II. Disprețuirea întrupării lui Dumnezeu

Subiectul ultimei părtășii a fost a zecea manifestare a antihriștilor: disprețuiesc adevărul, sfidează cu obrăznicie principiile și ignoră rânduielile casei lui Dumnezeu. Acest punct este, mai departe, împărțit în alte trei secțiuni pentru părtășie detaliată. Prima secțiune este disprețuirea identității și esenței lui Dumnezeu, a doua este disprețuirea întrupării lui Dumnezeu, iar a treia este disprețuirea cuvintelor lui Dumnezeu. Aceste trei secțiuni sunt folosite pentru a diseca al zecelea punct cu privire la diversele manifestări ale antihriștilor. Am avut părtășie despre prima secțiune, iar pentru a doua secțiune, disprețuirea întrupării lui Dumnezeu, părtășia este împărțită în patru părți. Care sunt aceste patru părți? (Prima, lingușirea, măgulirea și cuvintele plăcute auzului; a doua, scrutarea și analizarea, alături de curiozitate; a treia, modul în care Îl tratează pe Hristos e în funcție de starea lor de spirit, iar a patra, doar ascultă ceea ce spune Hristos, dar fără a se conforma sau a se supune.) Data trecută, am avut părtășie despre primele două părți; de această dată, vom avea părtășie despre a treia parte.

C. Modul în care Îl tratează pe Hristos e în funcție de starea lor de spirit

A treia parte este faptul că „modul în care Îl tratează pe Hristos e în funcție de starea lor de spirit”; această frază simplă face evidente diversele manifestări ale antihriștilor. În impresia voastră, sau din ceea ce ați văzut și experimentat, nu ar trebui să existe câteva exemple cu privire la această parte? Unii oameni spun: „Nu am interacționat niciodată cu Hristos; I-am auzit doar predicile. Nu am nicio experiență reală cu privire la această manifestare și nici nu i-am văzut pe alții să o afișeze în realitate.” Pentru cei care au o experiență reală cu această parte, aveți sentimente sau înțelegeri care să-i corespundă? Niciuna? Atunci chiar trebuie să avem o părtășie aprofundată, nu-i așa? (Da.) La suprafață, această parte implică diverse atitudini și manifestări atunci când oamenii intră în contact cu Hristos. De fapt, din această parte, se pot vedea nu numai diversele manifestări și atitudini ale oamenilor față de întruparea lui Dumnezeu, ci, totodată, se pot discerne atitudinile și manifestările adevărate ale oamenilor față de Dumnezeu în modul în care tratează întruparea lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, din aceasta, este evident cu ce atitudine Îl tratează oamenii pe Însuși Dumnezeu, care are identitatea și esența lui Dumnezeu, și dacă ei au o inimă cu teamă de Dumnezeu, credință autentică și supunere adevărată. Atunci când se confruntă cu diverse situații, atitudinea oamenilor față de Hristos dezvăluie atitudinea lor față de Dumnezeul în care cred. În tratarea acestei persoane de rând, Hristos, dacă ai vreo noțiune, credință autentică sau supunere adevărată, indică dacă ai credință autentică și supunere adevărată față de Dumnezeul în care crezi, Însuși Dumnezeu. În modul în care oamenii Îl tratează pe Dumnezeul din ceruri – atitudinile lor, punctele lor de vedere și ceea ce gândesc cu adevărat – aceștia sunt destul de vagi, fără a-și dezvălui adevăratele atitudini față de Dumnezeu. Cu toate acestea, atunci când oamenii chiar Îl întâlnesc pe Dumnezeu și văd trupul tangibil, în carne și oase, în care Dumnezeu este întrupat, adevăratele lor atitudini față de El se dezvăluie în totalitate. Cuvintele pe care oamenii le spun, gândurile din mintea lor, punctele de vedere pe care le stabilesc și le păstrează în inimile lor și chiar gândurile și atitudinile din inima lor față de Hristos reprezintă, de fapt, diverse manifestări ale modului în care Îl tratează pe Dumnezeu. De vreme ce Dumnezeul din ceruri este invizibil și intangibil, în ceea ce privește modul în care se gândesc la El, cum Îl tratează, cum Îl definesc și dacă sunt supuși, oamenii nu au, de fapt, niciun standard pentru a evalua dacă manifestările lor sunt corecte sau conforme cu adevărul. Însă atunci când Dumnezeu Se întrupează ca Hristos, toate acestea se schimbă: apare un standard pentru a evalua toate aceste manifestări și atitudini ale oamenilor față de Dumnezeu, făcând evidente adevăratele atitudini ale oamenilor față de Dumnezeu. Deseori, oamenii cred că au o mare credință în Dumnezeu, o credință autentică, simțind că Dumnezeu este măreț, suprem și demn de iubire. Dar reprezintă acestea o reflectare a adevăratei lor staturi sau doar o stare de spirit? Este greu de determinat. Atunci când oamenii nu Îl pot vedea pe Dumnezeu, indiferent cât de bine intenționați sunt în tratarea Lui, tratamentul lor față de El este întotdeauna denaturat de neclaritate, superficialitate și impracticabilitate, fiind întotdeauna plin de unele închipuiri lipsite de conținut. Atunci când oamenii chiar Îl văd pe Dumnezeu și intră în contact cu El, gradul lor de credință în Dumnezeu, nivelul lor de supunere față de El și măsura în care Îl iubesc cu adevărat se dezvăluie pe deplin. Prin urmare, atunci când Dumnezeu Se întrupează, mai ales când devine o persoană cât se poate de obișnuită, pentru toți oamenii, acest trup, această persoană de rând, devine o încercare pentru toată lumea și, totodată, dezvăluie credința și adevărata statură a fiecăruia. Poate că ai fost capabil să-L urmezi pe Dumnezeu atunci când I-ai recunoscut pentru prima dată existența, dar când Îl accepți pe Dumnezeu întrupat, văzându-L pe Dumnezeu devenind o persoană obișnuită, mintea ți se umple de noțiuni. În acest moment, Hristos în care crezi, această persoană de rând, devine cea mai mare provocare pentru credința ta. Astăzi, așadar, haideți să avem părtășie despre impactul pe care această persoană obișnuită, întruparea lui Dumnezeu, Hristos, îl are asupra oamenilor și despre manifestările reale pe care oamenii le au față de această persoană de rând, Hristos, care le dezvăluie adevăratele diverse atitudini și puncte de vedere față de Dumnezeu.

Conținutul principal al celei de-a treia părți îl reprezintă faptul că modul în care oamenii Îl tratează pe Hristos e în funcție de starea lor de spirit. Punctul central, ținta părtășiei de astăzi constă în ceea ce înseamnă mai exact această stare de spirit. Desigur, această stare de spirit este doar o metonimie, o generalizare. Nu este o stare de spirit; în spatele ei se ascund diverse noțiuni și închipuiri ale oamenilor, precum și tot felul de firi corupte ale acestora, chiar și natura-esența lor satanică. Atunci când o persoană nu se confruntă cu niciun obstacol în îndeplinirea îndatoririlor sale în casa lui Dumnezeu, nu există nimic care să-i afecteze starea de spirit și totul merge ca pe roate, se poate ruga deseori înaintea lui Dumnezeu și trăiește o viață foarte obișnuită, plină de bucurie și pace. Și mediul din jurul lor este liniștit, majoritatea fraților și surorilor se înțeleg unii cu alții, Dumnezeu îi îndrumă deseori în îndeplinirea îndatoririlor pe care le au și în a învăța despre anumite domenii tehnice, oferindu-le luminare și iluminare, iar principiile de practică sunt relativ clare; totul este atât de normal și merge atât de lin. În acest moment, oamenii simt că au o mare credință în Dumnezeu, se simt deosebit de aproape de Dumnezeu în inimile lor, pot veni deseori înaintea Lui pentru a se ruga și a se confesa, se simt intim conectați cu Dumnezeu și Îl consideră deosebit de vrednic de iubire. Starea lor de spirit în acest moment este foarte bună; ei trăiesc adesea în pace și bucurie, vorbesc la adunări și sunt capabili să citească prin rugăciune cuvintele lui Dumnezeu și să învețe imnuri în mod regulat, în fiecare zi. Când totul merge atât de bine și de lin, oamenii Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu în inimile lor, se roagă în tăcere Lui, se hotărăsc să se consume pentru Dumnezeu întreaga lor viață, oferă tot ceea ce au, trec prin greutăți și plătesc prețul pentru a-și îndeplini bine îndatoririle. Ei simt că Dumnezeu este atât de măreț, atât de vrednic de iubire, și au hotărârea și dorința de a se oferi lui Dumnezeu, dedicându-I întreaga lor viață. Nu este această condiție deosebit de proactivă și pozitivă? De aici, se pare că putem vedea loialitatea oamenilor, iubirea lor pentru Dumnezeu și sacrificiile pe care le fac. Totul pare atât de minunat, pașnic și lin. Din toate aceste manifestări, se pare că oamenii doar încearcă în mod activ din partea lor, cooperând cu lucrarea lui Dumnezeu și cu cerințele Sale, fără nimic nefavorabil. Astfel, în inimile lor, Îl slăvesc întruna pe Dumnezeu, Îl slăvesc pe Dumnezeul din ceruri și Îl slăvesc pe Hristos de pe pământ, plini de iubire și venerație nesfârșite pentru Hristos. De fiecare dată când cântă cuvintele „această persoană neînsemnată” în imnuri, se simt extrem de emoționați, gândindu-se: „Cu adevărat această persoană neînsemnată este cea care m-a mântuit, care mi-a dat această oportunitate, permițându-mi astăzi să-mi fac datoria de ființă creată în casa lui Dumnezeu!” Unii oameni chiar se roagă direct: „O, Dumnezeule practic, Dumnezeule întrupat, Hristos: Te slăvesc, Te laud, pentru că Tu mi-ai dat toate aceste binecuvântări, Tu mi-ai dat har. Tu ești Dumnezeul din inima mea, ești Creatorul, ești Cel pe care-mi doresc să-L urmez. Sunt dispus să mă consum pentru Tine toată viața mea.” Toate aceste scene sunt atât de pașnice, atât de frumoase și par perfect armonioase, de parcă este atât de ușor și lipsit de efort să fii mântuit. Însă poate această armonie, această pace, să dureze cu adevărat pentru totdeauna? Poate rămâne neschimbată? Nu este atât de simplu.

1. Comportamentul lor atunci când se confruntă cu emondarea

În procesul de îndeplinire a îndatoririlor pe care le au, este inevitabil ca oamenii să își dezvăluie firile corupte, să crâcnească în circumstanțele pe care le întâlnesc, să aibă propriile opinii și, mai mult, să facă lucruri în mod voit și pripit. În astfel de situații, oamenii se confruntă în mod inevitabil cu faptul de a fi emondați. Atunci când se confruntă cu emondarea, o persoană care este plină de entuziasm, care este plină de închipuiri și noțiuni despre Dumnezeu, are într-adevăr statura necesară pentru a înfrunta toate acestea, pentru a experimenta cu adevărat toate acestea și a trece cu succes prin astfel de situații? Acest lucru ridică o întrebare, iar aici se află problema. Când oamenii simt că totul este atât de minunat, când simt că Dumnezeu este atât de vrednic de iubire, că Dumnezeu îi iubește pe oameni atât de mult, că iubirea Sa este atât de mare și atât de reală, iar apoi se confruntă cu emondarea, cu faptul de a fi dezvăluiți, cei care nu înțeleg adevărul se simt adesea dezorientați și confuzi, temători și speriați. Deodată, simt că au căzut în întuneric, incapabili să vadă calea de urmat, neștiind cum să facă față situației actuale. Atunci când vin înaintea lui Dumnezeu, ei caută aceleași sentimente pe care le-au avut înainte, rugându-se cu aceeași stare de spirit, aceleași gânduri, puncte de vedere și atitudine ca înainte. Dar apoi au impresia că nu Îl mai pot simți pe Dumnezeu. Când se întâmplă acest lucru, încep să se gândească: „Oare Dumnezeu nu mă mai vrea? Mă disprețuiește și mă respinge? S-ar putea ca Dumnezeu să nu mă mai placă din cauza firii mele corupte? Oare Dumnezeu mă va elimina? Dacă da, nu sunt eu terminat? Care este rostul existenței mele acum? Ce rost mai are să cred în Dumnezeu? Aș putea la fel de bine să nu cred. Dacă nu aș crede, poate că aș putea avea un loc de muncă bun acum, o familie armonioasă, un viitor luminos! Până acum, credința în Dumnezeu nu mi-a adus nimic, dar dacă într-adevăr nu mai cred, nu ar însemna că toate eforturile mele anterioare au fost irosite, că tot consumul și sacrificiile mele anterioare au fost în zadar?” În urma acestor reflecții, ei se simt brusc dezolați și inconfortabil pe de-a întregul, gândindu-se: „Dumnezeul din ceruri este atât de îndepărtat, iar acest Dumnezeu de pe pământ, în afară de părtășie și furnizarea adevărului, cu ce altceva mă poate ajuta? Ce altceva îmi poate da? El pare atât de neînsemnat și atât de nepăsător. Care este problema cu a avea o fire puțin coruptă? Dacă acest lucru ar fi tratat într-o manieră umană, Dumnezeu ar trece cu vederea faptul că oamenii au o fire puțin coruptă; El ar trata acest lucru cu îngăduință și nu le-ar căuta nod în papură. De ce mă emondează și mă disciplinează Dumnezeu în acest fel, și chiar mă ignoră, pentru o chestiune atât de mică? Nu este mare lucru să dezvălui o astfel de fire coruptă în acest tip de situație, dar de fapt, Dumnezeu mă detestă. Iubește El cu adevărat oamenii sau nu? Unde se dezvăluie iubirea Sa? Cum anume îi iubește El pe oameni? În orice caz, în acest moment, nu mai pot simți iubirea lui Dumnezeu.” Când nu pot simți iubirea lui Dumnezeu, se simt instantaneu foarte departe de Dumnezeul din ceruri și chiar mai departe de acest Hristos de pe pământ, această persoană de rând. Când simt această dezolare în inima lor, se roagă în mod repetat și se consolează din nou și din nou: „Nu-ți fie teamă, pune-ți speranța în Dumnezeul din ceruri. Dumnezeu este scutul meu, Dumnezeu este puterea mea, Dumnezeu încă îi iubește pe oameni.” În acest moment, unde este Dumnezeul despre care vorbesc ei? În ceruri, printre toate lucrurile, acel Dumnezeu este Cel care îi iubește cu adevărat pe oameni, Dumnezeul pe care oamenii Îl admiră și Îl adoră, care poate fi scutul lor, ajutorul lor mereu prezent și care le poate alina inimile. Pe El se bazează duhul, inima și trupul lor. Însă, având în vedere ceea ce acest Dumnezeu de pe pământ este capabil să facă, acum nu mai există nicio încredere în inimile oamenilor. Atitudinea lor se schimbă. În ce situație se schimbă? Adevărata lor credință este dezvăluită atunci când se confruntă cu faptul de a fi emondați și dezvăluiți și întâmpină eșecuri.

Odată ce oamenii se confruntă cu emondarea, așa-zisa lor credință adevărată se bazează imediat pe Dumnezeul nedeslușit din cer. Cât despre Dumnezeul vizibil de pe pământ, care este atitudinea lor? Prima reacție a oamenilor este să-L respingă și să renunțe, să nu se mai bazeze pe El sau să nu mai creadă în El, ci să-L evite, să se ascundă și să se îndepărteze de El. Aceasta este starea de spirit pe care o au oamenii. Când se confruntă cu emondarea, adevărul pe care oamenii îl înțeleg, așa-zisa lor credință adevărată, loialitate, iubire și supunere, devin atât de fragile. Atunci când toate aceste circumstanțe se schimbă, atitudinea lor față de Dumnezeu întrupat se schimbă și ea în consecință. Sacrificiile lor anterioare, așa-zisa lor loialitate, consumul și prețul plătit, precum și așa-zisa lor supunere, se dovedesc în acest moment a nu fi niciun fel de loialitate sau supunere adevărată, ci doar entuziasm. Și cu ce este amestecat acest entuziasm? Este amestecat cu sentimente umane, bunătate umană și fidelitate umană. Această fidelitate poate fi înțeleasă, de asemenea, ca o impulsivitate, de tipul: „Dacă urmez pe cineva, trebuie să dau dovadă de o adevărată fidelitate frățească, să fiu dispus să îmi dau viața pentru acel om, să mă străduiesc, să primesc o lovitură de cuțit pentru el, să-i ofer totul”, ceea ce reprezintă o manifestare a impulsivității umane. Astfel de manifestări umane sunt dezvăluite în acest moment. De ce sunt acestea dezvăluite? Pentru că, în gândurile și punctele de vedere ale oamenilor, ei par să fi acceptat că această persoană de rând este Dumnezeu întrupat, este Hristos, este Dumnezeu și că are identitatea lui Dumnezeu; însă, uitându-se la statura lor reală, la adevărul pe care îl înțeleg și la cunoașterea lor despre Dumnezeu, ei nu au acceptat cu adevărat această persoană de rând și nici nu au tratat-o ca pe Hristos, ca pe Dumnezeu. Când totul merge bine, când totul este așa cum se dorește, când oamenii simt că Dumnezeu îi binecuvântează, îi iluminează, îi conduce și le dă har, și când ceea ce oamenii primesc de la Dumnezeu se aliniază la noțiunile și închipuirile lor, ei pot să o accepte subiectiv pe acea persoană de rând mărturisită de Dumnezeu ca fiind Dumnezeul oamenilor. Totuși, atunci când toate aceste circumstanțe se schimbă, când Dumnezeu le ia toate aceste lucruri și când oamenilor le lipsește adevărata înțelegere și nu au statură adevărată, totul despre ei este dezvăluit, iar ceea ce exprimă ei reprezintă întocmai adevărata lor atitudine față de Dumnezeu. Cum se ivește această atitudine adevărată? Care este originea ei? Ea provine din firea coruptă a oamenilor și din lipsa lor de cunoaștere a lui Dumnezeu. De ce spun acest lucru? Ce este această fire coruptă în oameni? (După ce au fost corupți de Satana, oamenii se protejează în sinea lor împotriva lui Dumnezeu și formează o barieră împotriva Lui. Indiferent ce face Dumnezeu, ei se întreabă mereu: „Oare Dumnezeu îmi va face rău?”) Este relația dintre oameni și Dumnezeu doar o chestiune de existență a unei bariere? Este atât de simplu? Nu este vorba doar de faptul că există o barieră la mijloc; este o problemă legată de două esențe diferite. Oamenii au firi corupte; are Dumnezeu o fire coruptă? (Nu.) Atunci de ce există discordie între oameni și Dumnezeu, de ce sunt oamenii ostili față de Dumnezeu? Unde se află motivul? Se află acesta în Dumnezeu sau în oameni? (În oameni.) De exemplu, dacă doi oameni au o dispută și nu mai vorbesc unul cu celălalt, chiar dacă vorbesc, o vor face doar superficial, cu o barieră formată în inimile lor. Cum se creează această barieră? Ea se ivește pentru că au puncte de vedere diferite, care nu sunt compatibile, și niciunul nu este dispus să renunțe la punctul său de vedere, împiedicând unitatea. Acesta este modul în care se formează barierele între oameni. Însă, dacă descriem relația dintre oameni și Dumnezeu ca având pur și simplu o barieră, nu este oare o subestimare nu tocmai nimerită? Este adevărat că există o barieră, dar ar fi prea blând să folosim doar termenul „barieră” pentru a explica problema firii corupte a oamenilor. Acest lucru se întâmplă deoarece, după ce au fost corupți de Satana, oamenii au firea coruptă și esența satanică, iar natura lor înnăscută este ostilă față de Dumnezeu. Satana este ostil față de Dumnezeu. Îl consideră pe Dumnezeu drept Dumnezeu? Are credință sau supunere față de Dumnezeu? Nu are nici credință adevărată, nici supunere adevărată; așa este Satana. Oamenii sunt la fel ca Satana; ei au firea coruptă și esența Satanei și, totodată, le lipsește credința adevărată și supunerea față de Dumnezeu. Prin urmare, putem spune că există o barieră între oameni și Dumnezeu din cauza acestei lipse de credință și supunere adevărate? (Nu.) Acest lucru indică doar faptul că oamenii sunt ostili față de Dumnezeu. Atunci când ceea ce face Dumnezeu se aliniază la gusturile, stările de spirit și nevoile oamenilor, le satisface preferințele și face ca totul să meargă bine și așa cum doresc ei, oamenii simt atunci că Dumnezeu este foarte demn de iubire. Dar, în astfel de momente, e autentic acest sentiment că Dumnezeu este demn de iubire? (Nu.) Este vorba doar despre oameni care profită, oferind câteva cuvinte plăcute în schimb; este ceea ce se numește a culege beneficii și apoi a simula amabilitatea. În astfel de situații, reflectă cuvintele rostite de oameni o cunoaștere adevărată a lui Dumnezeu? Este această cunoaștere a lui Dumnezeu reală sau falsă? (E falsă.) Această cunoaștere nu este conformă cu adevărul și nici cu esența lui Dumnezeu. Nu este o cunoaștere adevărată, ci o închipuire, o noțiune izvorâtă din sentimente umane și din impulsivitate. Atunci când această noțiune este spulberată, expusă și dezvăluită, oamenii se simt frustrați; acest lucru implică faptul că tot ceea ce și-au dorit să obțină le-a fost luat. Nu a fost criticată și condamnată în diferite moduri percepția anterioară a oamenilor că Dumnezeu este demn de iubire și bun? Acest lucru este exact opusul a ceea ce credeau înainte. Pot oamenii să accepte acest fapt? (Nu.) Atunci când Dumnezeu nu îți dă nimic, El pur și simplu te lasă să trăiești după cuvintele Sale, să vorbești și să acționezi, să-ți faci datoria, să-L slujești, să te înțelegi cu ceilalți și așa mai departe, toate conform cuvintelor Sale. Atunci când trăiești după cuvintele Sale, când simți grija minuțioasă a lui Dumnezeu și când Îl iubești cu adevărat și te supui Lui, atunci impuritățile din tine sunt mai puține, iar frumusețea și esența lui Dumnezeu pe care le simți sunt autentice.

Atunci când oamenii se confruntă cu disciplinarea și emondarea, ei dezvoltă noțiuni, nemulțumiri și înțelegeri greșite cu privire la Dumnezeu. Când iau naștere astfel de lucruri, oamenii simt brusc că Dumnezeu este nepăsător, de parcă El nu este atât de încântător pe cât și-au închipuit: „Toată lumea spune că Dumnezeu este încântător, dar eu de ce nu pot simți acest lucru? Dacă Dumnezeu este într-adevăr încântător, ar trebui să mă binecuvânteze și să mă aline. Când sunt pe cale să fac o greșeală, El ar trebui să mă avertizeze în loc să mă lase să mă fac de râs sau să dau greș; ar trebui să facă aceste lucruri înainte ca eu să dau greș, împiedicându-mă să fac greșeli sau să merg pe calea greșită!” Astfel de noțiuni și gânduri se învârt în mintea oamenilor atunci când se confruntă cu adversități. În acest moment, modul în care oamenii vorbesc și acționează devine mai puțin deschis. Atunci când oamenii se confruntă cu emondarea, când se confruntă cu adversități, starea lor de spirit se înrăutățește; încep să simtă că Dumnezeu nu îi iubește la fel de mult sau nu îi tratează cu la fel de mult har, că nu sunt la fel de favorizați. În sinea lor, se gândesc: „Dacă Dumnezeu nu mă iubește, eu de ce ar trebui să-L iubesc? Nu-L voi iubi nici eu.” Înainte, în conversațiile lor cu Dumnezeu, indiferent ce întreba Dumnezeu, ei răspundeau; erau foarte activi. Voiau mereu să împărtășească mai mult, nerămânând niciodată fără lucruri de spus, vrând să exprime și să transmită tot ceea ce au în inimi, aspirând să fie confidenții lui Dumnezeu. Însă atunci când se confruntă cu emondarea, ei simt că Dumnezeu nu mai este atât de încântător, că El nu-i mai iubește la fel de mult și nu vor să-L mai iubească nici ei. Atunci când Dumnezeu întreabă ceva, ei răspund pur și simplu scurt și superficial, oferind răspunsuri formate dintr-un singur cuvânt. Dacă Dumnezeu întreabă: „Cât de bine ți-ai îndeplinit îndatoririle în ultima vreme?”, ei răspund: „Bine.” „Întâmpini vreo dificultate?” „Uneori.” „Poți coopera armonios cu frații și surorile?” În mintea lor, ei se gândesc: „Of, nici măcar nu pot avea grijă de mine, cum aș putea coopera armonios cu ceilalți?” „Ai vreo slăbiciune?” „Sunt bine.” Nu mai sunt dispuși să discute, afișând o atitudine întru totul negativă, de nemulțumire. Întreaga lor ființă devine descurajată și deznădăjduită, plină de nemulțumiri și un sentiment de nedreptate, nefiind dispuși să zică mai mult decât este necesar. De ce se întâmplă acest lucru? Fiindcă starea lor de spirit nu este bună acum, sunt relativ deznădăjduiți și nu au chef să vorbească cu nimeni. Atunci când sunt întrebați: „Te-ai rugat recent?”, ei răspund: „Rugăciunile mele sunt tot aceleași cuvinte.” „Starea ta nu a fost bună în ultima vreme; ai căutat adevărul atunci când te-ai confruntat cu dificultăți?” „Înțeleg totul, doar că nu pot fi proactiv.” „Ai dezvoltat neînțelegeri cu privire la Dumnezeu. Vezi unde se află problema ta? Ce firi corupte te împiedică să vii înaintea lui Dumnezeu? Ce te face să fii atât de negativ, încât nici măcar nu simți nevoia să vii înaintea lui Dumnezeu să te rogi?” „Habar n-am.” Ce fel de atitudine este aceasta? (Negativă și conflictuală.) Corect, nu există nicio urmă de supunere, ci mai degrabă sunt plini de plângeri și nemulțumiri. În lumea lor spirituală și mentală, ei îl percep pe dumnezeu ca fiind similar cu o figură ca Buddha sau Bodhisattva, așa cum este descrisă de oameni. Indiferent de ceea ce fac oamenii sau de modul în care trăiesc, aceste figuri ca Buddha sau Bodhisattva nu scot niciodată un cuvânt, supunându-se pur și simplu manipulărilor oamenilor. Ei cred că dumnezeu nu ar trebui să îi emondeze și cu atât mai puțin să le facă rău; orice rău ar face, dumnezeu ar trebui doar să îi liniștească, nu să îi emondeze, să nu îi expună sau să îi dezvăluie și în niciun caz să nu îi disciplineze. Ei vor să creadă în Dumnezeu și să își facă datoria conform propriilor stări de spirit și firi, acționând după bunul plac, crezând că, indiferent de ceea ce fac, Dumnezeu ar trebui să fie mulțumit, fericit și să accepte. Cu toate acestea, lucrurile nu merg așa cum doresc ei; Dumnezeu nu acționează în acest fel. Atunci, oamenii se gândesc: „Dacă nu acționează așa cum mi-am imaginat eu, mai este el dumnezeu? Mai merită el investiția, consumul și sacrificiul meu? Dacă nu, atunci ar fi nesăbuit să-i ofer inima mea sinceră, nu-i așa?” Astfel, când vine timpul să fie emondați, reacția inițială a oamenilor nu este să asculte, din perspectiva unei ființe create, ceea ce spune Dumnezeu sau care sunt cerințele Sale, nici care sunt problemele, stările sau firile omenești pe care le expune Dumnezeu, nici în ce fel ar trebui omul să accepte aceste lucruri, să le privească sau să se supună lor. Astfel de lucruri nu se află în mintea oamenilor. Indiferent cum le vorbește Dumnezeu oamenilor sau în ce fel îi îndrumă, dacă tonul sau maniera Sa de a vorbi este nepăsătoare, dacă nu se ține cont de starea lor de spirit, de stima de sine și de slăbiciunile lor, atunci oamenii capătă noțiuni și nu vor să-L trateze pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu și nici nu vor să fie ființe create. Cea mai mare problemă aici este că atunci când Dumnezeu oferă perioade bune, permițând ca totul să meargă așa cum își doresc oamenii, aceștia sunt dispuși să acționeze ca ființe create, dar atunci când Dumnezeu prezintă adversitate pentru a-i disciplina și a-i dezvălui pe oameni, pentru a-i face să învețe o lecție și pentru a-i face să înțeleagă adevărul și să cunoască intenția Sa, în aceste momente, oamenii Îi întorc imediat spatele și nu-și mai doresc să fie ființe create. Când o persoană nu vrea să fie o ființă creată, atunci, din această perspectivă și din această poziție, va putea ea să se supună lui Dumnezeu? Va putea să accepte identitatea și esența lui Dumnezeu? Nu va putea. Ce schimbare dramatică este atunci când perioadele de bună dispoziție, de stări frumoase și de entuziasm, acele perioade în care oamenii vor să fie confidenții lui Dumnezeu, fac loc perioadelor în care oamenii vor să-L abandoneze în fața emondării, a mediilor stabilite de Dumnezeu! Care este, mai exact, adevărul în această chestiune? Ce anume ar trebui să știe oamenii? O persoană nu ar trebui să știe ce fel de atitudine ar trebui să aibă față de Dumnezeu în calitate de ființă creată? Care sunt principiile care trebuie să fie urmate? Ca persoană – o ființă umană coruptă – ce perspectivă și poziție ar trebui să adopte cineva față de tot ceea ce Dumnezeu îi dă omului și față de mediile pe care El le rânduiește? Ce atitudine ar trebui să adopte oamenii față de emondarea lor de către Dumnezeu? Cum ar trebui să o privească? Nu ar trebui oamenii să mediteze la astfel de chestiuni? (Ba da.) Oamenii ar trebui să reflecteze și să se gândească bine la astfel de lucruri. Indiferent când și în ce fel Îl tratează o persoană pe Dumnezeu, identitatea omului nu se schimbă, de fapt; oamenii sunt întotdeauna ființe create. Dacă nu ești împăcat cu statutul tău de ființă creată, înseamnă că ești răzvrătit și departe de a-ți schimba firea, departe de a te teme de Dumnezeu și de a te feri de rău. Dacă ești împăcat cu locul tău de ființă creată, atunci ce fel de atitudine ar trebui să ai față de Dumnezeu? (De supunere necondiționată.) Cel puțin, trebuie să fii înzestrat cu acest singur lucru: supunere necondiționată. Acest lucru înseamnă că, în niciun moment, ceea ce face Dumnezeu nu este niciodată greșit; doar oamenii sunt cei care greșesc. Indiferent de împrejurările care se ivesc, mai ales în fața adversității și mai ales atunci când Dumnezeu dezvăluie sau dă în vileag oamenii, primul lucru pe care trebuie să-l facă o persoană este să vină înaintea lui Dumnezeu pentru a reflecta asupra sa și a examina cuvintele și faptele sale și firea ei coruptă, în loc să examineze, să studieze și să judece dacă acțiunile și cuvintele lui Dumnezeu sunt corecte sau greșite. Dacă rămâi în funcția potrivită, ar trebui să știi exact ce se cuvine să faci. Oamenii au o fire coruptă și nu înțeleg adevărul. Aceasta nu reprezintă o problemă atât de mare. Însă când oamenii au o fire coruptă și nu înțeleg adevărul și totuși nu îl caută, atunci au o mare problemă. Ai o fire coruptă, nu înțelegi adevărul, Îl judeci pe Dumnezeu în mod arbitrar, Îl abordezi și interacționezi cu El așa cum îți dictează starea de spirit, preferințele și emoțiile. Cu toate acestea, dacă nu cauți și nu practici adevărul, lucrurile nu vor fi atât de simple. Nu numai că nu vei fi capabil să te supui lui Dumnezeu, dar ai putea să-L înțelegi greșit și să te plângi de El, să-L condamni, să I te împotrivești și chiar să-L cerți și să-L respingi în inima ta, spunând că El nu este drept, că nu tot ceea ce face El este neapărat corect. Oare nu este periculos ca tu să mai dai naștere la astfel de lucruri? (Ba da.) Este foarte periculos. A nu căuta adevărul o poate costa pe o persoană viața! Și acest lucru se poate întâmpla oricând și oriunde. Oricât de exuberante ar fi emoțiile, aspirațiile, dorințele sau idealurile tale în prezent și oricât de mult L-ai iubi pe Dumnezeu în inima ta în acest moment, totul este temporar. Este la fel ca atunci când un pastor oficiază o nuntă și întreabă ambele părți: „Îl iei pe el (sau o iei pe ea) de soț (sau soție)? În caz de boală și de sănătate, în vremuri de dezastru, în sărăcie și așa mai departe, ești dispus să îți petreci viața alături de el (sau ea)?” Ambele părți, cu lacrimi în ochi și cu inimile pline de emoție, jură să își dedice viața unul celuilalt și să își asume responsabilitatea unul pentru celălalt pe tot parcursul vieții. Ce reprezintă aceste jurăminte solemne în acel moment? Sunt doar emoțiile și dorințele trecătoare ale oamenilor. Dar oare au ambele părți cu adevărat o asemenea integritate? Au realmente o asemenea umanitate? Acest aspect rămâne o necunoscută; adevărul va fi dezvăluit în următorii zece, douăzeci sau treizeci de ani. Unele cupluri divorțează după trei până la cinci ani, altele după zece ani, iar altele, după treizeci de ani, se despart pur și simplu. Unde au dispărut dorințele lor inițiale? Ce s-a întâmplat cu jurămintele lor solemne? Au fost de mult date uitării. Ce rol joacă aceste jurăminte solemne? Absolut niciunul; acestea sunt doar dorințe, emoții de moment; emoțiile și dorințele nu determină nimic. Ce este necesar pentru ca un cuplu să-și petreacă într-adevăr o întreagă viață împreună, să îmbătrânească împreună? La modul ideal, este necesar ca ambele persoane să aibă măcar integritate și un caracter onest. Mai concret vorbind, pe parcursul vieții lor, se vor confrunta cu multe lucruri; mari și mici, bune și rele, greutăți, eșecuri, dificultăți, de obicei lucruri care nu sunt cele dorite. Acest lucru necesită ca ambele părți să aibă toleranță, răbdare, iubire, considerație, grijă autentică și alte lucruri relativ pozitive în umanitate pentru a se sprijini reciproc până la capătul drumului. Fără aceste calități, bazându-se doar pe jurăminte și pe idealurile, dorințele și fanteziile din momentul în care s-au căsătorit, cu siguranță nu pot rezista până la final. Același lucru este valabil și pentru credința în Dumnezeu; dacă cineva nu caută adevărul, ci se bazează doar pe un pic de entuziasm și dorință, în mod sigur nu poate rămâne ferm și nu-L poate urma pe Dumnezeu până la final.