Punctul paisprezece: Discerneți prompt și apoi îndepărtați sau excludeți toate tipurile de oameni răi și antihriștii (Partea a patra)

Standardele și bazele pentru discernerea diverselor tipuri de oameni răi

Astăzi, continuăm cu părtășia despre cea de-a paisprezecea responsabilitate a conducătorilor și lucrătorilor: „Discerneți prompt și apoi îndepărtați sau excludeți toate tipurile de oameni răi și antihriștii.” Dățile trecute am avut părtășie despre aspectele multiple pe care ar trebui să le discearnă conducătorii și lucrătorii, precum și despre adevărurile importante pe care ar trebui să le înțeleagă atunci când fac această lucrare; cu alte cuvinte, am avut părtășie despre modul în care să discearnă tot felul de oameni răi. Cum sunt definiți oamenii răi de tot felul? Sunt cei care se infiltrează în casa lui Dumnezeu sub pretextul credinței în Dumnezeu și, cu toate acestea, nu acceptă adevărul și, de asemenea, tulbură lucrarea bisericii; toți aceștia intră în categoria oamenilor răi. Ei sunt cei pe care biserica ar trebui să-i îndepărteze sau să-i excludă; adică aceia care nu au voie să existe în biserică. Îi diferențiem și disecăm pe oamenii răi de tot felul cu ajutorul a trei criterii principale. Care sunt aceste trei criterii? Primul este scopul credinței cuiva în Dumnezeu. Al doilea este umanitatea sa – îi disecăm umanitatea pentru a discerne și a vedea clar dacă se numără printre cei pe care biserica ar trebui să-i îndepărteze. Care este cel de-al treilea criteriu? (Atitudinea față de îndatoririle sale.) Atitudinea față de îndatoririle sale este al treilea criteriu. Am avut anterior părtășie despre primul criteriu. În ceea ce privește al doilea criteriu – umanitatea cuiva – am avut părtășie despre două aspecte. Care a fost primul aspect? (Iubesc să denatureze faptele și falsitățile.) Și al doilea? (Iubesc să profite.) Din conținutul acestor două aspecte, ar putea părea insuficient să le considerăm manifestări ale oamenilor răi, dar pe baza manifestărilor detaliate despre care am avut părtășie anterior, aceste două tipuri de oameni cred în Dumnezeu ani de zile fără să se căiască sincer; diferitele lor manifestări au provocat deja tulburări și distrugeri în viața bisericii, în intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu și în relațiile dintre aleșii Săi. Conform manifestărilor pe care le au și pe baza naturii-esență a lor, aceste două tipuri de oameni ar trebui să intre în categoria oamenilor răi. Conducătorii bisericii și aleșii lui Dumnezeu ar trebui să-i discearnă, să-i caracterizeze și să-i îndepărteze în timp util. Este adecvat acest lucru? (Da.) Este întru totul adecvat. Comportamentul acestor două tipuri de oameni în biserică are un impact foarte negativ; ei nu sunt deloc interesați de adevăr, nici nu se supun deloc lucrării lui Dumnezeu. În rândul fraților și surorilor, ceea ce trăiesc ei nu pare a fi diferit de ceea ce trăiesc non-credincioșii; adesea îi mint și îi înșală pe alții, își fac îndatoririle într-un mod superficial și fără să aibă câtuși de puțin simțul responsabilității și nu se schimbă în ciuda dojenilor repetate. Nu doar că afectează viața bisericii, dar și tulbură grav lucrarea ei. Aceștia se numără neîndoielnic printre cei pe care biserica ar trebui să-i îndepărteze sau să-i excludă și este complet adecvat să-i caracterizăm drept oameni răi și să-i includem în rândul unor astfel de oameni – nu este deloc excesiv să procedăm astfel. În ceea ce privește primul tip, cei care iubesc să denatureze faptele și falsitățile, problema lor nu este la fel de simplă precum faptul de a spune lucruri care nu sunt foarte adecvate sau a avea bariere în comunicarea cu ceilalți etc., ci există mai degrabă o problemă cu firea lor. La un nivel mai profund, problema firii lor este o problemă a naturii-esență pe care o au. La un nivel mai superficial, este o problemă cu umanitatea lor; cu alte cuvinte, umanitatea lor este extrem de abjectă și demnă de dispreț, făcând ca interacțiunea normală cu alții să fie imposibilă. Nu doar că le lipsesc manifestările pozitive precum aprovizionarea, ajutorul sau iubirea față de ceilalți, dar și acțiunile și comportamentele lor nu fac decât să tulbure, să distrugă și să demoleze. Dacă unii oameni recurg în mod obișnuit la denaturarea faptelor și a falsităților și fac mereu acest lucru fie fățiș, fie în secret, având efecte negative grave asupra lucrării bisericii și asupra fraților și surorilor, atunci se numără printre cei pe care biserica ar trebui să-i îndepărteze. Celălalt tip este reprezentat de cei care iubesc să profite. Indiferent de situație, caută mereu să obțină un avantaj, având ochii mereu ațintiți asupra propriilor interese. Ei nu se concentrează asupra intrării în adevărul-realitate, nici asupra faptului de a-și face bine îndatoririle sau a-și îndeplini responsabilitățile. Se concentrează cu atât mai puțin asupra interacțiunii normale cu frații și surorile, a folosirii punctelor forte ale celorlalți pentru a-și compensa propriile deficiențe și a construirii unor relații normale sau asupra trăirii unei vieți bisericești normale. Nu se concentrează la niciunul dintre aceste lucruri – doar vin la biserică și printre frați și surori ca să profite. Atât timp cât sunt prezenți în biserică și atât timp cât frații și surorile sunt în contact cu ei, aceștia din urmă nu se vor simți în largul lor. Frații și surorile nu doar că simt repulsie față de acțiunile și comportamentele lor, ci simt mai ales că sunt perturbați și constrânși adesea în inimile lor într-o măsură semnificativă. La ce se referă sintagma „într-o măsură semnificativă”? Înseamnă că, în situații reale, când se confruntă cu hărțuire din partea neîncrezătorilor sau a oamenilor răi, unii indivizi sunt constrânși de sentimentele lor și nu sunt capabili să se elibereze, în timp ce alții, deși nu le place, nu îndrăznesc să vorbească, ci se simt mereu constrânși în sinea lor și lipsiți de pace. Nu este aceasta o tulburare gravă pentru frați și surori? (Ba da.) Prin urmare, aleșii lui Dumnezeu ar trebui să discearnă aceste două tipuri de indivizi; toți cei clasificați ca oameni răi se numără printre cei pe care biserica ar trebui să-i îndepărteze. Am avut deja părtășie despre principiile specifice pentru tratarea unor asemenea indivizi la ultima adunare, așa că nu vom avea din nou părtășie despre ele în detaliu acum. Pe scurt, cele două tipuri de oameni despre care am avut părtășie anterior au cauzat tulburări nu doar pentru viața bisericească a fraților și surorilor, ci și pentru buna îndeplinire a îndatoririlor pe care le aveau; comportamentele unora dintre ei sunt chiar de natură să le pună piedici unora dintre noii credincioși care nu au o bază. Prin urmare, pe baza căilor și mijloacelor prin care acționează, precum și a diferitelor manifestări ale umanității lor și a consecințelor nefaste pe care le provoacă aceste manifestări, aceste două tipuri de oameni se numără printre cei care ar trebui îndepărtați, iar includerea lor în rândul oamenilor răi nu este deloc excesivă. Deși comportamentele celor care iubesc să denatureze faptele și falsitățile și ale celor care iubesc să profite pot să nu pară la fel de irezonabil de grosolane sau feroce precum cele ale oamenilor răi definiți în noțiunile umane – deși nu au manifestări atât de evidente – consecințele nefaste ale comportamentelor pe care le au și umanitatea lor impun ca aceștia să fie îndepărtați din biserică. Acestea au fost manifestările celor două tipuri de oameni și principiile pentru tratarea lor, despre care am avut părtășie data trecută.

II. Pe baza umanității cuiva

C. Sunt deșănțați și neînfrânați

Astăzi, continuăm să avem părtășie despre manifestările altor câteva tipuri de oameni în ceea ce privește umanitatea lor, începând cu cel de-al treilea tip de oameni. Care este o caracteristică principală a umanității acestor oameni? Deșănțarea și lipsa de reținere. Este destul de ușor să înțelegem deșănțarea și lipsa de reținere dintr-o perspectivă literală; înseamnă că limbajul, comportamentul și conduita acestor indivizi par inadecvate – nu sunt persoane demne și decente. Aceasta este o înțelegere de bază a manifestărilor oamenilor de acest tip. În biserică, este inevitabil ca opiniile unor oameni cu privire la credința în Dumnezeu și căile pe care le urmează să nu conțină abateri sau erori. Limbajul și conduita lor sunt complet lipsite de evlavie, manifestările lor în viață și calitatea umanității lor nu corespund deloc decenței sfinților și le lipsește cu desăvârșire o inimă cu frică de Dumnezeu. În general, limbajul, comportamentul și conduita lor nu pot fi descrise decât ca deșănțate și neînfrânate. Desigur, manifestările specifice sunt numeroase, vizibile pentru toată lumea și ușor de discernut. Acești indivizi sunt asemănători cu neîncrezătorii și non-credincioșii; mai exact, afișează un comportament deosebit de deșănțat. Când vine vorba de adunări, ținuta și aspectul lor sunt foarte neglijente. Unii nu se sinchisesc să se aranjeze înainte de a ieși din casă, venind la adunări neîngrijiți, cu părul nepieptănat și fața nespălată. Unii sunt îmbrăcați neglijent, purtând papuci uzați sau chiar pijamale la adunări. Alții trăiesc neglijent, neacordând atenție igienei personale, și nu-i deranjează să poarte haine murdare la adunări. Toți acești oameni tratează adunările cu o nepăsare extremă, ca și cum ar trece pe la un vecin, fără să le ia în serios. În timpul adunărilor, limbajul și conduita lor sunt de asemenea neînfrânate, iar ei vorbesc tare, fără scrupule, ba chiar se entuziasmează și gesticulează cu frenezie când sunt fericiți și dau dovadă de o îngăduință extremă. Indiferent câți oameni sunt prezenți, aceștia râd, glumesc și fac gesturi largi, stau picior peste picior și se comportă de parcă ar fi mai presus decât ceilalți; sunt deosebit de exuberanți și chiar aroganți, fără a privi vreodată pe cineva direct în ochi atunci când îi vorbesc, privirea lor plimbându-se, în schimb, de colo-colo. Nu este aceasta deșănțare? (Ba da.) Este o îngăduință extremă și o lipsă a oricărei urme de reținere. Desigur, non-credincioșii ar putea pune limbajul și conduita unor astfel de indivizi pe seama unei lipse de bună educație, dar noi înțelegem altfel; nu este vorba doar de lipsa unei bune educații. Ca adulți, ar trebui să cunoaștem clar care sunt modalitățile corecte și adecvate de a vorbi, de a ne comporta și de a interacționa cu ceilalți – în special, ar trebui să știm cum să procedăm într-o manieră care se potrivește cu decența sfinților, care îi edifică pe frați și surori și care constituie o umanitate normală – fără a fi nevoie să ni se spună. Mai ales când trăim viața bisericească, în prezența fraților și surorilor, deși nu este nevoie de prefăcătorie, trebuie să fim reținuți. Care sunt atunci măsura și standardul necesar pentru această reținere? Sunt de a ne conforma la decența sfinților. Îmbrăcămintea și accesoriile trebuie să fie demne și decente, evitând ținutele bizare. În prezența lui Dumnezeu, trebuie să fim evlavioși și să nu facem gesturi largi; bineînțeles, și în fața celorlalți oameni, ar trebui să păstrăm evlavia și asemănarea umană, astfel încât să ne prezentăm într-un mod adecvat, benefic și edificator pentru ceilalți. Acest lucru Îl mulțumește pe Dumnezeu. Cei care sunt deșănțați și neînfrânați nu țin deloc seama de trăirea aspectelor elementare ale umanității, iar un motiv concret pentru indiferența lor este ignoranța lor crasă privind modul de a fi o persoană evlavioasă sau cineva cu integritate și demnitate care impune respect; pur și simplu nu înțeleg aceste lucruri. Prin urmare, în ciuda stipulațiilor și cererilor repetate ale bisericii de a avea o ținută îngrijită, demnă și decentă la adunări, fără să poarte haine bizare, ei continuă să nu ia în serios aceste reguli, ajungând adesea în papuci, fiind neîngrijiți sau chiar purtând pijamale. Aceasta este o manifestare a celor care sunt deșănțați și neînfrânați.

Persoanele deșănțate și neînfrânate manifestă un alt comportament, acela de a se îmbrăca la modă și de a aplica un machiaj încărcat și ispititor la întâlniri. Acestea încep să se dichisească și să se aranjeze cu două zile înainte de fiecare adunare, gândindu-se ce machiaj să folosească, ce bijuterii să-și pună, ce coafură să aleagă, ce ținută și geantă să poarte și ce pantofi să încalțe. Unele femei chiar se dau cu un ruj seducător, fard de ochi și-și conturează nasul, iar în cazuri extreme, unele se îmbracă și se gătesc într-un mod excesiv de seducător, expunându-și umerii și spatele, purtând haine bizare. La adunări, ele nu ascultă cu atenție părtășia fraților și surorilor, nici nu se roagă; cu atât mai puțin nu participă la părtășie și nu-și împărtășesc înțelegerea personală și mărturiile bazate pe experiențe. În schimb, se compară cu toți ceilalți, preocupându-se cine este mai bine sau mai prost îmbrăcat decât ele, cine poartă haine de firmă deosebit de moderne, cine poartă haine ieftine de pe stradă, cât costă brățara cuiva și așa mai departe; se concentrează doar asupra acestor aspecte, chiar făcând adesea astfel de comparații în mod deschis. Din ținuta, precum și din limbajul, comportamentul și conduita acestor persoane, este evident că participarea lor la viața bisericească și interacțiunea lor cu frații și surorile nu au scopul de a înțelege adevărul și, cu atât mai puțin, de a urmări intrarea în viață pentru a obține o schimbare a firii; în schimb, ele se folosesc de timpul petrecut la adunări pentru a-și etala banii și viața materială cu care se desfată. Unele persoane vin la locurile de adunare îmbrăcate în haine de firmă pentru a se da mari, satisfăcându-și pe deplin dorințele față de modă și tendințe sociale în rândul fraților și surorilor, ademenindu-i pe alții să urmeze aceste tendințe și făcându-i să le invidieze și să le admire. În ciuda faptului că observă privirile și atitudinile de dezgust ale unora dintre frați și surori față de ele, acestea rămân disprețuitoare, continuând să facă lucrurile în felul lor, purtând tocuri înalte și genți de firmă. Unele chiar încearcă să se dea drept persoane înstărite, bogate, folosind parfum de calitate inferioară la adunări, astfel încât, după ce intră în încăpere, amestecul de parfum, fard de obraz și ulei de păr formează un miros înțepător și neplăcut. Mulți alți participanți la adunare sunt indignați, dar nu îndrăznesc să vorbească, simțindu-se dezgustați la vederea acestor persoane, iar cei care cred cu adevărat în Dumnezeu păstrează distanța față de ele. Indiferent dacă ținuta și aspectul lor sunt destul de luxoase sau destul de obișnuite, semnul distinctiv al unor asemenea indivizi este limbajul, comportamentul și conduita extrem de libere și indisciplinate, precum și stilul lor de viață, nu doar în timpul adunărilor, ci și în interacțiunile lor zilnice cu frații și surorile sau în viața lor de zi cu zi. Mai exact, sunt deosebit de indulgenți, nestăpâniți nici de cea mai mică urmă de reținere. Nu există tipare precise în viața lor de zi cu zi; ei spun ce vor, acționează nechibzuit și cu încăpățânare, nu discută niciodată despre experiențele personale, își împărtășesc rareori înțelegerea privind cuvintele lui Dumnezeu și abia dacă vorbesc despre dificultățile întâmpinate în îndeplinirea îndatoririlor pe care le au. Care sunt singurele subiecte despre care discută? Tendințele din societate, modă, mâncăruri fine, viețile private ale personalităților din societate și chiar ale vedetelor, precum și povești neobișnuite și anecdote din societate. Din aceste dezvăluiri naturale ale lor, nu este greu de văzut că asemenea oameni au credință în Dumnezeu doar pentru a se descurca în viață. Se axează în viețile lor doar pe mâncare, băutură și distracție, și nu pe chestiuni precum trăirea vieții bisericești, îndeplinirea datoriei lor sau urmărirea adevărului. Ceea ce se înțelege prin „deșănțat și neînfrânat” este faptul că stilul de viață al acestor indivizi, ceea ce trăiesc în umanitate și, de asemenea, modul lor de a gestiona lucrurile, de a-i trata pe ceilalți și de a interacționa cu alții sunt toate deșănțate și neînfrânate. Ei imită adesea expresii populare din societate; indiferent dacă fraților și surorilor le place să-i audă sau dacă îi pot înțelege, acești indivizi continuă, pur și simplu, să vorbească. Ba chiar imită frecvent spusele unor personalități din societate și ale vedetelor de muzică și film. Față de vocabularul pozitiv folosit adesea în casa lui Dumnezeu și printre frați și surori, nu manifestă niciodată vreun interes; nu au niciodată părtășie despre adevăr în viața lor de zi cu zi. Ceea ce idolatrizează sunt tendințele lumești; diverse personalități și vedete sunt țintele idolatrizării și imitării lor. De exemplu, adoptă repede termeni și expresii populare online și le folosesc în viața lor și în conversațiile cu frații și surorile. Desigur, acești termeni nu sunt, cu siguranță, pozitivi sau edificatori; toți sunt negativi, nu au nicio valoare și cu atât mai puțin vreo semnificație pentru cei care cred în Dumnezeu. Sunt expresii populare produse de omenirea coruptă și rea, reprezentând în întregime gândurile și punctele de vedere ale forțelor rele. Astfel de cuvinte sunt adesea luate în seamă, acceptate și folosite de acei neîncrezători din biserică pasionați de tendințele rele. Aceștia sunt complet închiși față de termenii spirituali și de vocabularul casei lui Dumnezeu, fără a-i asculta sau a învăța despre ei cu seriozitate. Pe de altă parte, asimilează rapid și folosesc lucrurile negative din lumea non-credincioasă și acele lucruri cărora le acordă atenție oamenii mizerabili. Astfel, fie că sunt judecați după vestimentația exterioară, limbajul și conduita lor, fie după diferitele gânduri, puncte de vedere și atitudini față de lucruri pe care le dezvăluie, acești indivizi ies în evidență ca fiind excepțional de diferiți în rândul fraților și surorilor. Ce înseamnă faptul că sunt diferiți? Înseamnă că limbajul, comportamentul și conduita lor sunt precum cele ale non-credincioșilor, fără a da dovadă de nicio schimbare; pur și simplu sunt neîncrezători. De exemplu, unele persoane cântă două imnuri pe scena casei lui Dumnezeu și câștigă aprecierea tuturor, așa că încep să se considere vedete sau persoane importante, cerând mereu să fie machiate strident pentru spectacole, insistând să aibă coafura unei anumite celebrități și vopsindu-și părul în culori ciudate. Când alții spun: „Credincioșii ar trebui să se îmbrace cu demnitate și decență; stilul tău nu corespunde cerințelor casei lui Dumnezeu”, aceste persoane se plâng, zicând: „Regulile casei lui dumnezeu sunt prea stricte; e de-a dreptul supărător! De ce este atât de greu să fiu vedetă?” După ce cântă doar două imnuri, își închipuie că sunt vedete, se consideră grozave și, ori de câte ori nu sunt ocupate, se gândesc întruna: „Câte degete folosesc starurile din lumea non-credincioasă pentru a ține microfonul? Câți pași fac pentru a urca pe scenă? De ce nu primesc flori când cânt atât de bine? Starurile din lume au impresari și asistenți; nu sunt nevoite să se ocupe de majoritatea problemelor sau să le gestioneze singure, asistenții lor fac totul. Dar, în calitate de cântăreț în casa lui dumnezeu, trebuie să mă ocup singură de sarcinile banale, cum ar fi să fac rost de mâncare, să mă îmbrac și să fac cumpărături. Casa lui dumnezeu este prea conservatoare!” În inimile lor, sunt mereu nefericite trăind în casa lui Dumnezeu; se simt deosebit de nedreptățite, fiind mereu nemulțumite și pline de plângeri. Poate o astfel de persoană să iubească adevărul? Va practica ea adevărul? De ce nu reflectează asupra propriei persoane? Perspectivele sale asupra lucrurilor sunt atât de denaturate, semănând cu acelea ale non-credincioșilor; cum poate să nu-și dea seama de acest lucru? Casa lui Dumnezeu nu o împiedică să devină un star, dar sunt aceste puncte de vedere și abordări ale sale – care sunt cele ale neîncrezătorilor – fezabile în casa lui Dumnezeu? Sunt în mod fundamental neviabile. Limbajul și conduita sa obișnuite sunt vrednice de dispreț pentru majoritatea oamenilor. Din cauza „deschiderii” și a indulgenței lor extreme, orice spun sau fac acești oameni este deșănțat și neînfrânat, fără a dezvălui altceva decât firea Satanei.

Casa lui Dumnezeu subliniază în mod repetat că frații și surorile ar trebui să păstreze limitele dintre bărbați și femei și să nu se încurce cu membrii de sex opus. Cu toate acestea, unii oameni sunt deșănțați și neînfrânați, fără a ține deloc seama de acest sfat, și chiar încearcă să-i seducă în secret sau să se întâlnească cu alții, tulburând viața bisericească. Le place să intre în contact cu membrii de sex opus, chiar căutând motive și scuze pentru a lua legătura și a interacționa în joacă. Atunci când văd pe cineva de sex opus care este atrăgător sau cu care se înțeleg, încep să tragă de el, flirtând și glumind, trăgându-l de haine, ciufulindu-i părul și chiar aruncând cu bulgări de zăpadă în hainele sale în timpul iernii; își fac de cap unii cu alții ca niște animale, fără limite sau simțul onoarei, fără să simtă nicio rușine. Unii oameni spun: „Cum poate fi acest lucru considerat a-și face de cap? Își arată afecțiunea; se numește a fi tandru, a fi romantic.” Dacă ești în căutarea romantismului, ai ales locul greșit. Biserica este locul unde frații și surorile își îndeplinesc îndatoririle; este un loc pentru a te închina lui Dumnezeu, nu pentru flirt. Manifestările publice ale unui astfel de comportament în fața tuturor îi fac pe cei mai mulți oameni să se simtă dezgustați și scârbiți. Problema esențială este că nu-i edifică pe ceilalți, iar tu îți pierzi la rândul tău integritatea și demnitatea. Câți ani ai? Nu poți să-ți deosebești mâna dreaptă de cea stângă? Nu înțelegi diferența dintre bărbați și femei? Și totuși recurgi la flirturi! Este normal să se joace copiii de șapte sau opt ani; astfel de comportamente și interese sunt tipice pentru vârsta lor. Însă dacă adulții afișează aceste comportamente, nu este copilăresc? Pe scurt, exact așa este. În ceea ce privește esența, ce este aceasta? (Indulgență, deșănțare.) Totul e mult prea deșănțat! Când crezi în Dumnezeu, trebuie să știi să ai simțul onoarei. Chiar și printre non-credincioși, puțini se comportă atât de deșănțat. Cât de frivoli și demni de dispreț sunt astfel de indivizi deșănțați! Aruncă bulgări de zăpadă în hainele unui membru de sex opus pentru distracție, nu doar alergând după el în joacă, ba chiar dându-i cu piciorul în spate – când cineva expune faptul că un astfel de comportament este prea deșănțat și estompează limitele dintre bărbați și femei, aceștia răspund: „Ne facem de cap așa doar pentru că suntem atât de apropiați; oamenii ar trebui să înțeleagă.” Asta-i măsura în care se complac, nu doar dându-și voie să se complacă, dar și atrăgându-i pe alții să se complacă alături de ei. Cât de nenorocit este acesta? Spuneți-Mi, ar trebui ca astfel de oameni să rămână în biserică? (Nu.) În preajma persoanelor de acest tip te simți mereu stingherit și ciudat. Când văd pe cineva, nu-l salută în mod normal; în schimb, îi dau, pur și simplu, un pumn, spunându-i: „Unde naiba ai fost în toți acești ani? Am crezut că ai dispărut de pe fața pământului! Ce ai mai făcut?” Chiar și modul lor de a saluta este atât de barbar și de arogant; nu doar că vorbesc barbar, dar chiar devin violenți cu ceilalți. Nu seamănă acest comportament cu acela al huliganilor și bandiților? Vă plac asemenea oameni? (Nu.) Sunteți în largul vostru când simțiți că vă batjocoresc și vă joacă pe degete? (Nu.) Nu vă simțiți în largul vostru și nu puteți nici măcar exprima această senzație; trebuie doar să o îndurați, iar data viitoare când îi vedeți, îi evitați de la distanță. Pe scurt, ce spune acest lucru despre calitatea umanității unor astfel de indivizi? (Este slabă.) Indiferent de unghiul din care sunt priviți – fie că este vorba de limbajul și comportamentul lor, de conduita personală, de modul în care tratează lumea și de interacțiunile lor cu ceilalți, de perspectiva lor față de tendințele lumii non-credincioase sau modul lor de a crede în Dumnezeu și atitudinea lor față de El și de cuvintele Sale – nu este greu de observat că acești indivizi nu au deloc evlavie sau o inimă cu frică de Dumnezeu și nici nu se poate observa în cazul lor că sunt sinceri când caută sau acceptă adevărul. Ceea ce se observă este deșănțarea și lipsa lor de reținere, imitarea constantă a starurilor și idolilor și lipsa oricărei intenții de a se schimba, indiferent cum avem părtășie despre adevăr. La ce pot fi reduse caracteristicile umanității lor? La deșănțare și lipsă de reținere. Astfel, se poate afirma categoric că sunt non-credincioși care s-au infiltrat în casa lui Dumnezeu; sunt neîncrezători.

Oamenii deșănțați și neînfrânați folosesc aceleași cuvinte ca bandiții și huliganii din lumea non-credincioșilor; le place în mod deosebit să imite modul de a vorbi și stilul vedetelor și figurilor negative din societate, cea mai mare parte din limbajul lor având un ton mârșav, care sună precum ceva ce ar spune un huligan sau un bătăuș. De exemplu, când sosește un non-credincios, care rostește câteva fraze ciudate după ce bate la ușă, frații și surorile spun: „Ceva nu este în regulă; de ce pare această persoană o iscoadă sau un spion?” Deși nu pot fi siguri în acel moment, cei mai mulți oameni se simt neliniștiți. Persoana care este deșănțată și neînfrânată vorbește, însă, într-un mod impresionant, chiar cu un aer aparte, spunând: „O iscoadă? Nu mă sperie! De ce m-aș teme de ea? Dacă vă temeți, nu trebuie să ieșiți. Mă duc să văd care e treaba cu ea.” Uite cât de curajoasă și de îndrăzneață este! Voi ați vorbi așa? (Nu, oamenii normali nu vorbesc așa; seamănă cu ceva ce ar spune un bandit.) Bandiții vorbesc diferit de oamenii normali; sunt deosebit de autoritari. Oamenii învață limbajul celor de felul lor; cei descurcăreți adoptă în mod special limbajul popular al societății, bandiților și huliganilor le place să vorbească propriul jargon, iar neîncrezătorii sunt exact ca non-credincioșii, spunând tot ceea ce spun non-credincioșii. Oamenii buni, demni și decenți simt dezgust și repulsie când aud exprimarea non-credincioșilor; niciunul dintre ei nu încearcă să imite acel mod de a vorbi. Unii neîncrezători, chiar și după ce cred timp de zece sau douăzeci de ani, încă folosesc limbajul non-credincioșilor, alegând în mod deliberat un astfel de limbaj și, în timp ce vorbesc, imită comportamentul, expresiile și gesturile non-credincioșilor, precum și privirile pe care aceștia le aruncă. Pot astfel de indivizi să fie plăcuți în ochii fraților și surorilor din biserică? (Nu.) Majoritatea fraților și surorilor îi consideră neplăcuți și nu se simt în largul lor când îi privesc. Ce credeți că simte Dumnezeu față de ei? (Detestare.) Răspunsul este clar: detestare. Din ceea ce trăiesc, ceea ce urmăresc, precum și oamenii, evenimentele și lucrurile pe care le venerează în inimile lor, este evident că umanitatea lor nu întruchipează demnitatea sau decența și este departe de evlavia și de decența sfinților. Rareori se aud din gura lor cuvintele pe care credincioșii sau sfinții ar trebui să le rostească și cuvintele care îi edifică pe alții și transmit integritate și demnitate; este puțin probabil să le rostească. Ceea ce venerează și urmăresc ei și la ceea ce aspiră în inimile lor este fundamental incompatibil cu ceea ce ar trebui să urmărească și la care ar trebui să aspire sfinții, fiind astfel dificil ca vorbirea, comportamentul și ceea ce trăiesc ei în aparență să fie reținute. A le cere să fie reținuți, nu deșănțați sau indulgenți, și să-și păstreze demnitatea și decența este o cerință mare. Nu reușesc nici măcar să fie persoane normale, cu integritate și demnitate, care să corespundă decenței sfinților, să respecte regulile și să pară raționali la exterior, cu atât mai puțin să trăiască precum cineva cu umanitate și rațiune, care înțelege adevărul și pătrunde în adevărul-realitate. Mai demult, a fost un individ care a mers la țară să predice Evanghelia și a văzut că unii frați și surori aveau familii sărace și trăiau în case dărăpănate. Individul a spus sarcastic și batjocoritor: „Această casă este extrem de dărăpănată, nu este potrivită pentru oameni; abia dacă se potrivește pentru porci. Ar trebui să vă mutați rapid!” Frații și surorile au răspuns: „Este destul de ușor să ne mutăm, dar cine ne va oferi o altă casă în care să locuim?” Individul vorbea nechibzuit și impulsiv, spunând orice îi trecea prin minte, fără să țină cont de impactul pe care l-ar putea avea asupra celorlalți. Asta înseamnă să ai o natură mârșavă. Frații și surorile au întrebat: „Dacă ne mutăm, cine ne va da o casă în care să locuim? Ai cumva o casă?” Nu a răspuns nimic. Văzând că oamenii erau în dificultate, trebuia să le poată rezolva dificultatea înainte de a vorbi. Care erau consecințele faptului că vorbea nechibzuit, fără să le poată rezolva dificultatea? Era o problemă care ținea de faptul că era prea sincer și deschis? Categoric nu. Problema este că mârșăvia lui era prea gravă; era deșănțat și neînfrânat. Astfel de oameni nu au absolut niciun concept despre integritate, demnitate, considerație, toleranță, grijă, respect, înțelegere, compătimire, compasiune, atenție, sprijin și așa mai departe. Aceste calități esențiale pentru umanitatea normală sunt ceea ce oamenii ar trebui să aibă. Nu doar că le lipsesc aceste calități, dar în interacțiunile lor cu alții, când văd că cineva se confruntă cu dificultăți, pot chiar rânji la ei, îi pot ridiculiza, batjocori și lua în derâdere; nu doar că sunt incapabili să-i înțeleagă sau să-i ajute, dar le aduc și tristețe, neputință, durere și chiar necazuri. Majoritatea oamenilor îi văd clar și îi suportă în mod repetat pe cei cu o mârșăvie atât de gravă. Credeți că astfel de oameni se pot căi cu adevărat? Nu cred că este probabil. Ținând cont de natura-esență pe care o au, nu sunt iubitori de adevăr; prin urmare, cum ar putea accepta să fie emondați și disciplinați? Atunci când descriu astfel de oameni, non-credincioșii au termeni pentru a descrie un asemenea comportament, cum ar fi „a o ține una și bună” sau „a merge pe propriul drum indiferent ce spun alții” – ce logică ridicolă este aceasta? Aceste așa-numite zicale și expresii faimoase sunt adesea considerate lucruri pozitive în această societate, care denaturează faptele și confundă binele cu răul. Cât privește manifestările umanității celor care sunt deșănțați și neînfrânați, asta spune tot în principiu.

Indiferent dacă indivizii deșănțați și neînfrânați afectează viața bisericii, relațiile normale dintre frați și surori sau îndeplinirea normală a datoriei de către aleșii lui Dumnezeu, atât timp cât manifestările și dezvăluirile umanității lor provoacă efecte și consecințe negative, tulburându-i pe frați și surori, aceste probleme ar trebui rezolvate și ar trebui luate măsuri adecvate împotriva acestor indivizi, în loc să-i lăsăm să acționeze nestingheriți. În cazuri ușoare, li se pot oferi ajutor și sprijin sau pot fi emondați și avertizați. În cazurile grave, în care comportamentul și conduita lor sunt deosebit de deșănțate, precum cele ale non-credincioșilor sau neîncrezătorilor, lipsite de orice decență sfântă, conducătorii de biserică și lucrătorii ar trebui să găsească soluții adecvate pentru a se ocupa de acești indivizi. Dacă majoritatea fraților și surorilor sunt de acord și condițiile o permit, acești indivizi ar trebui îndepărtați; cel puțin, nu ar trebui lăsați să-și îndeplinească îndatoririle în biserica cu datorie full-time. La ce se referă „cazurile ușoare”? La faptul că unii oameni sunt noi credincioși, inițial non-credincioși, care nu au crezut niciodată în creștinism și nu înțeleg ce presupune credința în Dumnezeu. Limbajul și conduita lor dezvăluie obiceiurile non-credincioșilor. Totuși, citind cuvântul lui Dumnezeu, având părtășie despre adevăr și trăind viața bisericească, ei se transformă și se schimbă treptat, ajungând să fie asemenea credincioșilor, arătând o oarecare asemănare umană. Acești indivizi nu ar trebui clasificați în rândul oamenilor răi, ci în rândul celor care pot fi ajutați. O altă categorie este reprezentată de tinerii de aproximativ douăzeci de ani care, deși cred în Dumnezeu de trei până la cinci ani, încă se complac în joacă, nu sunt chiar așezați, afișează o oarecare copilărie în limbaj și conduita lor exterioară – vorbind, comportându-se și acționând ca niște copii – și așa mai departe, din cauza vârstei lor fragede. Acestor oameni ar trebui să li se ofere ajutor și sprijin cu dragoste; ar trebui să li se acorde suficient timp pentru a se schimba treptat, fără a li se impune cerințe prea stricte. Desigur, pentru adulții care cred în Dumnezeu de mulți ani, dar care încă dau dovadă de un limbaj, o conduită, un comportament și acțiuni deșănțate și neînfrânate, asemenea non-credincioșilor, și care refuză să se schimbe în ciuda dojenilor repetate, se justifică o abordare diferită; ar trebui tratați în conformitate cu reglementările casei lui Dumnezeu. Dacă limbajul, conduita și dezvăluirile umanității unor asemenea indivizi tulbură majoritatea și au un impact negativ în biserică, făcându-i pe mulți să simtă repulsie la vederea lor, să nu-și dorească să-i asculte vorbind, să nu-și dorească să le vadă expresiile atunci când vorbesc și nici să se uite la vestimentația lor, iar cei mai mulți sunt mai fericiți și într-o stare mai bună atunci când astfel de indivizi nu participă la adunări – simțindu-se nelalocul lor și scârbiți de simpla lor participare la viața bisericii și de simpla lor prezență printre frați și surori, de parcă ar fi gândaci care provoacă tulburări – atunci asemenea indivizi sunt, fără îndoială, oameni răi. Cu alte cuvinte, ori de câte ori trăiesc viața bisericească și își fac datoria alături de frați și surori, majoritatea oamenilor se simt tulburați și deosebit de scârbiți. În astfel de cazuri, ar trebui să ne ocupăm de acești indivizi cât mai curând posibil, nu să-i lăsăm în pace să facă ce vor, sau să-i supunem unor observații suplimentare. Cel puțin, ar trebui să fie înlăturați din biserica cu datorie full-time și trimiși la o biserică obișnuită pentru a se căi. De ce să ne ocupăm de ei în acest fel? (Pentru că au provocat tulburări și consecințe negative pentru majoritatea oamenilor, tulburând viața bisericii.) Deoarece consecințele și efectele manifestărilor pe care le au sunt atât de abjecte! Potrivit acestora, conducătorii și lucrătorii, precum și aleșii lui Dumnezeu, nu ar trebui să pretindă că nu-i văd și să le tolereze orbește comportamentul. Este inadecvat ca lucrătorii și conducătorii să nu facă nimic nici măcar atunci când astfel de indivizi provoacă tulburări majorității; astfel de indivizi ar trebui înlăturați din biserică în conformitate cu reglementările casei lui Dumnezeu – aceasta e cea mai înțeleaptă alegere.

S-a ocupat anterior biserica de oameni deșănțați și neînfrânați? (Da.) Când au fost tratați asemenea oameni, unii au plâns, spunând: „Nu a fost intenționat. Așa mă comport ocazional; nu sunt genul acela de persoană. Vă rog să-mi mai dați o șansă! Dacă nu sunt lăsat să-mi fac datoria, nu voi putea să cred în dumnezeu când mă voi întoarce acasă, unde toată lumea este non-credincioasă.” Vorbesc atât de fermecător și par cu adevărat îndurerați, exprimându-și reticența de a-L părăsi pe Dumnezeu și cerându-i casei lui Dumnezeu o nouă șansă de a se căi. Este posibil să li se acorde o nouă șansă, dar miezul problemei este dacă se pot schimba sau nu. Dacă se percepe pe deplin că această persoană este lipsită de orice fărâmă de umanitate, nu are conștiință sau rațiune, fiind practic un lucru fără inimă și fără spirit, atunci nu ar trebui să i se acorde o nouă șansă; acest lucru ar fi zadarnic. Totuși, dacă substanța persoanei este bună și doar umanitatea ei este imatură din cauza vârstei fragede și este inevitabil să se schimbe în câțiva ani, atunci trebuie să i se dea ocazia de a se căi. Nu ar trebui, în niciun caz, să fie îndepărtată din biserică; nicio persoană bună nu poate fi vreodată distrusă. Unii oameni sunt în mod inerent neîncrezători; sunt în mod inerent niște creaturi deșănțate, ignorante și nesăbuite, iar din umanitatea lor lipsește în mod inerent conceptul de onoare, neștiind ce este simțul rușinii. După ce acționează într-un mod lipsit de rafinament în public, majoritatea oamenilor s-ar simți plini de regrete și jenați să dea ochii cu ceilalți. Mai mult, când vor să facă astfel de lucruri, sunt capabili să țină cont de sentimentele și opiniile fraților și surorilor și să fie atenți la propria integritate și demnitate și nu se vor comporta într-o asemenea manieră; poate, cel mult, vor face scandal acasă, cu propriii copii sau frați. Când ies din casă și interacționează cu străini, oamenii ar trebui să înțeleagă ce înseamnă simțul onoarei, buna-cuviință, regulile și demnitatea. Poate cineva care nu înțelege aceste concepte să se schimbe chiar și cu ajutorul tău? Chiar dacă este reținut acum, cât timp poate rezista? Nu va trece mult timp până când se va întoarce la vechile sale obiceiuri. Deoarece astfel de oameni nu au demnitate și simțul rușinii în umanitatea lor, neștiind ce înseamnă regulile, buna-cuviință sau decența sfinților, iar umanitatea lor nu are în mod inerent aceste calități, nu poți să-i ajuți. Oamenii care nu pot fi ajutați sunt cei care nu se pot schimba, care nu pot fi instruiți sau influențați. Astfel de indivizi trebuie înlăturați cât mai repede și cât mai devreme posibil, pentru a-i împiedica să provoace tulburări printre frați și surori, să aducă rușine aici. Casa lui Dumnezeu nu are nevoie de oameni care doar intră la numărătoare. Dacă Dumnezeu nu va mântui pe cineva, atunci, doar faptul că intră la numărătoare nu va fi de niciun folos pentru acea persoană. Cei pe care nu-i recunoaște Dumnezeu ar trebui să fie îndepărtați – înlăturați-i pe cei care nu ar trebui să rămână în casa lui Dumnezeu, ca nu cumva prezența unei singure persoane să afecteze negativ pe multe altele, ceea ce este nedrept față de majoritate. Dacă vă dați seama de esența celor care sunt deșănțați și neînfrânați, ar trebui să vă ocupați de ei și să-i îndepărtați cât mai curând posibil, în loc să-i tolerați la nesfârșit. Unii spun: „Aceștia produc ocazional unele rezultate când își fac datoria. Sunt încă necesari pentru acel aspect al lucrării. De asemenea, au o inimă destul de iubitoare și pot plăti un mic preț.” Dar cine dintre cei care rămân în casa lui Dumnezeu nu poate plăti un mic preț? Cine nu poate obține unele rezultate atunci când își face datoria? Dacă toată lumea poate produce unele rezultate, de ce să nu alegem oameni buni, demni și decenți pentru a îndeplini îndatoriri? De ce să insistăm să păstrăm tipurile de oameni care sunt mizerabili, șarlatani și neisprăviți în biserica cu datorie full-time ca să provoace tulburări? De ce să insistăm să-i păstrăm pe acei neîncrezători care trăiesc precum non-credincioșii pentru a lucra în casa lui Dumnezeu? Casa lui Dumnezeu nu duce lipsă de muncitori; casa Lui vrea doar oameni onești care iubesc adevărul, oameni integri și pe cei care pot urmări adevărul, ca să se consume pentru Dumnezeu.

Cei mai mulți dintre cei care își îndeplinesc în prezent îndatoririle sunt oameni care cred în Dumnezeu de peste cinci sau șase ani și oameni de toate tipurile au fost dezvăluiți pe deplin pe parcursul îndeplinirii îndatoririlor – cei care sunt neîncrezători, oameni confuzi, conducători falși, oameni răi și antihriști au fost cu toții dezvăluiți. Mulți dintre aleșii lui Dumnezeu au văzut limpede că majoritatea acestora refuză să se schimbe în ciuda dojenilor repetate, provocând deja tulburări și perturbări grave în lucrarea casei lui Dumnezeu. A venit timpul ca acești neîncrezători, oameni răi și antihriști să fie înlăturați. Dacă nu sunt înlăturați, acest lucru va afecta derularea lucrării bisericii și răspândirea Evangheliei Împărăției lui Dumnezeu. Dacă nu sunt înlăturați, acest lucru va afecta intrarea în viață a aleșilor lui Dumnezeu; viața bisericească va continua să fie tulburată și nu-și va găsi niciodată pacea. Prin urmare, conducătorii de biserică și lucrătorii de la toate nivelurile ar trebui să înceapă curățirea bisericii în conformitate cu intențiile lui Dumnezeu și pe baza cuvintelor Sale. Văd că destul de mulți oameni sunt lipsiți de umanitate. În timpul adunărilor, unii afișează tot felul de comportamente indecente și nu adoptă o conduită adecvată, indiferent dacă stau jos sau în picioare, având ceai, telefoane mobile, cremă de față și parfumuri pregătite lângă ei. Unele persoane cărora le place să arate bine se uită mereu în oglindă pentru a vedea cum arată și își retușează machiajul, iar altele beau mereu apă, își folosesc telefonul pentru a citi știri sau a viziona videoclipuri din lumea non-credincioasă, vorbesc și conversează stând picior peste picior, unduindu-și trupurile, ca un șarpe, fără să mențină nici măcar o postură adecvată. Am auzit și că unii oameni se întorc noaptea în dormitorul lor și se întind pe pat fără să se descalțe măcar, dormind până în zori. Dimineața deschid ochii nu pentru a se ruga sau a-și face devoționalele spirituale, ci pentru a citi mai întâi știrile de pe mobil. În timpul meselor, când văd mâncare delicioasă sau când văd carne, o înfulecă lacom – fără să le pese dacă alții au de mâncare, atât timp cât se satură ei – și apoi se întorc direct la culcare. Nu au o asemănare umană în nimic din ceea ce fac, acționând deșănțat și neînfrânat ca non-credincioșii, fără a respecta nicio regulă, fără pic de supunere sau ascultare, întocmai ca niște bestii. Spuneți-Mi, poate fi mântuit tipul de oameni care au o natură atât de mizerabilă? (Nu.) Atunci are vreun rost ca ei să creadă în Dumnezeu? Cu un calibru prea slab pentru a se ridica la înălțimea adevărului, pot înțelege cuvintele lui Dumnezeu atunci când le citesc? Fără să aibă reguli în ceea ce privește comportamentul lor, poate munca lor să fie conform standardului? Fără conștiință sau rațiune, pot ei accepta când ascultă predici sau părtășii despre adevăr? (Nu.) Cei care afișează aceste comportamente sunt lipsiți, în mod fundamental, de orice umanitate, deci cum ar putea ei să dobândească adevărul? Cei lipsiți de umanitate sunt bestii, diavoli, oameni morți fără spirit, care nu pot înțelege adevărul atunci când îl aud și care nu merită să-l audă. A-i lăsa să înțeleagă și să dobândească adevărul este ca și cum ai obliga peștii să trăiască pe uscat sau porcii să zboare – este imposibil! Anterior, când se vorbea despre tipurile de oameni care sunt bestii, cuvântul „bestii” era adesea urmat de cuvântul „câini”, așa că erau numiți „bestii de câini”. Dar după ce am crescut câini și am interacționat cu ei îndeaproape, am descoperit că aceștia au cele mai bune lucruri care le lipsesc oamenilor: respectă regulile, sunt ascultători și au demnitate. Le stabilești un spațiu în care să facă mișcare, iar ei nu vor face mișcare decât în interiorul acestuia și, fără excepție, nu vor merge în niciun caz în locurile unde le interzici să meargă. Dacă încalcă din greșeală linia, se retrag rapid, dând întruna din coadă, cerând iertare și recunoscându-și greșeala. Pot oamenii să realizeze acest lucru? (Nu.) Oamenii nu se ridică la acest nivel. Deși poate că nu înțeleg la fel de multe ca oamenii, câinii pricep un lucru: „Acesta este teritoriul stăpânului, casa stăpânului. Merg oriunde îmi permite stăpânul și evit locurile în care mi se interzice să merg.” Chiar și fără să fie loviți, se abțin să meargă acolo; au demnitate. Chiar și câinii știu ce este rușinea, așadar, de ce nu știu oamenii? Este excesiv să-i clasificăm drept bestii pe cei care nu cunosc rușinea? (Nu.) Nu este deloc excesiv; majoritatea oamenilor nu au nici măcar calitățile unui câine. În viitor, când vom spune că unii oameni sunt bestii, nu le vom mai putea spune „bestii de câini”; aceasta ar fi o insultă la adresa câinilor, deoarece acești oameni, aceste bestii, sunt chiar mai răi decât câinii. Prin urmare, odată ce astfel de oameni provoacă tulburări în viața bisericească sau în îndeplinirea îndatoririlor de către frați și surori, trebuie îndepărtați prompt – este doar rezonabil, justificabil și deloc excesiv. Acest lucru nu înseamnă că suntem lipsiți de dragoste; înseamnă că acționăm conform principiului. Chiar dacă aceia care sunt deșănțați și neînfrânați au unele rezultate în îndatoririle lor, pot fi oare mântuiți? Sunt ei oameni care acceptă adevărul? Nu pot nici măcar să-și înfrâneze acțiunile, așadar pot oare să accepte adevărul? Nu-și pot păstra integritatea și demnitatea, așadar pot oare să intre în adevărul-realitate? Este imposibil. În concluzie, tratarea acestor indivizi într-un astfel de mod nu este deloc excesivă; se bazează în întregime pe principii și are ca scop doar protejarea aleșilor lui Dumnezeu de tulburările Satanei. Pe scurt, după detectarea unor astfel de indivizi, aceștia ar trebui tratați în mod corespunzător, pe baza celor câteva principii pe care tocmai le-am menționat. Este excesiv să clasificăm tipul de oameni care sunt cu adevărat deșănțați și neînfrânați și care se complac cu adevărat în plăcerile trupului, fără nicio fărâmă de decență sfântă, drept non-credincioși și neîncrezători? (Nu.) Întrucât sunt clasificați drept non-credincioși și neîncrezători, nu este excesiv să-i includem în rândul diferitelor tipuri de oameni răi pe care biserica ar trebui să-i îndepărteze. Oamenii care nu-și pot înfrâna nici măcar comportamentul și conduita cu siguranță nu pot accepta adevărul. Oare cei care nu pot accepta adevărul nu sunt dușmani ai adevărului? (Ba da, sunt.) Este excesiv să-i caracterizăm pe cei care sunt dușmani ai adevărului drept oameni răi? (Nu.) Nu este deloc excesiv. Prin urmare, principiile pentru tratarea lor sunt pe deplin adecvate.