Ce fel de oameni sunt cei capabili să părăsească în orice moment biserica? Un tip este reprezentat de oamenii fără minte, nechibzuiți, dezorientați, care nu au habar de ce cred în Dumnezeu, indiferent de câți ani cred. Nu au idee ce înseamnă credința în Dumnezeu. Un alt tip este reprezentat de neîncrezătorii care nu cred deloc în existența lui Dumnezeu și nu înțeleg semnificația sau valoarea credinței în Dumnezeu. Pentru ei, a asculta predici și a citi cuvintele lui Dumnezeu este ca și cum ar studia teologia sau ar deprinde unele cunoștințe profesionale – odată ce înțeleg și pot vorbi despre acestea, consideră că au terminat. Nu le pun niciodată în practică. Pentru ei, cuvintele lui Dumnezeu sunt doar un fel de teorie, un slogan, și nu pot deveni niciodată viața lor. Așadar, pe acești oameni nu-i interesează nimic în legătură cu credința în Dumnezeu. Lucruri precum îndeplinirea datoriei, urmărirea adevărului, practicarea cuvintelor lui Dumnezeu, adunarea cu frații și surorile, trăirea vieții bisericești împreună și așa mai departe nu sunt deloc atrăgătoare pentru ei și nimic din toate acestea nu le aduce fericirea și încântarea pe care le aduc mâncatul, băutul și distracția. Din contră, credincioșii sinceri în Dumnezeu simt că a fi împreună cu frații și surorile pentru a avea părtășie despre adevăr sau a trăi viața bisericească le poate aduce mereu beneficii și câștiguri. Deși se confruntă uneori cu pericole și persecuții sau își asumă riscuri predicând Evanghelia și îndură unele greutăți în timp ce-și îndeplinesc datoria, indiferent ce s-ar întâmpla, ei dobândesc o înțelegere a adevărului și obțin rezultatul de a-L cunoaște pe Dumnezeu prin faptul că îndură greutăți și plătesc un preț, iar aceste greutăți și acest preț aduc o transformare în viața-fire pe care o au. După ce cântăresc și evaluează toate acestea, simt că este bună credința în Dumnezeu, iar capacitatea de a înțelege adevărul este incredibil de valoroasă. Inimile lor devin deosebit de atașate de biserică, iar ei nu se gândesc niciodată să părăsească viața bisericească. Dacă văd că unii indivizi sunt trimiși în grupurile B sau sunt izolați sau îndepărtați de biserică deoarece au tulburat lucrarea bisericii, cei care cred sincer în Dumnezeu simt puțină neliniște în inimile lor. Ei gândesc: „Trebuie să-mi fac datoria cu sârguință. Nu pot în niciun caz să fiu îndepărtat. A fi îndepărtat este echivalent cu a fi pedepsit, însemnând finalul de a ajunge în iad! Ce rost ar mai avea atunci să trăiesc?” Majoritatea oamenilor se tem să părăsească biserica; ei simt că, odată ce părăsesc biserica și Îl părăsesc pe Dumnezeu, nu-și vor mai putea continua viața și totul se va termina. Dar cei care sunt capabili să părăsească biserica în orice moment consideră că părăsirea ei este un lucru destul de normal, așa cum ți-ai da demisia de la un serviciu pentru a găsi altul. Ei nu sunt niciodată mâhniți și nu suferă nicio durere în sinea lor. Ce credeți – au vreo conștiință sau rațiune cei care sunt capabili să părăsească în orice moment biserica? Astfel de oameni sunt cu adevărat de necrezut! Îndeplinirea datoriei de către unii oameni nu este la standardul cerut, iar ei comit mereu în mod nechibzuit fapte rele, provocând perturbări și tulburări în lucrarea bisericii. Biserica îi oprește apoi din îndeplinirea datoriei și îi trimite la o biserică obișnuită. Așadar, care-i urmarea? Chiar a doua zi, se poartă ca o persoană complet diferită, începând cu totul o nouă viață. Unii încep să meargă la întâlniri și se căsătoresc, alții încep să-și caute un loc de muncă, unii merg la facultate și alții se reîntâlnesc cu vechii prieteni, își fac relații și caută oportunități de a se îmbogăți. Acești oameni se integrează rapid în lumea vastă, dispărând în marea de oameni – se întâmplă chiar așa de repede. Unii frați și surori, după ce sunt trimiși la o biserică obișnuită din cauza rezultatelor slabe în îndeplinirea datoriei lor, trec printr-o perioadă de suferință, dar sunt capabili să reflecteze asupra propriei persoane și să-și recunoască problemele, afișând o oarecare atitudine de schimbare. În schimb, cei care sunt capabili să părăsească în orice moment biserica, de îndată ce întâmpină unele dificultăți, nu mai vor să-și facă datoria și părăsesc biserica a doua zi, revenind la viața de non-credincioși. Ei nu se simt deloc îndurerați și chiar se gândesc: „Ce-i așa bun la credința în dumnezeu? Ești ridiculizat și calomniat constant de ceilalți și chiar riști să fii arestat și întemnițat. Dacă marele balaur roșu mă omoară în bătaie, nu va fi fost viața mea în zadar? Am îndurat atât de multe greutăți crezând în dumnezeu în toți acești ani, dar ce am câștigat? Dacă n-aș fi crezut în dumnezeu, aș fi devenit funcționar, aș fi câștigat bani și aș fi dus o viață de prestigiu până acum! Chiar regret că am crezut în dumnezeu până acum – dacă aș fi știut că va fi așa, aș fi plecat de mult! Ce rost are să înțelegi adevărul? Poate acea înțelegere să-ți dea de mâncare sau să-ți plătească facturile?” Vezi? Nu doar că nu au niciun regret, ba chiar se simt norocoși că pot părăsi biserica. Nu este dată în vileag adevărata lor față de neîncrezători? (Ba da.)

Unii oameni sunt de obicei superficiali și comit fapte rele nechibzuite în îndeplinirea datoriei lor. După ce sunt îndepărtați de biserică, atunci când îi văd pe frați și surori se uită la ei de parcă le-ar fi dușmani. Chiar și atunci când frații și surorile sunt amabili și încearcă să le vorbească, ei îi ignoră și îi privesc cu ură, spunând: „Voi sunteți cei care m-ați îndepărtat din biserică. Uitați-vă la mine acum! Mă descurc mai bine decât voi! Acum port aur și argint, sunt un mare mahăr! Trec prin viață atât de confortabil și priviți cât de ponosiți și obosiți sunteți voi în timp ce credeți în dumnezeu! Căutați cu toții întruna să dobândiți adevărul, dar nu cred că sunteți mai deștepți decât mine! Ce-i atât de bun în a dobândi adevărul? Puteți să-l mâncați ca pe o mâncare sau să-l cheltuiți ca pe bani? Chiar și fără să urmăresc adevărul, tot trăiesc destul de bine, nu-i așa? Am avut mare noroc că m-ați îndepărtat – s-ar cuveni să vă mulțumesc pentru asta!” Din cuvintele lor, este evident că sunt neîncrezători, iar îndeplinirea datoriei lor i-a dezvăluit. Poate un non-credincios care crede doar verbal în Dumnezeu să-și facă datoria de bunăvoie? A-ți face datoria înseamnă a-ți îndeplini responsabilitățile și obligațiile fără a fi plătit sau a câștiga bani. Ei consideră acest lucru o pierdere, așa că nu sunt dispuși să-și facă datoria. Adevărata lor față de neîncrezători este astfel expusă; așa îi dezvăluie și îi elimină lucrarea lui Dumnezeu pe neîncrezători. Unii oameni au mereu o atitudine superficială atunci când își fac datoria, plutind pur și simplu în derivă zi după zi. Imediat ce au ocazia de a câștiga bani sau de a primi o promovare în lume, ei părăsesc în orice moment biserica – au avut mereu această intenție în minte. Dacă sunt transferați într-o biserică obișnuită pentru că sunt de obicei superficiali și comit fapte rele nechibzuite în timp ce-și fac datoria, nu doar că nu vor reflecta asupra propriei persoane, dar vor și gândi: „Faptul că mă înlături din biserica cu datorie full-time este o pierdere pentru tine și un câștig pentru mine.” Ba chiar se simt destul de mulțumiți de ei înșiși. Nu sunt astfel de oameni neîncrezători? Spune-Mi, pe acei neîncrezători care sunt înlăturați pentru că au perturbat și au tulburat grav lucrarea bisericii prin faptele lor rele și nechibzuite, casa lui Dumnezeu i-a înlăturat astfel în concordanță cu principiile? (Da.) Acest lucru este complet în acord cu principiile; nu îi nedreptățește câtuși de puțin. Atitudinea lor față de Dumnezeu și față de îndeplinirea datoriei lor este de așa natură încât sunt capabili să abandoneze și să trădeze în orice moment. Aceasta este de ajuns pentru a dovedi că nu au absolut niciun interes față de lucrurile pozitive în inimile lor. Ei cred în Dumnezeu de atâția ani și au ascultat atât de multe predici, dar niciunul dintre adevărurile credinței în Dumnezeu sau dintre mărturiile bazate pe experiențe ale aleșilor Săi nu poate pune stăpânire pe inimile lor. Niciunul dintre aceste lucruri nu îi interesează, nu îi emoționează și nu îi face să se simtă atașați. Aceasta este esența umanității lor, și anume că nu au niciun interes față de lucrurile pozitive. Așadar, ce îi interesează? Îi interesează să mănânce, să bea și să se distreze, sunt interesați de plăcerile trupului, de tendințele rele și de filosofiile Satanei. Sunt interesați cu precădere de toate lucrurile negative din societate; doar de adevăr și de cuvintele lui Dumnezeu nu sunt interesați. De aceea sunt capabili să părăsească în orice moment casa lui Dumnezeu. Nu au absolut niciun interes în a citi frecvent cuvintele lui Dumnezeu sau în a avea frecvent părtășie despre adevăr în timpul adunărilor din casa lui Dumnezeu. Sunt dezgustați îndeosebi de îndeplinirea datoriei și chiar cred că toți cei care își fac datoria sunt nesăbuiți. Ce fel de mentalitate și ce fel de umanitate sunt acestea? Nu sunt deloc interesați de adevăr sau de mântuirea oamenilor de către Dumnezeu și nu sunt deloc atașați de viața bisericească. Deși nu au judecat sau condamnat în mod fățiș cuvintele lui Dumnezeu, ei ascultă predici de mai mulți ani fără să înțeleagă nici măcar o fărâmă de adevăr – acest lucru indică în mod clar o problemă. Nu există nimeni căruia să-i displacă atât lucrurile pozitive, cât și cele negative în același timp. Atâta vreme cât nu-ți plac lucrurile pozitive, vei fi interesat în mod special de cele negative. Dacă ești interesat îndeosebi de lucrurile negative, atunci cu siguranță nu vei fi interesat de cele pozitive. Persoanele de acest tip nu au niciun interes față de lucrurile pozitive; prin urmare, nu există nimic în casa lui Dumnezeu de care să se simtă atașate, nimic care să le placă sau după care să tânjească. Tendințele rele ale lumii, banii, faima și câștigul, deținerea unei funcții oficiale, îmbogățirea și diversele erezii și sofisme populare sunt ceea ce le interesează cel mai mult. Inima lor este îndreptată spre lume, nu spre casa lui Dumnezeu, de aceea sunt capabile să plece în orice moment. Părăsirea casei lui Dumnezeu și a vieții bisericești nu le aduce niciun regret, nicio suferință sau durere, ci mai degrabă o eliberare deplină. Se gândesc în sinea lor: „În sfârșit nu mai trebuie să ascult zilnic predici sau părtășii despre adevăr, nu mai trebuie să fiu îngrădit de aceste lucruri. Acum pot să urmăresc cu îndrăzneală faima și câștigul, banii, femeile frumoase și perspectivele personale. În sfârșit pot să mint și să-i înșel pe alții cu îndrăzneală, să pun la cale intrigi și comploturi și să recurg la tot soiul de tactici ticăloase fără nicio grijă. Pot să folosesc orice mijloace pentru a interacționa cu oamenii!” Pentru ei este dureros să asculte predici și părtășii despre adevăr în casa lui Dumnezeu, iar părăsirea casei Sale pare o eliberare. Asta înseamnă că aceste lucruri pozitive nu sunt ceea ce are nevoie inima lor. Ei au nevoie de toate lucrurile din lume și societate. De aici este clar că motivul pentru care au părăsit biserica este legat direct de lucrurile pe care le urmăresc și de preferințele lor.

Care este natura-esență a acestor oameni care sunt capabili în orice moment să plece din casa lui Dumnezeu? Vedeți acum care este? (Da. Sunt genul de oameni neîncrezători. Cei mai mulți dintre acești oameni sunt fiare reîncarnate, sunt cu toții niște indivizi confuzi, fără minte sau gânduri.) Așa este. Ei nu înțeleg chestiunile referitoare la credință. Nu înțeleg ce înseamnă cu adevărat viața umană, ce cale ar trebui să urmeze oamenii, care sunt cele mai semnificative lucruri de făcut, ce principii de practică ar trebui respectate când vine vorba de conduita proprie și așa mai departe și nici nu vor să caute adevărul pentru a le descoperi. Ce le place să urmărească? Mintea le este plină toată ziua de gânduri despre cum pot să obțină beneficii și să se bucure de o viață superioară celorlalți. Unii oameni încep să creadă în Dumnezeu cât timp sunt angajați în lume. Dar imediat ce sunt promovați drept supraveghetori sau manageri ori devin șefi, încetează să mai creadă. Când frații și surorile iau legătura cu ei, spun: „Acum am statut, reputație și poziție socială. E prea umilitor să cred în dumnezeu alături de voi. Ar trebui să păstrați cu toții distanța față de mine și să nu mai veniți să mă căutați! Puteți să renunțați la mine sau să mă excludeți dacă vreți. În orice caz, capitolul credinței mele în dumnezeu s-a încheiat și nu mai am nimic de-a face cu voi!” Vedeți ce spun? Ce fel de persoane sunt? Ați mai lua legătura cu ei? (Nu.) Au vorbit atât de răspicat, dar unii conducători ai bisericii încă simt că este regretabil când îi văd plecând și îi contactează de mai multe ori pentru a-i convinge: „Ai un calibru atât de bun și chiar erai conducător și lucrător pe vremuri. Ai fost demis doar pentru că nu ai urmărit adevărul. Dacă urmărești cu sârguință adevărul, sigur vei fi mântuit și, în viitor, vei fi cu siguranță un stâlp, un sprijin însemnat în casa lui Dumnezeu!” Cu cât conducătorii spun mai mult aceste lucruri, cu atât mai mult îi resping pe ceilalți. Unii conducători de biserică sunt confuzi și lipsiți de discernământ; această persoană a fost promovată în lume, și totuși acești conducători încă o invidiază și doresc să stabilească o legătură cu ea – nu arată asta o lipsă de respect de sine? Oamenii care înțeleg adevărul pot vedea clar această chestiune: promovarea în societate nu este un semn bun; nu este drumul cel bun pe care să meargă cineva! Unii oameni nu mai cred în Dumnezeu de îndată ce dobândesc puțin statut în societate – aceasta doar îi dezvăluie și dovedește că nu sunt oameni care cred cu sinceritate în Dumnezeu sau care iubesc adevărul. Dacă ar fi credincioși sinceri, chiar dacă ar fi promovați și ar avea un viitor promițător în societate, tot nu L-ar părăsi pe Dumnezeu. Acum că L-au trădat pe Dumnezeu, este nevoie ca biserica să-i contacteze și să lucreze asupra lor? Nu este nevoie, pentru că au fost deja dezvăluiți ca neîncrezători. Prin faptul că nu cred în Dumnezeu, ei sunt cei care pierd – pur și simplu nu au acea binecuvântare. Sunt doar niște ființe mizerabile; dacă tot insiști să-i convingi să creadă în Dumnezeu, nu este o prostie? Cu cât încerci mai mult să-i convingi în acest mod, cu atât te disprețuiesc mai mult. Ei consideră că toți cei care cred în Dumnezeu sunt oameni cu statut social mic și calibru insuficient. De aceea sunt deosebit de aroganți și neprihăniți de sine, privindu-i pe toți cu dispreț. Dacă cineva dă dovadă de îngrijorare față de ei sau dacă îi pasă cuiva de ei, consideră că încearcă să le intre în grații. Ce fel de mentalitate este aceasta? Este o incapacitate de a-i privi corect pe frați și surori. Sunt oameni care cred sincer în Dumnezeu? Când întâlniți persoane de acest tip, ar trebui să le respingeți. De îndată ce spun: „Sunt supraveghetor cu vechime acum. Nu mai veniți să mă căutați! Dacă veți continua să mă contactați, mă voi întoarce împotriva voastră! Mai ales să nu veniți la compania mea și să mă faceți de rușine – nu am nimic de-a face cu oamenii care cred în dumnezeu!” – odată ce spun aceste cuvinte, ar trebui să plecați imediat, să renunțați la ei și să nu vă mai asociați niciodată cu o astfel de persoană. Le este teamă că vom profita de succesul lor; de aceea trebuie să avem puțină cunoaștere de sine. Acești oameni prosperă și urcă în eșaloanele superioare; nu suntem de nasul lor. Suntem doar oameni obișnuiți, din pătura inferioară a societății. Nu ar trebui să încercăm să stabilim legături cu ei – nu vă înjosiți în acest fel! Sunt și unii oameni mai în vârstă, ai căror copii cumpără o casă de lux în oraș. După ce se mută, își iau tălpășița dintre frați și surori, spunând: „Nu mai veniți să mă căutați! Sunteți cu toții de la țară. Dacă veniți să mă căutați, oamenii vor crede că sunt și eu de la țară, că am rude în zona rurală. Cât de rușinos ar fi! Știți ce fel de persoană este fiul meu? Este un bogătan, un om înstărit, un om cu renume! Dacă țineți legătura cu mine, n-ar fi umilitor pentru fiul meu? Așa că, pe viitor, să nu mai veniți să mă căutați!” Imediat ce rostesc aceste cuvinte, răspundeți simplu: „Dacă asta e atitudinea ta, înțelegem. Îți dorim atunci fericire și bucurie!” În acel moment, dacă mai spuneți chiar și un singur cuvânt, veți părea stupizi și josnici. Ceea ce trebuie să faceți este doar să plecați imediat. Nu încercați vreodată să-i convingeți cu forța pe neîncrezători – este doar un comportament stupid. Înțelegeți? (Da.) Cât de stupizi pot fi unii oameni? Ei spun: „Fiul acelui individ este un om înstărit, un bogătan cu statut în societate. Ba chiar are legături cu funcționari guvernamentali. Dacă îl convingem să creadă în continuare în Dumnezeu, familia lui ar putea chiar să găzduiască frați și surori!” Cum sună această idee? Dacă te gândești la ea din perspectiva de a lua în considerare lucrarea bisericii, de a arăta considerație față de frați și surori și de a ține cont de siguranță, este perfect adecvată. Dar trebuie să vezi dacă acel individ crede sincer în Dumnezeu. Dacă nu este dispus să creadă în Dumnezeu și nu-i place să intre în contact cu frații și surorile, dar tot vrei să-l convingi să creadă în Dumnezeu, nu este oare o prostie? Nu face lucruri care să arate o lipsă de respect de sine. Avem protecția și îndrumarea lui Dumnezeu în credința în El. Indiferent în ce mediu trăim, totul este sub suveranitatea și rânduielile Sale. Indiferent ce suferință îndurăm, ar trebui să trăim cu demnitate. Unii oameni chiar îl invidiază pe acest individ care a părăsit casa lui Dumnezeu, spunând că este capabil – este corect acest punct de vedere? Cum ar trebui să vedem această chestiune? Odată ce s-a mutat într-o casă mare, a încetat să creadă în Dumnezeu. În societate are statut și poziție și în inima lui îi desconsideră pe frați și surori, considerându-i oameni din pătura inferioară a societății, care nu sunt vrednici să interacționeze cu el. Așadar, ar trebui să avem cunoaștere de sine și să nu încercăm să stabilim legături cu astfel de oameni sau să ne dăm bine pe lângă ei, nu-i așa? (Da.)

Celor care sunt capabili să părăsească în orice moment casa lui Dumnezeu, fie că sunt neîncrezători sau doar pierde-vară, fie că au credință în Dumnezeu pentru a obține binecuvântări sau a evita dezastrele – indiferent de situație – atât timp cât sunt capabili să părăsească în orice moment casa lui Dumnezeu și, după ce pleacă, sunt dezgustați de frații și surorile care îi contactează, fiind și mai dezgustați de ajutorul și de sprijinul fraților și surorilor, dând dovadă de ostilitate față de oricine are părtășie despre adevăr cu ei, nu este nevoie să le acordați atenție unor asemenea oameni. Dacă sunt descoperiți neîncrezători de acest fel, ar trebui să fie dați în vileag și îndepărtați în timp util. Unii oameni poate că nu iubesc adevărul, dar lor le place să fie oameni buni și să trăiască împreună cu frații și surorile; acest lucru le dă o stare de dispoziție bună și, pe deasupra, ei evită să fie tratați rău. În inimile lor, știu că au credință în adevăratul Dumnezeu și sunt dispuși să muncească în mod sârguincios. Dacă au într-adevăr acest tip de atitudine, credeți că ar trebui lăsați să-și îndeplinească în continuare datoria? (Da.) Dacă sunt dispuși să muncească și nu tulbură sau perturbă, atunci pot continua să muncească. Dar dacă într-o zi nu mai sunt dispuși să muncească și doresc să plece din casa lui Dumnezeu, spunând: „Plec să-mi încerc norocul în lume. Nu mai intenționez să cred în dumnezeu alături de voi. Nu este distractiv aici și, uneori, când îmi fac datoria superficial, sunt emondat. E foarte greu să stau aici; vreau să plec”, ar trebui convinși astfel de indivizi să rămână? (Nu.) Putem să le punem o singură întrebare: „Te-ai gândit bine?” Dacă spun: „M-am gândit mult timp la asta”, poți să zici: „Atunci îți dorim toate cele bune. Ai grijă și la revedere!” Este bună această abordare? (Da.) Ce fel de oameni credeți că sunt aceștia? Sunt de felul celor care se cred mai presus de ceilalți și care detestă lumea și căile ei, recitând adesea versuri ale oamenilor celebri, cum ar fi: „Îmi flutur mâneca, neluând niciun fuior de nor.” Ei cred că se păstrează puri și nu se integrează în această lume, dorindu-și să găsească o oarecare mângâiere prin credința în Dumnezeu. Se consideră mereu extraordinari, dar în realitate sunt cei mai comuni dintre oameni, trăind doar pentru a mânca, a bea și a se distra. Nu au gânduri adevărate și nu urmăresc lucruri adevărate. Se consideră elevați, de parcă nimeni nu le-ar putea înțelege gândurile sau nu le-ar putea egala modul de gândire. Consideră că propriul orizont mental este mai înalt decât cel al unei persoane obișnuite, spunând lucruri precum: „Sunteți cu toții oameni obișnuiți, dar uitați-vă la mine: sunt diferit. Dacă mă întrebi de unde sunt, îți voi spune că orașul meu natal este departe.” Ți-au spus de unde sunt? Știi unde este acest așa-zis loc „departe”? Oamenii care sunt capabili să părăsească în orice moment biserica sunt exact de acest tip. Ei simt că niciun loc nu-i poate mulțumi și se gândesc mereu la unele lucruri nerealiste, vagi, iluzorii. Nu se concentrează asupra realității și nu înțeleg ce înseamnă viața omenească sau ce cale ar trebui să aleagă oamenii. Nu înțeleg aceste lucruri – sunt doar niște excentrici. Dacă o persoană de acest tip și-a pus în minte să părăsească biserica și spune că s-a gândit mult timp la asta, nu este nevoie să o convingeți să rămână. Nu mai spuneți nici măcar un cuvânt – pur și simplu renunțați la ea și gata. Așa ar trebui tratați astfel de oameni; este conform cu principiile de tratare a oamenilor. Aici se încheie părtășia despre cei care sunt capabili în orice moment să părăsească biserica.