II. Interesele antihriștilor

Astăzi vom continua părtășia despre punctul nouă din manifestările antihriștilor. Punctul nouă despre manifestările lor este următorul: ei își fac datoria numai pentru a se remarca și a-și hrăni propriile interese și ambiții; nu iau niciodată în considerare interesele casei lui Dumnezeu și chiar trădează aceste interese, dându-le la schimb pentru gloria personală. Ultima dată am avut părtășie despre o mică parte a acestui subiect, doar începând tema și părtășia noastră despre ce sunt interesele, acesta fiind primul punct. În legătură cu al doilea punct, am avut părtășie despre ce sunt interesele oamenilor și care este esența acestora. Al treilea punct al părtășiei noastre a fost despre ce sunt interesele lui Dumnezeu și care este esența acestora – acesta a fost, mai mult sau mai puțin, conținutul celor trei puncte despre care am avut părtășie. Data trecută, în esență, am avut părtășie despre adevărurile conceptuale, ajungând la o definiție a diverselor aspecte ale intereselor și oferindu-le oamenilor o înțelegere a conceptelor de bază. De data aceasta nu vom intra în detaliile conținutului menționat anterior, pentru că subiectul despre care vom avea părtășie în cadrul celui de-al nouălea punct este menit să evidențieze diversele manifestări ale antihriștilor. Prin urmare, în părtășia noastră despre acest punct, vom continua să ne concentrăm asupra manifestărilor antihriștilor. În primul rând, vom diseca atitudinea și comportamentul antihriștilor față de diverse interese ale lor, încercând să identificăm natura-esență și firea antihriștilor și să le disecăm din această perspectivă. Vom începe prin a avea părtășie despre lucrurile care sunt relevante pentru interesele antihriștilor, din punctul de vedere al acestora.

În ochii antihriștilor, Dumnezeu, casa lui Dumnezeu și biserica sunt doar etichete, poate nimic mai mult decât niște nume, fără nicio valoare concretă. Prin urmare, privesc cu dispreț interesele lui Dumnezeu, ale casei lui Dumnezeu și ale bisericii, acestea nefiind demne de considerația sau atenția lor. În schimb, interesele personale ale antihriștilor au cea mai mare importanță pentru ei. Prin urmare, antihriștii vând frecvent interesele bisericii și ale casei lui Dumnezeu, în schimbul intereselor personale. Acum să clasificăm și să disecăm temeinic care sunt lucrurile relevante pentru interesele antihriștilor, pentru a le oferi oamenilor o perspectivă clară a punctelor de vedere ale acestora despre chestiunile legate de interes. În primul rând și cel mai important, oricum sunt etichetați antihriștii, fie ca antihriști, fie ca oameni răi, fie ca indivizi care nu practică adevărul sau sunt ostili față de el, aceste tipuri de oameni nu trăiesc în vid. Trăiesc în carne și oase și au aceleași nevoi ale vieții omenești normale. Prin urmare, oameni ca antihriștii care trăiesc în mijlocul fraților și al surorilor sau în casa lui Dumnezeu și în biserică au, de asemenea, interese legate de propria siguranță. Aceasta este prima subsecțiune despre interesele antihriștilor – propria siguranță. A doua subsecțiune despre interesele antihriștilor este propria reputație și propriul statut, lucruri care au legătură cu autoritatea lor. A treia subsecțiune despre interesele antihriștilor implică beneficiul lor. Este mai clar să disecăm interesele antihriștilor prin intermediul acestor trei subsecțiuni decât să avem părtășie despre ele într-o manieră nestructurată, directă? (Da.) Dacă vă cer să aveți părtășie pe baza acestor trei subsecțiuni, aveți vreo pătrundere? Puteți să vă expuneți în părtășie o anumită înțelegere? (S-ar putea să fiu capabil să discut despre o anumită pătrundere legată de a doua subsecțiune, dar nu-mi sunt foarte clare siguranța personală și beneficiul.) În regulă, pe măsură ce am părtășie, puteți completa acolo unde sunteți capabili să vorbiți clar, iar Eu voi avea părtășie despre ceea ce vă este neclar. E bine așa? (Da.)

A. Propria siguranță

Ne vom începe părtășia cu prima subsecțiune despre interesele antihriștilor – propria siguranță. Sensul acestei subsecțiuni ar trebui să fie clar pentru toată lumea; ține de siguranța fizică a unei persoane. În China continentală, a crede în Dumnezeu înseamnă a trăi într-un mediu periculos. Fiecare om care-L urmează pe Dumnezeu se confruntă cu riscul zilnic de a fi arestat, condamnat și supus persecuției crude din partea marelui balaur roșu. Antihriștii nu fac excepție. Deși, în casa lui Dumnezeu, pot fi clasificați drept antihriști, marele balaur roșu, însoțit de comunitatea religioasă, face constant tot ce-i stă în putință ca să suprime și să persecute biserica lui Dumnezeu și pe aleșii Lui și, bineînțeles, și antihriștii se regăsesc într-un astfel de mediu și nu fac excepție de la amenințarea arestului. Prin urmare, trebuie să înfrunte frecvent problema propriei siguranțe. Asta se referă la următoarea întrebare: cum se ocupă antihriștii de propria siguranță? Pentru această subsecțiune avem părtășie în principal despre atitudinea pe care o au antihriștii față de propria siguranță. Ei bine, care este atitudinea lor? (Fac tot ce le stă în putință ca să-și protejeze propria siguranță.) Antihriștii fac tot posibilul ca să-și protejeze siguranța. Iată ce-și spun în sinea lor: „Trebuie neapărat să-mi garantez siguranța. Indiferent cine va fi prins, acela nu trebuie să fiu eu.” În această privință, vin adesea înaintea lui Dumnezeu în rugăciune, implorându-L să-i împiedice să intre în necazuri. Ei simt că, indiferent de situație, chiar duc la îndeplinire lucrarea unui conducător de biserică și că Dumnezeu ar trebui să-i protejeze. De dragul propriei siguranțe și pentru a evita să fie arestați, pentru a scăpa de orice persecuție și pentru a se poziționa într-un mediu sigur, antihriștii imploră și se roagă adesea pentru propria siguranță. Numai când vine vorba de propria siguranță se bazează cu adevărat pe Dumnezeu și se lasă în seama Lui. Când vine vorba de acest lucru, au credință reală, iar încrederea lor în Dumnezeu este autentică. Singurul lucru pentru care se deranjează este să se roage lui Dumnezeu, cerându-I să-i țină în siguranță, fără să se gândească deloc la lucrarea bisericii sau la datoria lor. În lucrarea lor, siguranța personală reprezintă principiul care îi călăuzește. Dacă un loc este sigur, atunci antihriștii vor alege acel loc pentru a lucra și, într-adevăr, vor părea plini de inițiativă și pozitivi în munca lor, etalându-și grozavul „simț al responsabilității” și „loialitatea”. Dacă o anumită lucrare implică riscuri și există probabilitatea să aibă loc un incident, ducând la descoperirea de către marele balaur roșu a persoanei care a făcut-o, ei își caută scuze și o refuză și găsesc o ocazie pentru a fugi de aceasta. De îndată ce există pericol sau de îndată ce există o urmă de pericol, se gândesc la modalități de a se sustrage și de a-și abandona datoria, fără să le pese de frați și surori. Le pasă doar să scape de pericol. S-ar putea să fie deja pregătiți în sinea lor: de îndată ce apare pericolul, ei renunță imediat la lucrarea pe care o fac, fără să se preocupe de modul în care se desfășoară lucrarea bisericii sau de ce pierdere poate reprezenta pentru interesele casei lui Dumnezeu sau pentru siguranța fraților și a surorilor. Ceea ce contează pentru ei este fuga. Au chiar și un „as în mânecă”, un plan pentru a se proteja: de îndată ce pericolul se abate asupra lor sau sunt arestați, spun tot ceea ce știu, eliberându-se și absolvindu-se de orice responsabilitate, ca să-și păstreze siguranța. Acesta e planul pe care-l au la îndemână. Acești oameni nu sunt dispuși să îndure persecuția pentru credința în Dumnezeu; le este frică să nu fie arestați, torturați și condamnați. Realitatea este că ei au cedat de mult în fața Satanei, în inimile lor. Sunt îngroziți de puterea regimului satanic și se tem chiar mai mult de lucruri precum tortura și interogatoriile aspre care se abat asupra lor. Prin urmare, în cazul antihriștilor, dacă totul decurge fără probleme și nu există nicio amenințare la adresa siguranței sau vreo problemă cu aceasta și niciun hazard nu este posibil, își pot oferi zelul, „loialitatea” și chiar bunurile lor. Însă, dacă împrejurările sunt nefaste și ar putea fi arestați în orice moment pentru credința lor în Dumnezeu și pentru că și-au făcut datoria și în cazul în care credința lor în Dumnezeu îi poate face să fie concediați din funcția lor oficială sau abandonați de cei apropiați, atunci vor fi extrem de atenți și nu vor predica Evanghelia și nu vor mărturisi pentru Dumnezeu și nici nu-și vor face datoria. Când există un mic semn că ar putea să apară necazuri, ei se retrag în carapace precum o broască-țestoasă; când există un mic semn de necazuri, doresc să restituie imediat bisericii cărțile cuvintelor lui Dumnezeu și orice este legat de credința în Dumnezeu, pentru a rămâne în siguranță și nevătămați. Nu sunt ei periculoși? Dacă ar fi arestați, nu ar deveni iude? Antihriștii sunt atât de periculoși, încât pot să devină iude în orice moment; există întotdeauna posibilitatea să-L trădeze pe Dumnezeu. În plus, sunt extrem de egoiști și mai mult decât demni de dispreț. Acest lucru este determinat de natura-esență a antihriștilor.

Unii pot spune: „Poate că oamenii cu aceste manifestări se găsesc numai în țara marelui balaur roșu, în contextul social din China. Când mergi în străinătate, nu există persecuție sau arest, așa că siguranța personală devine irelevantă. Mai este nevoie de acest subiect?” Credeți că mai este nevoie de el? (Da.) Chiar și în străinătate, mulți oameni care fac îndatoriri în casa lui Dumnezeu manifestă frecvent aceste comportamente. Imediat ce discuția se îndreaptă spre atacuri, calomnie și acțiuni împotriva casei lui Dumnezeu făcute de regimul politic al unei anumite țări, de non-credincioși sau de comunitatea religioasă, anumiți oameni simt o frică și o lașitate profunde în adâncul sufletului. Pot chiar să simtă că ar fi mai liberi și că, în acest moment, le-ar fi mai bine dacă nu ar crede în Dumnezeu. Unii dintre ei regretă că și-au pus credința în Dumnezeu și, în inimile lor, unii chiar se gândesc să bată în retragere și să renunțe. Astfel de oameni sunt tot timpul îngrijorați de propria siguranță, considerând că nimic nu este mai important decât aceasta. Viețile lor și propria siguranță sunt cele mai importante griji din adâncul inimilor lor. Așadar, când se confruntă cu modul în care lumea și întreaga omenire defăimează, calomniază și condamnă biserica și lucrarea lui Dumnezeu, acești oameni nu stau de partea Lui în inimile lor. În schimb, când se întâmplă aceste lucruri, când aud glasuri care-L defăimează și-L condamnă pe Dumnezeu, în adâncul sufletului aleg să se poziționeze în opoziție față de Dumnezeu. Își doresc cu ardoare să tragă o linie între ei și Dumnezeu, casa Lui și biserică. Mai mult decât atât, în astfel de momente, să recunoască faptul că ei cred în Dumnezeu este o sarcină dificilă și dureroasă pentru ei. Își doresc cu disperare să nu fie asociați în niciun fel cu Dumnezeu, casa Lui sau biserica. În astfel de momente se simt neliniștiți și chiar rușinați și incapabili să-și arate fața, ca membri ai casei lui Dumnezeu. Sunt astfel de oameni adepți adevărați ai lui Dumnezeu? Chiar s-au lepădat de toate ca să-L urmeze? (Nu.) În China continentală, când cred în Dumnezeu, oamenii înfruntă frecvent persecuția și arestul și întâmpină adesea probleme ce țin de siguranța personală; deși mediul în străinătate nu este atât de aspru, oamenii tot întâlnesc circumstanțe similare. Înfruntă calomnia și condamnarea din partea comunității religioase și trebuie să facă față indiferenței sau anumitor declarații de neînțelegere ale diverselor țări față de biserică. Unii se simt pierduți și chiar au incertitudini și le este greu să creadă că lucrarea lui Dumnezeu este autentică, punând și mai mult la îndoială corectitudinea lui Dumnezeu. Prin urmare, întrucât se gândesc frecvent la siguranța personală, ei nu-și pot face îndatoririle în casa lui Dumnezeu cu o inimă care este neclintită și liniștită. Oare acești indivizi chiar și-au dat viața lui Dumnezeu? (Nu, nu au făcut-o.) Unii chiar se gândesc: „A pleca peste hotare înseamnă a scăpa din ghearele marelui balaur roșu, nu-i așa? Nu există libertate religioasă în străinătate? Nu este totul liber și eliberat? De vreme ce Dumnezeu ne-a condus peste hotare să ne facem îndatoririle, de ce trebuie să înfruntăm în continuare aceleași condiții vitrege? De ce tot trebuie să învățăm aceste lecții și să trecem prin suferințe în străinătate?” Unii oameni au îndoieli în inimile lor și unii nu numai că se îndoiesc, dar se și împotrivesc, având întrebări precum: „Întrucât este adevărata cale, întrucât este lucrarea lui Dumnezeu, de ce noi, cei care ne facem îndatoririle cu loialitate, care ne-am lepădat de toate ca să ne sacrificăm pentru Dumnezeu, trebuie să îndurăm în continuare un astfel de tratament inegal în lumea aceasta?” Ei nu înțeleg. Pentru că nu înțeleg și își pun pe primul loc siguranța personală, prin urmare, transformă această lipsă de înțelegere în plângeri și îndoieli îndreptate spre Dumnezeu. Nu așa stau lucrurile? (Ba da.) Unii oameni din străinătate se tem până și să-și asume riscuri când își fac îndatoririle. Dacă li se repartizează o datorie care implică anumite riscuri, ei găsesc scuze precum: „Nu sunt potrivit pentru această datorie. Familia mea este tot în China continentală și, dacă marele balaur roșu mă descoperă, oare asta nu-mi va provoca necazuri?” Refuză să îndeplinească astfel de îndatoriri. Aleg să se protejeze, să-și apere siguranța personală și să-și salveze propriile vieți. Își lasă o portiță de scăpare în loc să se ofere complet, renunțând la toate și lepădându-se de toate ca să-și accepte îndatoririle. Nu pot realiza acest lucru. Acestea sunt câteva dintre comportamentele lor când este vorba despre propria siguranță. Unii oameni se simt neliniștiți în inimile lor și se roagă adesea pentru asta. Unii oameni simt adesea frică și lașitate, crezând că forțele Satanei sunt prea puternice și întrebându-se cum poate o persoană obișnuită să le țină piept. Așadar, adesea le este teamă și își fac griji în privința asta. Unii chiar cred că, imediat ce vor fi arestați, biserica sau casa lui Dumnezeu nu va putea face nimic, că nimeni nu va fi eficient dacă se întâmplă ceva. Așa că ei cred că lucrul cel mai important este să se protejeze pe ei înșiși. Prin urmare, când trebuie să-și pună pielea la bătaie și să-și asume o datorie riscantă, se ascund și nimeni nu-i poate convinge. Pretind că nu sunt competenți, găsind tot felul de scuze și motive să refuze îndatoririle importante care le-au fost încredințate de casa lui Dumnezeu. Dacă mediul este propice, acești oameni ar putea chiar să stea într-un loc public, în fața unei mari adunări, strigând la microfon: „Cred în Dumnezeu Atotputernic, sunt un membru al Bisericii lui Dumnezeu Atotputernic. Sper ca toată lumea să poată veni să cerceteze adevărata cale.” Pot face acest lucru fără nicio teamă atunci când siguranța personală nu le este în pericol. Odată ce există chiar și cea mai mică indicație a unei amenințări sau a unei situații care le implică siguranța sau când apar circumstanțe neașteptate, entuziasmul lor dispare, „loialitatea” lor se risipește, iar „credința” lor se estompează. Știu doar să fugă încoace și încolo, încercând mereu să găsească o lucrare discretă, din culise, pe care s-o îndeplinească, pasându-le altora sarcinile și îndatoririle care necesită să-și pună pielea la bătaie și să-și asume riscuri. Imediat ce mediul se îmbunătățește, apar din nou ca niște bufoni. De ce reapar? Ca să înceapă să se laude, să informeze oamenii despre existența lor, să-I arate lui Dumnezeu entuziasmul lor, să-L facă să le vadă loialitatea din acel moment și, în același timp, să se revanșeze pentru ce au făcut în trecut, încercând cu disperare să se îndrepte. Cu toate acestea, la cel mai mic semn de necazuri sau de schimbări în mediu, acești oameni dispar din nou și se ascund.

Când lucrarea de evanghelizare abia începea să se extindă, răspândirea Evangheliei era foarte dificilă. Pe atunci nu existau mulți oameni care puteau predica Evanghelia, iar cei care puteau aveau o înțelegere destul de superficială a adevărului. Nu puteau discerne foarte bine noțiunile religioase ale oamenilor și era dificil să câștige oameni. În plus, predicarea Evangheliei venea, de asemenea, cu riscuri. Când întâlneai oameni cu o umanitate oarecum bună, cel mult refuzau să o accepte și cu asta basta, dar nu te răneau sau nu te insultau. Dacă mențineai legătura cu ei, mai putea exista speranță de a-i câștiga, lucru care dădea anumite rezultate. Cu toate acestea, când întâlneai oameni răi sau pastori și prezbiteri din diverse confesiuni, acești oameni nu numai că refuzau să accepte, dar chiar conduceau un atac comun, te forțau să-ți mărturisești păcatele și, dacă nu făceai asta, era posibil să te agreseze fizic. În cazuri mai grave era posibil chiar să te denunțe la poliție și să te predea la secție, punându-te în pericolul de a fi reținut oricând. Unii conducători de biserică nu au fost constrânși de aceste chestiuni. Au continuat să-și facă îndatoririle când s-a cuvenit să facă asta și chiar au deschis drumul în predicarea Evangheliei și în mărturia pentru Dumnezeu. Totuși, unii așa-ziși conducători sau acei conducători falși nu au acționat în felul acesta. Când înfruntau astfel de pericole, nu se duceau ei înșiși, ci îi trimiteau pe alții. Am auzit despre o conducătoare care a aflat că un potențial destinatar al Evangheliei era conducător într-o anumită confesiune. A vrut să aranjeze să-i fie răspândită Evanghelia de cineva. După ce a chibzuit, nu a putut găsi o persoană adecvată și s-a gândit că era mai potrivit să meargă singură. Totuși, s-a temut de pericol și nu a vrut să meargă, așa că a aranjat să meargă în locul ei o soră tânără, de optsprezece sau nouăsprezece ani. Ce părere aveți? Ar fi trebuit să aranjeze să meargă această soră tânără? (Nu ar fi trebuit.) De ce nu ar fi trebuit? (Pentru că potențialul destinatar al Evangheliei era un conducător într-o anumită confesiune, cu multe noțiuni religioase. Sora tânără avea o statură mică, avea o înțelegere superficială a adevărului, nu putea să aibă părtășie despre adevăr pentru a rezolva problemele potențialului destinatar al Evangheliei și nu numai că era posibil să nu fie capabilă să-l convertească, dar ea însăși ar fi putut fi indusă în eroare.) Având în vedere vârsta ei, cât de mult din adevăr putea să înțeleagă realmente această tânără soră? Câtă cunoaștere biblică avea? Cât de încrezătoare putea să fie în convertirea conducătorului din acea confesiune? La vârsta ei, cu siguranță nu avea multă experiență în predicarea Evangheliei. În plus, tocmai ajunsese la maturitate și nu avea experiență. Putea înțelege noțiunile, ideile și dificultățile adulților? (Nu, nu putea.) Categoric nu. La vârsta ei, pur și simplu nu era capabilă să se descurce cu gândurile adulților. Spuneți-Mi, la vârsta ei, această tânără soră era cea mai bună alegere? (Nu era.) Nu era cea mai bună alegere. Așadar, trimițând tânăra soră, a avut această conducătoare intenția corectă? (Nu a avut intenția corectă.) Nu a avut intenția corectă. Nu ar fi trebuit s-o trimită pe tânăra soră. Ulterior, când tânăra soră a luat legătura cu acel conducător al confesiunii și a aflat că nu era o persoană bună, i-a raportat conducătoarei, spunând că îi era foarte frică și că nu îndrăznea să meargă din nou. Conducătoarea a pus presiune asupra ei, insistând: „Nu, asta este datoria ta și trebuie să mergi!” Tânăra soră a fost forțată până la lacrimi și a spus: „Este datoria mea și ar trebui să merg, dar nu mă pot descurca, nu pot s-o fac!” Cu toate acestea, conducătoarea nu s-a lăsat înduplecată și a continuat, spunând: „Chiar dacă nu poți s-o faci, trebuie să mergi; nu poate merge nimeni altcineva, așa că trebuie să o faci tu!” Ce fel de conducătoare credeți că este aceasta? Nu numai că s-a protejat pe sine când s-a apropiat pericolul, dar a și pus pe altcineva în primejdie când a dat înapoi. Chiar și în situații în care această tânără soră și-a exprimat incapacitatea și chiar a plâns de frică, ea tot nu a fost de acord. Ce fel de nenorocită este conducătoarea? Este ea oare o ființă umană? (Nu.) Nu este o ființă umană. Nu a ținut cont de siguranța fraților și surorilor ei, ci doar de a ei. Ba chiar a dat la schimb siguranța celorlalți pentru propriul interes, exact ca acei părinți care joacă jocuri de noroc și care, după ce pierd toți banii și nu le mai rămâne nimic, își oferă propriile fiice drept garanție pentru plata datoriilor, ca să-și permită să depășească vremurile grele și să scape de dezastru, sacrificându-i pe cei pe care îi iubesc cel mai mult în schimbul propriei fericiri. Ce fel de nenorocită este această conducătoare? I-a mai rămas vreo fărâmă de umanitate? (Nu.) În ea nu există nicio fărâmă de umanitate. Pe baza acestui comportament, pot astfel de oameni să fie clasificați drept antihriști? (Pot.) Categoric pot! Unii ar putea spune: „Ce fac ei este de dragul lucrării bisericii, pentru răspândirea Evangheliei. Nu au intenții bune? Nu fac asta pentru a apăra interesele casei lui Dumnezeu? Cum pot fi clasificați drept antihriști?” A gândit cineva vreodată în felul acesta? Poate fi adus acest argument? (Nu, nu poate.) Așadar, spuneți-Mi, care este natura acestei probleme? (De dragul propriilor interese și al propriei siguranțe, această conducătoare a folosit viața și siguranța tinerei surori drept monedă de schimb, adică a împins-o intenționat în prăpastie – are o umanitate deosebit de malițioasă.) Pe scurt, această conducătoare, știind prea bine că tânăra soră era complet incapabilă să facă această sarcină, a rânduit lucrurile așa ca să se protejeze pe sine. În același timp, a făcut-o ca să dea socoteală pentru îndeplinirea propriei datorii, sacrificând interesele și siguranța altuia pentru a-și atinge țelurile personale. Asta a fost intenția ei. Pur și simplu nu a ținut cont cine era capabil să facă această sarcină, cine ar fi putut converti această persoană sau cine ar fi putut face eficient această sarcină, găsind cea mai bună persoană pentru asta. Esența acțiunilor ei nu a avut legătură cu îndeplinirea datoriei sau cu loialitatea și responsabilitatea ei, ci cu capacitatea de a le da socoteală superiorilor ei și de a se proteja, sacrificând interesele altora și chiar făcându-le rău. A acționat într-un mod care i-a rănit pe alții pentru a se proteja și pentru a-și atinge țelurile – nu aceasta este esența chestiunii? (Ba da.) Aceasta este esența chestiunii. Prin urmare, acțiunile acestei conducătoare pot fi clasificate drept acțiunile unui antihrist. Nu aceasta este rădăcina chestiunii? (Ba da.) Exact așa stau lucrurile. Dacă nu ar fi fost niciun candidat potrivit, iar această tânără soră nu ar fi fost acolo, dacă i s-ar fi spus să meargă singură să-l convertească pe conducătorul acelei confesiuni, s-ar fi dus? Ar fi fost capabilă să spună „Dacă nu există candidați potriviți, atunci mă voi duce eu. Nu-mi este teamă. Chiar dacă asta înseamnă să-mi sacrific viața pentru a câștiga această persoană, sunt dispusă să renunț la ea, pentru că acestea sunt datoria și responsabilitatea mea”? Ar fi putut face asta? (Nu.) De ce spunem că nu ar fi putut s-o facă? Nu speculăm. Pe ce ne bazăm când spunem că n-ar fi putut? (Pe faptul că, atunci când își făcea datoria, nu o făcea cu adevărat pentru a obține rezultate și pentru a converti acel potențial destinatar al Evangheliei. Prin urmare, pur și simplu făcea lucrurile de mântuială, trimițând-o pe tânăra soră. Dacă aceasta n-ar fi fost acolo, conducătoarea nu ar fi mers personal să câștige această persoană.) Așa este, așa ar fi stat lucrurile. Dacă a văzut că nu erau disponibili candidați potriviți, nu ar fi trebuit să se ducă ea însăși? (Ba da.) Dacă ar fi fost cu adevărat loială datoriei ei și nu ar fi ținut cont de siguranța personală, nu ar fi lăsat-o pe tânăra soră să se ducă, ci ar fi mers ea însăși. Așadar, care este problema evidențiată de faptul că nu s-a dus ea însăși? (Își proteja propria siguranță și interesele.) Așa este, așa s-au desfășurat lucrurile. Dacă ar fi fost într-adevăr loială datoriei ei, și-ar fi asumat ea însăși responsabilitatea. Totuși, ea nu a făcut asta; în schimb, a ales să meargă în locul ei candidatul cel mai puțin potrivit. Intenția ei a fost să trimită cea mai puțin potrivită persoană în cel mai periculos loc pentru a-și atinge scopul de a se apăra de pericol și a se proteja? (Da.) Acesta este comportamentul antihriștilor. Asta are legătură cu repartizarea oamenilor.

În China continentală, marele balaur roșu a suprimat, arestat și persecutat constant și brutal credincioșii în Dumnezeu, punându-i adesea în medii periculoase. De exemplu, guvernul folosește diverse pretexte pentru a prinde credincioși. Oricând zona în care locuiește un antihrist este descoperită, care este primul lucru la care se gândește antihristul? Nu este vorba de rânduitul corect al lucrării bisericii, ci să scape din această situație periculoasă. Când biserica înfruntă suprimarea și arestul, antihriștii nu fac niciodată lucrare de verificare a urmărilor. Ei nu fac rânduieli pentru resursele sau personalul esențial al bisericii. În schimb, găsesc scuze și motive ca să-și asigure un adăpost și gata. Odată ce siguranța personală le este garantată, rareori se implică personal în rânduitul lucrării, personalului sau resurselor bisericii, nici nu se interesează de chestiune, nici nu fac rânduieli specifice. Din cauza asta, resursele și finanțele bisericii nu sunt transferate cu promptitudine în locuri sigure și, în cele din urmă, multe sunt jefuite și luate de marele balaur roșu, provocând pierderi semnificative bisericii și ducând la capturarea mai multor frați și surori. Acesta este rezultatul faptului că antihriștii se eschivează de la responsabilitatea pe care o au față de lucrare. În adâncul inimii antihriștilor, siguranța personală este mereu pe primul loc. Este o problemă în inimile lor și reprezintă o grijă permanentă pentru ei. Se gândesc în sinea lor: „Nu trebuie să intru în necazuri. Oricine ar putea fi prins, nu-mi permit să fiu eu – trebuie să rămân în viață. Încă aștept să am parte de gloria lui dumnezeu atunci când se va încheia lucrarea lui. Dacă sunt prins, mă voi comporta ca o iudă și totul se va sfârși pentru mine. Nu va exista un final bun pentru mine. Voi fi pedepsit.” Prin urmare, oricând merg într-un loc nou să lucreze, în primul rând cercetează cine are cea mai sigură și mai puternică gospodărie, unde pot să se ascundă de raziile guvernului și să se simtă în siguranță. În al doilea rând, caută gospodării cu condiții de trai mai bune, unde este carne la fiecare masă, aer condiționat vara și căldură iarna. În plus, se interesează cine dintre credincioși este mai entuziast și are o fundație mai puternică, cineva care poate oferi protecție când apar necazuri. Mai întâi cercetează toate aceste chestiuni. După asta, găsesc un loc în care să se stabilească și să facă puțină lucrare superficială, să trimită o scrisoare sau să transmită verbal câteva informații sau rânduieli de lucru. Acum, credeți că antihriștii sunt capabili să lucreze? Când vă uitați cum țin cont de siguranța personală și o rânduiesc, meticulos și îngrijit, ar putea părea că știu cum să facă o anumită lucrare, știu în inimile lor cum s-o facă. Totuși, intențiile lor nu sunt corecte, se gândesc doar la câștigul personal și sunt scârbiți de adevăr; chiar dacă știu că lucrurile pe care le fac sunt împotriva adevărului și sunt egoiste și demne de dispreț, insistă să le facă în felul lor și să acționeze nechibzuit și nesăbuit. Tot ce fac este ca să-și protejeze siguranța. După ce se stabilesc și simt că sunt în afara pericolului, că acesta a trecut, antihriștii încep să facă puțină lucrare superficială. Antihriștii sunt destul de meticuloși în rânduielile lor, dar depinde cu cine au de-a face. Se gândesc foarte atent la chestiunile care au legătură cu propriile interese, dar, când vine vorba de lucrarea bisericii sau de îndatoririle lor, își arată egoismul și josnicia și nu dau deloc dovadă de responsabilitate, lipsindu-le orice urmă de conștiință sau rațiune. Tocmai din cauza acestor comportamente sunt clasificați drept antihriști. Dacă am judeca numai după calibru, luând în considerare cât de bine cântăresc și fac planuri meticuloase și concrete pentru propria siguranță, lor nu le lipsește calibrul și au capul pe umeri. Ar trebui să fie capabili să se ocupe de lucrarea casei lui Dumnezeu. Acum, dacă privești lucrurile pe baza capacității lor, nu ar trebui să fie etichetați drept antihriști, deci de ce au fost totuși etichetați ca atare? Acest lucru este stabilit pe baza esenței lor, dacă pot accepta și practica adevărul, dacă sunt oameni care urmăresc adevărul. Fac considerații și rânduieli bine gândite și specifice în legătură cu mediul lor de viață, cu hrana și băutura și cu siguranța lor. Cu toate acestea, când vine vorba de lucrarea casei lui Dumnezeu, devin cu totul alți oameni, deosebit de egoiști și josnici, care nu țin cont deloc de intențiile lui Dumnezeu. Aceștia sigur nu sunt oameni care urmăresc adevărul. Antihriștii se ocupă de lucrarea casei lui Dumnezeu și de rânduielile de lucru ale Celui de mai sus, filtrându-le. Trec prin filtru, selectiv, ce sunt dispuși și ce nu sunt dispuși să facă și ce are și ce nu are legătură cu siguranța lor. Apoi fac puțină lucrare ușoară, care nu implică niciun pericol, doar ca să nu afle Cel de mai sus că sunt iuți la mâncare și înceți la muncă și că nu se ocupă de îndatoririle cuvenite. După ce rânduiesc lucrarea, nu se interesează niciodată de modul în care sunt îndeplinite anumite sarcini sau nu le supraveghează. De exemplu, casa lui Dumnezeu are principii și reguli specifice în privința jertfelor și a diverselor resurse: cum să le rânduiască, unde să le plaseze, cum să le păstreze în siguranță și cine ar trebui să facă asta. Pe de altă parte, antihriștii doar vorbesc despre aceste lucruri și, odată ce fac rânduielile, consideră treaba terminată. Indiferent dacă mediul este potrivit sau nu, nu vizitează niciodată locul pentru a arunca o privire; doar își mișcă buzele și, în inimile lor, nu pricep, nu se interesează, nu cercetează sau nu le pasă dacă rânduielile specifice pentru aceste resurse ale casei lui Dumnezeu sunt sau nu potrivite sau sigure. Așadar, pe timpul conducerii antihriștilor, în cadrul domeniului lor de activitate, unele cărți ale cuvintelor lui Dumnezeu sunt confiscate de oameni răi. Unele cărți mucegăiesc pentru că sunt depozitate necorespunzător și, în unele cazuri, anumite cărți sau resurse sunt plasate în locuri în care nimeni nu are grijă de ele. Antihriștii nu numai că nu reușesc să facă rânduieli specifice pentru aceste chestiuni, dar cu siguranță nu se interesează, nu cercetează și nu întreabă despre ele. În schimb, își consideră sarcina îndeplinită odată ce fac rânduieli. Spun ce au de spus și asta-i tot; doar fac lucrurile de mântuială, fără să caute rezultate concrete. Antihriștii arată loialitate prin comportamentele lor? (Nu.) Nu au deloc loialitate. Când vine vorba să rânduiască diverse resurse ale bisericii, antihriștii nu se interesează niciodată. Ce înseamnă că „nu se interesează niciodată”? Înseamnă că nu fac deloc rânduieli? Fac lucrurile de mântuială și fac rânduieli ca să le arunce oamenilor praf în ochi, ca nu cumva să fie raportați superiorilor. Însă nu fac niciodată nicio lucrare specifică. La ce se referă lucrarea specifică? Presupune stabilirea locului în care să fie plasate aceste lucruri, dacă este sau nu sigur, dacă li s-ar putea întâmpla ceva, dacă ar putea veni rozătoare să le strice, dacă ar putea fi inundate sau furate, dacă indivizii responsabili cu păstrarea lor sunt potriviți și așa mai departe. Cu toate acestea, antihriștii nu se interesează niciodată, nu cercetează niciodată și nu-și fac griji niciodată. În inimile lor, cred că aceste lucruri nu există ca ei să se bucure de ele; nu le prețuiesc și nu au niciun folos pentru ele. Ele aparțin altor oameni, casei lui Dumnezeu, și nu au legătură cu ei. Nu le pasă deloc; lasă să-și facă griji pe oricine vrea să fie îngrijorat – ei nu sunt îngrijorați. Rânduiesc lucrurile și cu asta basta. Unii antihriști nici nu se deranjează să le rânduiască. Ei cred că nu vor primi nicio recompensă, chiar dacă fac bine această lucrare, și că nimeni nu-i va trage la răspundere că au făcut-o prost. Cine i-ar raporta pentru un lucru atât de neînsemnat? I-ar pedepsi Dumnezeu pentru asta? Atitudinea și punctul de vedere al antihriștilor față de îndatoririle lor sunt exact așa: fac lucrurile de mântuială și se ocupă de chestiuni într-o manieră superficială. Atât timp cât aceste lucruri nu le afectează statutul sau siguranța, nu le pasă dacă sunt gestionate sau nu. Fie că aceste lucruri sunt pierdute, diminuate sau deteriorate, asta nu are nicio legătură cu ei. În mintea antihriștilor, resursele casei lui Dumnezeu sunt considerate proprietate publică. Nu trebuie să-și facă griji în privința lor, nu trebuie să le dea nicio atenție și nu trebuie să irosească energie pentru a le gestiona. Așadar, în timpul conducerii antihriștilor, din cauza neglijenței lor față de datorie, a concentrării asupra plăcerii personale și a eșecului de a îndeplini sarcini specifice, diverse resurse din casa lui Dumnezeu sunt jefuite sau luate de marele balaur roșu sau confiscate de unii oameni răi. Au existat multe astfel de cazuri. Unii ar putea spune: „Într-un mediu atât de ostil, cine ar putea să se ocupe de toate atât de meticulos? Cine ar putea să evite puțină neglijență sau câteva greșeli?” E vorba doar despre a face câteva greșeli? Îndrăznesc să spun că, dacă oamenii ar putea să-și îndeplinească îndatoririle și să dea dovadă de loialitate, pierderea acestor resurse nu ar fi atât de mare; cu siguranță ar scădea, iar eficiența lucrării s-ar îmbunătăți foarte mult.