În zilele noastre, majoritatea oamenilor se înțeleg pe ei înșiși superficial. Nu au ajuns deloc să cunoască limpede lucrurile care fac parte din natura lor. Ei nu cunosc decât câteva dintre stările lor corupte, lucrurile pe care este probabil să le facă sau puține dintre neajunsurile lor, iar asta îi face să creadă că se cunosc pe ei înșiși. Dacă, în plus, respectă câteva reguli, se asigură că nu greșesc în anumite domenii și reușesc să evite săvârșirea anumitor fărădelegi, atunci ei cred că au realitatea în credința lor în Dumnezeu și presupun că vor fi mântuiți. Aceasta este numai imaginația umană. Dacă respecți acele lucruri, oare vei deveni într-adevăr capabil să te înfrânezi de la a comite vreo fărădelege? Vei fi dobândit o reală schimbare a firii? Vei trăi cu adevărat asemănarea unei ființe umană? Poți, într-adevăr, să-L mulțumești astfel pe Dumnezeu? Absolut nu – acest lucru este sigur. Credința în Dumnezeu dă roade numai atunci când avem standarde înalte și obținem adevărul și o oarecare transformare în firea vieții. Deci, în cazul în care cunoașterea de sine a oamenilor este prea superficială, li se va părea imposibil să rezolve probleme, iar firile vieții lor pur și simplu nu se vor schimba. Este necesar să te cunoști la un nivel profund, ceea ce înseamnă să-ți cunoști natura: ce elemente sunt incluse în acea natură, cum au luat naștere aceste lucruri și de unde au venit. Mai mult decât atât, chiar ești capabil să urăști aceste lucruri? Ți-ai văzut vreodată sufletul urât și natura malefică? Dacă ești într-adevăr în stare să vezi adevărul despre tine, atunci vei începe să te detești. Atunci când te vei detesta și, apoi, vei pune cuvântul lui Dumnezeu în practică, vei putea să te lepezi de trup și să ai puterea de a îndeplini adevărul fără dificultăți. De ce mulți oameni își urmează preferințele trupești? Deoarece se consideră a fi destul de buni, simțind că acțiunile lor sunt corecte și îndreptățite, că nu au defecte și că au întru totul dreptate, ei sunt, prin urmare, capabili să acționeze presupunând că dreptatea este de partea lor. Când o persoană recunoaște care este adevărata sa natură – cât de urâtă, cât de demnă de dispreț și cât de demnă de milă este – atunci ea nu este peste măsură de mândră de sine, nu este prea arogantă și nu este prea încântată de ea însăși ca înainte. O astfel de persoană simte: „Trebuie să fiu cinstit și realist și să practic ceva din cuvântul lui Dumnezeu. Dacă nu, atunci nu mă voi ridica la standardul de a fi uman și mă voi rușina să trăiesc în prezența lui Dumnezeu.” Ea se vede cu adevărat ca fiind măruntă, cu adevărat neînsemnată. În acest moment, devine ușor pentru ea să îndeplinească adevărul și va părea că este oarecum așa cum trebuie să fie un om. Oamenii sunt în stare să se lepede de trup numai atunci când se detestă cu adevărat. Dacă nu se detestă, nu vor putea să se lepede de trup. Să te detești cu adevărat include câteva lucruri: în primul rând, să-ți cunoști propria natură; și, în al doilea rând, să te vezi nevoiaș și jalnic, să te vezi ca fiind extrem de mic și nesemnificativ și să-ți vezi sufletul deplorabil și murdar. Când cineva vede pe deplin ceea ce este cu adevărat, iar acest rezultat este obținut, atunci câștigă într-adevăr cunoașterea de sine și se poate spune că a ajuns să se cunoască pe deplin. Doar atunci poate să se urască cu adevărat, mergând atât de departe până la a se blestema, și poate să simtă cu adevărat că a fost profund corupt de Satana, încât nici măcar nu mai seamănă cu o ființă umană. Apoi, într-o zi, când amenințarea morții va apărea, o astfel de persoană va gândi: „Aceasta este dreapta pedeapsă a lui Dumnezeu. Dumnezeu este, într-adevăr, drept; chiar ar trebui să mor!” În acest punct, nu se va plânge, cu atât mai puțin Îl va învinui pe Dumnezeu, simțind pur și simplu că este atât de nevoiașă și jalnică, atât de murdară și de coruptă încât ar trebui să fie distrusă de Dumnezeu, iar un suflet ca al ei nu se cade să trăiască pe pământ. În acest moment, această persoană nu se va împotrivi lui Dumnezeu, cu atât mai puțin, nu Îl va trăda pe Dumnezeu. Dacă un om nu se cunoaște și, totuși, se consideră a fi destul de bun, atunci când moartea îi va bate la ușă, omul acesta va gândi: „M-am descurcat atât de bine în credința mea. Cât de mult am căutat! Am dat atât de mult, am suferit atât de mult, dar, în cele din urmă, Dumnezeu îmi cere acum să mor. Nu știu unde este dreptatea lui Dumnezeu. De ce îmi cere El să mor? Dacă și o persoană ca mine trebuie să moară, atunci cine va fi mântuit? Nu va fi sfârșitul rasei umane?” În primul rând, această persoană are noțiuni despre Dumnezeu. În al doilea rând, această persoană se plânge și nu dă dovadă de niciun pic de ascultare. Este ca în cazul lui Pavel: când a fost aproape să moară, nu se cunoștea pe sine, iar când pedeapsa lui Dumnezeu a fost aproape, a fost prea târziu să se căiască.

– Cuvântul, Vol. 3: Cuvântările lui Hristos al zilelor de pe urmă, Partea a III-a