrumare pozitivă ca să-i corecteze, spunându-le ce este bine și ce este rău, ce este pozitiv și ce este negativ. Aceasta este responsabilitatea pe care ar trebui s-o îndeplinească părinții. În felul acesta, cu metodele potrivite de educare și îndrumare ale părinților lor, fără să-și dea seama, copiii vor învăța multe lucruri pe care nu le știau înainte. Astfel, atunci când oamenii acceptă multe lucruri pozitive și învață puțin despre bine și rău de la o vârstă fragedă, sufletul și umanitatea lor vor fi normale și libere – sufletul lor nu va fi supus niciunei vătămări sau suprimări. Indiferent de sănătatea lor fizică, cel puțin mintea este sănătoasă și nu denaturată, pentru că au crescut într-un mediu educativ blând, fără să fie suprimați într-unul dăunător. Pe măsură ce copiii lor cresc, responsabilitățile și obligațiile pe care părinții ar trebui să le îndeplinească sunt să nu pună presiune asupra copiilor lor, să-i înrobească sau să se amestece în alegerile lor, adăugând povară după povară. În schimb, pe măsură ce copiii lor cresc, indiferent de personalitatea și calibrul acestora, responsabilitatea părinților este să-i îndrume într-o direcție pozitivă și blândă. Când copiii lor manifestă un limbaj, un comportament sau gânduri ciudate și nepotrivite, părinții ar trebui să le ofere prompt sfaturi spirituale și îndrumare și corectare comportamentală. Cât despre cât de dispuși sunt copiii lor să studieze, cât de bine învață, cât sunt de interesați să acumuleze cunoștințe și aptitudini și ceea ce pot face când cresc, acestea ar trebui să fie adaptate la înzestrările și preferințele lor firești și la direcția intereselor pe care le au, permițându-le astfel să crească sănătos, liber și viguros, în procesul de educație – aceasta este responsabilitatea pe care părinții ar trebui s-o îndeplinească. În plus, aceasta este atitudinea pe care părinții ar trebui să o aibă față de creșterea, studiile și cariera copiilor lor, în loc să-și forțeze copiii să le realizeze dorințele, aspirațiile, preferințele sau chiar năzuințele. În felul acesta, pe de o parte, părinții nu trebuie să facă sacrificii suplimentare; și, pe de altă parte, copiii pot crește liber și pot dobândi ceea ce se cuvine să învețe din educația corectă și potrivită primită de la părinții lor. Crucial este ca părinții să-și trateze corect copiii, conform talentelor, intereselor și umanității lor; dacă-și tratează copiii conform principiului că „destinele oamenilor sunt în mâinile lui Dumnezeu”, atunci rezultatul final va fi, fără îndoială, bun. Să tratezi copiii conform principiului că „destinele oamenilor sunt în mâinile lui Dumnezeu” nu te împiedică să te ocupi de ei; ar trebui să-i disciplinezi când trebuie să fie disciplinați și să fii cât de strict este necesar. Indiferent dacă este strict sau îngăduitor, principiul de tratare a copiilor este, așa cum tocmai am spus, de a le permite să își urmeze cursul natural, de a le oferi îndrumare și ajutor pozitive și apoi, în funcție de circumstanțele reale ale copiilor și cât poți tu de bine, de a le oferi ajutor și sprijin în ceea ce privește aptitudinile, cunoștințele sau resursele. Aceasta este responsabilitatea pe care ar trebui să o îndeplinească părinții, în loc să-și forțeze copiii să facă ceea ce nu sunt dispuși să facă sau să facă orice este contrar umanității. Pe scurt, așteptările de la copii nu ar trebui să se bazeze pe concurența și nevoile sociale actuale, pe tendințele sau pretențiile societății sau pe diverse idei despre modul în care oamenii își tratează copiii în societate. Acestea ar trebui să se bazeze, mai presus de toate, pe cuvintele lui Dumnezeu și pe principiul că „totul este în mâinile Lui”. Asta ar trebui să facă oamenii, mai presus decât orice. Cât despre ce fel de oameni vor deveni copiii cuiva în viitor și cum va fi viața lor materială, în ale cui mâini sunt aceste lucruri? (În ale lui Dumnezeu.) Aceste lucruri sunt în mâinile lui Dumnezeu, nu în mâinile părinților și nici ale altcuiva. Dacă părinții nu-și pot controla propria soartă, o pot controla pe cea a copiilor lor? Dacă oamenii nu-și pot controla propria soartă, o pot controla părinții lor? Așadar, ca părinți, oamenii nu ar trebui să facă lucruri nesăbuite când vine vorba de studiile și cariera copiilor lor. Ei ar trebui să își trateze copiii într-un mod rațional, fără a transforma propriile așteptări în poveri pentru copiii lor; fără a transforma propriile sacrificii, costuri și greutăți în poveri pentru copiii lor; și fără a transforma familia într-un purgatoriu pentru aceștia. Aceasta este o realitate pe care părinții ar trebui să o înțeleagă. Unii dintre voi ar putea întreba: „Atunci ce fel de relație ar trebui să aibă copiii cu părinții lor? Ar trebui să îi trateze ca pe niște prieteni, colegi sau să mențină o relație de tip senior-junior?” Poți să te descurci cum crezi de cuviință. Lasă-i pe copii să aleagă ceea ce le place și fă ceea ce crezi că este cel mai bine. Toate acestea sunt chestiuni neînsemnate.

Cum ar trebui să gestioneze copiii așteptările părinților? Dacă ai întâlni părinți care își șantajează emoțional copiii, dacă ai întâlni astfel de părinți absurzi și demonici, ce ai face? (Nu le-aș mai asculta învățăturile; aș privi lucrurile conform cuvântului lui Dumnezeu.) Pe de o parte, trebuie să înțelegi că metodele lor educaționale, în ceea ce privește principiile, sunt greșite, iar felul în care te tratează este dăunător pentru umanitatea ta și, de asemenea, te privează de drepturile tale umane. Pe de altă parte, tu însuți ar trebui să crezi că destinele oamenilor sunt în mâinile lui Dumnezeu. Ce îți place să studiezi, lucrurile la care excelezi, sau ceea ce este capabil să realizeze calibrul tău omenesc – toate acestea sunt predestinate de Dumnezeu și nimeni nu le poate schimba. Deși părinții te-au adus pe lume, nici ei nu pot schimba niciunul dintre aceste lucruri. Prin urmare, indiferent ce îți cer părinții tăi, dacă este un lucru pe care ești incapabil să îl faci, pe care nu-l poți realiza sau pe care nu vrei să-l faci, poți refuza. De asemenea, poți avea o discuție rațională cu ei și apoi te poți revanșa în alte privințe, alinându-le grijile în privința ta. Spui: „Liniștiți-vă; destinele oamenilor sunt în mâinile lui Dumnezeu. În niciun caz nu voi merge pe calea greșită; voi merge cu siguranță pe calea cea dreaptă. Cu îndrumarea lui Dumnezeu, voi fi cu siguranță o persoană sinceră, o persoană bună. Nu vă voi înșela așteptările pe care le aveți de la mine și nici nu voi uita bunătatea cu care m-ați crescut.” Cum ar reacționa părinții după ce ar auzi aceste cuvinte? Dacă sunt non-credincioși sau aparțin diavolilor, se vor înfuria. Pentru că atunci când spui: „Nu voi uita bunătatea cu care m-ați crescut și nu vă voi dezamăgi”, sunt doar vorbe goale. Ai realizat asta? Ai făcut ce au cerut? Ești capabil să te faci remarcat dintre semenii tăi? Poți deveni un oficial de rang înalt sau poți face avere, astfel încât ei să ducă o viață bună? Îi poți ajuta să câștige beneficii tangibile? (Nu.) Nu se știe; toate acestea sunt incertitudini. Indiferent dacă sunt furioși, fericiți sau îndură în tăcere, ce atitudine ar trebui să ai? Oamenii vin pe această lume ca să îndeplinească misiunea pe care le-a încredințat-o Dumnezeu. Ei nu ar trebui să trăiască pentru a satisface așteptările părinților lor, pentru a-i face fericiți, pentru a le aduce glorie sau pentru a le permite să aibă o viață prestigioasă în fața altora. Asta nu este responsabilitatea ta. Ei te-au crescut; indiferent cât a costat, au făcut asta de bunăvoie. A fost responsabilitatea și obligația lor să te crească. Cât despre cât de multe așteptări au avut de la tine, cât de mult au suferit din cauza acestor așteptări, cât de mulți bani au cheltuit, câți oameni i-au respins și i-au desconsiderat și cât de mult au sacrificat, totul a fost voluntar. Nu ai cerut asta; nu i-ai obligat s-o facă și nici Dumnezeu n-a făcut asta. Au avut propriile motive pentru a face acest lucru. Din punctul lor de vedere, au făcut-o numai pentru ei înșiși. Poate părea că au făcut asta ca tu să ai o viață și perspective bune, dar de fapt a fost ca să le aduci glorie și nu rușine. Prin urmare, nu ești obligat să-i răsplătești și nici să le îndeplinești dorințele și așteptările pe care le au de la tine. De ce nu ai această obligație? Pentru că nu asta te pune Dumnezeu să faci; nu este o obligație pe care ți-a dat-o El. Responsabilitatea ta față de ei este să faci ceea ce copiii ar trebui să facă atunci când au nevoie de tine, străduindu-te din răsputeri să-ți îndeplinești responsabilitățile de copil. Chiar dacă ei sunt cei care te-au adus pe lume și te-au crescut, responsabilitățile tale față de ei sunt numai să speli rufele, să gătești și să faci curat când au nevoie să ai grijă de ei și să le ții de urât, la căpătâi, când sunt bolnavi. Atât. Nu ești obligat să faci orice spun și nu ești obligat să fii sclavul lor. În plus, nu ești obligat să le îndeplinești dorințele neîmplinite, nu-i așa? (Ba da.)