Tocmai am vorbit despre șase motive pentru care antihriștii sunt emondați. Primul a fost întemeierea propriilor împărății independente; al doilea, recurgerea la manipulare necinstită; al treilea, chinuirea altora; al patrulea, făcutul de lucruri în felul lor; al cincilea, delectarea cu privilegii speciale și al șaselea, înșelarea superiorilor și inferiorilor lor. Există altele? (Răspândesc erezii și sofisme pentru a induce în eroare frații și surorile.) (Niciodată nu Îl preamăresc pe Dumnezeu și nu aduc mărturie pentru El și, în schimb, aduc întotdeauna mărturie pentru ei înșiși și declamă cuvinte și doctrine pentru a-i induce în eroare pe oameni.) (Îl judecă, îl atacă și îl urăsc pe omul folosit de Duhul Sfânt.) Care dintre aceste trei lucruri este relativ apropiat ca esență de cele șase motive despre care deja am discutat? (Mereu se preamăresc și aduc mărturie pentru sine și niciodată nu aduc mărturie pentru Dumnezeu.) Acesta are o natură relativ gravă. Pe al doilea loc după acesta este faptul că îl atacă și îl judecă pe omul folosit de Duhul Sfânt, urmat de răspândirea sofismelor pentru a-i induce în eroare pe oameni. Ar trebui să existe și alte manifestări specifice ale antihriștilor, dar acestea reprezintă totul, mai mult sau mai puțin, deci nu este nevoie să intrăm în detalii inutile despre fiecare dintre ele astăzi. Nu pe asta ne axăm în părtășia de astăzi; în schimb, astăzi ne axăm pe faptul că un antihrist nu va accepta emondarea și faptul că acesta nu are o atitudine de căință atunci când comite ceva greșit, ci în schimb răspândește noțiuni și Îl judecă în mod public pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, atitudinea unui antihrist după ce a fost emondat, sursa acestei atitudini și care este, cu adevărat, firea-esență pe care o are reprezintă punctul central despre care ar trebui să avem părtășie. Celelalte lucruri despre care tocmai am discutat sunt subiecte mai mărunte care au o oarecare legătură cu acesta. Întrucât le-am discutat înainte în suficient detaliu, astăzi am avut părtășie despre ele doar în linii mari și într-un mod general, rezumând părtășia noastră anterioară despre diversele manifestări ale antihriștilor. Antihriștii au aceste manifestări, aceste firi și esențe și au făcut lucruri de acest fel, așa că trebuie să fie emondați și respinși. Totuși, un adevărat antihrist, cineva care are esența unui antihrist, ar recunoaște aceste lucruri pe care le-a făcut sau faptul că aceste manifestări ale lui sunt acelea ale unui antihrist? (Nu, nu ar face asta.) Când i-ai văzut vreodată pe Satana și pe diavoli recunoscând că I se opun lui Dumnezeu? Nu vor recunoaște niciodată că I se opun lui Dumnezeu și, indiferent ce fel de greșeli au făcut, niciodată nu vor admite că au fost de vină. Așadar, haideți să începem să discutăm despre subiectul părtășiei de astăzi din perspectiva acestei esențe a antihriștilor.

II. Cum se comportă antihriștii atunci când nu acceptă să fie emondați

A. Refuză să recunoască faptul că au greșit

Indiferent cât de mare este greșeala pe care a făcut-o un antihrist și indiferent cât de mult rău a făcut, atunci când este emondat, primul comportament la care recurge este unul de a nega complet că a făcut ceva greșit, folosind cu disperare sofisme pentru a se dezvinovăți. Asta înseamnă că îi lipsește o atitudine de căință atunci când comite ceva greșit, fapt care este menționat în cea de-a unsprezecea manifestare a antihriștilor. Antihriștii nu au o atitudine de căință, așadar, ce gândesc, în sinea lor? De ce nu au o atitudine de căință? (Deoarece cred că nu au greșit cu nimic.) Corect. Antihriștii nu recunosc absolut deloc că au greșit cu ceva. Așadar, sunt ei capabili să admită că sunt antihriști? Asta este și mai dificil. Dacă poți să faci o listă cu fapte pentru a expune un antihrist, va putea el să o accepte? Fără niciun dubiu, va putea chiar mai puțin să accepte așa ceva. Prin aceste feluri de manifestări, putem să vedem că esența unui antihrist este una de împotrivire față de Dumnezeu și de trădare a Lui și că firea sa este una de aversiune față de adevăr, care îl urăște și nu simte pic de dragoste față de el. Prin urmare, când antihriștii sunt expuși și emondați, primul lucru pe care îl fac este să caute diverse motive în apărarea lor, să caute tot felul de scuze pentru a încerca să scape din încurcătură, atingându-și astfel țelul de a se eschiva de responsabilități și atingându-și scopul de a fi iertați. Antihriștii se tem cel mai mult că aleșii lui Dumnezeu le vor vedea caracterul, slăbiciunile și defectele, punctele vulnerabile, adevăratul calibru și capacitatea lor de muncă – astfel, încearcă tot ce pot ca să se promoveze astfel încât să-și acopere neajunsurile, problemele și firile corupte. Când răul făcut de ei este demascat și expus, primul lucru pe care îl fac este să nu admită sau să accepte acest lucru, sau fac tot posibilul să-și răscumpere greșelile și să compenseze pentru ele, încercând, în schimb, să găsească diverse metode pe care să le folosească pentru a le acoperi, să-i deruteze și să-i inducă în eroare pe cei care sunt la curent cu acțiunile lor, să nu îi lase pe aleșii lui Dumnezeu să vadă adevărata față a problemei, să nu-i lase să vadă cât de dăunătoare au fost acțiunile lor pentru casa lui Dumnezeu, cât de mult au perturbat și tulburat lucrarea bisericii. Desigur, cel mai mult se tem să nu afle Cel de mai sus, deoarece odată ce acesta știe, vor fi tratați în conformitate cu principiul și totul se va termina pentru ei și, cu siguranță, vor fi demiși și eliminați. Și astfel, când răul antihriștilor este expus, primul lucru pe care îl fac nu este să reflecteze unde au greșit, unde au încălcat principiile, de ce au făcut ceea ce au făcut, de ce fire au fost conduși, care au fost intențiile lor, care a fost starea lor atunci, dacă a fost din cauza îndărătniciei sau din cauza falsificărilor din intențiile lor. În loc să disece aceste lucruri, cu atât mai puțin să reflecteze asupra lor, își frământă creierii să găsească orice cale de a ascunde faptele adevărate. În același timp, fac tot posibilul să explice și să se justifice în fața aleșilor lui Dumnezeu, cu scopul de a-i păcăli, făcând problemele majore să pară minore și pe cele minore să pară necomplicate și ieșind basma curată din situație, astfel încât să rămână în casa lui Dumnezeu, comițând cu nesăbuire nelegiuiri și făcând abuz de putere, și să continue să-i inducă pe oameni în eroare și să-i controleze, să-i forțeze să-i respecte și să facă tot ce spun ei pentru a-și satisface ambițiile și dorințele. De la început la sfârșit, ce fac, de fapt, antihriștii? Tot ce fac antihriștii este să-și frământe creierii încercând să spună lucruri, să facă lucruri și să-și umple timpul de dragul propriului statut și al propriei reputații, în loc să vină înaintea lui Dumnezeu să se roage și să-și recunoască greșelile și fărădelegile și să-și cunoască intențiile și firile corupte. De asemenea, ei nu recunosc răul pe care greșelile făcute îl provoacă lucrării bisericii și fraților și surorilor. În schimb, continuă să caute întruna cu frenezie, în adâncul inimii lor: „Unde exact am făcut eu o greșeală? Unde nu am fost precaut, îngăduindu-i astfel cuiva să obțină un avantaj asupra mea? Unde nu am investit suficient efort sau nu m-am gândit pe deplin la lucruri, îngăduind astfel ca un lucru să meargă prost și să se transforme într-o sursă de critici sau un avantaj care poate fi folosit împotriva mea?” Se gândesc la aceste lucruri și le analizează întruna, neputând să mănânce și să doarmă. Dar un antihrist niciodată nu reflectează asupra sa și nu se cunoaște, cu atât mai puțin se roagă lui Dumnezeu și recunoaște că a făcut ceva greșit, și nu caută răspunsuri pe baza cuvântului lui Dumnezeu, nu caută adevărurile pe care ar trebui să le practice sau adevărurile-principii pe care ar trebui să le respecte și cu atât mai puțin caută frați și surori care înțeleg adevărul, cu care să-și deschidă sufletul în părtășie și să caute adevărul, pentru a rezolva probleme. Când se confruntă cu o chestiune, el nu caută și nu se supune, ci mai degrabă încearcă să folosească orice mijloace are la dispoziție pentru a-și ascunde problemele, considerând că e cu atât mai bine cu cât știu mai puțini oameni despre ele și că a-și menține reputația și statutul e cea mai bună soluție. Inimile antihriștilor sunt foarte întunecate și pline de răzvrătire și ticăloșie, lipsindu-le cea mai mică intenție de a I se supune lui Dumnezeu. Antihriștii caută mereu căi de a-și păstra reputația și statutul neafectate. Indiferent cine are părtășie cu ei despre adevăr și îi ajută, ei nu acceptă, gândindu-se în sinea lor: „Înțeleg totul, nu am nevoie de ajutorul vostru! Chiar și când am probleme, sunt mai bun decât voi. Credeți că mă puteți ajuta cu puținul pe care-l înțelegeți? Chiar vă supraestimați abilitățile!” Chiar atât de aroganți și de neprihăniți de sine sunt antihriștii. Fac atât de multe lucruri rele, însă refuză să recunoască faptul că au făcut ceva greșit sau că au probleme. În inimile lor, sunt prea intransigenți și pur și simplu nu vor să asculte nimic din ce le spune altcineva. Singurul lucru de care nu pot face abstracție în mintea lor este ce fel de impact vor avea acțiunile lor mai târziu asupra reputației și statutului lor. Acesta este lucrul care-i îngrijorează și care-i preocupă cel mai mult.

Oricâte lucruri greșite face un antihrist, indiferent ce fel de lucruri rele face, fie că este vorba de delapidare, risipă sau folosirea greșită a ofrandelor lui Dumnezeu, sau dacă perturbă și tulbură lucrarea bisericii, făcând un dezastru uriaș din aceasta și provocând mânia lui Dumnezeu, el rămâne mereu calm, cu sânge rece și total nepreocupat. Indiferent ce fel de rău face un antihrist sau ce consecințe cauzează acesta, el nu vine niciodată cu promptitudine înaintea lui Dumnezeu să-și recunoască păcatele și să se căiască sau nu vine niciodată înaintea fraților și surorilor cu atitudinea celui care se dezvăluie și se destăinuie pentru a-și admite nelegiuirile, a-și cunoaște fărădelegile și corupția și a-și regreta faptele rele. În schimb, își frământă creierii pentru a găsi diferite scuze astfel încât să scape de responsabilitate și să dea vina pe ceilalți, pentru a-și restabili imaginea și statutul. Lucrul de care îi pasă nu îl reprezintă lucrarea bisericii, ci dacă îi sunt afectate reputația și statutul în vreun fel. Nu ia în considerare deloc și nu se gândește la metode de a se revanșa pentru pierderile provocate casei lui Dumnezeu din cauza fărădelegilor sale și nici nu încearcă să-și compenseze datoria față de Dumnezeu. Asta înseamnă că nu admite niciodată că este capabil să facă ceva greșit sau că a făcut o greșeală. În inimile antihriștilor, a admite proactiv greșelile și a oferi o relatare sinceră a faptelor reprezintă o lipsă de competență și o nesăbuință. Dacă faptele lor rele sunt descoperite și expuse, antihriștii vor recunoaște doar o greșeală de neatenție de moment, niciodată neglijarea datoriei și iresponsabilitatea proprie și vor încerca să paseze altcuiva responsabilitatea pentru a-și salva reputația. În momente ca acestea, antihriștii nu sunt preocupați de modul în care să compenseze pierderile cauzate casei lui Dumnezeu, în care să se destăinuie, să-și recunoască greșelile sau să dea socoteală aleșilor Lui despre ceea ce s-a întâmplat. Ei sunt preocupați să găsească modalități de a face problemele majore să pară mici și problemele mici să pară neproblematice. Ei oferă motive obiective pentru a-i face pe ceilalți să-i înțeleagă și să-i compătimească. Fac tot posibilul să-și restabilească reputația în mintea altor oameni, să minimizeze influența extrem de negativă asupra lor, să nu-L lase pe Cel de mai sus să aibă o impresie proastă despre ei și să se asigure că Cel de mai sus nu-i trage niciodată la răspundere, nu-i demite, nu investighează situația sau nu-i tratează. Pentru a-și restabili reputația și statutul, astfel încât interesele să nu le fie lezate, antihriștii sunt dispuși să îndure nenumărate suferințe și se vor gândi la orice metodă posibilă pentru a rezolva orice dificultate. De la începutul fărădelegii sau greșelii lor, antihriștii nu au nicio intenție de a-și asuma vreo responsabilitate pentru lucrurile greșite pe care le fac, nu au niciodată vreo intenție de a admite motivele, intențiile și firile corupte din spatele lucrurilor greșite pe care le fac, de a avea părtășie despre acestea, de a le expune sau de a le diseca și, cu siguranță, nu au niciodată vreo intenție să compenseze daunele pe care le provoacă lucrării bisericii și pierderea pe care o cauzează intrării în viață a aleșilor lui Dumnezeu. Prin urmare, indiferent din ce perspectivă privești problema, antihriștii sunt oameni care refuză cu încăpățânare să își recunoască greșelile și ar prefera să moară decât să se căiască. Antihriștii sunt nerușinați și insensibili dincolo de orice speranță de mântuire și nu sunt nimic altceva decât satane vii. Oricât de mari sunt greșelile pe care le fac în cadrul bisericii, sunt aroganți și mândri de ei, sunt complet indiferenți față de acest lucru, crezând că nu au făcut nimic greșit și neavând nici cea mai mică intenție de a se căi. Niciodată nu varsă lacrimi pentru relele pe care le-au comis, nici nu simt vreo tristețe sau remușcare din cauza acestor lucruri. Pe de altă parte, se simt îndurerați sau triști dacă se expun neintenționat, permițând astfel majorității oamenilor să le vadă adevărata față și să-i respingă. După ce au făcut greșeli și acțiunile lor i-au lezat pe aleșii lui Dumnezeu și au provocat daune lucrării bisericii, toate spusele și faptele lor nu au scopul de a compensa aceste erori sau a recupera pierderile, în schimb, ei nutresc propriile intenții și născocesc orice mijloace posibile pentru a se apăra, a se preface și a se da în spectacol. Scopul lor este de a-i determina pe mai mulți oameni să vadă că a fost neintenționat ceea ce au făcut, că doar au fost neglijenți o clipă, astfel încât să le poată obține iertarea, să-i convingă să vorbească în numele lor și să câștige încrederea și favoarea aleșilor lui Dumnezeu și, astfel, să-și atingă scopul de a reveni în forță.

După ce au fost emondați, unii antihriști nu reflectează asupra lor ca să înțeleagă de ce au fost emondați, ca să descopere unde a fost cu adevărat greșeala lor în chestiunea expusă și cum ar trebui să se revanșeze pentru asta în viitor. În schimb, exploatează faptul că au fost emondați, au părtășie cu alții despre modul în care au acceptat să fie emondați, cum au învățat o lecție din asta, cum au fost capabili să se supună și cum au câștigat aprecierea Celui de mai sus după ce au avut o legătură mai apropiată cu Cel de mai sus. În același timp, acești antihriști creează și o aparență, având părtășie despre cum au acceptat să fie emondați, pentru a-și răspândi nemulțumirea și noțiunile despre Cel de mai sus, lăsând oamenilor impresia că Cel de mai sus nu are principii pentru emondarea oamenilor, că-i emondează pe oameni în mod aleatoriu și este nepăsător, lipsit de considerație față de sentimentele oamenilor și față de slăbiciunile lor și că, în ciuda tuturor acestor lucruri, ei tot s-au supus în totalitate și tot au fost în stare să-și dea toată silința în lucrările care le revin, nu au devenit negativi, slabi sau potrivnici, nici nu s-au dat bătuți. Când un antihrist spune toate aceste lucruri, nu numai că nu reușește să-i facă pe oameni să se supună adevărului și să accepte de bunăvoie emondarea, ci dimpotrivă, îi face pe oameni să înceapă să aibă noțiuni și opinii despre Dumnezeu și să devină precauți față de El, începând, în același timp, să simtă invidie, admirație și respect pentru antihristul însuși. După ce s-au obținut aceste două rezultate, cele mai mari omisiuni pe care le fac oamenii sunt ce fărădelege a comis antihristul, ce a făcut greșit, precum și faptul că acesta a provocat pierderi lucrării bisericii, casei lui Dumnezeu, pentru că nu a fost capabil în lucrarea sa și a comis nelegiuiri, în mod necugetat. Aceasta este una dintre tacticile unui antihrist – să facă o contraacuzație falsă, inducându-i astfel în eroare pe ceilalți. Nu menționează niciodată faptul că a provocat atâtea probleme lucrării casei lui Dumnezeu și asemenea pierderi mari vieților fraților și surorilor, fiindcă a fost neglijent în datoria sa, fiindcă a fost nesăbuit și ignorant, fiindcă a încercat să-și întemeieze propria împărăție independentă. Niciodată nu recunoaște și nu disecă aceste lucruri, niciodată nu menționează realitatea despre aceste chestiuni, niciodată nu menționează motivul demiterii sale, sau motivul pentru care a fost emondat. Nu vorbește decât despre cât de brutală a fost emondarea sa de către Cel de mai sus, cât de sever i-a vorbit Cel de mai sus, cât de mult a plâns, cum a fost el țap ispășitor și cât de mult a suferit, cum a avut, totuși, răbdare, ca întotdeauna, continuând să-și facă datoria cu statornicie. De la început până la sfârșit, are un antihrist vreodată cea mai vagă atitudine de a-și recunoaște propria greșeală? Nu are. Când aud despre acest lucru oamenii nesăbuiți și ignoranți, care nu cunosc situația reală, care nu înțeleg adevărul, se gândesc: „Cel de mai sus nu are principii în felul în care-i emondează pe oameni. Indiferent cât de bine se descurcă cineva în lucrarea sa sau indiferent că plătește un preț, va fi oricum emondat și, ulterior, nu va putea da dovadă de nicio slăbiciune, pur și simplu trebuie să se supună.” După o sesiune de părtășie și inducere în eroare de către antihrist și după ce acesta a depus un efort considerabil în a face lucruri, rezultatul pe care îl obține este de a da naștere unor înțelegeri greșite și precauției față de Dumnezeu în inimile oamenilor, astfel încât atunci când oamenii sunt emondați, să simtă mai multă antipatie și împotrivire, în loc să poată să înțeleagă mai bine inima lui Dumnezeu sau să se poată supune bucuroși emondării și să o accepte, după care să-și cunoască propria fire coruptă, nesăbuința și ignoranța și să știe cine sunt cu adevărat. În timpul părtășiei acestui antihrist, menționează el vreodată ce a făcut greșit? Are vreodată atitudinea de a-și recunoaște greșeala? Absolut niciodată. Pe toată durata procesului, nu-și recunoaște niciodată eroarea. Ați auzit vreodată de vreun antihrist care, după ce a fost demis, a recunoscut că greșeala sa a provocat o pierdere casei lui Dumnezeu? (Nu.) Dacă acea persoană ar fi un antihrist, nu ar recunoaște asta. Am vorbit înainte de câțiva antihriști, precum acea „conducătoare” și alți câțiva antihriști cunoscuți, ale căror acțiuni au avut ca rezultat pierderi de zeci de mii din ofrandele lui Dumnezeu, dar în final, niciodată nu au recunoscut că făcuseră ceva greșit. Nu au rostit niciun cuvânt despre ce au făcut greșit; în schimb, nu au făcut nimic altceva decât să dea vina pe ceilalți că sunt dificili ca parteneri de lucru. Au pasat altor oameni toată responsabilitatea, greșeala, vina, iar în același timp și-au atribuit meritele pentru toate lucrurile bune, orice a fost făcut bine și toate deciziile corecte. Pe întreaga durată a incidentelor, deși ei erau persoanele responsabile principale, au pretins că toate greșelile fuseseră făcute de alți oameni. Dacă așa stau lucrurile, atunci ei ce făceau? Antihriștii provoacă pierderi casei lui Dumnezeu și alți oameni trebuie să-și asume răspunderea pentru acest lucru. Și totuși, oricând există cea mai mică realizare, antihriștii își fac imediat apariția, asumându-și meritele pentru aceasta, arzând de nerăbdare să le vorbească despre asta tuturor celor din biserică, chiar și non-credincioșilor. Când fac și cea mai mică greșeală, se grăbesc să găsească un țap ispășitor, să scape de responsabilitate. Fac problemele majore să pară mici și pe cele minore să pară neproblematice, încercând să ucidă din fașă orice probleme. Fac asta pentru ca nimeni să nu afle de ele și ca toată lumea să le uite cât de curând posibil și nimeni să nu știe ce s-a întâmplat în realitate, ca să poată redobândi imediat stima celorlalți și să-și recupereze rapid statutul și puterea inițială. Când un antihrist a făcut ceva greșit, indiferent cât de practic îl emondează oamenii sau cât de bine pun punctul pe i, el va fi potrivnic, se va opune și nu va accepta absolut deloc și, chiar dacă există martori sau dovezi, va refuza cu încăpățânare să-și recunoască greșelile și nu va recunoaște sau accepta emondarea în inima sa. Antihristul va spune: „Chiar dacă am greșit în această situație, au fost și alți oameni implicați. De ce sunt emondat doar eu, nu și ei? De ce sunt eu singurul investigat pentru responsabilitate și altcineva nu?” Indiferent cât de conformă cu adevărul și cu realitatea este emondarea, el va simți că a fost acuzat pe nedrept, că este nedreptățit, că nu ar trebui tratat în acel fel după ce a suferit atât de mult și a plătit atât de multe prețuri și că nu ar trebui atacat în acel fel, pentru o mică greșeală. Crede că nu ar trebui să fie obligat să accepte o asemenea emondare. Dacă îl emondează un frate sau o soră de rând, atunci va riposta imediat și se va împotrivi, făcând o criză de nervi și manifestându-și impulsivitatea sau poate chiar îndrăznind să ridice mâna la ei. Dacă îl emondează Cel de mai sus, păstrează cu mari rezerve tăcerea, dar în sinea lui, se simte îngrozitor de nedreptățit. Este nemulțumit și îndărătnic și adesea va perora argumente părtinitoare, spunând: „Probabil așa mi-e mie norocul, că ați aflat despre acest lucru. De fapt, mulți dintre conducătorii de toate rangurile și dintre frați și surori au făcut astfel de lucruri groaznice despre care voi nu știți și eu sunt cel care a fost prins. Atât de ghinionist sunt!” Indiferent cum îl emondează Cel de mai sus sau frații și surorile, el nu poate accepta acest lucru ca atare, nu poate să recunoască realitatea chestiunii și să-și asume răspunderea. E ca și cum l-ar ucide dacă și-ar recunoaște vina și ce s-a întâmplat cu adevărat. Nu va recunoaște niciodată că a făcut un lucru greșit, că este răspunzător pentru chestiunea respectivă, cu atât mai puțin că a provocat o mare pierdere casei lui Dumnezeu. Nu este aceasta firea unui antihrist? (Ba da.) Aceasta este firea unui antihrist.

După ce un antihrist este emondat fiindcă a făcut ceva greșit, nu acceptă acest lucru și nu se supune din adâncul inimii, nici nu înțelege din asta adevărul și adevărurile-principii la care ar trebui să adere, nici nu recunoaște că și el este capabil să facă ceva greșit. Caracteristica sa principală este să nu fie convins, să nu accepte și să nu recunoască. Antihriștii se comportă în aceste feluri în primul rând pentru că se cred oameni perfecți, consideră că sunt incapabili să facă ceva greșit. Pentru ei, oricine îi acuză că au făcut o greșeală este însuși cel care se înșală – acea persoană este cea care are punctul de vedere greșit, care are o perspectivă și o poziție diferită asupra chestiunii. Antihriștii cred că oricine îi emondează face acest lucru fiindcă încă nu le-a văzut punctele forte, că le îngreunează situația, că le caută nod în papură și îi ia în vizor în mod intenționat. Nu este acesta tipul de fire pe care îl are un antihrist? (Ba da.) Un antihrist nu va accepta să fie emondat pentru asta, nici nu va avea vreo fărâmă de căință, în primul rând fiindcă nu s-a considerat niciodată o persoană care poate face greșeli – crede că este perfect și că numai el este incapabil să facă greșeli. Asta implică faptul că el categoric crede că este drept, că este un sfânt. Dacă ar fi să recunoască realmente că este o persoană coruptă, atunci ar trebui să recunoască faptul că are corupție, că este în stare să facă lucrurile greșit și că, întrucât este om, mai mult ca sigur va face greșeli. Unii oameni par să fie destul de candizi, dar în umanitatea lor există ceva ce oamenii consideră, în noțiunile lor, că este un punct forte, iar acel lucru este competitivitatea și o ardoare extremă de a-i întrece pe ceilalți. Acești oameni au un autocontrol excepțional și pretenții foarte mari de la ei înșiși. Sunt foarte stricți cu ei înșiși; în tot ceea ce fac, cer perfecțiune și tot ce este mai bun, fără a îngădui nici cea mai mică greșeală sau omisiune. În același timp, ei cred, în subconștient, că nu pot da greș, fiindcă sunt incredibil de atenți în tot ceea ce fac, se pricep grozav să reflecteze la lucruri și fac asta într-un mod foarte aprofundat; fac totul fără niciun defect, în același timp luând în considerare fiecare chestiune în mod aprofundat și perfect. În consecință, cred că nu vor greși niciodată. Când sunt emondați, cel mai greu le este să accepte faptul că sunt în stare să facă o greșeală. Acesta este motivul pentru care oamenii de acest fel nu știu cum să reflecteze asupra lor și nici nu vor face niciodată acest lucru. Ei consideră competitivitatea și dorința de a-i întrece pe alții în umanitatea lor ca fiind lucruri pozitive și le respectă ca și când ar fi adevăruri-principii; cred că dacă fac lucruri și-și îndeplinesc datoria pe baza acestor principii, nu vor greși niciodată și, chiar dacă apar erori, văd acest lucru ca pe o chestiune de perspectivă, ca pe faptul că oamenii au păreri diferite și cred că asta cu siguranță nu înseamnă că ceea ce au făcut e greșit. Prin urmare, nu contează cine îi emondează, dacă emondarea sau lucrul expus sunt în acord cu realitatea – ei nu vor accepta așa ceva. Dacă află că au făcut cu adevărat ceva greșit, vor recunoaște asta? (Nu o vor face.) Nu vor recunoaște, vor amuți imediat și vor fi ultimii care vor menționa vreodată acest lucru. Nu vor aduce chestiunea în discuție absolut niciodată. Dacă un antihrist întâlnește o persoană care expune unele erori sau greșeli din lucrarea lui și vede că nu se poate ascunde de acest lucru, va pretinde că investighează în continuare cine a făcut greșeala și, în mod neașteptat, după ce a căutat și a tot căutat, se descoperă că el a fost vinovatul. Dacă spune cineva: „Tu ai fost cel care a făcut asta, nu altcineva; pur și simplu ai uitat”, cum ar răspunde un antihrist la acest lucru? Ce ar trebui să facă o persoană normală în aceste situații? O persoană normală, care simte rușine, s-ar înroși la față, s-ar simți rușinată și stânjenită și ar recunoaște imediat, spunând: „Am uitat. Eu am făcut-o, a fost greșeala mea. Să găsim rapid o soluție ca să ne revanșăm și să îndreptăm lucrurile, astfel încât să nu continue eroarea.” Cineva care simte rușine, are conștiință și rațiune și-ar recunoaște imediat greșeala, apoi ar rezolva-o și ar corecta-o. Un antihrist, pe de altă parte, este lipsit de rușine; în clipa în care cineva descoperă că el a fost cel care a comis eroarea, în clipa în care el este expus de către cineva și cineva află despre acest lucru, el va schimba imediat placa și se va gândi la diverse moduri de a evita să-și recunoască greșeala, de a evita să accepte că el a fost cel care a făcut acea greșeală – va spune minciuni sfruntate și se va justifica. Toată lumea din jurul lui va găsi acest lucru penibil și stânjenitor, însă antihristul nu va simți absolut nimic. El va face problemele majore să pară mici și pe cele minore să pară neproblematice, iar apoi nu va mai aduce niciodată chestiunea în discuție. În această chestiune, i-a fost dezvăluită prostia, așa că își va nega în mod public greșeala și va minți în fața foarte multor oameni, încercând să se eschiveze de responsabilitate, fără să se înroșească la față de rușine și fără să îi stea inima în loc. Au antihriștii vreun pic de rușine? (Nu.)

Când unii antihriști tocmai au fost demiși, sunt plini de nemulțumiri; au un sentiment de pierdere, simt că nu mai au statut, că nimeni nu îi mai respectă sau nu îi mai servește și că nu se mai pot bucura de beneficiile statutului. Simt că toate prețurile pe care le-au plătit și toate suferințele lor din trecut nu au meritat, iar inimile lor sunt pline de un sentiment de nedreptate. Totuși, ei nu simt niciun pic de vinovăție pentru manifestările pe care le-au avut atunci când au fost emondați sau pentru orice au greșit. Simt că este nedrept, inimile lor sunt pline de nemulțumiri și plângeri, precum și de înțelegeri greșite față de Dumnezeu. Nu numai că refuză să-și recunoască greșeala și nu plănuiesc în niciun fel să se revanșeze pentru greșeala lor, sau să accepte să fie emondați, să-și accepte demiterea, dimpotrivă, ei gândesc: „Dumnezeu nu este drept. Indiferent cât de mult a suferit cineva sau cât de mare este nedreptatea la care a fost supus, el nu are dreptul să povestească asta. Este foarte dureros! Nici măcar pe dumnezeu nu se poate pune bază, nu am niciun sprijin. Chiar dacă în viitor voi continua să fac o datorie în casa lui dumnezeu, va trebui să acționez cu mare prudență și nu pot avea încredere în nimeni.” Au o atitudine defensivă și sunt plini de înțelegeri greșite față de Dumnezeu. Ce fel de fire este aceasta? Indiferent câte lucruri au făcut greșit, cât de mari au fost pierderile pe care le-au provocat lucrării bisericii, sau cât de mult au periclitat lucrarea bisericii, ei cred că aceste lucruri pot fi pur și simplu ignorate și nu-și vor asuma nicio răspundere și nu-și vor recunoaște nicio greșeală. În schimb, vor lua orice mică nemulțumire pe care o au, orice preț derizoriu, insignifiant pe care l-au plătit, și-l vor exagera enorm, convinși că i-a lăsat baltă casa lui Dumnezeu și că El i-a acuzat pe nedrept. În mintea lor, pierderea provocată casei lui Dumnezeu de greșeala lor este total neimportantă. Se gândesc: „Nu este nevoie să calculez asta sau să-mi bat capul cu ea. Cine ar considera asta o pierdere? Oricum, ce conducător nu risipește unele ofrande? Cum se face că sunt eu singurul? Ce conducător nu provoacă niciodată pierderi casei lui dumnezeu? Care sunt ofrandele lui dumnezeu? Banii aceia aparțin tuturor, prin urmare, dacă altor oameni li se îngăduie să-i cheltuiască, mie de ce nu mi se îngăduie? Altor oameni li se îngăduie să-i risipească, dar mie nu? Dacă vorbim despre pierderi provocate casei lui dumnezeu, alți oameni provoacă mult mai multe decât mine. De ce sunt eu singurul care este aspru emondat și demis? Cât despre faptul că nu am acționat în conformitate cu principiile, ci am comis cu nesăbuință nelegiuiri, unii oameni sunt mult mai răi decât mine în această privință; prin urmare, ei de ce nu sunt demiși, atunci când sunt emondați? Cât despre plata unui preț, eu am plătit unul mai mare decât majoritatea oamenilor. În ceea ce privește sinceritatea, a cui se poate compara cu a mea? Și cum rămâne cu predicile? Eu am ținut mai multe decât oricare dintre ceilalți. Cât despre înțelegerea adevărului, cine înțelege la fel de mult din el ca mine? Când vine vorba de a accepta emondarea de către cel de mai sus, cine o acceptă mai mult decât mine? Cât privește lepădarea, cine s-a lepădat de mai multe lucruri decât mine? În ceea ce privește ajutarea fraților și a surorilor și rezolvarea problemelor acestora, cine face asta mai mult decât mine? Când vine vorba de alergat de colo colo și de lucrat în biserică, nimeni nu mă poate egala. Când vine vorba de persoana pe care o votează frații și surorile, pe care o sprijină și o susțin, cine obține mai multe voturi decât mine?” Vezi tu, acestea sunt comparațiile pe care le fac antihriștii. Când se confruntă doar cu emondarea, antihriștii vorbesc numai despre chestiunile implicate. Dacă un antihrist ar recunoaște toate greșelile pe care le-a făcut și toate adevărurile-principii pe care le-a încălcat, dacă ar putea să accepte și să se supună emondării, dacă ar acționa pe baza principiilor începând din acel moment și ar face tot posibilul să se revanșeze pentru pierderile pe care le-a provocat lucrării bisericii, ar continua casa lui Dumnezeu să-i investigheze problemele? L-ar condamna? L-ar azvârli în iad? Este nevoie ca el să depună atât de mult efort pentru a se explica și a-și găsi scuze? Este nevoie să continue să se plângă cu privire la nemulțumirile sale în această manieră ocolită? Este oare posibil să nu aibă o fire coruptă și să fie incapabil să facă greșeli? După ce a auzit atât de multe predici, încă nu are idee ce fel de individ este cu adevărat? După ce este emondat puțin, se simte nedreptățit – dacă nu a făcut niciun lucru rău, cine ar fi dispus să-l emondeze, sau ar vrea să o facă? În plus, dacă nu ar fi conducător, purtând responsabilitatea, cine ar fi dispus să-l emondeze? Dumnezeu le acordă oamenilor dreptul de a alege în mod liber, îngăduindu-le să trăiască viața bisericească și, în ceea ce privește calea pe care pornesc oamenii și ceea ce urmăresc ei, aceea este treaba lor. Nimeni nu va interveni în această privință. Dar în acest moment, în calitate de conducător în casa lui Dumnezeu, de supraveghetor, dacă face o greșeală, pierderile provocate de aceasta casei lui Dumnezeu nu vor fi o problemă minoră, iar dacă spune ceva greșit, nici impactul pe care îl are acest lucru asupra aleșilor lui Dumnezeu nu va fi o chestiune minoră, fiindcă responsabilitatea pe care o poartă este diferită de cea a unei persoane obișnuite. De aceea este absolut normal să-l emondeze Cel de mai sus. Cel de mai sus ar face asta dacă el nu ar avea acest statut sau nu și-ar asuma această responsabilitate? Câți credincioși obișnuiți a emondat Cel de mai sus? Fiindcă poartă o mare responsabilitate și amploarea lucrării sale este, de asemenea, substanțială, oricând face o greșeală, impactul este de proporții, iar el va fi cu siguranță emondat. Acest lucru este foarte normal. Dacă nu poate să accepte nici măcar să fie emondat, atunci este el calificat să fie conducător? Este necalificat pentru asta, nu este calificat să fie ales de către frați și surori – nu merită asta! Când face o greșeală, nici măcar nu are curajul să-și asume răspunderea pentru ea, s-o recunoască. Nici măcar atâta rațiune nu are, deci cum poate fi el conducător? Este necalificat și nevrednic!

Tocmai fiindcă au esența antihriștilor, antihriștii nu pot recunoaște că au comis o eroare și, prin urmare, când sunt emondați, nu sunt dispuși să-și asume răspunderea sau să caute adevărurile-principii. Întrucât nu sunt dispuși să facă aceste lucruri și refuză să-și recunoască greșeala, sunt ei capabili să pună în practică adevărul? Sunt ei capabili să desfășoare rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu? Categoric nu. Prin urmare, când un antihrist este conducător, pe lângă faptul că își conduce propriul proiect, cu siguranță nu poate să facă niciun lucru care ar putea aduce beneficii lucrării casei lui Dumnezeu, nu va face niciodată lucrurile conform adevărurilor-principii și nici nu va desfășura vreodată lucrări în conformitate cu rânduielile de lucru ale casei lui Dumnezeu. Indiferent dacă un antihrist este emondat pentru o greșeală mică sau pentru o gafă de proporții care provoacă mari pierderi lucrării bisericii, el este incapabil să-și recunoască eroarea și nu poate recunoaște că a comis o fărădelege și că Îi este dator lui Dumnezeu în această privință. Dimpotrivă, indiferent de moment, ar prefera să moară decât să admită că a avut vreun rol în pierderile provocate de acest lucru și nu va recunoaște că este principalul vinovat, că acțiunile sale au fost greșite, că a ales calea greșită sau să-și admită greșeala de a comite rău în mod intenționat, deși era perfect conștient care este adevărul, și cu atât mai puțin va admite că are o responsabilitate de la care nu se poate sustrage în această chestiune. Nu va admite că a avut intenții incorecte când a acționat, că nu a putut coopera cu nimeni, că a acționat în mod arbitrar și încăpățânat, că s-a delectat cu beneficiile statutului, că a fost neglijent în datoria sa și a provocat pierderi lucrării casei lui Dumnezeu. În schimb, după ce a făcut o eroare, va explica la fiecare pas cât de mult a suferit, că a ajuns la închisoare, dar nu a devenit niciodată o iudă, ce preț mare a plătit și ce contribuții substanțiale a adus lucrării casei lui Dumnezeu. Va răspândi și va declama aceste lucruri peste tot. În afară de a-și face publice contribuțiile și prețul pe care l-a plătit, va răspândi și ideea că, atunci când l-a emondat și în felul în care l-a tratat, casa lui Dumnezeu a greșit și a fost nedreaptă. Pe lângă faptul că îi lipsește o atitudine de căință, va și emite peste tot judecăți la adresa lui Dumnezeu și cu privire la felul în care l-a tratat casa Lui. Dacă mai mulți oameni cred ce spune el, dacă mai mulți oameni încearcă să-l apere, să recunoască și să accepte prețul pe care el l-a plătit pentru casa lui Dumnezeu și cred că aceasta a fost nedreaptă cu antihristul și l-a nedreptățit prin felul în care l-a tratat, atunci antihristul își va fi atins scopul. Niciodată nu va ezita să facă aceste lucruri, cu atât mai puțin se va abține. Nu are o inimă cu frică de Dumnezeu, cu atât mai puțin vreo intenție de a se căi. După ce face un lucru greșit, nu numai că refuză să-l recunoască, dimpotrivă, încearcă să se sustragă de la responsabilitate și, în același timp, e mai preocupat de destinația sa viitoare. Când un antihrist vede că destinația sa este în pericol, sau aude casa lui Dumnezeu spunând că nu va mai cultiva oameni ca el, va simți chiar mai multă ură în adâncul inimii față de oamenii care l-au emondat și l-au expus și față de oamenii care l-au făcut să-și piardă reputația. Pe durata întregului proces de emondare, un antihrist nu se va căi deloc. Dacă află, într-adevăr, că statutul și destinația sa nu vor fi sigure, că dorințele și ambițiile sale nu vor fi niciodată realizate, atunci nu se va mai purta cu mănuși și va începe să răspândească în secret noțiunile și negativitatea sa. Va emite judecăți cu privire la frații și surorile sau la conducătorii de nivel superior care l-au emondat și va emite judecăți și-l va ataca și pe omul folosit de către Duhul Sfânt, spunând că nu avea niciun motiv să-l emondeze, că nu i-a îngăduit deloc să evite să-și piardă reputația. E pur și simplu irezonabil. Acest fel de persoană nu poate să înțeleagă adevărul sau să aibă în cea mai mică măsură o inimă cu frică de Dumnezeu, indiferent cât de multe predici aude; ea nu poate să aibă nici măcar conștiința și rațiunea pe care s-ar cuveni să le aibă, indiferent de câți ani crede în Dumnezeu. Este cu adevărat jalnic și dezgustător! Din momentul în care un antihrist este emondat aspru pentru că a comis cu nesăbuință nelegiuiri, el nu recunoaște niciodată că a făcut ceva greșit și este și cuprins de un sentiment de nedreptate în timp ce se plânge și emite judecăți la adresa casei lui Dumnezeu fiindcă a fost nedreaptă față de el și, în final, începe să-și răspândească în mod public noțiunile, nu se mai poartă cu mănuși și vociferează împotriva casei lui Dumnezeu, iar în final, ajunge să fie exclus. Există cea mai mică fărâmă de umanitate normală în comportamentul antihristului, în oricare dintre aceste etape? Dar conștiință și rațiune? Există vreo manifestare de iubire a adevărului și a lucrurilor pozitive? Există, în cea mai mică măsură, o inimă cu frică de Dumnezeu? Nu, nu este prezent niciunul dintre aceste lucruri. Un antihrist este extrem de dezgustător, lipsit de rușine și complet irezonabil! Când nu se mai poate bucura de beneficiile statutului, se consideră incompetent și începe să acționeze cu nesăbuință. Indiferent cât de incompetent este în lucrarea sa și cât de deficientă îi este abilitatea de muncă, el tot vrea să se bucure de beneficiile statutului și de respectul celorlalți. Consideră statutul și reputația mai importante decât propria viață și, indiferent cât de mare este eroarea pe care o face, nu se simte deloc vinovat. Este măcar o făptură umană? E un lup pus paznic la oi. La exterior, poartă pielea unui om și arată ca o persoană, dar, în interior, nu este o făptură umană. Este cu adevărat detestabil – este grețos și dezgustător!