Sensibilitatea

În continuare, haideți să vorbim despre sensibilitate. Să folosim cel mai simplu mod de a o categorisi, începând cu metoda eliminării. Este sensibilitatea o condiție înnăscută? (Nu.) Atunci, este o fire coruptă? (Nu.) Dacă o persoană are o manifestare de sensibilitate, este aceasta o dezvăluire a unei firi corupte? (Nu.) Sensibilitatea nu se referă la senzația de mâncărime după ce mănânci un anumit tip de aliment sau la a strănuta și lăcrima după ce simți un anumit miros; nu se referă la alergia la polen, la arahide sau la conservanți ori compuși chimici – nu se referă la sensibilitatea fizică. Sensibilitatea fizică se referă la o constituție sensibilă, predispusă la reacții alergice declanșate de anumite mirosuri sau substanțe externe nocive – aceasta este sensibilitatea fizică. Sensibilitatea fizică este doar un instinct din cadrul condițiilor înnăscute ale unei persoane – face parte din constituția înnăscută a acesteia. Sensibilitatea despre care discutăm aici nu se referă însă la aceasta. După ce excludem condițiile înnăscute și având în vedere faptul că acest tip de sensibilitate nu ajunge în general la nivelul unei firi corupte – adică nu este o dezvăluire specifică a unei firi corupte – ce fel de problemă este, atunci, această sensibilitate? (Este o problemă legată de umanitate.) Este o calitate a umanității sau un defect? (Este un defect al umanității.) Este în mod clar un defect al umanității – dacă nu poți vedea nici măcar acest lucru, ești prea ignorant. Oare sensibilitatea este bună sau nu? Întrucât este un defect al umanității, cu siguranță nu este bun. Ce este sensibilitatea? Spuneți în cuvintele voastre. (A avea o minte hipersensibilă.) Este o boală mintală să ai o minte hipersensibilă? Spuneți-Mi, oare nervii oamenilor devin în general hipersensibili? Nervii se află în țesutul muscular uman și nu intră în contact cu aerul exterior, cu praful sau alte substanțe – prin urmare, cum ar putea să devină hipersensibili? Dacă o persoană este mereu sensibilă, nu există o problemă cu gândurile ei? Dacă există o problemă cu gândurile ei, înseamnă că există o problemă cu mintea ei? (Da.) Problema privind mintea este dirijată de gândurile ei, iar dacă este dirijată de gânduri, atunci este o problemă legată de umanitatea ei. Când vine vorba de o privire, de un cuvânt sau de alegerea unei exprimări din partea cuiva sau când întâlnește un mediu sau un tip de situație, îl va interpreta excesiv, îl va raporta la propria persoană și apoi se va lăsa cuprinsă de emoții de anxietate, reprimare, tristețe și deznădejde, căzând uneori chiar în negativitate sau – și mai rău – prezentând manifestări negative de căutare a răzbunării, de ostilitate și așa mai departe. Aceste manifestări dovedesc pe deplin că sensibilitatea este un tip de defect al umanității. Defectul înseamnă că, dacă ai acest tip de problemă, umanitatea pe care o dezvălui este anormală. Indiferent dacă această problemă este cauzată de gândurile tale, de starea mintală sau de rațiunea ta ori de noțiuni și puncte de vedere specifice într-o privință, în orice caz, acesta este un defect în umanitatea ta. Din cauza acestuia, umanitatea pe care o dezvălui este anormală, nu este în conformitate cu raționalitatea și conștiința umanității normale, nici cu gândurile și punctele de vedere produse de tiparele de gândire ale umanității normale sau atitudinii pe care ar trebui să o aibă cineva atunci când interacționează cu alții și se ocupă de chestiuni. Pe scurt, ce se dezvăluie în acest aspect al umanității este, în esență, o stare mintală anormală. De exemplu, unii oameni devin hipersensibili deoarece cineva le aruncă o privire în mod neintenționat – aceștia presupun că persoana îi privește cu dispreț și devin nefericiți și chiar plâng din cauza acestei suferințe. Spune-Mi, nu este aceasta o stare mintală anormală? Nu este o boală mintală? Este corect ce spun? (Da.) Această manifestare a umanității, pentru a fi exacți, este o boală mintală. Alții nu le fac nimic, însă ei plâng incontrolabil mai multe zile și nu pot depăși momentul. Este un defect al umanității. Când ai oameni de acest fel în jurul tău, te simți deosebit de reprimat și restricționat, nu știi când ai putea să ai necazuri din partea lor sau să-ți creezi probleme și trebuie să fii extrem de precaut când vorbești în fața lor, analizându-ți cuvintele în mod repetat: „Dacă spun acest cuvânt, vor crede că îi disprețuiesc? Dacă nu le vorbesc, vor crede că am o anumită părere despre ei? Dacă le spun câteva cuvinte, vor crede că am un motiv ascuns? Care anume este modul potrivit de a acționa?” În cele din urmă, ajungi la o concluzie: oamenii de acest fel sunt pur și simplu bolnavi mintal – cu adevărat problematici! Indiferent cum îi abordezi, nu este niciodată corect; indiferent ce lucruri spui sau faci, nu le tratează niciodată corect. Umanitatea lor este deosebit de anormală. După ce petreci mult timp cu astfel de oameni, vrei doar să te distanțezi de ei și să-i eviți, nedorind niciun alt contact. Oamenii de acest fel nu au gândirea umanității normale – sunt bolnavi mintal. Sensibilitatea se referă la aceste manifestări; este un defect al umanității. Deși este un defect al umanității, nu este mai simplă decât o fire coruptă. Dacă o persoană are un defect sau o problemă de umanitate, se vor ivi multe necazuri atunci când interacționează cu alții; celorlalți le va fi greu să se înțeleagă cu ea și, de asemenea, le va fi greu să o corecteze. Aceasta este o manifestare a umanității.

Încăpățânarea

Să vorbim despre o altă manifestare – încăpățânarea. Ce fel de problemă este aceasta? (Este un defect al umanității.) Să excludem mai întâi condițiile înnăscute – încăpățânarea categoric nu este o condiție înnăscută, nu este dată de Dumnezeu. Mai mult, încăpățânarea nu se ridică la nivelul unei firi corupte. Prin urmare, este un defect al umanității. Care sunt manifestările specifice ale încăpățânării? Există o anumită corelație între încăpățânare și absurditate? (Există o oarecare corelație.) Într-o anumită măsură, există o corelație. Așadar, care sunt manifestările încăpățânării? Dați un exemplu. Ce fel de oameni sunt predispuși să fie încăpățânați? Ce cuvinte și acțiuni sunt manifestări ale încăpățânării? (Oamenii încăpățânați tind să aibă fixații atunci când întâlnesc anumite persoane, evenimente și lucruri.) Fixația asupra lucrurilor este un aspect. Dați un exemplu – asupra cărui tip de chestiuni capătă fixații? (Când cineva le scoate în evidență problemele, le place să ofere scuze și să folosească raționamente false. Se agață mereu de o exprimare sau de anumite cuvinte pentru a se apăra, refuzând să accepte adevărul sau emondarea. Insistă întruna asupra raționamentelor lor pentru a se justifica, explicând motivele din spatele acțiunilor lor.) Nu acceptă atunci când alții îi emondează sau au părtășie cu ei despre adevărurile-principii. În schimb, își subliniază în permanență propriile scuze și justificări, susținând că intențiile lor sunt corecte, fără să-și recunoască deloc greșelile. Aceasta este o manifestare a fixației. Unii oameni comit fapte rele nechibzuite și sunt demiși, dar nu reflectează asupra lor. În schimb, spun: „Oricum, Dumnezeu nu mă place și nu sunt o persoană care iubește adevărul, așa că asta este – nu are rost să mă străduiesc să progresez.” Cineva îi sfătuiește: „N-ar trebui să fii atât de negativ. Calibrul tău îți permite să înțelegi adevărul – ar trebui să te străduiești să progresezi!” Ei răspund: „Dacă Dumnezeu a poruncit să nu primești o destinație bună, chiar dacă te străduiești să progresezi, este în zadar. Indiferent cât de mult efort depui sau cât de bine te descurci, este în zadar.” În inima lor, Îl înțeleg în permanență greșit pe Dumnezeu și se ceartă cu El. Indiferent ce spun alții, ei refuză să accepte. Indiferent cât de mult se aliniază ceea ce spui la starea lor sau cât de mult i-ar putea ajuta să se schimbe și să progreseze întrucâtva, tot nu acceptă. Sunt convinși că gândurile lor sunt corecte. Este aceasta o manifestare a încăpățânării? (Da.) Cred următoarele în mod neclintit și cu tărie: „Dumnezeu nu mă place. Indiferent ce fac, Dumnezeu nu-mi va arăta har – am fost lăsat deoparte de El. Știu că nu sunt o persoană care iubește adevărul, așa că n-are rost să mă străduiesc să progresez. Dacă pot să fac o datorie, o voi face doar un pic. Dacă sunt numit muncitor, asta este. În orice caz, mă voi lua pur și simplu după alții. Atât timp cât există o rază de speranță, nu voi pleca.” De fapt, pe baza calibrului lor și a altor diverse condiții, nu ar trebui să fie atât de negativi – încă sunt capabili să facă unele lucruri însemnate și să obțină unele rezultate în îndeplinirea îndatoririlor lor. Totuși, din cauza încăpățânării lor, refuză să se străduiască să progreseze, nu fac cale întoarsă și nu se căiesc; în inima lor, cred că Dumnezeu nu le va arăta har. Alții primesc în diverse măsuri lumină și luminare, primind frecvent un oarecare har din partea lui Dumnezeu, dar ei nu-l pot simți, așa că au un anumit resentiment față de Dumnezeu în inima lor. Este aceasta încăpățânare? (Da.) Unii cred: „Toți cei promovați și cultivați în casa lui Dumnezeu sunt cei care se pricep să vorbească, au înzestrări și puncte forte și știu să se prezinte într-o lumină favorabilă. Oamenii ca noi, care nu știu să se prezinte într-o lumină favorabilă și nu au elocvență, sunt trecuți cu vederea de casa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu ne dă nicio ocazie. Chiar dacă avem talente, este inutil. Chiar dacă avem calibru și capacitate de înțelegere, nu contează – tot trebuie să stăm deoparte. În special fiindcă provenim din medii sărace, avem o înfățișare banală și nu știm să ne îmbrăcăm bine, nu ne vom face nicăieri remarcați. Întreaga noastră viață va fi așa – fără statut în lume și fără statut în casa lui Dumnezeu.” Este aceasta o manifestare a încăpățânării? (Da.) Pe baza acestor două exemple, puteți explica limpede ce este încăpățânarea? (Să te agăți cu încăpățânare de ideile proprii și să refuzi să-i asculți pe ceilalți.) (Să te agăți de părerea ta fixă.) În termeni colocviali, se numește „a te agăța de părerea ta fixă”, dar nu toate formele sale constituie încăpățânare – depinde dacă părerea fixă de care te agăți este corectă sau nu. Dacă părerea fixă de care se agață cineva este corectă, atunci este totuși acceptabil. De exemplu, dacă cineva se agață de părerea sa fixă, spunând: „Indiferent de moment, o persoană trebuie să acționeze cu conștiință”, această părere este relativ pozitivă. Dar dacă părerea fixă de care se agață este incorectă și nu se aliniază la fapte, însă persoana refuză să renunțe la ea și nimeni nu o poate face să-și schimbe gândurile și punctele de vedere orice ar spune, aceasta este încăpățânare. Încăpățânarea este un mod denaturat de a înțelege – apare atunci când oamenii se agață cu îndărătnicie de gânduri și puncte de vedere denaturate. Aceasta nu este în conformitate cu umanitatea sau bunul simț, cu atât mai puțin cu cerințele lui Dumnezeu; desigur, nu are absolut nicio legătură nici cu adevărul. Încăpățânarea se referă la a insista asupra unor gânduri și puncte de vedere denaturate sub dominația impetuozității și a emoțiilor propriei umanități. Oamenii care prezintă astfel de manifestări sunt încăpățânați. De exemplu, după ce acceptă să fie emondați și ajung să se cunoască pe ei înșiși, unii simt că au greșit în acea chestiune și că ar trebui să se căiască. O consideră o fărădelege și cred că a fost corect să fie emondați, că, din fericire, au fost emondați la timp și că, fără această emondare, s-ar fi produs o mare greșeală. În schimb, oamenii încăpățânați nu gândesc așa. Ei spun: „Faptul că am fost emondat arată că sunt disprețuit – se iau de mine pentru că le sunt neplăcut. Poate că am aterizat în miezul conflictului și am avut ghinion. Pur și simplu s-a întâmplat să fie mânioși și să nu aibă asupra cui să-și verse furia, așa că s-au răzbunat pe mine emondându-mă.” Alții spun: „Nu este așa cum crezi. De ce nu examinezi ce ai greșit? Te-ai ocupat de acea chestiune conform principiilor? Ai încălcat adevărurile-principii?” Nu examinează aceste lucruri. În schimb, analizează, înțeleg și abordează chestiunile cu emoții și impetuozitate. Pe scurt, oamenii încăpățânați, în marea majoritate a cazurilor, nu acceptă lucrurile pozitive sau adevărul – nu acceptă nici măcar gândurile și punctele de vedere pozitive. Indiferent ce li se întâmplă sau ce mediu întâlnesc, ei abordează lucrurile cu încăpățânare și se agață de ele cu o certitudine absolută. Chiar și atunci când ai părtășie cu ei despre adevăr, nu-l acceptă și cred că lucrurile de care se agață sunt complet în conformitate cu faptele. Ce spun adesea? „Nu poți să ai încredere în ceea ce auzi; doar ceea ce vezi este real. Eu observ faptele. Chiar dacă spui adevărul, dacă nu l-ai văzut, nu ai dreptul să vorbești despre el.” Ei cred că observă faptele și că, în esență, aceste fapte par la prima vedere exact așa cum sunt. Este inutil să vorbești despre adevăr – în ochii lor, adevărul este doar o fațadă, doar un paravan, doar cuvinte plăcute auzului. Prin urmare, nu-l acceptă. Cred orbește următoarele: „Ceea ce spun este adevărat – nu este o minciună – pentru că am văzut adevărul faptelor. Am văzut cum se desfășoară faptele.” De exemplu, când vede un cuplu certându-se și atât soțul, cât și soția strigă că intentează divorțul, o persoană încăpățânată ajunge la concluzia că sigur vor divorța. Alții spun: „Doar pentru că i-ai văzut certându-se pe tema divorțului nu înseamnă neapărat că vor într-adevăr să divorțeze. Oamenii spun cuvinte aspre când sunt mânioși. De fapt, aceste două persoane sunt de obicei foarte iubitoare – relația lor are o bază solidă. Chiar dacă s-au certat toată viața, nu pot trăi unul fără celălalt. Soția i-a spus cuiva care cunoaște situația că este imposibil să divorțeze. Așadar, pe baza acestor fapte și a modului lor de viață obișnuit, nu au cum să divorțeze.” Persoana încăpățânată nu crede. Mai târziu, merge să verifice și vede că acel cuplu într-adevăr nu a divorțat, dar tot crede cu încăpățânare: „Nu sunt divorțați doar în aparență; în privat, au divorțat deja în secret. Doar că nu au făcut acest lucru public de dragul copiilor.” Vezi, încă se agață cu încăpățânare de această chestiune. Crede doar în ceea ce vede cu propriii ochi și în propria judecată, insistând cu încăpățânare că judecata, gândurile și punctele sale de vedere sunt corecte. Chiar dacă faptele nu sunt așa sau esența și sursa problemei nu sunt așa, acea persoană tot crede că sunt astfel. Înțelege toate chestiunile bazându-se exclusiv pe prejudecățile, impetuozitatea și emoțiile proprii – nu judecă pe baza naturii faptelor sau a sursei problemei. Chiar dacă situația se schimbă, modul său de înțelegere, gândurile și punctele sale de vedere rămân neschimbate. Acestea sunt manifestările persoanelor încăpățânate.

Când persoanele încăpățânate se confruntă cu anumite probleme, modul lor de a le gestiona și firea pe care o dezvăluie implică o fire coruptă. Încăpățânarea este un defect major al umanității. Desigur, aceasta nu ajunge la nivelul caracterului sau al integrității – este legată doar de atitudinea, gândirea și punctul de vedere cu care interacționează cu alții și se ocupă de chestiuni. Faptul că o persoană e încăpățânată este suficient pentru a demonstra că umanitatea ei are un defect. Când acest defect este dezvăluit într-o anumită chestiune, ceea ce dezvăluie nu mai este doar un defect al umanității. Dacă, într-o situație dată, persoana insistă cu încăpățânare asupra înțelegerii și punctelor sale de vedere denaturate, crezând că acestea se aliniază la adevăr și, indiferent cine are părtășie cu ea despre adevăr, nu îl poate accepta – și chiar prezintă unele acțiuni și afirmații încăpățânate – atunci nu mai este doar o problemă a umanității sale. A ajuns deja la nivelul unei probleme cu firea sa – a ajuns la nivelul unei firi corupte. De exemplu, în ceea ce privește acceptarea emondării, dacă încalcă principiile când face lucruri și comite fapte rele nechibzuite, se cuvine să accepte emondarea. Chiar dacă nu acceptă emondarea, tot ar trebui să accepte pedeapsa adecvată și certarea. Însă, în loc să înțeleagă corect acest lucru, ea se plânge de ghinionul ei, spunând: „S-a nimerit pur și simplu să intru în bătaia focului. Persoana care m-a emondat era pur și simplu furioasă și nu avea pe cine să-și verse furia – doar s-a întâmplat să dea peste această problemă a mea, așa că m-a emondat.” Gândirea, punctul de vedere și atitudinea ei față de propria emondare sunt o dezvăluire a unei firi corupte. Ce fel de fire coruptă? (Intransigență și aversiune față de adevăr.) Aversiune față de adevăr și intransigență. Gândurile și punctele sale de vedere în privința oamenilor și lucrurilor se încadrează în încăpățânarea umanității sale, dar firile corupte care dau naștere acestor gânduri și puncte de vedere încăpățânate sunt intransigența și aversiunea față de adevăr. Aceasta face ca esența problemei să fie gravă – astfel de oameni sunt neîncrezători. Încăpățânarea este un defect al umanității. Care sunt principalele caracteristici ale firilor corupte pe care le implică? Intransigență și aversiune față de adevăr – acestea duc la nivelul firilor corupte. Ce observați de aici? Unele defecte ale umanității, care implică gândurile, punctele de vedere și atitudinile cu care oamenii se comportă și acționează, pot escalada la nivelul firilor corupte. De exemplu, bâlbâiala este un defect al umanității. O persoană bâlbâită se va bâlbâi indiferent ce spune. Bâlbâiala în sine nu este o fire coruptă și nu ajunge la nivelul unei firi corupte. Cu toate acestea, dacă vorbele rostite într-un mod bâlbâit conțin anumite gânduri, iar aceste gânduri iau naștere sub dominația unei firi corupte, atunci, indiferent dacă persoana se bâlbâie în mod natural sau nu, gândurile din spatele cuvintelor sale implică o fire coruptă. Bâlbâiala este o problemă de vorbire – nu are nicio legătură cu o fire coruptă. Cu toate acestea, gândurile și punctele de vedere din spatele unui mod de vorbire bâlbâit sunt declanșate sau cauzate de o fire coruptă. Vezi, așadar, atunci când un defect al umanității include condiții înnăscute, nu are nicio legătură cu o fire coruptă. Dar când un defect al umanității implică elementele abjecte, denaturate sau negative ale caracterului cuiva, atunci implică o fire coruptă. Înțelegi? (Da.)