Părtășia zilei de azi, despre diversele manifestări ale antihriștilor, a ajuns la punctul doisprezece: Vor să se retragă atunci când nu au statut sau nu au speranța de a câștiga binecuvântări. Acest punct tratează și firile antihriștilor și este una dintre manifestările lor concrete. Dintr-o perspectivă superficială, un antihrist își va dori să se retragă dacă îi lipsește statutul și nu are speranța de a câștiga binecuvântări. Odată ce a pierdut aceste două lucruri, își va dori să se retragă. Semnificația superficială pare foarte ușor de înțeles – nu pare foarte complexă sau abstractă, dar care sunt manifestările specifice aici? Cu alte cuvinte, ce tipuri de situații fac un antihrist să vrea să se retragă din cauza unui impact asupra statutului sau a speranței lui de a câștiga binecuvântări? Merită acest lucru o părtășie aprofundată? Dacă vi s-ar cere să aveți părtășie despre acest lucru, ce ați avea de spus despre detaliile și manifestările sale specifice? Unii oameni ar putea spune: „Am avut părtășie despre acest lucru de foarte multe ori. Antihriștii iubesc statutul și puterea, se bucură să aibă un prestigiu înalt, iar scopul credinței lor este de a fi binecuvântați, încununați și răsplătiți. Dacă aceste speranțe sunt spulberate și pierdute, atunci nu-i va mai interesa să creadă în Dumnezeu și nu-și vor mai dori să aibă credință.” Ar fi părtășia voastră despre acest subiect la fel de simplă ca aceste câteva cuvinte? (Da.) Dacă așa ar sta lucrurile, dacă această părtășie ar putea fi rezumată în aceste câteva afirmații, atunci, acest aspect al manifestărilor antihriștilor nu ar merita propria secțiune în seria noastră de părtășii cu privire la manifestările antihriștilor și nici nu ar menționa vreo natură-esență anume. Totuși, întrucât acest punct are legătură cu esența și firea antihriștilor, precum și cu lucrurile personale pe care aceștia le urmăresc și cu perspectivele lor asupra existenței, atunci înseamnă că este un subiect care prezintă multe aspecte. Așadar, ce este implicat, mai exact? Cu alte cuvinte, ce situații pe care le întâmpină antihriștii implică statutul acestora și speranța lor de a câștiga binecuvântări? Care sunt perspectivele, gândurile și atitudinile lor față de aceste situații? Bineînțeles, vor exista unele suprapuneri între părtășia noastră cu privire la aceste situații și părtășiile noastre anterioare despre perspectivele antihriștilor asupra unor probleme diverse, însă părtășia de astăzi se concentrează asupra unui lucru diferit și abordează problema dintr-un alt unghi. Astăzi, vom avea părtășie în mod special despre manifestările care își fac apariția atunci când antihriștii își pierd statutul și speranțele de a câștiga binecuvântări, ceea ce poate dovedi faptul că antihriștii au o perspectivă greșită despre ceea ce urmăresc și că nu au o credință adevărată în Dumnezeu; poate confirma, de asemenea, faptul că acești oameni chiar au esența unui antihrist.

I. Abordarea antihriștilor cu privire la emondare

În primul rând, ar trebui să analizăm comportamentele pe care le manifestă antihriștii atunci când sunt emondați, modul în care gestionează ei astfel de situații, care sunt atitudinile, gândurile și perspectivele lor cu privire la emondare și ce spun și fac aceștia, mai exact – aceste chestiuni merită să fie disecate și analizate. Am avut părtășie destul de mult despre subiecte ce implică emondarea; acesta este un subiect comun, care vă este cunoscut tuturor. Cei mai mulți dintre oameni simt o schimbare abia după ce sunt emondați de mai multe ori – ei pot să caute adevărul și să gestioneze chestiunile în mod principial atunci când își fac datoria și abia atunci credința lor o ia de la capăt și suferă o schimbare în bine. Se poate spune că fiecare moment în care este emondată cu asprime se întipărește în inima fiecărei persoane; lasă o amintire de neșters. Bineînțeles, fiecare moment în care sunt emondați cu asprime lasă o amintire de neșters și pentru antihriști, dar unde sunt diferențele? Atitudinea unui antihrist față de acest lucru și diversele sale manifestări în legătură cu el, precum și gândurile, perspectivele, ideile acestuia și tot ce rezultă din această situație diferă de cele ale unei persoane obișnuite. Când un antihrist este emondat, primul lucru pe care îl face este să se împotrivească și să respingă acest lucru din adâncul inimii. Se luptă cu asta. Și de ce face asta? Acest lucru se întâmplă din cauză că antihriștii, prin însăși natura-esență pe care o au, sunt scârbiți de adevăr, îl urăsc și nu-l acceptă deloc. Firește, esența și firea unui antihrist îl împiedică să-și recunoască propriile greșeli sau propria fire coruptă. Pe baza acestor două realități, atitudinea unui antihrist față de faptul de a fi emondat este de a respinge acest lucru și de a-l sfida complet și în mod absolut. Detestă acest lucru și i se împotrivește din adâncul inimii și nu are nici cea mai mică fărâmă de acceptare sau supunere, cu atât mai puțin dă dovadă de reflecție sau căință autentică. Când un antihrist este emondat, indiferent cine o face, la ce se referă, măsura în care este vinovat pentru această chestiune, cât de flagrantă este eroarea sa, cât rău comite sau ce consecințe creează răul său pentru lucrarea bisericii – el nu ia în considerare nimic din toate acestea. Pentru un antihrist, cel care îl emondează îl alege pe el sau găsește greșeli pentru a-l tortura. Antihristul poate chiar să creadă că este hărțuit și umilit, că nu este tratat ca un om și că este desconsiderat și disprețuit. După ce este emondat, un antihrist nu se gândește niciodată la ceea ce a greșit de fapt, la ce fire coruptă a dezvăluit și dacă a căutat principiile pe care se cuvine să le respecte, dacă a acționat în conformitate cu adevărurile-principii, sau și-a îndeplinit responsabilitățile în chestiunea cu privire la care este emondat. Nu examinează sau nu reflectează la nimic din toate acestea și nici nu se gândește și nu meditează la aceste probleme. În schimb, abordează emondarea după propria voință și cu impetuozitate. De fiecare dată când un antihrist este emondat, acesta va fi plin de furie, neascultare și resentimente și nu va asculta sfatul nimănui. Refuză să accepte să fie emondat și este incapabil să se întoarcă înaintea lui Dumnezeu pentru a se cunoaște și a reflecta asupra sa, pentru a aduce în discuție acțiunile sale care încalcă principiile, precum faptul că este superficial sau că-și face de cap în datoria sa și nici nu folosește această șansă pentru a-și înlătura firea coruptă. În schimb, găsește scuze pentru a se apăra, pentru a se justifica și chiar va spune lucruri ca să provoace discordie și să-i incite pe ceilalți. Pe scurt, atunci când antihriștii sunt emondați, manifestările lor specifice sunt neascultarea, nemulțumirea, împotrivirea și sfidarea, iar în inima lor iau naștere unele plângeri: „Am plătit un preț foarte mare și am făcut foarte multe lucrări. Chiar dacă nu am respectat principiile și nu am căutat adevărul în unele lucruri, nu am făcut toate acestea pentru mine! Chiar dacă am provocat unele prejudicii lucrării bisericii, nu am făcut intenționat acest lucru! Cine nu face greșeli? Nu poți să profiți de greșelile mele și să mă emondezi la nesfârșit, fără să arăți considerație pentru slăbiciunile mele și fără să-ți pese de starea mea de spirit și de stima mea de sine. Casa lui dumnezeu nu are dragoste pentru oameni și acest lucru este foarte nedrept! În plus, mă emondezi pentru că am făcut o greșeală atât de mică – nu înseamnă asta că mă privești cu ostilitate și vrei să mă elimini?” Când antihriștii sunt emondați, primul lucru la care se gândesc nu este să reflecteze la ceea ce au făcut greșit sau la firea coruptă pe care au dezvăluit-o, ci să se certe, să explice și să se justifice, timp în care fac supoziții. Ce supoziții? „Am plătit un preț atât de mare făcându-mi datoria în casa lui dumnezeu, doar ca să fiu emondat. Se pare că nu prea există multe speranțe să câștig binecuvântări. Este posibil ca dumnezeu să nu vrea să-i răsplătească pe oameni, așa că folosește această metodă pentru a-i dezvălui și a-i elimina? De ce ar trebui să fac eu vreun efort, dacă nu am nicio speranță de a câștiga binecuvântări? De ce ar trebui să îndur greutăți? Întrucât nu există nicio speranță să câștig binecuvântări, aș putea la fel de bine să nu cred deloc! Nu este scopul credinței în dumnezeu să câștigi binecuvântări? Dacă nu există nicio speranță în acest sens, de ce ar trebui să mă sacrific? Poate ar trebui, pur și simplu, să încetez să cred și cu asta, basta? Dacă nu cred, mă mai poți emonda? Dacă nu cred, nu mă poți emonda.” Antihriștii nu pot accepta deloc emondarea de la Dumnezeu. Nu pot să accepte și să asculte, printr-un punct de vedere și o atitudine adecvată. Nu pot să reflecteze asupra lor și să-și înțeleagă firile corupte, astfel încât acestea să poată fi curățite. În schimb, ei cugetă și studiază motivul pentru care au fost emondați, cu o minte răutăcioasă și îngustă. Urmăresc cu atenție derularea situației, ascultă tonul vocii oamenilor atunci când vorbesc, observă cum îi privesc oamenii din jur, cum le vorbesc și atitudinea acestora și folosesc aceste lucruri pentru a confirma dacă au vreo speranță să fie binecuvântați sau dacă sunt cu adevărat dezvăluiți și eliminați. Chiar și o singură situație în care sunt emondați produce o mare agitație și foarte multă contemplare în inimile antihriștilor. Oricând sunt emondați, prima lor reacție este repulsia, iar în inimile lor se simt scârbiți de acest lucru, îl resping și luptă împotriva lui, după care examinează limbajul și expresia feței oamenilor, iar apoi încep să emită supoziții. Își folosesc creierul, gândirea și viclenia meschină pentru a urmări derularea situației, pentru a observa cum îi privesc oamenii din jur și pentru a observa atitudinea conducătorilor superiori față de ei. Pe baza acestor lucruri, judecă exact cât de multă speranță de a fi binecuvântați mai au, dacă au vreo fărâmă de speranță de a fi binecuvântați, sau dacă sunt cu adevărat dezvăluiți și eliminați. Când sunt încolțiți, antihriștii încep din nou să cerceteze cuvintele lui Dumnezeu, încercând să găsească în acestea o bază precisă, o rază de speranță și o ancoră de salvare. Dacă, după ce au fost emondați, cineva îi alină, îi susține și îi ajută cu o inimă iubitoare, aceste lucruri îi fac să se simtă ca și cum încă ar fi considerați membri ai casei lui Dumnezeu, cred că încă au speranța de a fi binecuvântați, că speranța lor încă este puternică, și li se risipește orice gând de a se retrage. Totuși, în clipa în care situația este inversată, astfel încât văd că speranțele lor de a fi binecuvântați s-au micșorat și au dispărut, prima lor reacție este: „Dacă nu pot să câștig binecuvântări, atunci nu voi mai crede în dumnezeu. Cine iubește să creadă în dumnezeu poate să creadă în el, dar în orice caz, eu nu voi accepta să fiu emondat de către tine și tot ce spui atunci când mă emondezi este greșit. Nu vreau să aud, nu sunt dispus să ascult și nu voi accepta să fiu emondat nici măcar când spui că este cel mai avantajos lucru pentru o persoană!” Când își văd speranțele de a fi binecuvântați năruite, când văd că statutul îndelung urmărit și visurile de a intra în Împărăția Cerurilor sunt pe cale de a fi nimicite și pierdute, nu se gândesc să-și schimbe modul de a urmări sau să schimbe scopurile pe care le urmăresc, ci mai degrabă se gândesc să plece și să se retragă, nu mai vor să creadă în Dumnezeu și cred că nu mai au nicio speranță de a fi binecuvântați, în credința lor în Dumnezeu. Dacă antihriștilor li se năruie fanteziile și speranțele cu privire la recompensele, binecuvântările și cununile pe care voiau să le câștige când au început să creadă în Dumnezeu, atunci le dispare motivația pentru a crede în Dumnezeu, precum și motivația de a se sacrifica pentru El și de a-și face datoria. Când le dispare motivația, nu mai vor să rămână în biserică, să mai orbecăiască în acest fel, și vor să-și abandoneze datoria și să părăsească biserica. Numai la asta se gândesc antihriștii atunci când sunt emondați, iar natura-esență pe care o au este expusă în totalitate. Per ansamblu, atât în ceea ce spun, cât și în ceea ce fac, antihriștii nu acceptă niciodată adevărul. Ce înseamnă o fire care nu acceptă adevărul? Nu înseamnă a fi scârbit de adevăr? Exact asta este. Simplul act de a fi emondat este, în sine, destul de ușor de acceptat. În primul rând, persoana care îi emondează nu acționează cu rea-voință; în al doilea rând, este cert că, judecând după chestiunile în legătură cu care sunt emondați antihriștii, ei trebuie să fi încălcat rânduielile casei lui Dumnezeu și adevărurile-principii, trebuie să fi existat o eroare sau o scăpare în lucrarea lor, care a provocat o perturbare și o tulburare în lucrarea bisericii. Ei sunt emondați din cauza pângăririi voinței lor omenești, din cauza firii lor corupte, fiindcă, în lipsa unei înțelegeri cu privire la adevărurile-principii, acționează imoral. Acesta este un lucru foarte normal. În întreaga lume, orice mare organizație, orice grup sau companie are reguli și reglementări și oricine încalcă aceste reguli și reglementări trebuie să fie pedepsit și ținut sub control. Acest lucru este perfect normal și absolut adecvat. Totuși, un antihrist consideră că a fi ținut în mod adecvat sub control ca urmare a încălcării regulilor și reglementărilor înseamnă că alții îi fac viața grea, îl pedepsesc pe nedrept, îi găsesc defecte și îi provoacă probleme. Este aceasta o atitudine de acceptare a adevărului? În mod foarte clar, nu este. Fără o atitudine de acceptare a adevărului, este posibil ca o asemenea persoană să evite să comită erori și să provoace perturbări și tulburări în îndeplinirea datoriei sale? Cu siguranță nu. Este o persoană de acest tip potrivită pentru a îndeplini o datorie? Strict vorbind, nu este. Este puțin probabil ca o persoană de acest tip să fie competentă la orice sarcină.

A îndeplini o datorie este o oportunitate pe care Dumnezeu le-o acordă aleșilor Lui, astfel încât aceștia să se poată autoinstrui, dar oamenii nu știu să prețuiască acest lucru. În schimb, când sunt emondați, ei fac crize de isterie; luptă și vociferează împotriva acestui lucru; sunt recalcitranți și indignați. Este ca și cum ar fi sfinți care nu au făcut niciodată greșeli. Cine, din rândul oamenilor corupți, nu face greșeli? Este un lucru foarte normal să faci greșeli. Casa lui Dumnezeu pur și simplu te emondează verbal, nu te trage la răspundere și nu te condamnă pentru asta, cu atât mai puțin te blestemă. Uneori, această emondare poate fi destul de aspră, cuvintele pot să pară tăioase sau neplăcute, iar sentimentele tale s-ar putea să fie rănite. Cei care au provocat pagube finanțelor sau echipamentului casei lui Dumnezeu vor fi disciplinați de aceasta prin amenzi sau prin solicitarea de despăgubiri – este acest lucru considerat aspru? Sau poate fi considerat adecvat? Nu ți se cere să dai despăgubiri duble, nici nu ești extorcat, trebuie doar să rambursezi aceeași sumă. Nu este acesta un lucru foarte adecvat? Este mult mai puțin decât amenzile date în unele țări din lume. În unele orașe, vei fi amendat serios și dacă doar scuipi pe jos sau arunci o bucată de hârtie. Ai putea sfida acest lucru, sau refuza să plătești amenda? Dacă ai refuza, probabil ai fi trimis la închisoare și ar exista penalități legale și mai aspre. Așa este sistemul. Unii nu înțeleg acest lucru și cred că faptul că oamenii sunt emondați în acest fel de casa lui Dumnezeu este prea aspru și că a-i ține pe oameni sub control în acest fel este prea sever. Dacă astfel de oameni sunt emondați într-o manieră puțin mai aspră, iar mândria lor este rănită și natura lor satanică este provocată, simt că acest lucru este insuportabil și nu se conformează noțiunilor pe care le au ei. Ei cred că, întrucât aceasta este casa lui Dumnezeu, oamenii nu ar trebui tratați în acest fel, că această casă a lui Dumnezeu ar trebui să arate toleranță și răbdare la fiecare pas și să le permită oamenilor să acționeze în mod absurd și să facă ceea ce vor. Cred că tot ceea ce fac oamenii este bun și ar trebui comemorat de către Dumnezeu. Este acesta un lucru rezonabil? (Nu.) Ce natură-esență au oamenii? Sunt ei cu adevărat umani? Mai elegant spus, sunt satane și diavoli. Mai grosolan spus, sunt animale. Oamenii nu cunosc regulile privind felul în care să se comporte, sunt foarte vrednici de dispreț, precum și leneși, pasionați de relaxare și scârbiți de munca grea și vor să-și facă de cap, comițând fapte rele. Partea cea mai tulburătoare este că mulți oameni care fac o datorie în casa lui Dumnezeu își doresc mereu să ia cu ei filosofiile pentru interacțiuni lumești, metodele și tendințele rele ale lumii laice. Ba chiar își investesc energia în cercetarea, învățarea și imitarea acestor lucruri și, drept urmare, creează haos și agitație în unele lucrări din casa lui Dumnezeu. Acest lucru este insuportabil pentru toți și chiar și unii frați și surori care sunt noi în credință spun că acești oameni nu sunt pioși, că acțiunile lor sunt tipice tendințelor lumești și nu seamănă deloc cu acțiunile unui creștin – nici măcar acești noi credincioși nu pot accepta acțiunile acestor oameni. Acești oameni plătesc un mic preț, au puțin entuziasm, puțină motivație și bunăvoință și aduc în casa lui Dumnezeu orice prostii au învățat și le aplică în datoria și în lucrarea lor și, drept urmare, provoacă perturbări și tulburări în lucrarea bisericii și ajung să fie emondați. Unii oameni nu înțeleg acest lucru: „Nu spune Dumnezeu că va comemora faptele bune ale oamenilor? Atunci, de ce sunt emondat fiindcă mi-am făcut datoria? De ce nu pot să înțeleg acest lucru? Cum sunt duse la îndeplinire cuvintele lui Dumnezeu? Este posibil să fie toate doar vorbe goale, pompoase?” Atunci, de ce nu reflectezi, pentru a vedea dacă acțiunile tale sunt fapte bune, care merită să fie comemorate? Ce ți-a cerut Dumnezeu? Sunt conforme cu decența sfinților datoria pe care ai îndeplinit-o, lucrarea pe care ai făcut-o și ideile și sugestiile pe care le-ai oferit? Sunt acestea în conformitate cu standardele cerute de casa lui Dumnezeu? Te-ai gândit la mărturia lui Dumnezeu și la numele Lui? Ai luat în calcul reputația casei lui Dumnezeu? Ai luat în calcul decența sfinților? Recunoști că ești creștin? Nu te-ai gândit la niciunul dintre aceste lucruri, așadar, ce ai făcut, de fapt? Merită acțiunile tale să fie comemorate? Ai dat peste cap lucrarea bisericii și casa lui Dumnezeu doar te-a emondat, fără să-ți revoce calificarea de a îndeplini o datorie. Aceasta este cea mai mare, cea mai adevărată dragoste. Și totuși, te simți iritat. Ai vreun motiv să fii așa? Ești extrem de nerezonabil!

Sunt unii oameni care cred în Dumnezeu de doar doi sau trei ani, iar acțiunile lor, modul în care vorbesc și râd și punctele de vedere pe care le dezvăluie, chiar și expresiile lor faciale și mișcările lor atunci când vorbesc cu alții sunt neplăcute și arată că aceștia sunt, categoric, non-credincioși și neîncrezători. Acești oameni ar trebui ținuți sub control, ar trebui să fie emondați și ar trebui stabilite reguli pentru ei, astfel încât să știe ce este umanitatea normală, ce este decența sfinților și cum ar trebui să fie un creștin, și astfel încât să învețe cum să fie oameni și să poată avea o asemănare umană. Sunt unii care cred în Dumnezeu de opt sau zece ani, sau chiar mai mult, dar judecând după gândurile și perspectivele, cuvintele și acțiunile lor și după modul în care gestionează lucrurile și ideile care le vin atunci când li se întâmplă ceva, este clar că sunt, categoric, non-credincioși și neîncrezători. Acești oameni au ascultat destul de multe predici și au o oarecare experiență și perspicacitate; au interacționat cu frații și surorile lor destul de mult și ar trebui să aibă propria formă de limbaj obișnuit și, cu toate astea, cei mai mulți dintre ei sunt incapabili să își împărtășească mărturia, iar când vorbesc și își exprimă părerile, limbajul lor este extrem de simplist și nu pot explica nimic cu claritate. Ei sunt cu adevărat secătuiți, jalnici și orbi – în mod clar, au o înfățișare absolut deplorabilă. Când o astfel de persoană îndeplinește o datorie și își asumă o mică responsabilitate, ajunge mereu să fie emondată. Acest lucru este inevitabil. De ce va fi ea emondată? Fiindcă acțiunile sale încalcă prea mult adevărurile-principii; nu poate nici măcar să obțină conștiința și rațiunea oamenilor normali și vorbește și acționează ca non-credincioșii, este ca și cum un non-credincios a fost angajat să vină să facă lucrarea casei lui Dumnezeu. Așadar, care este calitatea lucrării produse de către acești oameni în cursul îndeplinirii îndatoririlor lor? Care este valoarea ei? Există în ei vreo parte care este supusă? Nu au ei prea multe probleme și doar provoacă perturbări și tulburări? (Ba da.) Atunci, nu ar trebui emondați acești oameni? (Ba da.) Unii oameni scriu scenarii despre viața unui creștin, despre faptul că protagonistul e supus persecuțiilor, necazurilor, și întâmpină diverse situații și despre modul în care apreciază și experimentează acesta cuvintele lui Dumnezeu. Totuși, de-a lungul întregii povești, protagonistul abia de se roagă, iar uneori, când se confruntă cu ceva, nici măcar nu știe ce să spună în rugăciune. Înainte, oamenii obișnuiau să scrie același lucru în toate rugăciunile; când protagonistul se confrunta cu ceva, se ruga: „O, Dumnezeule, sunt atât de necăjit acum! Sunt atât de trist, extrem de trist! Te rog să mă îndrumi și să mă luminezi!” El scria doar lucruri banale, precum acestea, dar în fața altui eveniment, a unei situații diferite, cu o stare de spirit diferită, protagonistul nu știa cum să se roage și nu avea nimic de zis. Asta Mă face să Mă întreb: dacă acești oameni descriu că protagoniștii lor nu se roagă atunci când se confruntă cu probleme, oare ei înșiși obișnuiesc să se roage? Dacă nu se roagă atunci când se confruntă cu ceva, atunci pe ce se bazează în viața de zi cu zi și în cursul îndeplinirii datoriei lor? La ce se gândesc? Îl au ei pe Dumnezeu în inimile lor? (Nu Îl au pe Dumnezeu în inimile lor. Se bazează pe propria gândire și pe propriile înzestrări în lucrurile pe care le fac.) Rezultatul acestor fapte este că sunt emondați. Cum credeți că voi evalua această chestiune? Oamenii de acest fel ar trebui să fie emondați. Acești oameni, care nu fac progrese, care au creier, dar le lipsește inima, sunt credincioși de ani de zile, însă habar nu au ce să spună în rugăciuni atunci când se confruntă cu o problemă; nu au nimic să-I spună lui Dumnezeu, nici nu știu cum să I se confeseze și nu au conversații sincere cu El. Dumnezeu e Acela care este cel mai aproape de tine, Acela care este cel mai vrednic de încrederea și sprijinul tău, și cu toate acestea, tu nu ai nici măcar un singur lucru să-I spui – așadar, cui îi rezervi gândurile tale cele mai intime? Indiferent cine ar fi, dacă nu ai nimic să-I spui lui Dumnezeu, atunci ce fel de persoană ești? Nu ești o persoană profund lipsită de umanitate? Dacă în scenariu nu există nimic legat de umanitatea protagonistului, de viața de credincios a acestuia și de modul în care acesta experimentează și apreciază cuvintele lui Dumnezeu și așa mai departe, dacă este un scenariu lipsit de substanță, atunci ce vrei să le arăți oamenilor, făcând acest film? La ce folosește acel scenariu pe care îl scrii? Aduci mărturie pentru Dumnezeu, sau pentru puțina cunoaștere și educație pe care o ai? Cea mai bună dovadă concretă a mărturiei pentru Dumnezeu este felul în care o persoană se roagă și caută și în care se transformă ideile, atitudinile, perspectivele și gândurile lor cu privire la Dumnezeu atunci când li se întâmplă ceva, sau atunci când întâmpină dificultăți. Din păcate, unii oameni nu au pic de înțelegere în acest sens. Ei încă nu știu cum să se roage, după mai mulți ani de credință – nu e de mirare că încă nu au făcut progrese. Aptitudinile lor profesionale nu s-au îmbunătățit și ei nu au făcut niciun progres în intrarea lor în viață. Nu ar trebui emondați astfel de oameni? Și astfel, există un precedent pentru emondarea oamenilor. Dacă refuzați să acceptați emondarea, sau dacă nu sunteți emondați, consecința acestui lucru și finalul vostru vor fi periculoase. Sunteți norocoși să aveți oameni care să vă emondeze și să vă disciplineze acum. Acest lucru minunat, benefic, este ceva ce antihriștii nu pot accepta. Ei cred că atunci când sunt emondați, înseamnă că s-a zis cu ei, că nu mai au speranță, că pot vedea care va fi finalul lor. Cred că a fi emondați demonstrează că nu mai sunt prețuiți, nu mai sunt favoriți ai Celui de mai sus și că probabil vor fi eliminați. Atunci își pierd motivația în credința lor și încep să plănuiască să plece în lume și să câștige mulți bani, să urmeze tendințele lumești, să mănânce, să bea și să se veselească, iar uneltirile lor încep să iasă la lumină. Acest lucru îi pune în pericol, iar următorul lor pas îi va conduce să treacă pragul, să plece din casa lui Dumnezeu.

Când un antihrist are statut și putere în casa lui Dumnezeu, când poate să profite și să valorifice la fiecare pas, când oamenii îl privesc cu admirație și-l măgulesc și când el crede că binecuvântările, recompensele și o destinație frumoasă par să-i fie la îndemână, atunci, la suprafață, pare să debordeze de credință în Dumnezeu, în cuvintele Lui și în promisiunile Lui față de omenire, și în lucrarea și perspectivele casei lui Dumnezeu. Totuși, de îndată ce este emondat, când dorința sa cu privire la binecuvântări este amenințată, începe să aibă suspiciuni și înțelegeri greșite față de Dumnezeu. Într-o clipită, credința lui aparent abundentă dispare și este imposibil de găsit. Abia reușește să-și adune puterile suficient încât să poată merge sau vorbi, își pierde interesul în a-și face datoria și-și pierde tot entuziasmul, toată dragostea și toată credința. A pierdut puțina bunăvoință pe care o avea și nu bagă în seamă pe nimeni care vorbește cu el. Într-o clipă, se transformă în cu totul altă persoană. Este dezvăluit, nu-i așa? Când o asemenea persoană se agață de speranțele sale de a fi binecuvântată, pare să aibă energie nelimitată, să Îi fie loială lui Dumnezeu. Poate să se trezească devreme și să lucreze până seara târziu și este capabilă să sufere și să plătească un preț. Dar când și-a pierdut speranța de a fi binecuvântată, se dezumflă ca un balon. Vrea să își schimbe planurile, să găsească o altă cale și să renunțe la credința în Dumnezeu. Devine descurajată și dezamăgită de Dumnezeu și e plină de nemulțumiri. Este aceasta exprimarea cuiva care urmărește și iubește adevărul, a cuiva care are umanitate și integritate? (Nu.) Este în pericol. Când întâlniți o asemenea persoană, dacă este capabilă să presteze servicii, fiți blânzi atunci când o emondați și găsiți niște cuvinte plăcute auzului, cu care să o lăudați. Măguliți-o și umflați-o ca pe un balon, iar atunci, va căpăta elan. Poți spune lucruri precum: „Ești atât de binecuvântat, ai o strălucire în privire și pot vedea că ai energie nelimitată și sigur vei fi un om de nădejde în casa lui Dumnezeu. Împărăția lui Dumnezeu nu s-ar putea descurca niciodată fără tine, iar fără tine, lucrarea casei lui Dumnezeu ar suferi o pierdere. Însă ai doar un defect minuscul. Îl poți depăși cu un mic efort și, de îndată ce asta se va rezolva, totul va fi bine, iar apoi, cea mai grozavă coroană dintre toate va fi, cu siguranță, a ta.” Când o asemenea persoană face o greșeală, poți să o emondezi în față. Cum ar trebui să faci asta? Spune, pur și simplu: „Ești atât de inteligent! Cum ai putut să faci o asemenea greșeală elementară? Așa ceva nu ar fi trebuit să se întâmple! Ai cel mai bun calibru, ești cel mai educat din echipa noastră și ai cel mai mare prestigiu dintre noi. Nu ar fi trebuit să faci tocmai tu o asemenea greșeală – cât de jenant! Ai grijă să nu mai faci o astfel de greșeală niciodată, altfel va fi, cu siguranță, dureros pentru Dumnezeu. Dacă o vei face din nou, îți va păta reputația. Nu-ți voi spune acest lucru în fața tuturor – ți-l comunic în secret, astfel încât frații și surorile să nu-și facă idei în ceea ce te privește. Încerc doar să mă asigur că nu te faci de râs și țin cont de sentimentele tale, bine? Vezi, nu este iubitoare casa lui Dumnezeu?” Atunci, persoana spune: „Ba da.” „Așadar, ce urmează?” Și va răspunde: „Țineți-o tot așa!” Cum vi se pare modul acesta de a-l trata? O astfel de persoană își dorește doar să obțină binecuvântări muncind, nu caută niciodată adevărurile-principii în cuvintele sau acțiunile sale și nu acceptă deloc adevărul. Nu se gândește niciodată dacă ar trebui să spună ceea ce spune și să facă ceea ce face și nici nu ia în considerare consecințele propriilor fapte, nu se roagă, nu reflectează, nu caută și nu are părtășie. Pur și simplu face lucrurile conform propriilor idei, face orice vrea ea. Când cineva îi rănește mândria sau interesele cu ceva ce spune sau face, îi expune defectele sau problemele sau îi face o sugestie rezonabilă, atunci spumegă de furie, poartă pică și vrea să se răzbune, iar în cazuri mai grave, vrea să-și abandoneze credința și să meargă să reclame biserica la marele balaur roșu. Avem un mod de a gestiona o asemenea persoană, și anume să evităm să o emondăm și, în schimb, să o răsfățăm.

Tocmai am avut părtășie despre modul în care, atunci când antihriștii sunt emondați, văd întotdeauna acest lucru ca fiind în legătură cu speranțele lor de a dobândi binecuvântări. Această atitudine și viziune este incorectă și este periculoasă. Când cineva subliniază defectele sau problemele unui antihrist, acesta simte că și-a pierdut speranța de a obține binecuvântări; și când este emondat sau disciplinat sau certat, simte, de asemenea, că și-a pierdut speranța de a obține binecuvântări. De îndată ce un lucru nu merge așa cum vrea el sau nu se conformează noțiunilor lui, de îndată ce este expus și emondat, simțind că stima sa de sine a primit o lovitură, se gândește imediat dacă mai are sau nu speranța de a dobândi binecuvântări. Nu este prea sensibil din partea lui? Nu este prea dornic să obțină binecuvântări? Spune-Mi, nu sunt jalnici astfel de oameni? (Sunt.) Sunt jalnici, într-adevăr! Și în ce fel sunt jalnici? Faptul că cineva poate obține binecuvântări are sau nu legătură cu faptul că este emondat? (Nu.) Nu are nicio legătură. Așadar, de ce simt antihriștii că și-au pierdut speranța de a obține binecuvântări atunci când sunt emondați? Nu are asta legătură cu ceea ce urmăresc? Ce urmăresc ei? (Să obțină binecuvântări.) Ei nu renunță niciodată la dorința și intenția lor de a obține binecuvântări. Au intenționat să obțină binecuvântări de la începutul credinței lor în Dumnezeu și, deși au ascultat o mulțime de predici, nu au acceptat niciodată adevărul. Nu au renunțat niciodată la dorința și intenția lor de a obține binecuvântări. Nu și-au rectificat și nu și-au schimbat opiniile despre credința în Dumnezeu, iar intenția lor în îndeplinirea datoriei nu a fost purificată. Mereu fac totul în timp ce se agață strâns de speranța și intenția de a obține binecuvântări și, în cele din urmă, când speranțele lor de a obține binecuvântări urmează să fie năruite, ei izbucnesc de furie și se plâng cu amărăciune, dezvăluind în final starea urâtă a îndoielilor lor față de Dumnezeu și faptul că neagă adevărul. Nu se joacă ei cu focul? Aceasta este consecința inevitabilă a faptului că antihriștii nu acceptă câtuși de puțin adevărul și nici nu acceptă emondarea. În experiența lor cu privire la lucrarea lui Dumnezeu, toți aleșii lui Dumnezeu pot ști că judecata, mustrarea și emondarea Lui sunt dragostea și binecuvântările Lui – totuși, antihriștii cred că acest lucru este doar ceva ce spun oamenii și nu cred că este adevărul. Așadar, nu văd emondările ca pe niște lecții din care să învețe, nici nu caută adevărul și nici nu reflectă asupra propriilor persoane. Dimpotrivă, ei cred că emondarea se naște din voința umană, că este o tortură intenționată, plină de intenții umane și, cu siguranță, nu este de la Dumnezeu. Ei aleg să se împotrivească acestui lucru și să îl ignore și chiar să studieze de ce i-ar trata cineva așa. Nu se supun deloc. Leagă tot ceea ce se întâmplă în îndeplinirea datoriei lor de obținerea binecuvântărilor și recompenselor și consideră obținerea binecuvântărilor drept cel mai important lucru de urmărit în viață, precum și scopul suprem și cel mai înalt al credinței lor în Dumnezeu. Se agață cu disperare de intenția lor de a obține binecuvântări, indiferent cum ar avea părtășie despre adevăr casa lui Dumnezeu, și nu renunță, crezând că acea credință în Dumnezeu care nu este de dragul obținerii binecuvântărilor este o prostie și o nesăbuință, că este o mare pierdere. Ei cred că oricine renunță la intenția sa de a obține binecuvântări a fost păcălit, că doar un nesăbuit ar renunța la speranța de a obține binecuvântări și că acceptarea emondării este o afișare a prostiei și incompetenței, ceva ce o persoană inteligentă nu ar face. Aceasta este gândirea și logica unui antihrist. Deci, când un antihrist este emondat, e foarte potrivnic în inima sa și adept al sofismelor și prefăcătoriei; nu acceptă câtuși de puțin adevărul și nici nu se supune. În schimb, este plin de neascultare și sfidare. Acest lucru poate să ducă la opoziție față de Dumnezeu, judecare a lui Dumnezeu și luptă împotriva Sa și, în cele din urmă, la a fi dezvăluit și eliminat.